“Atat in cazul celor trei interdictii de semnatura (’60-’64, ’85 si ’88-’89), cat si in nenumaratele cazuri cand n-am reusit sa-mi public lucrarile, nu era vorba despre texte politice propriu-zise, ci de poezie. O poezie considerata periculoasa, pentru ca spunea adevaruri intr-o societate in care singura materie prima nedeficitara era minciuna. Astfel, rostirea celui mai neinsemnat adevar putea fi privita ca un act de eroism”.
Asa isi incepe Ana Blandiana sarjele de minciuni debitate public intr-o conferinta de la Biblioteca Centrala Universitara si prezentata epopeeic de HotNews sub o semnatura navodariana.
Sa o luam cu inceputul. In 1960 Ana Blandiana avea 18 ani. Despre ce “interdictii” vorbeste, asadar? Scrisese ceva la adresa Partidului? Ii iesise vreun arpagic pe gura? Nu!, dimpotriva: tocmai se inscrisese in UTC. Este vorba de marginalizarea instituita de “consilierii” sovietici, cauzata de faptul ca tatal sau, preot si legionar, se afla inchis. Eliberat in ’64, cand deja Ana Blandiana scria Ode Partidului, bietul om a “eliberat-o” si pe fiica sa de “interdictie”: Gheorghe Coman, preot legionar si supravietuitor al inchisorilor antonesciene si comuniste, a suferit de inima rea cand a aflat la iesirea din temnita ca fiica sa este activista comunista si-i inalta “Slava lui Lenin”. La scurt timp dupa eliberare a murit intr-un accident sinistru: “a ars ca o faclie”, spune fiica sa. Sa-i fi cerut lui Dumnezeu aceasta moarte? Accidentul a venit la timp pentru viitoarea propagandista a regimului comunust. Caci moartea tatalui sau nu a impiedicat-o sa-i calce in picioare memoria si crezul bietului om. In scurt timp, Blandiana avea sa scrie despre “Vibratoarele de Arges”, este angajata la reviste de tineret ale Partidului si primeste Ordinul Meritul Cultural al RSR conferit de presedintele Romaniei… Nicolae Ceausescu. De fapt, chiar in anul mortii tatalui sau ii apare prima carte, Persoana întâia plural, cu o prefaţă de Nicolae Manolescu, la Editura pentru literatură, dupa care poeta intreprinde o lunga excursie de “documentare” si relaxare in URSS: Moscova, Leningrad, Taskent, Samarkand, Erevan. O excursie uitata in biografia oficiala a poetesei de pe www.anablandiana.com…
Despre “interdictia” din ’85 ce sa spunem? Cred ca mai curand poeta era ea putin ocupata pe la Paris dupa cum se vede din fotografia de mai jos, in care apare alaturi de alti “disidenti” persecutati de odiosul regim comunist. In 1987, pe vremea cand muncitorii de la Brasov se revoltau si o incasau pe capete, distinsa “luptatoare anticomunista” publica la Editura Sport-Turism ( 🙂 ) volumul “Orase de silabe” (vezi mai jos), cu amintiri despre periplul sau in jurul pamantului (la propriu!, vezi si fotografii mai jos).
“Interdictia” din ’89? In 1989 ii aparea in Colectia Biblioteca Pentru Toti (BPT), cu o elogioasa prefata semnata de Eugen Simion, antologia de “Poezii” in… 100.000 de exemplare. Astazi ma tem ca candida Ana Blandiana n-ar mai impusca o asemenea “interdictie” nici daca l-ar inlocui pe Gogu Radulescu cu “Lulu” Liiceanu si nici daca si-ar vinde poeziile, la Okazii, cu 1 leu si 50 de bani…
Dar sa lasam gargara HotNews cu “interdictiile” doamnei Ana Blandiana si sa dam glas Adevarului, prin documente si propriile cuvinte ale “luptatoarei” prin poeme “periculoase” regimului dar si prin faptele “de arme” ale sotului sau, alt disident de mucava, Romulus Rusan.
Ca un PS: E de ras sa o vedem si azi pe Ana Blandiana in opera de propaganda, difuzata cu atata tam-tam pe canalele infundate ale retelei. Asta dovedeste cat de slaba este de fapt reteau neo-kominternista daca, dupa zeci de ani de “disidenta”, tot cu aceleasi “cadre de nadejde” se afiseaza pe firmamanet. Practic, in afara de UTM-istul Tapalaga pe cine au mai produs “revolutionarii” nostri? A, da, uitasem, cativa avortoni pe post de pitici de gradina ai lui Tismaneanu si pe Cristi Preda, aparatorul Punctului G al retelei, Monica Macovei, acum in lupta cu Forta G a lui Sebastian Lazaroiu… 🙂
Asadar, actele (dar si fotografiile) “vorbeste”:
(Nota mea: Partea a doua a Fisei de Cadre a celor doi, de dupa 1977, a fost facuta pierduta la Arhivele Nationale controlate de gasca lui Tismaneanu)
Misiunea celor doi propagandisti proletcultisti sintetizata de Comitetul Central al Partidului Comunist Roman: “Prin materialele publicate in presa contribuie la popularizarea in strainatate a realizarilor din tara noastra, Republica Socialista Romania”.
