Credeaţi cumva, după Vulgata românilor predată-n şcoli, că la Rovine fost-a victorie? Nici vorbă, dacă Mircea (argument Djuvara) a pierdut tronul după bătălie. Pe care l-a cîştigat Vlad numit (de ce oare?) Uzurpatorul. Bătălia de la Rovine e un mit, umflat de Eminescu – mitificatorul (şi Doina e declarată iarăşi fundamentalistă, incorect politică). Patriotismul poetului are limite peste limite, morale, desigur. Postmodern e să nu simţi nimic pentru patrie, chiar s-o deteşti ca Mircea Cărtărescu. Nobelizabilul se tot plînge că vieţuieşte într-„o ţară fără identitate, fără istorie, fără nimic de aşteptat de la ea”. (…)
Causa causorum: desconsiderarea românilor, mereu culpabili ca popor. H.-R. Patapievici a rămas la aceleaşi idei din Politice privind etnopsihologia poporului român, pe care obişnuieşte să-l numească turmă. Trebuie să-i rostim (ca să nu fim acuzaţi de lipsă de percepţie) adevărurile sale că… Ei, ştiţi dumneavoastră care: cu spaţiul mioritic şi fecala etc. „Chestii” pentru care trebuie să ceri scuze cititorilor cînd le citezi. În gîndirea patapeică, avem „identitatea slabă” (doar luptăm de ceva vreme s-o anemiem!), iar „limba patriotismului nu este limba română, ci un limbaj (dizgraţios) inventat” (v. Despre idei & blocaje).(…)
„Cel mai mult îmi place ziua mea”, hăhăie preşedintele din papa-mobil, pardon, din snowmobil. Ce, are zi naţională? Asta-i grija guvernului, dumnealui se dă cu Băse-mobilul. Şi ca ţara asta să nu mai fie descurajantă (vorbă de consilier prezidenţial), hai s-o fragmentăm, s-o dezmembrăm, să avem nu judeţe, ci macroregiuni autonome faţă de centru, una urmînd linia Diktatului de la Viena, din 1940.
Că ungurii se simt mai ataşaţi naţiunii lor decît statului român e firesc, pînă la urmă, însă nu pricep de ce românii vor să-l atomizeze. UDMR e decis să termine statul naţional, iar cozile de topor româneşti combat la gazetă pentru „structură federală”. Madam’ Barki a vrut „stat ardelean autonom”, Sabin Gherman şi alţi ghermani au susţinut-o. A spus Tökes la Bruxelles că maghiarii sunt supuşi unui „genocid paşnic”, a fost decorat de preşedinte cu-a României stea. Cineva cerea for străin pentru cele două tabere concurente: românii şi maghiarii; alt român căuta precedente de stat în stat(e) UE.
„Vai, vouă, fariseilor şi cărturarilor”!, le striga Iisus Hristos.
Ne destrămăm? Unui popor cu moralul scăzut, demoralizat, nu-i pasă de desfiinţarea statului. O priveşte cu scepticism ieftin…
Mirările nu sînt puţine pe marginea confruntării în curs de la Bucureşti. Cum a devenit « oligarhul » Dan Voiculescu cel mai puternic susţinător al judecătorilor, şi deci al democraţiei – Antena 3 e în prima linie –, împotriva statului oligarhic reprezentat caricatural de Traian Băsescu? Si ce fel de « oligarh politic » e Traian Băsescu? Interesele cui le reprezintă de fapt? Desigur, în afara intereselor oligarhiei locale, născută din Securitate şi din Partidul Comunist, cu ai săi atît de plastic numiţi « miliardari de carton ». (…) Puterea trebuie smulsă din mîinile tehnocraţilor oligarhiei – serviciile secrete, aflate în slujba oligarhilor locali şi transnaţionali – şi redată poporului, care de prea multă vreme votează cum zicea Tănase.
