Acuzatorul Poporului Horatiu Pepine: “Cornel Nistorescu a confirmat întrucîtva că nu agrează deconspirările, întrucît a comentat actul condamnării comunismului pe un ton depreciativ.”
Deutsche Welle – România 04.08.2009 „Cotidianul“ şi condiţia precară a presei româneşti
Großansicht des Bildes mit der Bildunterschrift: Schimbarea de conducere la ziarul „Cotidianul“ a provocat o criză, care dovedeşte că presa românească nu a reuşit încă, în ciuda unor aparenţe de stabilitate, să-şi găsească normalitatea profesională. Situaţia ziarului „Cotidianul“ arată cît de mult depinde presa românească de capriciile patronatului şi de circumstanţele politice. Apropierea campaniei electorale provoacă mereu cutremure în presă, organizări şi reorganizări menite să reaşeze forţele mediatice în ordine de bătaie. Se pare că la „Cotidianul“ s-a întîmplat la fel. Patronatul a numit un nou director cu opinii politice tranşante şi, în plus, l-a investit cu puteri discreţionare. Totuşi schimbarea nu s-ar fi remarcat atît de uşor, dacă noul director, Cornel Nistorescu, nu ar fi recurs la două decizii cel puţin controversate.
Decizii controversate
Prima a fost să retragă un articol care relata activitatea de informator al Securităţii a lui Petru Romoşan. Redactorii au văzut în această decizie un act de cenzură. Dar chiar dacă directorul unei publicaţii este investit în mod firesc cu maximă autoritate editorială, în cazul acesta a părut să fie un gest discreţionar, întrucît deconspirarea foştilor turnători a devenit în rîndul noii generaţii un fel de datorie publică. Grupul de ziarişti din jurul publicaţiei Caţavencu – şi care au relansat ziarul „Cotidianul“ – au organizat de ani buni o veritabilă campanie privind epurarea vieţii publice de colaboratorii Securităţii. De aceea interdicţia formulată de noul director a părut să fie o schimbare de optică de rău augur. Cornel Nistorescu a confirmat întrucîtva că nu agrează deconspirările, întrucît a comentat actul condamnării comunismului pe un ton depreciativ. În plus, era vorba de un prieten al său, pe care nu îl putea vedea demolat în propria sa publicaţie. În sfîrşit, scandalul nu ar fi luat amploare dacă noul director nu ar fi decis să-l concedieze pe Cristian Pătrăşcoiu, unul dintre ziariştii cunoscuţi şi foarte preţuiţi ai publicaţiei, argumentînd că acesta face parte din grupul acelora care „profită“ de pe urma condamnării comunismului. Îndoielile cu privire la autoritatea de care dispune noul director au fost şi ele rispite de declaraţiile lui Sorin Ovidiu Vîntu, care a spus că nu se amestecă în politica editorială.
Presa, mijloc de presiune politică
Dincolo de întîmplarea în sine se reţine situaţia precară a presei din România. Se ştie de ani buni că există în România prea multe posturi de televiziune şi prea multe ziare pentru o piaţă totuşi relativ modestă. Multe „tribune de presă“ sînt menţinute artificial fără o reală acoperire de piaţă, cu scopuri care depăşesc nevoia generală a informării şi dezbaterii publice. Televiziunile şi ziarele sînt veritabile mijloace de presiune politică, activate periodic atunci cînd este nevoie de ele. În restul timpului, presa funcţionează în aparenţă normal şi ziariştii trăiesc şi ei cu iluzia unei stări de relativă libertate. Pînă în ziua în care ziarul sau postul de televiziune sînt chemate să-şi îndeplinească scopul pentru care au fost multă vreme finanţate.
Autor: Horaţiu Pepine, DW-Bucureşti Redactor: Robert Schwartz
TISMANEANU in EvZ, acum un an, pe 30.07. 2008, despre turnatorii si impostorii Andrei Corbea Hoisie si Sorin Antohi, promovati de Horia Roman Patapievici pe banii ICR (cu totii membri ai Comisiei Tismaneanu de “condamnare a comunismului”):
“Nu cade în sarcină ICR să-i elimine din competiţie. ICR nu este tribunal moral. Din păcate, actele de onoare sunt prea rare în asemenea cazuri, iar fostul informator este expert în raţionalizări auto-victimizatoare. Herta Muller ar fi făcut un gest salutar şi terapeutic adresându-se unor Sorin Antohi ori Andrei Corbea şi întrebându- i ce cred ei despre felul în care îşi utilizează poziţia de autoritate culturală pentru a reveni într-un fel de prim-plan al vieţii publice. Mai puţin salutar e, totodată, gestul Hertei Muller de a-şi transmite mesajele prin detestabilul Roncea, respingător personaj de subterană. ICR nu poate funcţiona ca instanţă de cenzură morală.” – “Despre informatori şi claritate morală”
“Ma doare, ma doare enorm de ce se intampla cu Romania!”. Aceasta este reactia disidentei anticomuniste Herta Muller ca urmare a scandalului creat de prezenta informatorilor Sorin Antohi si Andrei-Corbea Hoisie la o “Scoala de vara” organizata de Institutul Cultural Roman condus de Horia Roman Patapievici. Singura scriitoare din Romania nominalizata la premiul Nobel pentru literatura, disidenta anticomunista Herta Muller, in prezent membra a Academiei Germane pentru Limba si Poezie, s-a aratat public revoltata de faptul ca Horia Roman Patapievici a decis sa trimita la Berlin, intr-un program al Institutului Cultural Roman, doi fosti turnatori. Sorin Antohi, alias “Valentin”, si Andrei Corbea-Hoisie, alias “Horia”, fosti informatori ai Securitatii, sunt prezenti pe banii contribuabililor la o “Academie de vara” cu tema: “Germania si Romania. Transferuri academice, culturale si ideologice”. “Cursurile, cazarea si masa, precum si un program de timp liber sunt subventionate de catre Institutul Cultural Roman”, aflam din anuntul ICR. Conducerea Institutului, Horia Roman Patapievici, Mircea Mihaies si Tania Radu, a ales ca transferurile ideologice si academice ale Romaniei in Germania sa fie facute de doi fosti colaboratori ai politiei politice comuniste dintre care unul, Sorin Antohi, s-a dat autor al unor articole in publicatii stiintifice inexistente, s-a pretins un timp indelungat “doctor”, fara a avea aceasta calitate, si a coordonat lucrari de doctorat la Universitatea Central Europeana de la Budapesta, care acum sunt nule de drept.
“Planeta ICR”
Herta Muller a publicat in cotidianul german de mare tiraj Frankfurter Rundscahau o scrisoare deschisa adresata presedintelui ICR, Horia Roman Patapievici, in care intreaba, printre altele, daca “ICR-ul crede ca traieste pe o alta planeta unde nu exista conceptele de demnitate personala si de integritate morala in stiinta?”. Protestul scriitoarei disidente Herta Muller a fost urmat de alte gesturi similare ale intelectualilor si comunitatii romanesti din Germania. Patapievici nu a ales sa-i raspunda direct disidentei anti-comuniste, ci a preferat sa publice ieri un material titrat “Replica ICR”, aparut in Evenimentul Zilei, si in care raspunde “acuzatiilor din presa”. El considera ca afirmatia ca “ar exporta informatorii Securitatii este complet tendentioasa” si ca prezenta celor doi turnatori-impostori in Germania nu se datoreaza “clientelismul conducerii ICR, care isi promoveaza prietenii”. “Mie nu mi-a trimis nici o scrisoare. Ar fi putut sa-mi raspunda personal, ca eu i-am scris”, afirma Herta Muller in urma publicarii articolului din Evenimentul Zilei.
Demiterea lui Patapievici
Intr-o convorbire cu redactorul ZIUA, presedintele Asociatiei Romanilor din Berlin, Ruxandra Dimitriu, a anuntat ca miercuri seara comunitatea romanilor din capitala Germaniei se va reuni pentru a concepe o scrisoare deschisa adresata Presedintiei Romaniei, care patroneaza ICR, Guvernului si Parlamentului Romaniei, care raspund de banul public al contribuabililor si respectarea statului de drept, pentru a solicita demiterea presedintelui ICR Horia Roman Patapievici si a adjunctilor sai, Mircea Mihaies si Tania Radu. Dimitriu considera ca Patapievici nu mai are ce sa caute intr-o institutie publica din Romania dupa ce i-a trimis pe cei doi intelectuali turnatori ca reprezentanti ai societatii academice romane.
“Teatrul absurd” al condamnarii comunismului
Am stat de vorba si cu Herta Muller pentru a afla opinia domniei sale fata de pozitia publica a presedintelui ICR, Horia Roman Patapievici. Marturia scriitoarei si disidentei anticomuniste este tulburatoare. Herta Muller nu poate intelege cum ICR a indraznit sa trimita intr-o tara ca Germania, care este un exemplu privind lustrarea agentilor STASI, doi colaboratori ai politiei politice comuniste Securitatea. Este de amintit ca Sorin Antohi a fost silit sa-si recunoasca colaborarea cu Securitatea dupa 17 ani, pe cand era membru al Comisiei Tismaneanu, iar Andrei Corbea-Hoisie, dupa 18 ani, pe cand era ambasador al Romaniei la Viena. Herta Muller considera ca, in conditiile acestea, condamnarea comunismului este un “teatru absurd”. Din acest motiv a si refuzat sa faca parte din “Comisia Tismaneanu”. “Este ridicol ca dupa 20 de ani sa se spuna ca regimul comunist a facut crime! Trebuie sa facem ce trebuie, concret, nu teatru absurd”, afirma disidenta in interviul acordat ZIUA.
Patapievici l-a “acoperit” pe Antohi pe cand era la CNSAS
Cu referire la faptul ca Patapievici sutine ca trebuie avuta in vedere “valoarea profesionala” si “somitatea stiintifica” a celor doi intelectuali informatori ai Securitatii, Herta Muller spune cu sarcasm: “Da, sigur! Noi trebuie sa tinem cont de toate acestea in timp ce ei ocupa toate pozitiile de influenta din Universitati, din societate. Eu am spus ca nu sunt de acord, dar daca lui ii convine asa, treaba lui. Romania sa faca ce crede de cuviinta. Eu mi-am articulat parerea despre aceasta”. Revoltata, scriitoarea afirma ca a aflat ca “nu este pentru prima oara cand au fost trimisi la Berlin fosti securisti” sub auspiciile ICR. “Pentru ce mai sunt studiate Arhivele Securitatii daca nu are loc nici o consecinta? Care este sensul?”, se intreaba disidenta. Scritoarea isi aminteste si faptul ca Horia Roman Patapievici, in 2002, pe cand era in Colegiul CNSAS, a “acoperit” cazul informatorului “Valentin” Antohi si, acolo, “au facut tot posibilul ca sa nu se afle”, in pofida Legii si a misiunii CNSAS. “Am crezut ca Patapievici are niste repere morale de care tine cont”, spune dezamagita scriitoarea, membra a Academiei Germane pentru Limba si Poezie. Ceea ce a facut conducerea ICR, mai spune fosta disidenta, “nu ar fi posibil in Germania. Asa ceva nici nu se concepe!”.