PARTID
Candoarea mi-a-nflorit in ochi definitiv
Cu-ntaiul plans in curtea scolii sub castani
Cand clasa mea primea cravata rosie festiv,
Si sufeream respinsa grav de colectiv
Ca nu-mplinism inca noua ani.
Candoarea mi-a crescut de-atuncea dureros,
Cu bratul ridicat deaspura fruntii mult,
Simbolizand ca viata-mi va fi socotita mai prejos
Decat tulburatorul luptelor tumult,
Ca niciodata n-am sa ma separ orgolios
De imnul colectiv si luminos.
Candoarea scrijelata de mana ta lucid In ochii mei, dramatic deschisi spre mana ta,
Tania Radu-Mihailescu: “Marţi, 4 septembrie, în cadrul unei emoţionante festivităţi care a avut loc la sediul Comitetului Central al Partidului Comunist Român, tovăraşul Nicolae Ceauşescu, secretar general al Partidului Comunist Român, preşedintele Republicii Socialiste România, a inmânat tovăraşului Gheorghe Rădulescu, membru al Comitetului Politic Executiv al CC al PCR, vicepreşedintele Consiliului de Stat, Ordinul «Steaua RSR», clasa I-a, conferit prin decret prezidenţial, pentru contribuţia adusă la înfăptuirea politicii partidului şi statului de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate în patria noastră.
(…) Această înaltă apreciere vine să încununeze nu numai o activitate îndelungată în rândurile mişcării revoluţionare, în rândurile partidului comunist, atât în anii ilegalităţii, cât şi în anii construirii socialismului, dar şi o vârstă venerabilă: 70 de ani. (…) Un cuvânt emoţionant, plin de căldură şi preţuire, a rostit cu acest prilej secretarul general al partidului, tovăraşul Nicolae Ceauşescu, exprimându-se atât în numele Consiliului de Stat şi guvernului, precum şi al său personal (…). Într-o atmosferă de caldă preţuire tovărăşească, sărbătoritului i s-au făcut urări de viaţă lungă, sănătate, putere de muncă şi noi succese în activitatea sa” (Tania Radu, “Solemnitatea decorării tovarăşului Gheorghe Rădulescu”, „Flacăra”, anul XXXIII, 7 septembrie 1984, p. 3).
Preluare Cotidianul.ro
Adrian Majuru: Alături de Ion Dodu Bălan, un alt protector politic faimos a fost Gheorghe Rădulescu (alintat Gogu Rădulescu printre intelectualii obedienţi). Acesta a fost agent al KGB şi patron al “intelectualităţii” PCR, de la Blandiana la Dinescu, şi a stat lângă Ceauşescu până la mitingul din 21 decembrie 1989.
La 25 martie 1989, Securitatea a înregistrat o convorbire dintre criticii literari Nicolae Manolescu şi Livius Ciocârlie. Transcriptul ei a fost introdus în dosarul de urmărire informativă al profesorului Livius Ciocârlie ca “Notă cu privire la discuţia telefonică dintre Livius Ciocârlie şi Nicolae Manolescu, despre «cazul Deşliu», Mircea Dinescu, Ana Blandiana şi «scrisoarea celor şase».”
Strict secret Exemplar unic În cadrul unei discuţii purtate la data de 25 martie a.c. între criticul literar Nicolae Manolescu şi scriitorul Livius Ciocârlie, cei doi au abordat şi următoarele aspecte: – Referindu-se la episodul petrecut la Casa Scriitorilor, la care “eroii” au fost Mircea Dinescu şi Dan Deşliu, Nicolae Manolescu a afirmat: “Cei doi erau la masă şi cineva de la bucătărie care, pe furiş, le-a spus să fie atenţi, căci au venit nişte băieţi de la Securitate, care au răscolit tot coşul de farfurii murdare pentru a căuta o anume farfurie pe care chelnerul care a debarasat a pus-o la grămadă pentru că n-a ştiut ce-i cu ea. A doua zi, când s-au întâlnit la aceeaşi masă, li s-au adus nişte chifle pe o farfurie, după care a venit rapid chelneriţa şi a zis: Vai, ce veche e pâinea asta, să vă dau una mai proaspătă! Şi a schimbat farfuria. N-a zis nimeni nimic, dar la plecare Deşliu a băgat farfuria în servietă.” – Cu privire la anchetarea lui Dan Deşliu, Nicolae Manolescu a afirmat că acesta a hotărât să declare greva foamei, lucru pe care i l-a comunicat şi lui Augustin Doinaş, pentru a scăpa de interogatorii. – Aceeaşi persoană a relatat deapre conţinutul scrisorii trimise de Mircea Dinescu la Europa Liberă şi transmisă pe post. După ce face o trecere în revistă a modului cum Mircea Dinescu a fost exclus din partid şi dat afară de la România literară, Nicolae Manolescu s-a plâns că încă nu a putut lua legătura cu acesta nici telefonic, nici personal, cu toate că a mers aproape zilnic la Uniune pentru a-l întâlni. De asemenea, a afirmat că a încercat să intre la D.R. Popescu pentru a-i arăta că nu este de acord cu modul cum sunt trataţi Mircea Dinescu şi Dan Deşliu, că ştie tot ce li se întâmplă acestora, dar nu a putut încă lua legătura cu preşedintele, deoarece acesta este tot timpul “foarte ocupat”. Totuşi, s-a întâlnit cu Augustin Doinaş, care i-a confirmat