S-au aflat acolo, între alţii, Florian Dănălache, primul secretar de partid al oraşului Bucureşti [prim-secretar al Comitetului Orăşenesc P.M.R. Bucureşti], membru în C.C., cel care a condus discuţiile, în fapt veritabile interogatorii, secondat de Ghiţă Florea, secretarul de partid al universităţii, Ion Iliescu, membru şi el al C.C.-ului [al U.T.M., preşedinte al Uniunii Asociaţiilor Studenţeşti din România (U.A.S.R.)], Ilie Murgulescu, ministrul învăţământului, Athanase Joja, şef de secţie la Academie, Ciucă, rectorul universităţii, Tamara Dobrin, secretarul de partid al Facultăţii de filosofie. Încă mulţi alţii. Printre ei, reprezentanţi ai securităţii, procuraturii şi comisariatelor militare.
“În momentul ăsta, când am reuşit să câştig acest proces, gândul meu se-ndreaptă spre câţiva intelectuali care sunt deja morţi şi au memoria murdărită. Mă gândesc la Adrian Marino, care a fost ţărănist ca şi mine, la Ştefan Augustin Doinaş, marele poet, autorul celebrei poezii “Mistreţul cu colţi de argint”, şi la soţia lui, Irinel Liciu, la Cezar Ivănescu, poet de mare valoare, care a murit în condiţii dubioase, în urma acuzaţiilor aduse din interiorul CNSAS. Gândul meu se-ndreaptă spre bunicul meu, care a fost deţinut politic, şi spre bunicul soţiei mele, fost deţinut politic şi el, spre toţi foştii deţinuţi politici şi luptătorii din munţi, care în loc să fie onoraţi astăzi, ei şi urmaşii lor, sunt înlocuiţi pe scena publică de urmaşii torţionarilor din anii ’50, care ne-nvaţă ce e bine şi ce e rău.”
La un articol de pe gazeta de perete electronica a lui Gyuri Soros – Contributors -, dl Vladimir Tismaneanu sta si joaca ping-pong zi si noapte cu propriile-i comentarii otravite semnate sub pseudonim, la care isi raspunde, doct si superior, de la inaltimea carambului agentului sovietic Ivan Mihai Pacepa. Printre acestea se strecoara si niste cititori reali, care-i urmaresc traseul sinuos, ca urina boului, de la stersul prafului de pe pantofii lui Ceausescu la cei ai lui Iliescu, Constantinescu si Basescu. Cu limba, evident. Unul dintre observatorii atenti ai lui Tismaneanu este si Constantin Dobre, minerul care l-a infruntat pe Ceausescu, in Valea Jiului, la greva din 1977.
Scriitorul Liviu Ioan Stoiciu face, in premiera, un anunt preluat si raspandit cu freamat si repeziciune de lumea literara: Scriitorul Petru Romosan nu a fost informator/lucrator/colaborator al Securitatii. Citez de pe blogul lui LIS: “Primesc un mesaj extraordinar de la prozatoarea Adina Kenereș, soția poetului Petru Romoșan, doi optzeciști importanți (azi conduc o editură de top, Compania; emigrați la Paris înainte de Revoluție, s-au întors demult în țară, s-au stabilit la București). Îl redau ca atare:
Petru Romosan…, iata, nu a fost colaborator al Securitatii. Dupa ce a cistigat la Curtea de Apel, unde l-a trimis CNSAS, a cistigat si recursul facut de CNSAS la Inalta Curte de Casatie si Justitie (foto sus). Epopeea minjirii sale, cu ajutorul a zeci de porci din media, dar si cu acela al tacerii scriitorilor romani, s-a incheiat cu decizia asta definitiva si irevocabila. Sau abia incepe, cine stie, o alta epopee.
Cu drag,
Adina Keneres
S-a dus o campanie îngrozitoare împotriva „turnătorului” Petru Romoșan prin presa aflată la dispoziția puterii actuale, calomnii neprobate prin nimic (în frunte cu Evenimentul zilei, care efectiv l-a diabolizat pe Petru Romoșan; dintre scriitori, îndeosebi nefericiții oportuniști fără operă Ioan T. Morar și Vladimir Tismăneanu, cântători personali ai lui N. Ceaușescu, apoi ai lui Traian Băsescu, l-au făcut albie de porci). Nu știu câți ar fi rezistat în locul lui. Eu i-am luat apărarea aici lui Petru Romoșan (de exemplu, pe 2 mai 2010), reacționând cu mare tristețe față de tot ce i se întâmpla. Acum a venit vremea ca Petru Romoșan să-i dea în judecată pe toți torționarii lui din presa de azi și să ceară să fie condamnați la despăgubiri morale pe măsură. M-aș bucura dacă Petru Romoșan va lua o poziție publică legată de execuția lui postcomunistă. Știu că e scârbit de lumea literară românească (care nu s-a solidarizat cu el), dar e bine acum să știe opinia publică în ce fel de Românie mai trăim.”