“Ce fac intelectualii romani? Nu au o scarba morala?”
Referitor la cererea de demitere a lui Patapievici, Herta Muller considera ca este de datoria romanilor din tara sa actioneze: “Asa cum au grija de ea, asa o sa aiba tara”. “Ce fac intelectualii romani?”, se mai intreaba scriitoarea. “Am vazut ca in program este si Caramitru si Johnny Raducanu. Ce-i cu astia? Tac?”. Atat ei, cat si fiecare intelectual, ar trebui sa aiba o reactie “pentru ca simte nevoia, pentru ca are o scarba, o scarba morala. De aceea ar trebui sa refuze sa participe. Daca nu o are, ce sa fac? Caramitru mai are si prelegeri despre dictatura la Teatrul National despre securisti… Ce spune Cartarescu, ce spune Dinescu, ce spune Nora Iuga, ce spun toti intelectualii? Ce spun ziaristii?”. “Faceti ceva pentru voi, nu pentru asa-zisa imagine a Romaniei. Nu pentru UE. Pentru realitate, pentru voi insiva, pentru ca este tara in care traiti, pentru copii vostri!”, mai spune scritoarea, emigrata in 1987 in Germania impreuna cu sotul sau, Richard Wagner, la fel de revoltat de actiunea conducerii ICR. “Asa nu se mai poate! Au vrut sa faca un program remarcabil, ceva mare si tare. Cu cine?”, conchide scriitoarea anticomunista referindu-se la alegerea facuta de ICR: doi intelectuali turnatori.
Scrisoarea Deschisa a Hertei Muller catre Horia Roman Patapievici
“Draga Horia Patapievici,
Dupa cum reiese din programul Intitutului Cultural Roman vor veni la “Academia de vara” a ICR Berlin in aceasta luna Andrei Corbea Hoisie si Sorin Antohi. Antohi este chiar “directorul” acestui colocviu. Este scandalos faptul ca Romania se prezinta in Germania cu aceste doua persoane care pe timpul dictaturii au lucrat cu serviciul de securitate roman. In Germania s-a discutat timp de mai multi ani despre problema informatorilor STASI si au fost trase consecintele in toate domeniile: fostii informatori nu pot ocupa functii in cadrul universitatilor, la ziare si la institutiile culturale. Daca ICR-ul se prezinta in Germania cu aceste persoane isi va cauza daune ireparabile siesi, iar participantii germani vor fi folositi doar pentru lustruirea imaginii unor agenti deconspirati. Se pune intrebarea cum ii vor prezenta angajatii ICR Berlin invitatilor la scoala de vara pe partenerii de discutie romani: Corbea Hoisie – profesor si agent de Securitate cu o activitate indelungata si Sorin Antohi – oaspete al unor universitati europene timp indelungat cu un titlul de doctor falsificat si cu publicatii fictive? Si ce vor relata presei germane? Sau mai bine zis: ce nu vor relata? Crede ICR-ul ca traieste pe o alta planeta unde nu exista conceptele de demnitate personala si de integritate morala in stiinta? Ce inseamna sa fii intelectual in Romania de azi? Ce s-a ales din promisiunile Romaniei facute cu ocazia integrarii in UE? ICR-ul de la Berlin reprezinta vitrina Romaniei in Germania – dar de fapt se prezinta drept vitrina unui trecut care nu mai apune. Cine va prelua raspunderea pentru acest fapt? De la caderea lui Ceausescu fiecare institutie in Romania are propria raspundere si influenteaza felul in care se traieste in contextul libertatii castigate pentru care au murit sute de oameni! Am sperat ca Romania se va normaliza in final (dupa atata timp si dupa atatea sanse pierdute), cel putin in domeniul cultural. Ma doare si ma infurie faptul ca se intampla exact contrariul. Promit ca nu voi mai calca pragul ICR la Berlin – si nu voi fi singura care va proceda astfel. Cu salutari cordiale,
Herta Muller”
“Replica ICR”
Explicatiile lui Horia Roman Patapievici privindu-i pe Andrei Corbea-Hoisie, fost ambasador la Viena si membru al conducerii Fundatiei Soros, deconspirat de CNSAS abia anul trecut ca infiltrat de Securitatea in grupul disidentilor de la Iasi şi Sorin Antohi, membru fondator al GDS, fost membru al conducerii Fundatiei Soros, fost membru al Comisiei Tismaneanu, fost profesor “doctor” la Universitatea Central Europeana de la Budapesta si fost spion al disidentului anticomunist Dan Petrescu:
Şcoala de vară “Germania şi Romania: Transferuri academice, culturale şi ideologice”, organizată la Berlin intre 19 şi 25 iulie 2008 de ICR-Berlin, nu a atras atenţia prin calitatea ei (excepţională), ci prin prezenţa a doi foşti informatori ai Securităţii intre participanţi (A. Corbea-Hoişie, care a fost invitat in calitatea sa de profesor la Institutul de romanistică al Universităţii din Viena, şi S. Antohi, unul dintre organizatorii şcolii de vară, in calitatea sa de preşedinte executiv al Institutului pentru Studii Avansate de Umanism Intercultural, Arbor- Mundi, Bochum). S-a sugerat in presă că prezenţa lor acolo ar ilustra intenţia ICR de a promova in străinătate informatorii fostei Securităţi ori ar reflecta clientelismul conducerii ICR, care işi promovează prietenii. Această perspectivă este deopotrivă falsă şi răuvoitoare. De cand conduc această instituţie (ianuarie 2005), ICR nu a manifestat nici un fel de partizanat, nici politic, nici ideologic, nici artistic, nici amical şi, aş adăuga, nici moral. Dimpotrivă, a observat o strictă neutralitate: dovadă evantaiul extrem de larg de artişti şi formule artistice, care a caracterizat programele susţinute de ICR. Aşa cum nu face judecăţi asupra formulelor estetice propuse de artişti, ICR nu face judecăţi morale asupra ideologiei ori convingerilor lor. Cat despre afirmaţia că ICR, cu prilejul acestei Şcoli de vară, ar exporta informatorii Securităţii, ea este complet tendenţioasă. Ceea ce exportă m este conceptul unui program de studii romano-german integrat, care include o conferinţă şi o Şcoală de vară pentru studenţii avansaţi (doctoranzi şi postdoctoranzi din patru ţări, Romania, Moldova, Ucraina şi Germania; participanţii au fost selectaţi pe baza unui concurs, vezi www.rki-berlin.de), cărora li se oferă posibilitatea să lucreze sub indrumarea unor excepţionali cercetători din Germania, Romania şi Israel (Jörn Rüsen, Jürgen Kocka, Moshe Idel, Armin Heinen, Stefan Troebst, Violeta Barbu, Klaus Bochmann, Dietmar Müler, Anke Pfeifer, Vasile Dumbravă, Andrei Corbea-Hoişie, Sorin Antohi). Conceptul acestei şcoli de vară le aparţine celor trei directori (Rüsen, Bochmann, Antohi), iar profesorul Rüsen a insistat asupra colaborării cu Sorin Antohi. ICR a finanţat acest proiect pentru că este foarte bun şi, evident, nu pentru că Antohi şi Corbea-Hoşie sunt foşti informatori. Mă intreb: ICR ar fi putut respinge un asemenea proiect, cu argumentul că nu lucrează cu Sorin Antohi ori Corbea- Hoişie (să nu uităm, totuşi, de valoarea lor profesională), in condiţiile in care partenerii germani nu numai că nu au ridicat obiecţii morale la acest fapt, ci, in cazul lui Antohi, au optat explicit pentru colaborarea cu el, in calitate de co-director al Şcolii? In Romania nu există un cadru legal in virtutea căruia cetăţenii romani care au fost informatori ai Securităţii să fie excluşi din viaţa publică ori academică. Din acest motiv, indiferent care i-ar fi fost scrupulele, ICR nu putea să adopte decat poziţia neutră. Astfel incat, valoarea ştiinţifică a profesorilor, decizia acestora de a nu ţine seama de trecutul celor doi colegi romani, precum şi posibilitatea oferită tinerilor studioşi din patru ţări de a lucra cu somităţi ale ştiinţei sub auspiciile ICR-Berlin au fost motivele care, in cele din urmă, au prevalat in decizia ICR de a finanţa această Şcoală de vară. Horia Roman Patapievici
SENATUL EVZ: Ce ar trebui să facem cu informatorii? Horia-Roman Patapievici Joi, 24 Iulie 2008
Horia Roman-Patapievici: „Turnătorii au reprezentat o plagă a societăţii. Cu toate acestea, eu nu ştiu, din punct de vedere sistemic, cum trebuie să ne raportăm public la ei“.
Scrisoare deschisă către Herta Müller
Dragă Herta Müller,
Graţie talentului tău de conştiinţă veşnic trează, ai reuşit două lucruri pe care sunt sigur că nu le-ai dorit: să arunci în insignifianţă un program cultural valoros şi să închizi o dezbatere, pe care eficacitatea indignării tale a făcut-o să pară inutilă. Programul cultural aruncat în insignifianţă este şcoala de vară organizată de ICR-Berlin, „Germania şi România: Transferuri academice, culturale şi ideologice“, pe care ai prezentat-o în mod părtinitor ca fiind „vitrina unui trecut ce nu dispare“. Dezbaterea condamnată la inutilitate este cea referitoare la soarta informatorului.
N-am să pledez pentru valoarea ştiinţifică a programului şcolii de vară. Ar fi să mă expun obiecţiei tale că scuz imoralitatea prin competenţă, ceea ce nu e în intenţia mea. Dar pentru că miza scrisorii tale deschise este adevărul, trebuie să pornim de la el. (…) Îmi reproşezi că ICR „se prezintă în Germania cu două persoane care în perioada dictaturii au colaborat cu serviciile secrete“, ca şi cum şcoala de vară ar fi fost organizată anume pentru promovarea lor. E cu totul tendenţios să spui că ICR ar fi trimis în Germania ca „reprezentanţ i ai României“ foştii informatori ai Securităţii ori că ICR ar avea ca politică promovarea lor peste hotare. Motivul pentru care ICR a finanţat această şcoală de vară a fost înalta ei ţinută ştiinţifică (…).