totul despre Dan Deşliu, a cărui situaţie este cunoscută şi de Zigu Ornea şi Radu Cosaşu. Despre Mircea Dinescu, Nicolae Manolescu a spus că nu mai ştie nimic de joi, dar până atunci cunoştea că se putea mişca liber prin oraş, cu toate că plimba după el trei maşini şi o trupă de oameni, aşa cum plimbase şi el în toamnă. La rândul său, Livius Ciocârlie îşi exprimă credinţa că “ăştia sunt înnebuniţi, deoarece sub ochii lor Mircea Dinescu reuşeşte să transmită scrisoarea afară”, afirmaţie pe care Manolescu o completează, arătând că “până acum nu l-a împiedicat nimeni să facă ceva”. Discutând despre cei doi, Nicolae Manolescu apreciază că lui Dan Deşliu i se aplică un tratament mai dur, deoarece în scrisoarea lui a atacat direct “persoana”, pe când Mircea Dinescu a scris-o mai la general, fără atac direct la persoană. – Livius Ciocârlie i-a relatat interlocutorului său că a aflat de la Gabriela Adameşteanu că şi Ana Blandiana a făcut o scrisoare, Nicolae Manolescu confirmându-i afirmaţia şi arătându-i că e vorba despre o scrisoare în care Ana Blandiana îşi cere dreptul de a publica, scrisoare adresată tuturor forurilor. El subliniază că totuşi situaţia Anei Blandiana se va rezolva pozitiv, dar această rezolvare “se pare că ei nu-i convine, neaşteptându-se la aşa ceva.” Aceste aspecte Nicolae Manolescu le cunoaşte de la Zigu Ornea, care, la rândul lui, le-a aflat în urmă cu câteva zile de la “Moşul”, poreclă prin care îl desemnează pe Gogu Rădulescu. – Readucând discuţia la Mircea Dinescu şi Dan Deşliu, Nicolae Manolescu arată că a auzit că s-ar intenţiona să se facă o mare adunare la Uniunea Scriitorilor pentru a-i exclude pe cei doi din rândul membrilor Uniunii. Livius Ciocârlie a afirmat că el nu poate crede că ar fi posibil aşa ceva, afirmaţie cu care interlocutorul este de acord, apreciind că “ar fi un risc enorm, deoarece precis că vor fi câţiva care vor vorbi împotriva excluderii şi vor vota împotriva acestei măsuri”. – Abordând un alt subiect, Nicolae Manolescu a relatat că ştie de la Gogu Rădulescu că acum două săptămâni a fost “un executiv”, care nu s-a dat publicităţii şi care a avut loc imediat după ce “şeful” a fost informat despre “scrisoarea celor şase”, scrisoare ce a provocat acolo “o vâjâială nemaipomenită”, că toată lumea vorbea pe muteşte, iar “el” a spus “să se facă, să se dreagă, să se ia măsuri, să se tragă, să nu mai ştiu ce!”, hotărându-se să se ţină aceste adunări ale oamenilor muncii, să se publice în presă, să se dea la radio şi la televizor. Tot acolo s-a stabilit şi conţinutul textelor ce au fost date spre publicare ziarelor, dar marţi dimineaţă n-au apucat să publice aceste texte decât unul sau două ziare, după care s-a sistat totul brusc printr-o dispoziţie de sus, fără nici o explicaţie. S-au ţinut câteva adunări ale oamenilor muncii, dar acestea nu s-au făcut publice şi presa nu a dat nimic, numai radioul a apucat să dea, dar cineva de la radio i-a spus lui Radu Cosaşu că la radiojurnalul de marţi, literalmente i s-a luat crainicului din mână textul pe care trebuia să-l citească, căci hotărârea a venit pe neaşteptate. De aia s-a intrat în emisie şi s-a luat textul, iar din momentul ăla nu s-a mai dat nimic, decât chestii vagi cu legalitatea. Livius Ciocârlie a afirmat: “Eu cred că atunci când s-a anunţat că Mircea Răceanu este acuzat, reacţia a fost atât de clară că e vorba despre o maşinaţie, încât asta i-o fi pus în gardă că ies mai prost.” Nicolae Manolescu: “Ce dracu s-a întâmplat şi ce a fost în capul lor, eu nu ştiu!.” Referindu-se la Mircea Răceanu, Nicolae Manolescu arată că acesta a fost înfiat în timpul războiului, că s-a născut la Doftana şi este fiul lui Bernat Andrei şi al Ilenei Andrei, episod care este foarte bine prins în cartea “Trandafirii Doftanei.” Legat tot de acest aspect, Nicolae Manolescu afirmă că Gogu Rădulescu i-a spus că atunci când a aflat despre cine este vorba “Tovarăşa” a plâns. El l-a întrebat pe Gogu Rădulescu dacă “Tovarăşa” a plâns şi atunci când “a pus la cale toată porcăria asta.” Cei doi interlocutori continuă discuţia cu o serie de aprecieri tendenţioase la adresa conducerii superioare de partid şi de stat şi fac comentarii pe tema aşa-zisei situaţii dezastruoase în care s-ar afla ţara noastră. – Readucând discuţia la Gogu Rădulescu, Nicolae Manolescu face următoarele aprecieri: “Eu l-am văzut după toată povestea asta o singură dată, Zigu l-a văzut de vreo trei ori. Eu nu l-am văzut decât sâmbăta trecută, de când e vâjâiala asta, şi era foarte bine dispus, surprinzător chiar, fiindcă asta discutam şi cu Zigu când am