Ca sa fac nominalizarile la Premiile Orwell pana la capat: CNSAS, EVZ, Tismaneanu (vezi un citat din Operele sale mai jos) si o oarecare muratura, recte Mirela Curlateanu – aceeasi cacaroaca de presa care, in stil similar, l-a executat public si nefondat pe vladica Bartolomeu Anania alaturi de maimuta lui Plesu, Sabina Fahti – plus “sursa” ei “conspirata”, Mircea Dinescovici, au o problema. O mare problema. Care ii va ustura la buzunar. Si nu numai 🙂
“In schimb, ma “infiereaza” pe mine, ma hiperbolizeaza un fel de eminence grise a unei fictive dictaturi, simultan un balaur complotist si profesoras fara opera, ma acuza de toate pacatele acestei lumi si probabil ale celei de dincolo. Sunt veros, narcisist, versatil, pupin, lichea, ahtiat de glorie, lacheu, fripturist si cate altele. Sunt o non-entitate notorie, te si miri ca mai sta lumea de vorba cu mine. Sunt epitomul conditiei mzierabile a intelectualului, acest personaj odios, intotdeauna gata sa imratiseze ideologii, niciodata apt sa le demoleze (cum aflam si din alte contributii ale acestui timp ce si-a iesit din albie). Sunt intelectualii palmuiti de toti neavenitii? O binemerita, exclama nistorescienii acestor vremi de dispret. Cata vreme el si Romosan sunt curati, onesti, inocenti, curajosi, verticali. In fine, cel putin in cazul Romosan, nu neg, exista consecventa delatiunii.” – Semnat: Musiu Tismaneanu 🙂
Si iata ce afirma Petru Romosan in replica la acuzatiile imunde ale plosnitelor de presa din reteaua neo-kominternului:
“Mirela Corlăţan a fost plantată în redacţia „Cotidianului” de un serviciu secret, lucru care încalcă flagrant separarea puterilor în statul de drept. Vă promit că voi reveni cu precizări, inclusiv la tribunal.”
Sa fie Serviciul Iesenilor Execrabili? Asteptam cu interes 🙂
Amuzati-va cu dialogul dintre Romosan si Curlateanu, “mica turnatoare” de cartier pe rol de deontologa de servicii, supranumita, nu stiu de ce, si Mirela Curdefier:
Ma bucur ca Petru Romosan a ramas curat … ! Ochii lui Homer si Comedia literaturii sint doua carti de poezie care au marcat debutul generatiei 80, care ramin carti importante in orice faza a literaturii romane. Solidarizarea in povestea enuntata? La o acuza care privea un act personal, nu se putea raspunde decit in mod individual. Eu mi-am exprimat indoiala, de exemplu, ca un alt coleg de generatie, prozator, ar fi colaborat si probele finale m-au contrazis. Nu am crezut nici o clipa ca Petru Romosan ar fi turnat, dar diavolul suspiciunii, insinuat de presa si de recursul la alte exemple te face sa stai in asteptare …! De asta, ma bucur ca Petru Romosan a reusit sa-si demonstreze nevinovatia, sint solidar cu el in procesul de recunoastere a demnitatii. Cum ma astept ca CNSAS-ul sa recunosca faptul ca nici Cezar Ivanescu nu a fost nici o clipa turnator, ca tot amicii i-au otravit zilele. Traim intr-o societate demonizata, din pacate.