Ar fi trebuit ca ICR să anuleze acest program din motivele care ţi-au stârnit ţie „durerea şi mânia“, şi pe care, de altfel, le împărtăşesc? Tu eşti sigură că da şi pari să agreezi ideea ca ICR să facă pedagogie morală cu societatea. Gândeşte-te însă ce ar însemna dacă ICR s-ar erija într-o instanţă morală, care şi-ar selecta participanţ ii la programele culturale pe care le finanţează după criterii morale, filozofice ori religioase particulare. Ar fi un dezastru de subiectivism. Ca imparţialitatea morală a unei instituţii publice să fie credibilă, ea trebuie acceptată şi în cazurile în care se află în dezacord cu convingerile noastre morale, filozofice, estetice ori religioase profunde. Sub conducerea mea, ICR nu finanţează numai programele culturale care se bucură de asentimentul meu. Faptul că un anume artist este prezent în străinătate cu finanţare ICR nu înseamnă că eu personal îi împărtăşesc ori apreciez formula artistică. Faptul că Antohi şi Corbea-Hoişie participă la această şcoală de vară nu înseamnă că eu personal sau ICR ca instituţie aprobăm ori justificăm trecutul lor de informatori: înseamnă doar că ei au fost consideraţi parteneri academici plauzibili de către colegii lor germani şi israelieni, personalităţi respectate ale comunităţii internaţionale.
Pe de altă parte, atunci când te întrebi cum vor fi prezentaţi cursanţilor Andrei Corbea-Hoişie ori Sorin Antohi – şi sugerezi ironic titulatura „profesori şi agenţi de securitate cu state vechi“ – ridici două probleme de principiu, care merită o dezbatere publică serioasă. Cât de durabilă e vina informatorului? Cum trebuie să ne comportăm cu informatorii care nu au făcut ori prilejuit crime (pentru că, dacă au făcut crime, soluţia e simplă: Codul Penal)? Prima problemă e filozofică şi religioasă, iar soluţia la ea nu e uşor de găsit. Tu pari să înclini spre ideea că vina este imprescriptibilă, că un fost informator rămâne în mod esenţial un informator şi că „atingerea“ informatorului cumva „întinează“. Numai aşa pot considera ca fiind raţională, şi nu doar impulsivă, decizia ta de a nu mai călca pragul ICR-Berlin şi încurajarea ta explicită ca şi alţii să facă la fel.
A doua problemă este consecinţa morală inevitabilă a celei dintâi. Îţi împărtăşesc sentimentul că turnătorii au reprezentat o plagă a societăţii româneşti. Cu toate acestea, dincolo de această dezaprobare globală, eu nu ştiu, din punct de vedere sistematic, cum trebuie să ne raportăm public la ei. Dacă ne adresăm legii, vedem diferenţele de tratament de la o ţară la alta. În Germania, ţara cea mai radicală în eliminarea STASI din structurile statului, informatorii sunt trataţi în funcţie de sinceritatea lor şi de dispoziţia angajatorului în România, decizia asupra sorţii informatorilor este lăsată la latitudinea opiniei publice (care, potrivit legii, ar trebui să fie corect informată: bineînţeles, nu e). Chiar dovedit, informatorul are toate drepturile care decurg din posesia cetăţeniei, pe care constituţia i-o garantează. Oprobriul nu antrenează, legal vorbind, o decădere din drepturile civile. Atunci, ar părea, soluţia este o lege a lustraţiei. Dar România nu are o lege a lustraţiei, iar Europa Unită, cum ştii, dezaprobă astfel de legi, pe care le consideră discriminatorii. Scrisoarea ta de protest mă somează să fac instituţional o discriminare pe care, legal, nu am dreptul să o practic decât moral. Tu ai numai responsabilitatea convingerilor tale, pe care, în ce priveşte răul făcut de securitate, le împărtăşesc în totalitate: însă eu, cât timp reprezint ICR, am şi obligaţia să mă supun principiului care îmi interzice să folosesc instituţiile statului pentru a-mi promova convingerile, atât pe cele pe care legile în vigoare le-ar susţine, cât şi pe cele pe care nu le-ar încuraja explicit.
Dragă Herta, permite-mi în încheiere să-ţi spun că problema de fond ridicată de scrisoarea ta nu este condamnarea prezenţei la Berlin a doi foşti informatori ai Securităţii, ci este absenţa unui răspuns de principiu la întrebarea pe care indignarea ta o face să pară şi imorală (pentru că ar părea să ţină partea informatorilor: nu, nu le ţin partea), şi inutilă (pentru că discuţia pare deja tranşată: nu e): ce facem cu informatorii care nu sunt de resort penal? Informatorii care nu ocupă funcţii oficiale în stat şi care şi-au recunoscut colaborarea cu Securitatea (de bine de rău ori total; cu demnitate ori ba; deschis ori pieziş; sincer ori arogant; etc.)? Le restrângem drepturile? Îi discriminăm social? Îi trimitem la „munca de jos“? Îi izolăm? Dacă sunt scriitori, le interzicem dreptul de semnătură? Ce trebuie să le facem, noi, virtuoşii, lor, păcătoşilor?
DAN BADEA: In cazul Romoşan, Nistorescu a luat decizia corectă
Am citit zilele astea, cu atenţie, toate criticile importante aduse lui Cornel Nistorescu după aşa-zisul act de “cenzură” comis de el în favoarea lui Petru Romoşan. Am citit, cu oarecare efort, şi textul incriminat “comis” de Mirela Corlăţan pentru Cotidianul.
Opinia mea este că deşi derapajul moral al lui Nistorescu, din ultimii ani, părea definitiv, de această dată a decis corect.
Şi eu aş fi procedat la fel cu privire la cârpeala de presă intitulată “Petru Romoşan, turnătorul lui Horia Bernea şi al lui Ion Negoiţescu”.
Motivele mele ar fi fost însă diferite de cele ale directorului Cotidianul şi ar fi ţinut exclusiv de profesia de jurnalist. Nu nerespectarea principiului “audiatur et altera pars” (“să fie ascultată şi cealaltă parte”) e reproşul fundamental ce poate fi adus jurnalistei Mirela Corlăţan (MC), ci, pur şi simplu, lipsa de coerenţă şi credibilitate a afirmaţiilor însăilate în articol.
Nimic din ceea ce dezvăluie MC nu poate fi folosit cu adevărat împotriva lui Petru Romoşan şi asta nu pentru că, spre exemplu, acesta n-ar fi culpabil moral în cazul în care ar fi semnat, de dragul “artei”, un angajament pentru fosta Securitate. Chiar şi în acest caz, problema care se pune este însă următoarea: a semnat Romoşan, cu adevărat, un angajament cu Securitatea? Dacă da, de ce a făcut-o? A fost şantajat? A făcut-o din patriotism? A făcut-o din oportunism? Nu ştim. Din textul jurnalistei MC nu aflăm altceva decât ceea ce şi-a propus ea să transmită cititorilor care nu gândesc cu capul lor: Romoşan a fost turnător! Fără nici o argumentare.
Ziarista aduce, e drept, nişte citate în sprijinul afirmaţiei făcute, dar ele nu au nici o relevanţă. Din cine citează MC? Evident, din ofiţerul care l-ar fi racolat (pe 26 septembrie 1987) pe Romoşan, numitul lt.col Ştefan Budecă. Aşadar, dovada că Romoşan “a turnat” stă într-o afirmaţie făcută anterior racolării, în 1984, de către ofiţerul amintit: “Din câte ştie Romoşan Petru, cel în cauză (n.r. Gherasim) este prieten cu Horia Bernea, care de asemenea are preocupări mistico-religioase”. Asta este dovada că Romoşan l-ar fi turnat pe Horia Bernea.
De unde a dedus autoarea textului de presă că Petru Romoşan i-a spus personal ofiţerului de securitate amintit că Gherasim şi Bernea erau prieteni şi aveau preocupări mistico-religioase? Expresia “din câte ştie X…” poate să însemne orice cum ar fi: “X i s-a confesat lui Y, de la care am aflat că…”, sau “din TO existentă în casa lui X am aflat că…” etc etc. Siguranţa cu care ziarista MC pune ştampila în acest caz mă pune serios pe gânduri cu privire la intenţiile ei reale.
Mai departe. O altă enormitate publicată de MC este, cum altfel?, un alt citat din ofiţerul Budecă. “Faptul că provine dintr-o familie modestă, că este conştient că numai în România poate să se dezvolte ca poet, că este interesat să fie cunoscut şi apreciat bine de organele noastre (…) prezintă garanţia că va accepta colaborarea cu unitatea noastră”. Aberaţia vine din faptul că individul despre care ofiţerul afirma că “este conştient că numai în România poate să se dezvolte ca poet”, abia aştepta să plece din ţară. El avea să şi părăsească ilegal România, un an mai încolo. I-a cam tras-o, cum se zice, ofiţerului care l-a racolat. Să fi fost o lipsă de vigilenţă din partea ofiţerului care l-ar fi racolat pe Romoşan? Să fie un raport făcut pe genunchi, pentru a justifica altceva? Ziarista nu observă însă această ciudăţenie şi trece mai departe.
Pentru a demonstra că Petru Romoşan (foto, dreapta, alături de Mihai Pelin) l-ar fi turnat pe criticul literar Ion Negoiţescu, jurnalista foloseşte anumite citate dintr-o anchetă poliţienească făcută, în 1977, cu scopul de a dovedi că Ion Negoiţescu (asociat cu mişcarea Goma) era homosexual. Trec peste acest aspect deoarece din citatele utilizate de ziarista de la Cotidianul nu se înţelege nimic. Totuşi, se sugerează că Romoşan ar fi fost acuzat de homosexualitate, iar el s-ar fi dezvinovăţit în faţa autorităţilor.
Cum spuneam, nimic din cele scrise de Mirela Corlăţan nu se poate constitui într-un act de acuzare la adresa lui Petru Romoşan. Nu există nici măcar certitudinea că documentele citate sunt reale şi nu inventate, câtă vreme autoarea n-a prezentat un facsimil, ceva, pentru credibilitate.
Totul pare a fi un atac de presă, aşa cum s-au obişnuit să producă, de altfel, în ultimii ani, ziariştii făcuţi la apelul de seară.
Pentru cei care nu sunt convinşi de asta, le recomand să citească atent textul “În malaxorul Securităţii” apărut în 6 iulie 2009, în Jurnalul Naţional. Textul conţine un Plan de Măsuri al Securităţii din iunie 1989 şi este centrat pe compromiterea/decredibilizarea prin orice mijloace a lui Petru Romoşan. (Adica exact ceea ce face “gasca inrolata” prin executantii de la Cotidianul – Nota mea)
Acolo sunt toate argumentele care-l pot convinge pe orice om cu liceul la bază că articolul “cenzurat” de Nistorescu este, de fapt, o făcătură ordinară a unor indivizi care folosesc presa pentru a-şi regla conturi personale.