plecat de acolo. Zic: Ce-i cu ăsta, mă? A înnebunit!?!, la care el mi-a spus: Păi, mi-a dat telefon luni, după şedinţa aia, şi era foarte bine dispus! De unde cu o săptămână sau două înainte era foarte prost dispus, încât tot timpul spunea că el de data asta nu mai ratează ocazia să-şi dea demisia, că nu mai poate, că nu ştiu ce, că face acum la prima plenară sau măcar la Congresul de anul ăsta, că el iese, că încearcă de la Congresul al XIII-lea să-şi dea demisia, dar nu i s-a primit, ceea ce e adevărat; iar acum este foarte bine dispus!” Livius Ciocârlie l-a întrebat: “Ce posibilităţi reprezintă presiunea internaţională de a determina ceva.” Nicolae Manolescu: “Acum se pune nădejdea în altceva, cu cei şase în special. Eu zic că, mi-a atras atenţia şi mie şi cred că la toată lumea, finalul acestei scrisori. După ce-i fac ăştia toată papara, în loc să-i spună: Acum ia-ţi bagajele şi pleacă!, ei spun că acum, dacă vrei să discutăm, trebuie să fie linişte, să nu mai exporte alimente, adică două din ele perfect fezabile, iar a treia mai aşa, dar de acord să-i propună un dialog! Chestia seamănă foarte tare cu ce se întâmplă prin alte părţi, adică acolo unde dialogul opoziţiei cu înăuntrul partidului este acceptat, nu mai vorbesc despre pluralismul maghiar, dar chiar dialog-dialog, peste tot! Deci, aici, Brucan, din capul lui sau având sugestie sovietică, aşa, s-a orientat foarte bine, pentru că a creat în felul acesta prima alternativă politică la puterea asta. Până acum aşa ceva nu există, că Doina Cornea sau Dinescu nu sunt…” Livius Ciocârlie: “Cu posibilitate de discuţie!.” Nicolae Manolescu: “Deci, prima alternativă politică, prima cheie pe care să spun aşa nu englezii sau, aşa, dar ruşii la o adică s-o bage în uşă şi să încerce să încuie sau să descuie situaţia cu ea, pentru că aici, în fond ăştia ce-au făcut, n-au făcut nimic, n-au pus nici o bombă, nu sunt terorişti, sunt nişte oameni cu care (sic!) în limitele Constituţiei şi aşa, au propus un dialog, acum n-ai ce să le faci! Dacă le face ceva, e nenorocire, adică scandalul este foarte mare. De aici, eu cred că El de-aia este foarte supărat şi strâns cu uşa, fiindă El este conştient că l-au strâns cu uşa şi l-au prins foarte rău în ofsaid! Că aici nu-i nimic de făcut! Eu cred, şi sunt foarte optimist, că chestia este foarte importantă şi din alt punct de vedere! Nu cred că presiunile externe vor putea fi atât de mari, încât să-l determine pe El chiar să închidă (sic!) radical ceva! Pot să-l determine să nu ia măsuri împotriva lor, numai să-i hărţuiască! Şi mă rog, poate să mai slăbească cu o curea, două, să ne mai dea câte un salam, poate! Dar mai mult nu cred! Însă eu cred că riscul mare pentru El, în momentul de faţă, vine din interior! De ce? Pentru că pentru prima dată există posibilitatea ca, mă rog, nemulţumirea care există în toate domeniile, inclusiv în armată şi Securitate, e limpede!, să poată folosi, să poată aduna în jurul unităţii politice, adică noi n-avem tradiţie să vină generalul Popescu să-l dea jos pe ăsta şi să se proclame şef, dar generalul Popescu, dacă-l prinde şi-l rade cu o echipă de zece soldaţi într-o zi, poate să se adreseze acum lui Corneliu Mănescu sau lui Apostol pentru a conduce până se fac nişte chestii! Dar eu zic că pentru El pericolul mare de aici vine! Nu e exclus să se întâmple. Adică curajul… nu curaj, să dea o formă de legitimitate unei lovituri care până acum era, cum? Oricine care avea…” Livius Ciocârlie: “Şi pentru aia ce facem?” Nicolae Manolescu: “Ce fac? Vorbesc cu generalul cutare şi pot să fac chestia asta! Cu nişte riscuri foarte mari, dar pot să fac! Şi după aia ce faci!?! Până mă adresez lui Gorbaciov, până… aici ce fac? Gorbaciov ce-o să zică? Nu! Chestia se face dinăuntru. Pe când acuma gata, acuma s-a făcut breşa, există această chestie! Vine acuma unul din ăştia şase, sau doi, şi faceţi chestia.” Livius Ciocârlie: “M-am gândit şi eu că trebuie să vină acuma mii şi mii de oameni, securiştii şi nu mai ştiu ce, care se pot gândi: Ce se întâmplă cu mine dacă va cădea ăsta? Vorbind despre ăştia mii şi mii, unii chiar ar putea face ceva! Poate că asta ar fi o şansă! Dar?!” Nicolae Manolescu: “Probabilitatea este! Acum ce se va întâmpla efectiv, aşa, nu ştiu! Mai există şi alte riscuri, riscul ca la această… că eu am vorbit cu Deşliu după scrisoarea cu cei şase, el fiind prieten cu Brucan, mi-a spus printre altele că Brucan, venind de la Moscova cu trenul, a fost dat jos din tren la Ungheni şi ţinut o noapte în sala de aşteptare până când s-a întâmplat ceva la Bucureşti, se pare că