Îmi tot vin în minte, în gravele circumstanţe TV actuale, versurile fulgerătoare ale lui Nichita Stănescu, cu tristeţea lui care auzea « nenăscuţii cîini pe nenăscuţii oameni cum îi latră ». Şi ele se leagă imediat de o altă zicere, « oamenii mari au nume de străzi », pe care o asociez cu figura bună şi inteligentă a lui Nicolae Velea. Nichita Stănescu şi Nicolae Velea au fost amîndoi oameni de mare talent, care s-au impus în primii cinci ani de domnie ai lui Nicolae Ceauşescu. Am avut privilegiul să-i cunosc bine. Din nenorocire, Ceauşescu a avut vreo cinci « mandate ». Iar după 1990, au supravieţuit fizic şi literar mai ales politrucii nesfîrşitei epoci de aur, aşa-numiţii « oameni de bine » (Zinoviev). Ca împărţitorul de grade şi titluri de talent, Nicolae Manolescu, « liberal » şi « ambasador ». Şi ca atîţia alţii pe care istoria nu i-a pus încă la locul lor.
Dar să revenim la oamenii mari care au nume de străzi. Să ne imaginăm cum s-ar putea chema drumurile viitorului. Pe ce străzi vă puteţi închipui că se vor plimba nepoţii şi strănepoţii dumneavoastră ? De exemplu, cum vă sună « Bulevardul Ion Iliescu » ? Sau « Strada Miron Mitrea » ? Sau « Calea Radu Berceanu » ? Dar « Magistrala Dinu Patriciu » ? Sau « Piaţa Elena Udrea » ? Poate ar fi, totuşi, mai rezonabil « Şoseaua Ilie Năstase – sportiv » sau « Aleea Maria Ciobanu – cîntăreaţă de muzică populară ». Desigur, e vorba de o perspectivă foarte îndepărtată, căci le dorim tuturor viaţă foarte lungă.
Nu mă ocoleşte însă o ipoteză ceva mai sumbră : dacă pînă la urmă locuitorii viitorului vor decide să folosească mai degrabă numere şi litere, ca în noile cartiere ale unor locuri fără trecut ? Dacă însă « Bulevardul Ion Iliescu » va exista, vor călca pe-acolo supravieţuitorii Pieţei Universităţii ? Fluierînd şi cu mîinile în buzunare ? Pe de altă parte, deocamdată, nici măcar o intrare nu se cheamă « Nicolae Ceauşescu », « Tudor Postelnicu », « Alexandrina Găinuşă » ! Şi-apoi Dej, Moghioroş, Leontin Sălăjan şi atîţia alţii au fost şterşi de pe plăci…
Dorin Tudoran şi Mircea Dinescu au fost prieteni apropiaţi ai lui Ion Negoiţescu, înainte de a-l întîlni eu
Reporter: Vă reproşaţi faptul că aţi participat la ancheta împotriva lui Negoiţescu?
Romosan: Întrebarea d-stră e involuntar comică. Eu am fost arestat, interogat, am fugit din sediul miliţiei din Cluj, am fost arestat din nou la Orăştioara de Sus, unde mă refugiasem, interogat din nou, violentat, confruntat cu Negoiţescu, care era foarte relaxat, pus să semnez nişte hîrtii care nu cred că aveau altă valoare decît aceea de a mă folosi ca acoperire publică pentru misiunile ulterioare ale lui Negoiţescu în Occident, pe lîngă Europa Liberă şi pe lîngă Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, la Paris. Cei care se miră insinuant, ca Ioan T. Morar, Tismăneanu, Dorin Tudoran, Mircea Dinescu, Florin Iaru, Mădălina Şchiopu şi atîţia alţii, de fuga mea de la miliţia din Cluj sau de trecerea mea peste frontieră după o primă tentativă ratată îmi apar ca demni urmaşi ai vechilor structuri. Dorin Tudoran şi Mircea Dinescu au fost prieteni apropiaţi ai lui Ion Negoiţescu, înainte de a-l întîlni eu. Cine sînt ei, ce rol au jucat realmente veţi şti cu siguranţă într-o zi. În ceea ce mă priveşte, cine doreşte să descifreze adevărul poate cerceta tot dosarul meu de la CNSAS, pus la consultare liberă de ani întregi, şi nu numai paginile direcţionate împotriva mea, pe care de altfel eu însumi le-am făcut publice, ca să se vadă bine cît de parţială şi ticăloasă a fost confecţionarea documentarului de la CNSAS. Se găsesc în dosarul meu sute de pagini de rapoarte ale ofiţerilor de pe frontieră şi de la Bucureşti asupra tuturor momentelor „interesante”, traduceri ale luărilor de poziţie din Ungaria şi din presa occidentală, precum şi faimosul plan de măsuri din 1989, document întărit de semnăturile a trei şefi de unităţi de Securitate. Printre aceşti ofiţeri se află şi Marian Ureche, fostul şef SIPA, care trăieşte şi poate da detalii.