Citind acel Plan de Măsuri, din care jurnalista MC a preluat doar un fragment nesemnificativ, înţelegem că, de fapt, Petru Romoşan a fost o victimă a aparatului represiv. Este acelaşi aparat care, un an mai încolo, se mobiliza şi punea la cale compromiterea în Occident a fugarului Romoşan prin lansarea de zvonuri false şi documente plastografiate în laboratoarele serviciilor secrete.
Cunoscând toate acestea, orice ziarist cu o minimă responsabilitate ar fi fost circumspect în a lua de bune documente despre care există bănuiala că ar putea fi falsificate.
Iată de ce consider că Nistorescu a luat, indiferent de motivaţia reală sau invocată, decizia corectă prin scoaterea din Cotidianul a textului referitor la Petru Romoşan.
Ar mai fi, poate, de făcut o precizare. Cei care mă cunosc ştiu că, după experienţa Evenimentul Zilei, aş fi ultimul care i-ar lua apărarea lui Cornel Nistorescu. Numai că o gaşcă de impostori bine aliniaţi/grupaţi, culmea, sub aceeaşi pălărie aurită a lui Sorin Vântu, lucrează de zor la distrugerea a ceea ce a mai rămas din presa românească. Tonomatele au început să tropăie periculos de tare pe moşia lui SOV, speriate de apariţia intrusului Nistorescu. Frica e firească pentru cei care n-au fost, nici măcar pentru o secundă în viaţa lor, ziarişti adevăraţi. Câţiva şmecheri din această categorie, despre care aflu, azi, că primeau un salariu de 5000 de euro de căciulă, în condiţiile în care ziarul avea pierderi de câteva milioane de euro, ţipă ca apucaţii că a venit cenzura peste ei. Lor li s-a adăugat, tot azi, şi “apostolul” de serviciu, ong-istul Toma, speriat şi el de viitură. Mircea Toma, susţinător al cauzelor tot mai strâmbe, e întotdeauna acolo unde trebuie să fie, chipurile, interesul “bizonului”. Impostura peste care stăpânesc şmecheraşii lui SOV este totală. Tonomatele Turcescu, Hurezeanu, Ursu şi Buşcu s-au retras deja în coteţul lui Vântu fără să priceapă că vine o vreme în care acelaşi “bizon” începe să înţeleagă cum stă treaba cu manipularea. Salariile de zeci de mii de euro, cu care le-au fost cumpărate conştiinţele papagalilor de serviciu, încep deja să pârâie zgomotos în burţile lor tot mai flămânde. În definitiv, chiar dacă a rătăcit, ca orbetele, ani buni pe spinarea mafioţilor, Nistorescu este singurul ziarist adevărat dintre ei. Ori asta îi sperie pe impostori. Este şi motivul pentru care am decis să pun degetul pe această anomalie.
UPDATE: Petru Romoşan afirmă că materialul apărut sub semnătura Mirelei Corlăţan reprezintă de fapt un atac declanşat împotriva sa, cu mai mulţi ani în urmă, de Andrei Pleşu (“şeful operaţiunii”) care l-a folosit în această afacere, “ca mână de lucru”, pe Mircea Dinescu.
Iată un fragment din ceea ce ce mi-a declarat, concret, Petru Romoşan:
“(Cei de la CNSAS)n-au putut să dea decizie de colaborare a mea cu Securitatea până la povestea cu Dan Voiculescu şi cu Andon, pentru că trebuia să decidă ei în interior şi conform documentelor existente, în sensul că nu au decât o singură probă împotriva mea, iar singura probă e un angajament din 29 septembrie 1987, pe trei rânduri, în care apare un nume conspirativ şi care nu a fost onorat niciodată, pentru că nevastă-mea pleca a doua zi cu paşaportul şi, altfel, îi ridicau paşaportul. Ei au ajuns să se răzbune pe mine, pentru tot chinul pe care-l provoc pentru ei de zece ani, trimiţând chestia asta, după noua lege, la Curtea de Apel, şi în felul ăsta au ajuns documentele în ziar. Nu-i interesau pe ei deciziile, înţelegi? Sunt trei probleme esenţiale în această poveste. Prima problemă o reprezintă anchetele la care am fost supus începând din 1973, de la 17 ani, până în 1980, dintre care cea mai dură a fost cea din 1977. Acestea nu au avut legătură cu Securitatea pentru că sunt anchete poliţieneşti. A doua poveste, cea cu Paul Gherasim şi cu Bernea, este o porcărie sinistră, pentru că nu e adevărată. Oamenii erau urmăriţi cum eram şi eu şi n-am dat nimic despre ei. Iar ce spune ăla (ofiţerul de caz) e o banalitate, că ăsta e pictor mistic şi nu ştiu ce. Păi toată lumea ştia chestia asta. Dar în orice caz, turnura aia de frază nu este nici a mea, nici a ofiţerului de caz. Este a cuiva de acolo, din zona atelierelor. A treia parte a operaţiunii este povestea cu angajamentul din 29 septembrie 1987, despre care am amintit deja mai sus. Oricum, Curtea de Apel va stabili adevărul. Eu o să dau în judecată inclusiv statul român. Ca să pot să ating CNSAS-ul eu trebuie să dau în judecată statul român. Mă rog, eu răspund la unele chestiuni, dar răspund punctual. Pentru că răspunsul este chiar în documentarul lor…”
Citiţi, mai jos, “Planul de măsuri în cazul Petru Romoşan din Franţa”, publicat în 6 iulie 2009 de Jurnalul Naţional:
Ministerul de Interne Departamentul Securităţii Statului Nr. 0027882 din şş. 06.1989 Strict secret Exemplar unic
Plan de măsuri în cazul Petru Romoşan din Franţa
Petru Romoşan, în vârstă de 32 ani, fost membru al Uniunii Scriitorilor, a trecut ilegal frontiera de stat în Ungaria în septembrie 1988, stabilindu-se ulterior în Franţa, la Paris. După rămânerea în străinătate, Petru Romoşan s-a situat pe o poziţie ostilă ţării noastre şi a intrat în contact cu elemente reacţionare ale emigraţiei române intelectuale de la Paris.
În luna mai a.c., a acordat un interviu denigrator postului de radio „Europa liberă”, în conţinutul căruia a făcut referiri tendenţioase la statutul artiştilor plastici din România. De asemenea, a participat – ca invitat – la mai multe emisiuni ale postului maghiar de televiziune Budapesta-1, în cadrul cărora a comentat de pe poziţii ostile aşa-zisele măsuri luate de autorităţile române pentru a împiedica fuga unor persoane în Ungaria.
Pentru cunoaşterea, prevenirea şi contracararea activităţilor ostile ţării noastre desfăşurate de Petru Romoşan, va fi întreprins un complex de măsuri informativ-operative, vizând:
I. – Completarea studiului operativ în caz şi folosirea datelor obţinute pentru acţiuni de influenţă şi contracarare
1. Verificarea rudelor şi relaţiilor din ţară ale elementului şi ale soţiei acestuia, a persoanelor cu care mai întreţine legături şi documentarea exactă a activităţii desfăşurate de Petru Romoşan înainte de plecarea din ţară. Se va acţiona asupra acestora în scopul determinării lui Petru Romoşan să renunţe la activităţile cu caracter denigrator şi să adopte o poziţie corectă faţă de RS România.
Termen: 15.07.1989 Răspunde: U.M. 0610
2. Obţinerea de date privind situaţia personală şi profesională a lui Petru Romoşan şi a soţiei acestuia, cu accent pe: – identificarea domiciliului din Paris al elementului (amplasarea imobilului, intrări, colocatari, mijloace de acces în zonă, număr de telefon etc.); – stabilirea preocupărilor, cercului de relaţii, a persoanelor care îl vizitează la domiciliu sau cu care întreţine legături apropiate, elemente din emigraţie care nu agreează acţiunile acestuia sau cu care a avut diferite neînţelegeri, etc.; – stabilirea locului de muncă al soţiei lui Petru Romoşan şi a programului de lucru al acesteia; – identificarea canalelor folosite de soţii Romoşan pentru menţinerea legăturii cu rudele şi relaţiile din ţară.
Datele obţinute în urma completării studiului operativ în caz vor fi folosite în scopul iniţierii unor acţiuni de descurajare şi timorare a acestuia.
În realizarea acestor sarcini, vor fi folosite în mod diferenţiat sursele: „Filip”, „Ruxandra”, „Călin”, „Donici”, „Prodan”, „Barbu”, „Gabriel” şi „Hornaru”, precum şi posibilităţile specifice pe linia U.M. 0544.
Termen: 30.08.1989 Răspund: U.M. 0610, U.M. 0544/225 şi U.M. 0195.
3. Stabilirea legăturilor pe care Petru Romoşan le are la Budapesta şi care îl sprijină în realizarea acţiunilor ostile RS România (persoane contactate, adrese vizitate, locuri de cazare etc.).
Termen: 30.08.1989 Răspund: U.M. 0544/225 şi U.M. 0195
II. – Măsuri combinative de contracarare
1. Pentru compromiterea lui Petru Romoşan în mediile maghiare de informare în masă, va fi expediată din Franţa, în numele pictorului de origine română Viktor Roman, o scrisoare adresată Ministerului Culturii şi Televiziunii maghiare în care sunt prezentate profilul moral descompus al acestuia, sprijinul şi colaborarea sa cu autorităţile române pentru urmărirea şi condamnarea criticului Ion Negoiţescu, în prezent redactor la postul de radio „Europa liberă”, întărindu-se astfel acuzaţiile că acesta este agent provocator manipulat de autorităţile de la Bucureşti.
Termen: 05.07.1989 Răspunde: U.M. 0544/225
2. Pe adresa Ministerului ungar de Interne şi a Televiziunii maghiare va fi trimisă o scrisoare ca provenind din partea unei persoane, în prezent aflată în Austria şi care ar fi fost reţinută la graniţa română împreună cu grupul în care se afla şi Petru Romoşan, în conţinutul căreia se va preciza că acesta este agentul Securităţii române, iar la arestarea grupului a făcut public acest lucru pentru a evita suportarea tratamentului aplicat celorlalţi fugari.
Termen: 05.07.1989 Răspunde: U.M. 0544/225
3. Va fi expediată din Ungaria, organelor de poliţie franceze, o scrisoare în care Petru Romoşan va fi prezentat ca agent al Securităţii maghiare, iar cu ocazia călătoriilor pe care le face la Budapesta realizează şi întâlniri cu ofiţerii de legătură pentru instructaj.