nu erau decişi dacă îl mai lasă sau nu să se mai întoarcă; el a fost foarte prudent pe unde a fost, adică a dat nişte interviuri mălăieţe, că m-am şi enervat, ştiu că a avut un conflict cu Dorin (Tudoran, n.n.) la «Vocea Americii», că a vrut să-i ia un interviu şi n-a vrut întrebările lui Dorin, a vrut să-şi pună singur întrebări şi Dorin l-a refuzat, el de fapt pregătea această chestie şi nu-i convenea să rateze, că, dacă nu intra în ţară, rata toată chestia din capul locului! Deci el a făcut-o, că mi-a spus Deşliu că el a ales oamenii cu maximum de garanţii, că eu l-am întrebat de ce nu s-a dus la Maurer, şi el mi-a spus că nu putea, că se prindea (sic!) chestia! Dar el spera că, odată făcută, acuma ăştia să se mişte, căci ce-l împiedică pe Kiraly ăla sau cum îl cheamă, pe Maurer sau pe altul…..” Livius Ciocârlie: “Să prelungească, da!” Nicolae Manolescu: “La Doina Cornea sunt 28 care s-au asociat la scrisoarea ei?! De ce n-ar fi şi la această chestie încă doi-trei! Că ar fi important să fie! Adică deocamdată la nivelul de foşti!” Livius Ciocârlie: “Deşi eu îmi închipui că tocmai acum asupra acestora trebuie să fie un control!…” Nicolae Manolescu: “Sunt păziţi foarte tare! Pe de altă parte, mi-a zis Deşliu o chestie foarte tare, pe care o ştie şi Cosaşu, nu ştiu de unde, şi anume că ăsta care s-a dus cu scrisoarea la ambasadă iniţial a plecat spre americani şi n-a fost lăsat, se pare că Răceanu a dus scrisoarea, nu Brucan, după care s-a dus la englezi şi acolo a reuşit.” Livius Ciocărlie:“Şi Miliţia de la poartă nu l-a oprit?” Nicolae Manolescu:“Şi Securitatea care îi urmărea, ei ştiau ceva, aveau! Securitatea ar fi ştiut dinainte. Şi nu i-au împiedicat.” Livius Ciocârlie: “Păi, asta e! Că eu m-am tot întrebat cum au reuşit ei să facă. În primul rând, să se înţeleagă. Adică…” Nicolae Manolescu: “Se pare că Securitatea a ştiut şi nu i-a împiedicat. Că Gogu Rădulescu ne-a spus că, în furia aia, «Să vezi că o să-l dea afară şi pe cel de la Securitate!» De ce? Zice: Nu s-au comportat bine. N-a spus de ce. Adică ce, zic, n-au prins de veste, dar ce-ţi închipui? N-a spus mai mult. Deci, că-i adevărat sau nu, sau că e o bănuială, oricum e foarte grav. E în postură foarte proastă Securitatea în chestia asta şi eu zic că chestia cu Dinamo de acum… pe enervarea generală pe chestia cu ei.” Livius Ciocârlie: “Da, da, da.” Nicolae Manolescu: “Adică cum, măi, nici atâta lucru nu sunteţi în stare, să mă păziţi de…, adică nu puteţi împiedica un om care a mai făcut-o o dată să o facă a doua oară? Că Brucan a făcut textul.” Livius Ciocârlie: “Păi, evident, dar faptul că şi-a primit acordul lor, păi, ar fi, trebuie să fie nişte întâlniri între ei sau telefoane!?! Înseamnă că a închis ochii cineva!.” Nicolae Manolescu: “Iată că au făcut-o! Au închis ochii, s-a ştiut ceva! E făcută bine şi din alt punct de vedere, ea nu e dată «Europei Libere», ea este dată englezilor şi transmisă imediat, iniţial, pe lângă guvernul englez, iar guvernul englez a comunicat-o BBC-ului! Deci, când Brucan a fost la Londra, el punct cu punct şi-a aranjat mişcările! Nu s-a dus la «Europa Liberă», ca să nu-l mai ia la întrebări, cum l-au luat prima dată, tot de la o scrisoare – asta tot de la Deşliu o ştiu, că l-au chemat de la partid ca să-l judece că de ce a făcut scrisoarea aia!” Livius Ciocârlie: “Evident că deocamdată sunt foarte prudenţi, adică nu vor să întindă coarda!.” Nicolae Manolescu: “Deocamdată pe Bârlădeanu… că-i fac o chestie cu videocasetofoane. Pe Deşliu îl ameninţă cu cafeaua! Da, bine, sunt prost inspiraţi, dar s-ar putea ca astea să fie doar aşa, glume! Un fâlfâit, aşa, ameninţări fără consecinţă! Dar cum s-ar putea să fie realmente proşti! Pentru că cei care fac aceste anchete, uite dovada pe linie de partid, sunt de fapt nişte proşti, adică ei nu mai oameni de mare nivel în partid (sic!)!” Livius Ciocârlie: “Deşi pe mine mă uimea, atunci, în noiembrie, cu câtă prudenţă vorbea ăla care a venit la Timişoara! Evident, erau atât de înfricoşaţi de ideea că s-ar putea face ceva, încât voiau să nu facă nimic, nimeni nu l-a tratat până acum aşa mare scriitor ca ăla! A acceptat discuţia, în sensul că a cedat aşa, tot, că eu i-am spus: Domne, ăsta are de ce să facă, recunoaşteţi că sunt lucruri, sunt nemulţumiri, nu?, iar el: “Da, da, sunt într-adevăr, dar să se ia legătura cu forurile de aici, nu din străinătate! Deci dacă cu mine, care nu am nimic, era atât de prudent, nu cumva să mă întărâte…” Nicolae Manolescu: “E chestie de oameni, că cu mine s-au purtat foarte…” Livius Ciocârlie: “Da, am auzit şi m-am mirat!”