Reporter: Vă menţineţi afirmaţia că acesta ar fi fost „omul serviciilor externe”?
Romosan: Ion Negoiţescu a făcut puşcărie, ca şi prietenii săi de la Cercul literar din Sibiu, Radu Enescu, Nicolae Balotă, Ştefan Aug. Doinaş. Colaborarea lui Doinaş şi suspiciuni la Nicolae Balotă au ocupat deja presa. Lui Negoiţescu i s-au tipărit cărţi imediat ce a fost lăsat liber, după ce a dat o declaraţie în favoarea lui Ceauşescu. A fost căsătorit în chip organizat cu fiica unui mare lider comunist originar din Basarabia, Vidraşcu. Extrase din interviul Petru Romosan despre Ion Negoitescu
Jurnal, istorie a literaturii, homosexualitate
Hurezeanu: Cazul Negoitescu imi este foarte familiar, pentru ca am fost buni prieteni. Intimplarea a facut sa locuim amindoi, de la un moment dat, in acelasi oras, la München, pina la moartea lui, in 1993. Am fost unul dintre putinii oameni care l-au asistat pina in ultimul moment. Sint executorul lui testamentar, de altfel. I-am cunoscut bine universul foarte special, foarte aparte. Inclusiv homosexualitatea lui mi-a fost familiara, in sensul ca ii cunosteam obsesiile si problematizarile. (…) Negoitescu era un star intelectual, cu o carisma irepresibila. In plus, era un om de o onestitate intelectuala si umana extrem de atragatoare. Pe el il frecventau foarte multi tineri, frumosi, uriti, baieti, fete, care nu aveau de gind sa fie homosexuali si care nu au devenit homosexuali nici frecventindu-l pe Negoitescu. Prostia imensa a fost prejudecata ca Negoitescu trebuia sa-i seduca pe toti baietii frumosi care ii calcau pragul.
Reporter: Asa i s-a creat faima de initiator al unei intregi generatii.
Hurezeanu: Din aceasta cauza, eu insumi m-am ales cu o aura de homosexual pe care nu o merit. As vrea poate uneori, cind ma gindesc la artistul din mine, semiesuat, sa am un registru senzorial, intelectual, in acest sens. Din pacate nu-l am. Asa s-a intimplat probabil si cu altii. Fiind apropiat de Negoitescu, fiind prietenul lui din Romania, prietenul lui din tinerete, din tineretea mea, am aflat multe lucruri despre el, despre trecutul si relatiile lui. E de stiut ca Negoitescu avea un fel de suveranitate foarte agresiva cind era vorba de relatiile personale. Accepta, respingea, cu pasiune. Se vede asta si in jurnalul lui, al carui unic cititor sint.
Reporter: De ce unic cititor si pina cind?
Hurezeanu: Jurnalul lui este inchis inca 20 de ani. Anul viitor se implinesc 10 ani de la moartea lui Negoitescu. Interdictia a fost stabilita pentru 30 de ani. Jurnalul este oricum intr-o custodie sigura care va functiona, indiferent de soarta custozilor. Pacat ca acest jurnal va fi citit peste atita timp, putea fi citit si mai repede, pentru ca lamureste foarte multe lucruri. Negoitescu a fost o pasare foarte rara in literatura romana. Era un personaj care si-ar fi gasit loc fara atita zarva in cultura germana sau franceza. Ar fi putut fi asemeni lui Gide sau Henri de Montherlant. Jurnalul lui nu este al unui homosexual care nu are voie, in timpul vietii, sa vorbeasca despre ceea ce vrea si despre ceea ce il reprezinta, care asteapta sa vina posteritatea in ajutor. Este jurnalul unui om problematic care integreaza homosexualitatea proprie in ansamblul personalitatii sale. De altfel, stim ca una dintre marile povesti de dragoste care este In cautarea timpului pierdut – ma refer in special la Albertine – este literatura unei relatii homosexuale. Asta n-o impiedica sa fie un episod din marea literatura de dragoste in general. Jurnalul lui Negoitescu contine multa suferinta si mult adevar. Va fi una din marile opere ale literaturii romane.