Termen: 15.07.1989 Răspunde: U.M. 0544/225
III. – Măsuri de compromitere în rândul emigraţiei române
1. În numele unui scriitor român din ţară, care, pentru a evita eventuale consecinţe doreşte să rămână anonim va fi trimisă o scrisoare lui Virgil Ierunca, cunoscut că nu-l agreează pe Petru Romoşan, în care autorul dezvăluie rolul jucat de acesta în arestarea criticului Ion Negoiţescu şi persecutarea de către autorităţi a altor oameni de cultură şi artă din România.
Termen: 15.07.1989 Răspunde: U.M. 0544/225
2. Va fi plastografiată şi expediată din Franţa o scrisoare adresată lui Dorin Tudoran, semnată de Petru Romoşan, prin care acesta solicită să-i publice în revista „Agora” un material în al cărui conţinut sunt atacaţi Virgil Ierunca, Monica Lovinescu şi chiar Dorin Tudoran.
Precizăm că în „Agora” se publică astfel de materiale, ulterior autorii fiind atacaţi foarte violent de Dorin Tudoran în articole-replică.
Termen: 30.07.1989 Răspunde: U.M. 0544/225
3. Sursa „Dinu”, care urmează a se deplasa în Franţa, va fi instruită să acţioneze pentru determinarea lui Virgil Ierunca să ia atitudine publică împotriva lui Petru Romoşan şi să îi creeze greutăţi în afirmarea pe plan literar în Franţa.
Termen: 30.06.1989 Răspunde: U.M. 0544/225
4. Sursele cu posibilităţi în mediu, ce urmează să se deplaseze în Franţa în perioada următoare, vor fi pregătite să susţină versiunile de dezinformare difuzate prin mijloacele specifice şi să acţioneze pentru compromiterea şi discreditarea lui Petru Romoşan în rândul emigraţiei şi mediile culturale autohtone.
Sarcină permanentă Răspunde: U.M. 0544/225 şi 0610
Informaţiile obţinute privind evoluţia situaţiei operative în caz vor fi analizate periodic de şefii unităţilor centrale cu atribuţiuni în acţiune, care vor raporta conducerii D.S.S. rezultatul măsurilor întreprinse şi concluziile reieşite, în vederea stabilirii unor noi acţiuni de contracarare a activităţilor ostile desfăşurate de Petru Romoşan.
Ziarul „Curentul“ continuă prezentarea opiniilor foştilor colegi ai adjunctului şefului Departamentului de Informaţii Externe, Ion Mihai Pacepa, cu privire la „defectarea“ fostului consilier al familiei Ceauşescu. Pe parcursul acestei perioade, cånd s-au împlinit 30 de ani de la momentul „rebrănduirii“ lui Pacepa, publicaţia noastră trece în revistă elemente şi date inedite ale „dosarului Pacepa“. Menţionez că titlul acestui extins material dedicat celui supranumit „Curva Pacepa“ este inspirat de o sintagmă care nu îmi aparţine, deşi subscriu calificativului, termenii descrierii lui Pacepa aparţinånd unuia dintre cei mai influenţi şi mai importanţi jurnalişti americani, David Binder, veteran al jurnalismului american de elită, specialist în intelligence, apropiat al familiei Bush. Este necesară o schiţă a cadrului politic internaţional în care a avut loc „defecţiunea“ lui Pacepa, pentru a înţelege cât stă în picioare din „argumentaţia“ hagiografilor acestuia, ce susţin că acesta ar fi adus mari servicii Vestului, deşi este greu de crezut că putea aduce mai mari servicii Occidentului, în acea perioadă, decât Ceauşescu însuşi. Faptul că abia după zece ani de la intrarea pe mâna americanilor a început să fie folosit Ion Mihai Pacepa arată că, de fapt, „utilitatea“ sa a început să fie speculată într-un cu totul alt context internaţional decât acela în care „a ales libertatea“, fostul cadru adus în DIE de către Alexandr Mihailovici Saharovski, nimeni altul decât mai marele consilierilor sovietici din Securitate, în perioada 1949-1953. Surprinzător sau nu, se pare că acest aspect a fost obliterat din dosarul de cadre al lui Pacepa, „ascendenţa“ sa fiind practic necunoscută colegilor săi de mai târziu, din Securitatea care începuse eliminarea cadrelor sovietice din structură. După analiza din episoadele trecute a istoricului şi cercetătorului Arhivelor CNSAS, dr. Liviu Ţăranu, şi selecţiile din „Dosarul Pacepa“ realizat de redactorii revistei de specialitate „Periscop“, editată de membrii Asociaţiei Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere din Serviciul de Informaţii Externe, urmează şi alte puncte de vedere ale unor cadre ale fostei Securităţi, care au ţinut să îşi exprime opinia în cadrul acestui serial dedicat „curvei Pacepa“, găzduit de publicaţia „Curentul“. Astăzi, publicăm opinia primită de la Stelian Octavian Andronic, cadru cu activitate în contrainformaţiile economice (1958-1961), apoi cu activitate pe linie de spionaj în perioada în care a funcţionat la post în Israel (1962-1966) şi Olanda (1971-1977), (şef al rezidenţelor din Olanda şi Israel). Ulterior, a devenit şef al Unităţii de Acţiuni Valutare Speciale (1978- 1985) şi a mai lucrat şi în alte unităţi ale DSS şi, apoi, SRI. Perioada de opt ani în care colonelul Andronic a fost comandantul Unităţii AVS (Acţiuni Valutare Speciale) din cadrul Departamentului Securităţii Statului (DSS) a coincis cu apogeul campaniei iniţiate de Nicolae Ceauşescu pentru plata datoriei externe (1978-1985). Şefii DSS, şefii CIE şi sefii pe linie operativă de la UM 0107/AVS au fost principalii interlocutori şi executanţi ai directivelor şi ordinelor lui Nicolae Ceauşescu în domeniul operaţiunilor valutare speciale. Octavian Stelian Andronic a fost un insider al sistemului, la vârf, şi a lucrat într-un domeniu de maximă importanţă pentru statul român, la acea vreme. In prima parte de mai jos redam o selectie a realizatorilor „Periscop“ care au publicat, cu privire la cazul Pacepa, şi analiza altui civil, publicistul Cristofor Podescu (Podeanu?). Acesta aduce argumente demne de luat în seamă, ce contrazic punctele de vedere ce susţin că trădarea lui Pacepa ar fi ajutat Occidentul în lupta sa împotriva comunismului…
George Roncea
Motivele reale ale dezertării
Prin actul dezonorant al trădării de patrie – dacă Ion Mihai Pacepa o fi considerat vreodată că România este patria sa, având în vedere împrejurările stabilirii în ţară a tatălui, ilegalist ceh, dovedit ca om al sovieticilor – fostul general a adus incalculabile prejudicii relaţiilor dintre România şi SUA care până în 1978 erau exemplare în multe domenii, în interes reciproc şi în beneficiul comunităţii internaţionale. De fapt, trădarea inacceptabilă, sub toate aspectele, s-a produs atunci când Ion Mihai Pacepa a simţit că se află în cădere liberă, mai ales după încercarea eşuată de a-l determina pe şeful statului şi pe soţia acestuia, faţă de care avea un comportament detestabil de slugoi preasupus, să aprobe crearea unui organism atotputernic pe lângă Preşedinţia României, care să fie condus de el şi să includă toate serviciile de informaţii şi contraspionaj, precum şi alte instituţii înrudite, ceea ce ar fi făcut din trădător unul din personajele-cheie ale regimului totalitar, aservit cuplului dictatorial. Al doilea semnal, de natură să-l îngrijoreze profund şi chiar să-l panicheze, l-a constituit numirea generalului Alexandru Dănescu, adjunct al ministrului de Interne, în funcţia de şef al Departamentului de Informaţii Externe. Lovitura primită era de nesuportat, un adevărat şoc pentru Pacepa, care se considera singurul îndrituit să-i succeadă generalului Nicolae Doicaru în fruntea DIE, după trecerea acestuia ca ministru al Turismului. Or, preferinţa conducerii superioare pentru un om care până atunci se ocupase numai de sectorul administrativ al Ministerului de Interne îi umilise peste poate, avertizându-l că se află în dizgraţie, situaţie ce-i închidea toate culoarele parvenirii la vârf, anunţând un viitor incert şi chiar sumbru pentru orgoliosul domn Pacepa, căruia i se pregătise un post la… pompieri. Mai mult, temându-se de descoperirea unor aspecte tulburi din activitatea şi trecutul său, asupra cărora se declanşaseră minuţioase investigaţii, Ion Mihai Pacepa a ales calea trădării pentru a scăpa de gravele consecinţe ce-l pândeau. Şi cum se ştia „cu musca pe căciulă“ şi era conştient că nu poate scăpa de pedeapsă, a preferat aplicarea proverbului „Fuga-i ruşinoasă, dar e sănătoasă!“ Acestea sunt motivele reale ale dezertării fostului general Ion Mihai Pacepa şi nu pretinsa sa luptă împotriva „comunismului“ românesc pe care-l cunoştea din interior şi, chipurile, nu-l mai putea suporta.
România, livrată sovieticilor prin trădarea Occidentului
Apologeţii trădării şi ai trădătorilor români de teapa lui Pacepa nu au dreptul să uite atunci când pledează cauza unor asemenea indivizi, detestabili că România a ajuns în sfera de interese şi influenţă a comunismului sovietic datorită trădării poporului român şi a României de către Franklin Delano Roosevelt şi Winston Churchil. Ca urmare, toate încercările făcute de partea română la Ankara, Cairo, Berna, Lisabona şi alte locuri de a ieşi din războiul antisovietic şi a se alătura coaliţiei Naţiunilor Unite n-au reuşit, invocându-se de fiecare dată necesitatea obţinerii acordului liderului de la Moscova, care era permanent informat şi consultat asupra răspunsurilor date reprezentanţilor României. Din această cauză, ultimul cuvânt în ceea ce priveşte soarta României l-a avut partea sovietică, atât înainte de 23 august 1944, cât şi ulterior, până la abolirea monarhiei, reprezentanţii SUA şi ai Marii Britanii în Comisia Aliată de Control limitându-se a fi simpli observatori pasivi. La fel s-au prezentat lucrurile la Conferinţa de la Paris, când României i s-a refuzat statutul de stat cobeligerant pe care-l merita cu vârf şi îndesat, suportând toate consecinţele de stat „învins“, ceea ce a provocat uriaşe daune ţării noastre din punct de vedere economic, politic şi militar – prin controlul total exercitat în aceste domenii fundamentale – ştiinţific, educaţional etc. – de puterea sovietică.