Augustin Buzura: “Gogu Rădulescu le-a procurat locuinţe, paşapoarte şi bonuri de alimente la Gospodăria C.C. multor scriitori şi oameni de artă, pe mine însă nu a reuşit să mă ajute.”
Nota mea: Este vorba de Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Ion Caramitru si altii, si altii…
Cotidianul: Buzura şi Securitatea: „Orice scriitor cinstit dorea să-şi cunoască adversarul“
Scriitorul Augustin Buzura vorbeşte despre relaţia sa cu ofiţerii de Securitate pe care i-a cunoscut.
Există în arhivele Securităţii vreun dosar în care să figuraţi drept colaborator al acesteia, cu numele de cod „Gusti“? Am şase dosare de urmărire, dar nu am figurat şi nu figurez în nici unul drept colaborator al Securităţii şi nici nu există vreo sentinţă a CNSAS în care să se spună aşa ceva. Despre numele de cod se ştie că securiştii dădeau asemenea nume nu numai turnătorilor, ci şi tuturor celor urmăriţi. Din dosarele mele de urmărire am aflat că, în afară de „Gusti“, aveam şi altele, printre care foarte frecvent era, nu ştiu de ce, „Oşanu“.
I-aţi cunoscut pe ofiţerii de Securitate care au scris în rapoartele lor că făceaţi o muncă de informator? Pe unii nu i-am întâlnit. Florian Oprea era locotenent când m-a luat în primire, iar în 13 decembrie 1990, când mi s-a închis dosarul de urmărire, ajunsese colonel. Dar din miile sau zecile de mii de cititori care-mi cereau autografe sau mă opreau pe stradă, nu puteam şti care este ofiţer şi care simplu cititor, ori vreun om care se iluziona că îl voi putea ajuta într-un fel sau altul… Unii voiau să-mi spună cum se trăieşte în închisori, unde se pregăteşte vreo grevă sau doreau să afle adresele Monicăi Lovinescu, ale celor de la Europa Liberă sau ale Amnesty International… De obicei spuneam exact ce credeam… Cititor sau securist, le răspundeam fără rezerve şi precauţii, căci, la rândul meu, eram interesat să-i cunosc pentru a afla ce doresc de la mine şi cât ştiu despre mine…
Cum reacţionaţi atunci, dacă nu ştiaţi cine e securist sau admirator? Trebuia să mă apăr şi, totodată, să-i descriu pe cât posibil în cărţile mele. Sunt scriitor şi am obligaţia să cunosc lumea în care trăiesc. Toţi scriitorii cinstiţi, care au fost în aceste situaţii, au dorit acelaşi lucru: să-şi cunoască adversarii. Iată ce spune căpitanul de informaţii Cinka despre o întâlnire cu un tânăr dramaturg, Vaclav Havel, devenit mai târziu celebru: „Convorbirea cu Havel s-a încheiat cu sugestia mea că, în caz de nevoie, îl voi contacta din nou. A fost de acord şi a spus că şi el e foarte bucuros că a discutat cu noi, deoarece i-am furnizat material pentru viitoarele lui încercări literare“. Aşa au făcut şi alţii. Ar fi absurd să răspund de cele scrise de diverşii ofiţeri în numeroasele lor rapoarte. Toţi aspirau la grade şi toţi se străduiau să le dovedească superiorilor că îşi fac meseria. Nu trebuie ignorat faptul că îmi înregistrau convorbirile telefonice, cum s-a văzut din dosarele mele. Plus că, diverşi prieteni, imposibil de bănuit de către cei mai mulţi, turnau fără ruşine. Am avut 56 de turnători. Pe mulţi i-am bănuit de la început. Pe alţii i-am recunoscut după scris atunci când mi-am cercetat dosarul… Nu puţini erau persoane importante.
Ce fel de relaţie aveaţi cu ofiţerii de Securitate care vă supravegheau? Ei aveau anumite idei fixe şi, de multe ori, mă ameninţau: „La ce vă foloseşte? Vedeţi, aveţi copii şi nu se ştie…“. Discuţia noastră dovedeşte că nu mi-a folosit la nimic. Despre ce vorbeam şi ce scriam, securiştii erau avertizaţi din timp de turnătorii de care nu m-am ferit niciodată. La un moment dat, din patru colegi de birou, câţi eram la „Tribuna“, trei dădeau informări despre ce spuneam sau comentau în scris textele mele deja apărute.