Reporter: Din ce perioada dateaza acest jurnal?
Hurezeanu: Este jurnalul exilului, al ultimilor zece ani. In acelasi timp, este retrospectiv. E o opera de creatie. Este jurnalul unui scriitor, al unui exilat, al unui patriot, al unui homosexual, al unui om singur…
Am devenit fără voia mea un erou întunecat al blogurilor. Nu avem legi în domeniu şi nu voi putea răspunde, la acelaşi nivel de mitocănie şi perversitate, miilor de „nicknames”. Îi voi răspunde deocamdată doar bloggerului de la Washington, pseudoprofesorului de ştiinţe politice Vladimir Tismăneanu. În nenumăratele lui postări pe tema mea, mi-a dat şi o poreclă, Rembo, destul de simpatică (amestec de Rimbaud şi Rambo)… Aceasta, în orice caz, nu e complet lipsită de talent, aşa cum sînt sutele sale de articole de altădată despre Lenin, Ceauşescu, socialismul învingător, duşmanii de clasă din „Viaţa studenţească”, „Convingeri comuniste”, Amfiteatru” şi alte gazete tovărăşeşti pe care le am în documentaţia mea de vreo zece ani. În satul meu din munţii Orăştiei, ca şi în alte locuri din ţară, toate familiile au cîte o poreclă, pe care o poartă, ca pe o cruce, multe generaţii. Porecla familiei mele, şi deci şi a mea, este „Ticărău”. Ticărăul e un soi de dispozitiv străvechi, compus din lemn şi lanţ, care permite să se strîngă fedeleş lemnele sau vreascruile aduse cu căruţa de la munte. Un adevărat profesor de istorie recentă – nu unul ca Tismăneanu, vreau să zic -, în studiul la care lucrează despre băieţii şi fetele din Primăverii, cartierul nomenclaturii comuniste din Bucureşti, a descoperit porecla din adolescenţă a lui Vladimir Tismăneanu. I se spunea, nu se ştie încă de ce, „Onanistu’ ”. Poreclele reuşite sînt uneori nedrepte, răutăcioase, dar au meritul enervant că se lipesc de cel poreclit. Nu o să fac aici un excurs despre onanie, despre condamnarea acestui „păcat” în „Cartea Cărţilor”, despre Onan şi toate celelalte. Deşi poate v-aş plictisi mai puţin decît a plictisit Tismăneanu România cu a sa „condamnare a comunismului”. Nu întîmplător, Tismăneanu s-a întîlnit în marea sa acţiune de condamnare a onanismului, pardon, a comunismului cu preşedintele nostru atît de democrat. Domnul Băsescu a recunoscut, cu simplicitate, că a bătut bordelurile lumii pe cînd era căpitan de vas şi, probabil, şi pe cînd era la Anvers. Fără îndoială, domnul Băsescu nu s-a gîndit să condamne simpaticele stabilimente, ci ţidulele care-i confereau în epocă o atît de invidiabilă libertate de mişcare. La urma urmei, nu e Domnia Sa singurul înalt funcţionar de stat aflat încă în funcţie care a avut Ausweis-ul Elenei Ceauşescu? Condamnarea comunismului făcută de un fost profesoraş de marxism plecat din ţară în condiţii dubioase şi lipit, în acelaşi gen de condiţii, după 1989, ca o muscă de fundul calului, de bugetul de stat şi de preşedinţii României, împreună cu un marinar comunist, plus o bandă de profitori din naştere, nu aduce prea mult a onanism în văzul lumii? Iată de ce porecla lui Tismăneanu din adolescenţă mi se pare relevantă şi azi. Şi de aceea i-o reamintesc cu generozitate. Păcatele tinereţilor trebuie condamnate cu toată vigoarea revoluţionară. Dar chiar să ajungi în Parlamentul României şi să produci o frecţie la un picior de lemn pe cea mai gravă temă a ultimei jumătăţi de veac nu vi se pare cam mult? Închei cu un salut cordial, adresat deopotrivă bloggerilor instrumentaţi sau doar necopţi şi reţelei de profesionişti care s-a ocupat intens de calomnierea mea: Rembo îl salută pe Onanistu’! Şi multă sănătate.