Miza eliminării resurselor informative ale României
Insistenţa lui Pacepa privind eliminarea din Serviciile de Informaţii şi Contrainformaţii post-decembriste a specialiştilor proveniţi din aparatul fostei Securităţi a urmărit să lase statul român fără apărare timp de 5-10 ani, perioadă minimă de formare a noilor cadre pentru nevoile siguranţei naţionale. Afirmaţia lui Pacepa, potrivit căreia România nu va fi primită în NATO până nu satisface acest pretins deziderat, nu era acoperită de realitate: Cehia, Polonia şi Ungaria s-au limitat să elimine din cadrele de Securitate din ţările respective numai pe acelea cu funcţii de conducere şi pe cele care au săvârşit abuzuri în exercitarea atribuţiunilor de serviciu. Statului român nu i s-a condiţionat expres niciodată primirea în NATO şi UE de îndeplinirea unor asemenea cerinţe. Pe aceeaşi linie se înscrie şi „indignarea“ lui Pacepa faţă de „jecmănirea“ Occidentului de date şi documentaţii economice şi tehnico-ştiinţifice de către DIE. Trădătorul comite, în acest caz, cel puţin două grave imprudenţe nepermise unui „as“ în materie ca el: a) uită că el însuşi a condus mult timp Direcţia de specialitate a DIE, iar ulterior a coordonat – ca adjunct al şefului DIE – activitatea de spionaj în domeniile economic şi tehnico-ştiinţific desfăşurată în Occident; b) se face că nu ştie – ceea ce este foarte rău – sau dezinformează conştient, faptul că, şi în prezent, obiectivul prioritar al Serviciilor de Informaţii şi Contraspionaj din SUA, Japonia, Germania, Marea Britanie, Franţa, Israel şi altele îl constituie tocmai apărarea secretelor economice şi tehnico-ştiinţifice împotriva spionajului străin, concomitent cu obţinerea de date şi informaţii din orice altă ţară unde există asemenea secrete ce prezintă interes pentru statele în cauză. Atunci, de ce n-ar avea dreptul să procedeze tot astfel şi instituţiile similare din România? Pentru toate aceste argumente şi consideraţii, Ion Mihai Pacepa a fost, este şi va rămâne un trădător!
Stelian Octavian Andronic: Pacepa a fugit pentru a scăpa de o arestare iminentă
În 2008, în lucrarea „36 de ani în serviciile secrete ale României“, Stelian Octavian Andronic reia ipotezele principale în legătură cu defectarea lui Ion Mihai Pacepa, punând accent asupra posibilei „combinaţii operative“ a Moscovei. O primă variantă ar fi aceea că Pacepa a fost recrutat de nemţi pe cånd se afla la post în RFG, lucrånd sub acoperire, la reprezentanţa noastră din Köln. A fost apoi preluat de americani – CIA l-a preluat deci de la nemţi, avånd în vedere poziţia sa destul de importantă în cadrul serviciului încă din acea perioadă. Fugarul s-a implicat încă de cånd se afla la post în RFG, dar mai ales ulterior, cånd a deţinut înalte funcţii în stat atåt pe relaţia vest-europeană, cåt şi pe cea asiatică, în special arabă, în operaţiuni ilegale, de tip mafiot, din care a obţinut şi importante profituri materiale personale. A fugit din ţară pentru a scăpa de o arestare iminentă sau, cel puţin, presupusă de el a fi iminentă. După unii, Pacepa a fost încă de la început agent al KGB-ului infiltrat la noi şi sprijinit de sovietici să urce treptele pånă la nivelul cel mai înalt – parcurs impresionant pentru cel ce fusese iniţial un ilustru necunoscut.
Agent-momeală al KGB-ului „servit“ americanilor
Cånd KGB-ul a considerat că agentul său a devenit o momeală destul de apetisantă pentru americani, l-a aruncat în atenţia CIA, care l-a primit – „pe nemestecate“ – cu braţele deschise şi cu toate onorurile acordate transfugilor consideraţi importanţi. KGB-ul a realizat astfel o dublă mare lovitură: pe de o parte, l-a torpilat serios pe Ceauşescu, care stătea în gåt Moscovei, iar pe de altă parte, şi-a infiltrat agentul în stomacul inamicului permanent, care l-a şi înghiţit, dar nu ştim dacă l-a mestecat sau nu. Oricum, pentru KGB era arhisuficientă şi realizarea primei lovituri, căci Ceauşescu era în ochii săi un instrument periculos în måna Vestului, care îl considera copilul minune al Europei de Est şi îl primea cu toate onorurile. Or, Moscova dorea cu orice preţ compromiterea lui Ceauşescu în ochii Occidentului, îndeosebi ai Americii. Această ultimă variantă are şi meritul de-a explica în mare măsură misterul promovării excepţionale a lui Pacepa în ierarhia comunistă de la Bucureşti, unde sovieticii aveau destui oameni de încredere apţi să dea o månă de ajutor la infiltrarea unui agent important în cercurile înalte ale puterii. Pentru că este greu de presupus că americanii aveau în acel timp la Bucureşti suficiente şi competente forţe pentru a-l ajuta pe fugar să urce într-un timp atåt de scurt pe trepte atåt de înalte.
Gorbaciov – sărutul morţii Veteranul serviciilor de informaţii externe a ţinut să adauge, cu privire la „contribuţia“ lui Pacepa la lichidarea lui Ceauşescu, un detaliu, care completează imaginea sfârşitului lui Ceauşescu, în contextul în care se afirmă că la „procesul“ acestuia, din decembrie 1989, au fost reluate întocmai pasaje din acuzele aduse de Pacepa. „Rechizitoriul“ lui Pacepa, susţin chiar aplaudacii acestuia, din familia Liiceanu, Hossu Longin, Tismăneanu, ar fi servit celor care au plănuit scoaterea din scenă a lui Ceauşescu. Ofiţerul afirmă că „în 1971, înainte de constituirea oficială a Trilateralei în 1973, cineva care făcea parte şi din serviciile secrete şi era şi membru al Grupului Bilderberg a încercat să-l racoleze pe Ceauşescu. Reacţia lui Ceauşescu a fost categoric împotrivă. Dacă ar fi fost de acord, soarta lui şi a României, poate, ar fi fost cu totul alta. El a fost lichidat, exclus de pe scena istoriei, chiar de către Trilaterală“. Stelian Andronic, aflat la post la Amsterdam în anii ’70, este chiar ofiţerul care l-a informat pe Nicolae Ceauşescu, în 1973, la vizita sa oficială din Olanda, asupra existenţei societăţii secrete, care va deveni peste ani celebră, aşa-numitul „Grup Bilderberg“, al cărui fondator era chiar prinţul Bernard. Grupul se înfiinţase în secret, în 1954, la hotelul Bilderberg din localitatea Oosterbeek, de långă oraşul Arnhem. Sinteza realizată de ofiţer, în exemplar unic, cuprindea şi declaraţia prinţului privind intenţia Grupului de a înfiinţa un „Guvern Mondial“ până în anul 2000. „Informaţiile noastre au fost clare“, spune ofiţerul: „În ianuarie 1989, reprezentanţii Trilateralei, America – Henry Kissinger, Europa – Valery Giscard d’Estaing, şi Asia – Yasuhiro Nakasone, s-au întâlnit la Moscova cu Mihail Gorbaciov. După care Gorbaciov, la ultima întâlnire cu Ceauşescu, în acelaşi an, i-a spus: «ne vedem în decembrie… dacă ne mai vedem!»“. (va urma) https://www.curentul.ro/
Foto: Ceausescu si Kissinger la Sinaia, Ceausescu si Bush
N-am mai călcat într-un cuib de viespi din copilărie. Îmi amintesc groaza de atunci şi insectele mânioase intrate prin izmene, pe sub cămaşă şi prin buzunare! Isterizate de un pas în cuibul lor mă înţepau cu furie şi nu aşteptau nici o explicaţie. – Cornel Nistorescu
Ii public toate tampeniile lui Bubico de Primavarii pentru a intelege mai bine Sindromul Tismaneanu si idiotia congenitala de gradul II (cu pericol de avansare) a “gastii inrolate”:
De la Cornel Nistorescu, cu ura si razbunare
04/08/2009 — tismaneanu In pofida sfaturilor primite de la cei care inca mai spera in cine stie ce metanoia de ultim ceas a lui Nistorescu, in pofida minunatului indemn al lui Eugen Istodor pe blogul sau de a actiona fara ura si razbunare, Nistorescu recidiveaza, isi insulta criticii, insinueaza vrute si nevrute la adresa lui Traian Basescu (pornind de la niste pretinse telefoane date prin redactii de Valeriu Turcan). In mintea acestui om obsedat de comploturi, ar exista cumva o conexiune intre presedinte si cei care considera actiunile sale drept potrivnice libertatii presei si in genere opuse pluralismului. Intrucat s-a intamplat sa stiu mai multe despre Romosan, editorul, n’est-ce pas, lui Mihai Pelin, Sorin Toma, promotorul campaniilor impotriva “boierilor intii”, dar si despre Nistorescu, am participat, prin acest blog, la ceea ce se numeste o conversatie democratica menita sa luineze dedesubturile sordide ale actiunilor lui Nistorescu. Am intervenit, sub semnatura proprie, si pe alte bloguri (Istodor, Patrasconiu). Am postat interventiile publice ce mi s-au parut pertinente si oneste. Spre deosebire de Nistorescu, admir scrisul unor Ioan T. Morar si Cr. Patrasconiu. Dar nu despre chestiuni de gust este vorba aici si acum. In consens cu linia oficial anuntata de ziarul Ziua, Nistorescu da de stire ca va face campanie anti-Traian Basescu. Nu promite un ziar obiectiv si inteligent, ci unul ofensiv, militant, hiper-partizan, pe scurt unul fanatic. Iata un fragment din editorialul de ultima ora al lui Cornel Nistorescu. Ma simt onorat sa fiu prezentat astfel de un personaj pe care il asigur de deplina mea lipsa de consideratie. Iar faptul ca vede vrajmasi in orice directie priveste tine de o maladie a psihicului care a facut multe ravagii in Romania si in lume… “Înţeleg acum de ce mă înţeapă gaşca Tismăneanu, un pluton jurnalistic în slujba preşedintelui. Înţeleg de ce postacii cu gramatică şi limbă de SRI, SPP şi SIE se înghesuie pe net! Înţeleg perfect de ce acoperiţii din redacţii trag din greu la umflarea balonului. Pericolul li se pare enorm! De-aia am şi renunţat la articolele de Gâgă ale lui Ioan T. Morar. E criză şi nu merită o leafă de ministru! De-aceea am renunţat şi la lălăielile lui C. Pătrăşconiu. Nu l-am dat afară când era bolnav (cum zice poetul şi analistul Emil Hurezeanu) şi n-am făcut nici o hârtie în acest sens. Dar am cerut conducerii Trustului Realitatea-Caţavencu să scape ziarul de scriitura unui asemenea personaj. Şi la şedinţa de board, la care E. Hurezeanu a lipsit, promisiunea a fost făcută. Nu s-a autosuspendat Robert Turcescu! A aflat că am renunţat şi la poezelele sale şi a sărit să anunţe poporul! Nu eu am desfiinţat boardul editorial. La iniţiativa cuiva care făcea parte din el s-a lăsat păgubaş. Dincolo de aceste precizări, implicarea lui Valeriu Turcan în umflarea scandalului mă pune în gardă. Viespii şi bărzăunii au reuşit să-mi intre şi în pantaloni!”