Cum se materializau turnătoriile colegilor? După câteva „erori“ de ale mele, mă chema primul-secretar al judeţului sau secretarul cu propaganda să mă mustre ori să mă avertizeze că îmi voi pierde postul. Uneori, din aceleaşi motive, eram chemat la Secţia de Propagandă a C.C. din Bucureşti, unde mi se cerea să-mi retrag semnătura de pe diversele proteste. Alteori eram somat să mă desolidarizez în scris de Europa Liberă. Adesea îi speriam fără să vreau. Petre Enache, secretarul C.C. cu propaganda, s-a interesat ce mai citesc şi eu i-am spus sincer: „Aceşti bolnavi care ne guvernează“ – carte pe care o aveam din întâmplare în buzunar. Mi-a făcut, îngrozit, cunoscutul semn că sunt microfoane, drept pentru care mi-a recitat câteva dintre cuvântările lui Ceauşescu. Mai frică îmi era când, ore întregi, şeful Inspectoratului mă ţinea într-o sală de aşteptare din sediul Securităţii din Strada Traian, după care mă trimitea acasă fără să-mi spună de ce am fost chemat.
În cursul conversaţiilor purtate cu ofiţerii de Securitate, vi s-a părut că încearcă să obţină anumite informaţii de la dumneavoastră? Da. Aveau cam trei obsesii: a) dacă am trimis vreun manuscris al meu în străinătate; b) ce relaţii am în Vest şi mai ales la Europa Liberă şi c) dacă scriitorii vor să facă ceva, vreo acţiune, vreun act de solidarizare. De această solidarizare se temeau foarte tare. Alţi scriitori, din alte ţări socialiste, o făcuseră cu mare succes. Această obsesie i-a determinat să desfiinţeze Organizaţia de partid a scriitorilor din Bucureşti şi să amâne convocarea şedinţelor de Consiliu al Uniunii Scriitorilor. Căci aici se spunea lucrurilor pe nume, fără menajamente. Adesea mă mai căutau să-mi afle părerea şi despre unele cuvântări ale lui Ceauşescu.
Cum l-aţi cunoscut pe Ilie Merce? L-am cunoscut în contextul discuţiilor nesfârşite pe marginea romanului meu „Refugii“, trimis tot mai „sus“ de către numeroasele cenzuri care, pasămite, erau desfiinţate. La domnul Ilie Merce am fost trimis de Consiliul Culturii pentru a da explicaţii în legătură cu greva din Valea Jiului despre care se spunea că am scris în romanele mele – „Refugii“ şi „Drumul cenuşii“. Eu locuiam în Cluj, iar drumul până în Bucureşti era, pentru mine, foarte scump. Veneam rar, doar pentru a discuta cu cenzorii sau la rarele şedinţe de Consiliu, la Uniune. Am scris şi despre împrejurările în care am fost vizitat acasă de el. Tocmai tipărisem în „România literară“ un fragment de roman intitulat „Opriţi nebunul!“, pe marginea căruia Emil Hurezeanu a scris un foarte bun editorial. La fel şi Vlad Georgescu. Drept urmare, am fost vizitat acasă de vârfurile Securităţii din acel moment. Am scris şi despre asta, dar la noi, deşi nimeni nu citeşte, toţi acuză.
Aţi apelat vreodată la Merce pentru a vă ajuta? Am apelat chiar şi la Ceauşescu să-mi permită să plec din Cluj, căci Octavian Paler şi Adrian Păunescu îmi oferiseră nişte posturi. Ca ziarist aveai nevoie de această aprobare. Răspunsul lui Ceauşescu a fost fără echivoc: „Trebuiesc întărite oraşele tradiţionale…“. A pledat pentru mine, dar fără succes, şi Gogu Rădulescu, însă Ceauşescu l-a refuzat şi pe el. Gogu Rădulescu le-a procurat locuinţe, paşapoarte şi bonuri de alimente la Gospodăria C.C. multor scriitori şi oameni de artă, pe mine însă nu a reuşit să mă ajute. I-am spus şi domnului Merce pentru că această dorinţă nu mi-am ascuns-o niciodată.
V-aţi exprimat vreo nemulţumire faţă de Merce, astfel încât el din proprie iniţiativă să încerce să vă ajute? Da. Atâta doar că ceea ce i-am spus am scris cu ceva timp mai înainte în zecile de interviuri publicate, în şedinţele de partid sau în notele de protest adresate partidului. Am spus întotdeauna ce cred. Nu mi-a păsat să merg împotriva curentului. Fac acelaşi lucru şi astăzi.
Vi s-a propus vreodată să semnaţi un angajament cu organele de Securitate sau să le furnizaţi verbal informaţii? Nu, niciodată. Şi nici nu cred că ar fi dorit, fiindcă le-ar fi dispărut unul dintre cele mai importante obiecte ale muncii.
Credeţi că pentru Securitate ar fi fost un mare succes dacă un ofiţer raporta că v-a racolat ca informator? Un foarte mare succes, nu am nici o îndoială. Dar nu cred că aş fi putut trăi făcând un asemenea gest. Mi-ar fi fost greaţă de mine. Nu cred că aş mai fi reuşit să scriu un singur rând.