Despre Securitate si cine este Petru Romosan – Mini-autobiografie Asculta mai multe audio Evenimente Petru Romosan s-a nascut în 1957 la Orastioara de Sus, judetul Hunedoara. A publicat între 1977 si 1982 trei volume de poeme: Ochii lui Homer, Comedia literaturii si Rosa canina. În 1988 a trecut ilegal frontiera în Ungaria, unde a acordat numeroase interviuri, în presa scrisa, la radio si televiziune, despre situatia dramatica din România lui Ceausescu: demolarea bisericilor, mortii de pe granita româno-maghiara, drepturile omului etc. S-a stabilit în acelasi an la Paris. De-a lungul a saptesprezece ani, între 1981 si 1998, a lucrat în comertul de arta ca expert si negustor. A condus o galerie de arta la Bucuresti (1981-1987, concediat ca urmare a ramînerii sotiei sale în strainatate) si propria sa galerie la Paris (1991-1997). În 1998 a fondat la Bucuresti, împreuna cu sotia sa, scriitoarea Adina Keneres, Editura Compania. https://www.srr.ro/
Acest interviu a fost realizat luni, 10 august, în redacţia ziarului Cotidianul.
De ce aţi revenit în presa cotidiană într-o funcţie de conducere? Mă mîncau gîndurile. Nimeni nu mi-a oferit un loc ca să scriu într-un ziar central. Aţi scris în provincie. Da. Nu mi s-a părut dezonorant să scriu în provincie. Continui să colaborez în provincie. În presa centrală cred că erau căprăriile şi găştile împărţite, iar conceptele jurnalistice nu mă puteau include în nici un fel. Pentru colaborarea din provincie, de la Craiova, vi s-a reproşat că v-aţi aliat cu Adrian Mititelu. Nu m-am aliat cu nimeni. Fac afaceri cu Mititelu? Cărăm împreună tractoare? Mititelu face un ziar independent. Niciodată nu mi-a spus nimic. Doi: el a luat o echipă-fanion a fotbalului românesc, din Divizia B, şi pe banii lui proprii, fără să fie mare mogul şi fără să facă vreo afacere cu statul, a dus-o în Divizia A, pe un loc onorabil. Pînă una-alta, lui Mititelu puţini oameni pot să-i reproşeze ceva, în afara tonului sau a ochelarilor.