TISMANEANU: Boicot la adresa lui Cornel Nistorescu: Teodor Baconsky pleacă de la Cotidianul. 04/08/2009 — tismaneanu Iată o informaţie proaspătă de pe blogul lui Mihail Neamţu: “Astăzi, directorul trustului Realitatea-Catavencu a fost informat despre plecarea lui Teodor Baconsky din actuala echipa de colaboratori ai ziarului Cotidianul. Decizia, ne-a informat dl Baconsky, survine după transformările acute de stil şi viziune impuse de noul director Cornel Nistorescu. Reamintim că în ultimele şase luni Cotidianul a pierdut următorii comentatori: Traian Ungureanu, Mihail Neamţu, Devis Grebu (desen), Ioan T. Morar,Cristian Pătrăşconiu şi Liviu Antonesei. Alte nume au fost vehiculate ca “dizidenţi” în raport cu noua tendinţă.“ Alte informaţii găsiţi pe Hotnews.Ro, unde este confirmată retragerea altor nume: Daniel Vighi, Liviu Antonesei şi Alin Fumurescu. Am motive intemeiate sa spun ca vor pleca in zilele urmatoare si unii jurnalisti din staff. “Performanţa” Trustului Realitatea-Caţavencu şi a lui Cornel Nistorescu este fără precedent, practic, în istoria jurnalismului post-decembrist. A-ti inchipui ca Nistorescu este disponibil pentru dialog inseamna sa te imbeti cu iluzii. El a venit la Cotidianul cu un scop precis. Are o misiune de indeplinit. Un brand prestigios a fost compromis cu repeziciune uimitoare, în ultimele şase luni. Mai grav, exerciţiul exprimării libere pare pus în pericol. Toate au legătură cu faptul că suntem într-un an electoral.
HoyNews: Teodor Baconsky: Nu mai colaborez cu ziarul Cotidianul de C.M. HotNews.ro Marţi, 4 august 2009, 13:34Economie Media & Publicitate Ambasadorul Romaniei la Paris, Teodor Baconsky, renunta la colaborarea cu ziarul Cotidianul, unde publica saptamanal un editorial. “Am inregistrat cu tristete involutia din interiorul redactiei Cotidianul, plecarea in tromba a tuturor semnaturilor prestigioase si am decis sa ma retrag la randul meu pentru ca nu mai recunosc astazi ziarul la care am hotarat sa colaborez acum trei ani”, a declarat, marti, pentru HotNews.ro Teodor Baconsky. Teodor Baconsky este ambasadorul Romaniei la Paris, din august 2007, si de trei ani publica un editorial saptamanal la Cotidianul. Declaratia ambasadorului pentru HotNews.ro: Era o publicatie de elita pro-europeana, pro-occidentala, care garanta pluralitatea opiniilor si un nivel de analiza si informatie de buna calitate. Au fost concediati cu brutatalitate jurnalisti de un profesionalism indiscutabil si am constatat ca nucleul Cotidianul era dat de pagina politica si pagina de comentarii. Pagina nu mai este sustina de aceeasi echipa: au plecat Liviu Antonesei, Daniel Vighi, toata lumea din afara. Inteleg ca directia in care se merge este una monocolora, unanim anti-prezidentiala, n-am inca un argument pentru a vedea care e noua linie. Inclusiv angajatii permanenti, Robert Turcescu si altii vad ca au plecat. Toate aceste plecari au fost provocate de aceasta noua politica si e evident ca are legatura cu pozitia anti-Basescu a lui Cornel Nistorescu. Cornel Nistorescu i-a anuntat, luni, pe jurnalistii de la Cotidianul ca publicistul Cristian Patrasconiu, senior editor, nu va mai scrie la ziar nici un text. Robert Turcescu a anuntat, tot luni, ca renunta sa mai publice editorialul saptamanal din Cotidianul.Comentatorii Liviu Antonesei, Daniel Vighi si Alin Fumurescu se numara si ei printre numele care nu vor mai semna editoriale in paginile ziarului.
Neo-kominternistul Tismaneanu, care obisnuieste sa-si publice prostiile la fosta editura PCR a plagiatorului Liiceanu, acum dovedeste ca este si hot furand de pe blogul meu o fotografie care imi apartine, postata aseara AICI. N-ai auzit de drepturi de autor, Tismanene?! Uite cine acuza ca Nistorescu a fost “un rasfatat al presei comuniste”! Baiatul asta imbatranit in minciuna, un adevarat Bubico al Kominternului, are grave probleme, patologice, de care sufera toti GDS-istii fost nomenklaturisti comunisti: boala nerusinarii. Cred ca poate primi pe buna dreptate numele de SINDROMUL TISMANEANU.
Tupeu de Cartierul Rosu – Primaverii:
Sindromul Nistorescu: paralizia morală şi impudoarea cronică
03/08/2009 — tismaneanu In editorialul sau din Cotidianul (anemic, confuz si vadit descumpanit), Cornel Nistorescu hiperbolizeaza si ataca în stânga şi dreapta. Atinge şi autorul acestui blog în care vede un fel de “stat major” al fortelor pe care el si cei ca el le-ar dori amutite, infricosate, disparute. Reactia dlui Nistorescu tine de sindromul impertinentei autoritariste, al resurectiei cadristilor impenitenti sub umbrela pretinsei competitii de piata. Cornel Nistorescu este personaj un care nu cunoaste jena. Ştie precis ca nimeni din cei pe care ii insulta sistematic (inclusiv colegi de breaslă) nu profită deloc de pe urma condamnarii comunismului. Daca l-ar deranja vreun profit sau profitor, ar scrie despre Institututul Revolutiei aflat sub obladuirea lui Ion Iliescu. Putin ii pasa. Sa te astepti in atari conditii ca Nistorescu sa dea inapoi la capitolul Romosan este o sublima naivitate. Numai cine nu a citit mizeriile din Foaia transilvanapoate crede ca siamezii pot fi despartiti. Ii leaga lucruri mai adanci, as zice mai tenebroase, decat vorbele frumoase rostite la cate o intalnire amicala menite sa calmeze framantarile unui spirit onest. Cornel Nistorescu a fost un răsfăţat al presei comuniste aşa cum răsfăţat de tranziţie a rămas. A privit intotdeauna chiorâş în directia celor care au luat in serios ideile libertatii si vocaţia pluralismului. Nistorescu nu trebuie diabolizat: este un personaj desuet, gaunos, vindicativ si fundamental lipsit de principii. Cornel Nistorescu il detesta pe Cristian Patrasconiu pentru ca acesta este tot ceea ce nu a putut fi el: un jurnalist cinstit, demn, transparent. Condamnarea comunismului nu este o “operatiune” (securista, ori mafiotica, ori ambele) de tipul celor in care se prea poate sa fi fost implicat cate un amic al lui Nistorescu. Ar indrazni vreodata Nistorescu sa vorbeasca in termeni similari despre condamnarea Holocaustului? Va mai amintiti ce lacrimi varsa, ori pretindea ca varsa, cand scria despre “tacerea din jurul crimei”? Sindromul Nistorescu este cel al paraliziei morale. Mai grav, însă, se pare că asistăm la o metamorfoză fără precedent a presei româneşti. Peste o duzină de ziarişti, editorialişti şi comentatori au plecat forţaţi de împrejurări dintr-un pol al dezbaterii. Multi ziaristi independenti s-au retras pe bloguri, ceea ce transmite un semnal despre conditia jurnalismului de miine. Un fapt este cert: este imposibil de cumparat tacerea sau demnitatea unei generatii de tineri formati dupa 1989 – oameni care cred in valori si pentru care comunismul n-a fost o iluzie. Le port intregul meu respect. “Dar cei mai violenţi au fost băieţii dintr-o gaşcă înrolată. Îi puteţi găsi uşor pe blogul lui Vladimir Tismăneanu. Sunt cei care profită din operaţiunea de condamnare a comunismului. Lor li se adaugă unii care au fost obligaţi să plece la venirea mea. Nu vom putea lucra niciodată împreună, pentru că producţia lor nu-i decât o flecăreală de tavernă şi n-are nici o legătură cu jurnalistica. Oricum, cu tot veninul şi cu toate înjurăturile, ne-au ajutat fără voie “
Plus
Mirela Corlatan: “Ma opresc cu enumerarea la blogurile de pe cotidianul.ro (si totusi trebuie amintiti neaparat Vladimir Tismaneanu, Mihnea Maruta, Claudiu Tarziu si Tiberiu Lovin)…” QED
Război de bun venit! de Cornel Nistorescu Trebuie să le mulţumesc tuturor celor care au contribuit la această furtună pe net. Unii au fost ironici, alţii nedrepţi, unii au exagerat, alţii au lansat aberaţii. Să fie primit!
Toate la un loc au făcut ca ieri-dimineaţă Cotidianul să se epuizeze de la prima oră într-un tiraj pe care nu l-a mai avut de mult (fără carte sau DVD). Unii sunt bloggeri cu audienţă, alţii sunt postaci de profesie. Tuturor un gând bun, chiar dacă între bloggeri sunt unii care au lucrat la Cotidianul, chiar dacă au condus publicaţia şi au avut o contribuţie la situaţia de acum a ziarului. Alţii pot fi aşezaţi pe căprării. Se crede că lucrează în subsolul unor partide politice.
Pe unii însă trebuie să-i bănui de apartenenţă la SRI, SIE şi SPP. Dar cei mai violenţi au fost băieţii dintr-o gaşcă înrolată.
Îi puteţi găsi uşor pe blogul lui Vladimir Tismăneanu. Sunt cei care profită din operaţiunea de condamnare a comunismului. Lor li se adaugă unii care au fost obligaţi să plece la venirea mea. Nu vom putea lucra niciodată împreună, pentru că producţia lor nu-i decât o flecăreală de tavernă şi n-are nici o legătură cu jurnalistica. Oricum, cu tot veninul şi cu toate înjurăturile, ne-au ajutat fără voie la relansarea ziarului. Să fie primit!