Stefan Andrei: A fost o perioada lunga in care eram controlati cu totul de sovietici. Prin consilieri, prin agentii lor. De exemplu: Tismaneanu, Leonte,”Ciungul”, cum ii ziceam noi, ca se lauda ca pierduse o mana pe cand era in brigazile teroriste bolsevice contra Spaniei, altii ziceau ca a cazut beat din tren… Era un om rau, meschin si invidios. Un om urat. L-am cunoscut prin 1956. Era agent sovietic, NKVD. Dupa vizita lui Hrusciov noi l-am chemat si l-am avertizat sa termine cu spionajul. Nu ne-am atins de agentii sovietici pana prin anii ’60. Brucan, de exemplu, si alti tineri evrei, era agent sovietic din timpul razboiului, in Reteaua lui Calmanovici, cel care a construit si Ambasada URSS la Bucuresti. O stiu direct de la Ceausescu. Si Tismaneanu era printre ei. Ei bine, Ceausescu a primit sarcina sa ridice problema lor in fata conducerii PCUS. Si i-a zis lui Hrusciov, inainte de momentul ’68, la vizita acestuia la Bucuresti: “tovarase, noi promitem sa va informam, mai aveti si consilieri sovietici dar va rugam sa terminati cu agentii dintre noi”. Si-atunci Hrusciov i-a zis: “Pai considerati ca n-avem nici un agent la voi. Nici in China n-avem…” Si asta ne-a dat noua dezlegare sa-i chemam si sa-i avertizam. Sa aleaga: ori Romania, ori Rusia! Si asa s-a intamplat si cu Tismenitki. Acum, toti ilegalistii au ramas pro-sovietici. Si aschia nu sare departe de trunchi… Altul, la fel: tatal lui Celac, primul ministru de Externe pus de Iliescu chiar in ’89. Agent sovietic. Numele lui e de fapt Cealik, e pe jumatate gagauz. Are si o sora, Mariana, pe care o intindeau colegii mei de la “Scanteia Tineretului” pe sus, deasupra Cofetariei “Albina”, unde aveam sediu atunci… El era ofiter in Armata Romana. Nevasta-sa era cel putin pe jumatate evreica. Erau in agentura. Si-atunci, guvernul lui Armand Calinescu l-a trimis din Basarabia la Perisor, langa Craiova. Cand au venit trupele sovietice si apoi comunistii, la 6 martie 1945, l-au pus primul prefect de Dolj, al Craiovei. Deci au reusit totusi sa ramana in structuri pana in 1989 si dupa… Ce se intampla… Erau si cazuri mai complicate. De exemplu Gogu Radulescu, membru al CPEx al CC al PCR. Taica-sau, tigan lautar. El s-a casatorit cu o evreica. Ca asa era “moda” atunci. Suntem in perioada ilegalista. PCR era format asa: din minoritari evrei, unguri care vroiau regiunea autonoma maghiara, rusi care militau pentru desprinderea Basarabiei si printre ei cativa romani. Dupa ce au intrat in legalitate, s-a intors roata: romanii au devenit majoritari. Dar atunci sotiile lor erau: evreice, unguroaice, rusoaice… Asa: sotia lui Gogu era vanzatoare la magazinul “Sora”. Pe asta a apucat-o iunie ’40 – ultimatumul care a dus la cedarea teritoriilor romanesti de la Est – in Basarabia. N-a mai venit in tara. In prima zi de razboi antisovietic, cand Antonescu a dat celebrul ordin, Gogu, care era intr-un regiment pe granita, a trecut la rusi. A dezertat. Aia s-au si mirat: au zis ca e spion. Nu, el vroia in URSS! Dupa care s-a regasit cu nevasta-sa si, dupa razboi, a venit pe cai mari, pe tancuri adica, in tara. El era mai legat de URSS decat de Romania. Pe-asta era greu sa-l clintesti. De-altfel s-a si vazut, a stat pana in ultima clipa langa Ceausescu, sa se asigure ca pica. Cand a venit Iliescu si ne-au arestat, pe noi, membrii CPEx, el si cu Barbu Petrescu, cel care a organizat mitingul din 21 decembrie 1989, n-au mai fost inchisi. Reteaua lui Gogu Radulescu Gogu isi crease o adevarata retea de intelectuali acolo la Comana, unde statea el. Valeria Seciu era amanta lui, Blandiana la fel; isi facuse si casa acolo, chiar langa el, ca sa-i fie mai aproape. Pai Otilia Coman, ca asta-i numele ei, facuse inconjurul lumii de pe vremea lui Ceausescu. Cred ca a vazut mai multe tari decat mine, ca ministru de Externe. Asta micu’, galagiosu’ de la TV, Dinescu, mergea cu soferul si Dacia neagra a lui Gogu. Astia si cu Iliescu l-au scos si cred ca acum ii putrezesc oasele pe undeva, prin Israel. Altii care au fost scapati pe langa Gogu si Petrescu: Ion Ursu si Constantin Dascalescu. Fost absolvent al Scolii Superioare de Partid de la Moscova, Dascalescu, in anii cand era secretar si apoi prim-secretar regional de partid la Galati, se intalnea deseori in zona cu ofiteri KGB ori GRU. Chiar inainte de momentul decembrie ’89 se intretinuse cu consulul sovietic de la Ismail. Pe-astia i-a “iertat” de puscarie Iliescu… Noua ne-a facut recurs de era sa facem 15 ani de inchisoare. Pentru ce? Cica “genocid” – ca am omorat 60.000 de oameni… Continuarea la ZIUA: Iliescu in pat cu Elena
March 11th, 2011 
VR 
Posted in 
Tags: 