Cenzura? Subiectul supărării generale nu există! N-a fost decât o amânare a unui material incomplet, realizat din câteva hârtii şi fără o discuţie cu cel acuzat de cele mai cumplite lucruri. După câte ştiu eu, nimeni nu poate fi îngropat fără apărare. Drept pentru care un dosar complet al scandalului Romoşanu va apărea în zilele următoare.
Trecem toată furtuna de pe net şi în paginile de ziar. Se adună un document despre limbajul de pe net, despre găşti şi despre cum lucrează partidele şi serviciile. Şi despre cum se face presă în 2009.
De azi înainte, dacă operaţiunea relansării Cotidianului nu va capota, vom fi pe net mai mult decât alţii, iar opera şi „operele“ confraţilor noştri din virtual vor fi tipărite în Cotidianul. Nu de alta, dar unii riscă să piardă eternitatea. COTIDIANUL
Chipurile infamiei (VI): Cornel Nistorescu il concediaza pe Cristian Patrasconiu
03/08/2009 — tismaneanu
Diferenta de fus orar m-a facut sa aflu cu intarziere despre decizia lui C. Nistorescu de a-l concedia pe Cristian Patrasconiu. Marturisesc ca nu ma mir. de ani de zile am observat cu tristete declinul profesional si moral al lui Nistorescu, un reporter candva interesant. Nu voi comenta lucruri personale. Sa spun doar ca, impreuna cu Petru Romosan, C. Nistorescu a fost/este unul dintre cei mai inversunati denigratori ai intelectualitatii democratice romanesti, ai condamnarii comunismului si ai eforturilor de asanare a climatului public. Pentru cei care il citim pe Cristian Patrasconiu, si suntem foarte multi, este limpede ca el reprezinta o generatie care are alte repere decat cele ale expiratului Nistorescu (un suflet mort, cum il numeam ieri, spre oroarea unui vanitos si nu tocmai coerent neo-culturnic), un personaj din categoria pe care eu o numesc a oamenilor pe langa care a trecut trenul. Cristi si colegii sai de optiuni (sper ca e limpede la cine ma refer si mai ales la cine NU ma refer) nu s-au pliat niciodata pe “indicatiile” cuiva (diversele reincarnari ale Sectiei Presa a CC), nu confunda registrul monden (cool si kitsch) cu istoria contemporana, nu sunt lacheii nici unui patron. Mai ales, nu sunt cinici. Salut interventia lui Liviu Antonesei de pe blogul lui Cristi Patrasconiu. Am fost si eu editorialist la Cotidianul, deci subiectul ma priveste si direct. Abia astept sa aflu ce va spune Doru Buscu. Intre timp, un excelent articol al lui Ioan T. Morar pe blogul sau si o interventie a lui Mircea Mihaies pe blogul lui Cristian Patrasconiu (inca permis la Cotidianul). Intre cei care si-au exprimat solidaritatea cu jurnalistii hartuiti, ii amintesc pe Mihail Neamtu, Razvan Braileanu, Alina Purcaru, Cristian Ghinea.
“Draga Cristi, intru pentru prima oara pe un site de acest tip. Nu puteam sa ma abtin acum, cind o fantoma a trecutului, un politruc de presa – la Nistorescu ma refer – reinvie cu brutalitate, isteric, practici din vremea stalinsimului. O face, din pacate, in indiferenta celor care ar putea sa-l puna la punct (oameni precum Doru Buscu sau Emil Hurezeanu) si care, astfel, devin complicii lui. Nu vom uita aceste secvente. Nu vom uita usor aerul de superioritate imbuibata pe care-l afisaza in aceste clipe oameni care au facut din “Cotidianul” un reper in presa romaneasca, iar acum sunt partasi la terfelirea lui. Nistorescu minte cu nerusinare: el, si nu altcineva, afirmase in editorialul de azi ca nimeni nu va mai fi “ingropat” la “Cotidianul” fara a i se da dreptul la aparare. Ce drept ti s-a acordat tie? Dreptul de a ramine pe drumuri, cu familie cu tot. “Cotidianul” nu mai are nevoie de constiinte si de talente. Are nevoie de ciomagari, de mutanti care sa puna in practica ordinele celui mai odios mardeias de presa al ultimilor ani. Tii minte, Cristi, ca eu am plecat de la “Cotidianul” in exact ziua in care am aflat ca a fost vindut lui Vintu. Nu inainte, nu dupa: in aceeasi zi. Stiam ca, mai devreme sau mai tirziu, se va ajunge aici. A fost nevoie de o conjuctura mizerabila pentru ca planurile scelerate sa fie puse in aplicare fara o opozitie serioasa. Te rog sa fii tare, infamia nu poate sa dureze. Iar de oameni curati ca tine e nevoie pretutindeni! Cu drag, al tau,Mircea Mihaies”
Sa fim bine intelesi: in numai doua zile, Cornel Nistorescu a izbutit sa antagonizeze enorm de multi cititori, a actionat brutal , de o maniera discretionar-dictatoriala pentru amutirea vocilor independente, si-a aparat amicul (pe Petru Romosan) contre vents et marees, transgresand evident limitele pe care le impune codul etic al jurnalismului independent. Daca totul nu a fost decat un exercitiu de PR (cum incearca unii sa sugereze), atunci el tine de expertiza unui piroman. Trecutul lui Romosan insa nu este o amagire, dupa cum imaginea terfelita a Cotidianului nu se va reface usor, daca se va reface… Orice va scrie Nistorescu in editorialul sau, exista un numar de adevaruri factuale pe care nu le va putea anula. Nimic din ceea ce a facut in aceste doua zile nu a fost de buna-credinta. Dimpotriva, a actionat in chip malign, autoritar si abuziv, ca un activist al Sectiei Presa trimis sa “rezolve situatia”. Vom vedea in zilele urmatoare daca a reusit si “ordinea domneste la Cotidianul“. www.tismaneanu.wordpress.com www.tismaneanu.blogspot.com
În nebunia asta electorală, zăbovesc pentru un singur articol asupra unei ştiri de ultimă oră. Scriitorul Micea Cărtărescu nu-l mai susţine pe Traian Băsescu! Dramă naţională! Sau mare brînză! Nici cu Cărtărescu, cu Patapievici, cu Liiceanu şi cu Mihăieş şi nici fără ei Traian Băsescu nu ar fi făcut nici mai mult şi nici mai puţin! Cu Consiliu General la Capitală, cu scriitori sau fără în jurul Preşedinţiei, cu Guvern ascultător sau cu unul împotrivă, Traian Băsescu ar fi prestat cam la fel. Asta este anvergura personalităţii sale (observaţi că nu o calific). Mai exact spus, atîta poate! De altfel, şi Mircea Cărtărescu ajunge la aceeaşi concluzie: „Am văzut că nu poate face nimic. Pînă acum şi-a epuizat şi strategia, şi programul”. Adică Traian Băsescu n-a izbutit să facă nimic împotriva corupţiei, n-a izbutit să dea în vileag oamenii importanţi şi atrocităţile Securităţii, n-a izbutit să consolideze instituţiile statului şi nici să sporească prestigiul extern al României. În schimb, l-a decorat pe Mircea Cărtărescu şi l-a făcut un fel de prim scriitor în viaţă al României contemporane! Ceea ce, în ciuda numărului de cărţi tipărite, în ciuda multiplelor traduceri în nenumărate limbi, pe banii din bugetul statului, în ciuda decoraţiei şi a premiilor primite (multe dintre ele în cadrul unui schimb de onoruri în interiorul găştii literare), nu este! N-ai cum să fii mare scriitor român (necum laureat al Premiului Nobel) dacă în 20 – 30 de pagini de text scriitura ta nu trădează nici o sclipire! Şi-i iau mărturie pe toţi cei care vor să facă o încercare. Îmi pare rău, exact ca în cazul H. R. Patapievici! Citiţi opera sau măcar 20 – 30 de pagini şi pe urmă judecaţi singuri! Din acest punct de vedere, rivalul său la onoruri, Traian Radu Ungureanu, chiar şi în cronicile sportive, îl bate de la o poştă. Are o scriitură cu cîteva clase peste! Sînt gata să recunosc că s-ar putea să-mi lipsească antenele pentru depistarea unui Proust contemporan, care miroase a Minulescu. De asemenea, sper că păcatul meu să nu conteze în nici un fel în stabilirea eternităţii lui Mircea Cărtărescu. Problema mea nu este arta lui. Nu eu îi fixez dimensiunile. Şi nici adversarii săi, necum criticii săi de casă sau băieţii din gaşca de susţinători ai lui Traian Băsescu! Timpul îi va da lui Mircea Cărtărescu locul potrivit. Succesul său în materie de vînzări n-are nici o legătură cu un posibil capitol într-o istorie a literaturii române, scrisă peste trei – patru decenii! Pe mine mă preocupă doar uşurinţa cu care Mircea Cărtărescu se delimitează de Traian Băsescu, după ce o vreme l-a susţinut cu entuziasm (începînd din zilele în care acesta îşi bătea joc de Parlamentul României). Acum se leapădă de el pentru că „nu poate face nimic” şi pentru „alianţa cu PSD”. Altfel, personajul era merituos, demn de sprijin din partea tuturor intelectualilor (mai ales a celor dornici de dregătorii). Evident, Traian Băsescu merita susţinut în primul rînd pentru meritul de a fi fost primul care a condamnat comunismul (neavînd nici o importanţă dacă operaţiunea a fost efectuată de un informator notoriu şi de un ofiţer de securitate acoperit). Apoi sprijinul intelectualilor trebuia acordat şi pentru muşchii de oţel în combaterea corupţiei, muşchi cu care preşedintele n-a putut să culeagă nici măcar flori de tei! Aş putea să întocmesc o listă lungă de alte „merite” care ar fi putut să-l trezească pe Mircea Cărtărescu. E treaba lui că s-a păcălit! Problema mea stă însă în uşurinţa cu care un scriitor român îşi imaginează că dispar servituţile, limbile şi susţinerile voluntare (pe el nu l-a obligat nimeni să se prostitueze). L-a susţinut doi ani (între timp poeto-eseisto-romancierul a mai făcut ceva muşchi) şi l-a părăsit ca pe o vrabie. „Nu poate face nimic”, a conchis scriitorul! Mă tem că nici Mircea Cărtărescu, nici Mircea Mihăieş, nici H. R. Patapievici şi nici Gabriel Liiceanu nu mai pot face mare lucru pentru a se despărţi de „opera” lui Traian Băsescu!
August 6th, 2009 
VR 
Acuzatorul Poporului Horatiu Pepine: “Cornel Nistorescu a confirmat întrucîtva că nu agrează deconspirările, întrucît a comentat actul condamnării comunismului pe un ton depreciativ.” 
Posted in Uncategorized 
Tags: 