Un metalurg, un marinar, un profesor de drept şi un frizer
Spuneaţi că aţi revenit în presa cotidiană, făcută la Bucureşti, pentru că „vă mîncau gîndurile“. Cum e asta, să te mănînce gîndurile? Sînt foarte multe lucruri extrem de importante peste care presa sare. Presa a căzut în desuetitudine, într-o ton minor şi într-o abordare comodă. Presa pare să nu aibă teme pentru care să mizeze şi pentru care să se bată. Daţi-mi un exemplu. Ce neglijează presa? La ora asta, inclusiv decăderea democraţiei şi decăderea instituţiilor. Criza economică este administrată de nişte campioni mondiali la incompetenţă economică. În România de astăzi, criza este administrată de un metalurg, de un marinar, de un profesor de drept care a scris 7 articole (nu are nici măcar tratate serioase de drept) şi de un frizer, fost fotbalist, care se ocupă de afaceri cu marmură, nu ştiu ce studii are, oricum sînt nerelevante din punctul de vedere al economiei. Nu crezi că asta e dramatic şi periculos pentru ţara asta? Nu crezi că e un subiect de presă pe care aceasta îl evită? De ce îl evită? Are nevoie de bani… s-a împrietenit cu unii şi cu alţii… Aţi primit o ofertă de la Sorin Ovidiu Vîntu, ca să veniţi la Cotidianul? Să fie foarte clar: e a patra ofertă pe care o am de la Cotidianul. De la înfiinţarea Cotidianului, aceasta e a patra ofertă. Am avut o ofertă de la Ion Raţiu, în anii ’90, pe urmă au fost ofertele lui Sorin Ovidiu Vîntu. Cînd aţi primit ultima ofertă? E vorba de o ofertă făcută cu o săptămînă înainte de a prelua ziarul. Cotidianul nu este un brand şifonat, Cotidianul e un brand care n-a avut foarte mare anvergură, în care şi-au rupt dinţii foarte mulţi manageri, a fost o probă pierdută de foarte multă lume; n-aş vrea să reamintesc numele celor care au trecut pe la Cotidianul în bune condiţii şi au lăsat ziarul în condiţii mai modeste. Pe unii dintre foştii şefi de la Cotidianul v-aţi şi enervat. I-aţi făcut „ciumeţi“. Mi se mai întîmplă să mă mai lase cîteodată cuvintele. Regretaţi că i-aţi făcut „ciumeţi“? Îmi pare rău, deşi lor nu le-a părut rău cînd au intrat în zone care ţin de mîrlănie. „Ciumete“ e un cuvînt care ţine de fondul principal de cuvinte, un pic spre argou, încă e la margine şi cred că se potriveşte unor oameni care au desconsiderat şi pe cei cu care au lucrat şi locul lor de muncă. Poate că acest cuvînt, „ciumete“, nu este cel mai potrivit. În viteza cu care lucrez, îmi scapă şi cuvinte mai nepotrivite. Oricum, foştii redactori-şefi, pe care i-am prezentat în ziar, puteau să facă mai mult pentru acest brand. Unii dintre cei numiţi de dvs au dat răspunsuri pe blog, au spus că tirajul a crescut, că au avut profit. Iartă-mă, nu-i citesc. Nu pot să citesc toate înjurăturile şi toate răspunsurile de pe Net. Nu citesc nici toate comentariile la articolele mele. N-am timp. Am altceva de făcut.
Să-i trimit o floare lui Mihăieş?
Expresii dure, jignitoare, aţi mai folosit, le-aţi scris. Aţi vorbit de „lălăielile lui Cristian Pătrăşconiu“, de „articole de Gîgă ale lui Ioan T. Morar“. În ediţia de luni, 10 august, vorbiţi de „Mircea Limbăieş“, cu referire la „Mircea Mihăieş“. N-ar trebui să-i întrebi întîi pe ei de ce au coborît limbajul? Nu crezi că ar fi mai corect să-l întrebi pe Mircea Mihăieş cum de şi-a dat seama că s-a produs cu mine o „degradare morală“, de îndată ce am plecat de la Evenimentul zilei? Nu crezi că aceşti oameni ar trebui să-şi măsoare limbajul? Dacă ei au vrut să coborîm limbajul, să-l coborîm, dacă e să scoatem sabia, o scoatem. Faptul că i-aţi pocit numele, i-aţi spus „Mircea Limbăieş“, a fost un răspuns la ce a scris despre dvs? Nu. A fost un mod de a privi un om din alt punct de vedere. Am vrut să privim un om nu doar ca mare analist. Mihăieş îşi permite, pe de o parte, slugărnicii continue în faţa gafelor pe care le face preşedintele Băsescu, şi pe altă parte, atacuri dure la adresa celor care nu-i împărtăşesc sentimentele şi părerile. Mircea Mihăieş scrie despre dvs că „Nistorescu nu mai contează decît în postura maniacală de clănţău anti-Băsescu“ şi mai spune că „Nistorescu este întruchiparea grobianismului, grosolăniei, vulgarităţii şi resentimentului“. Voilà! Ce să fac? Să-i trimit o floare lui Mihăieş? Dacă Mihăieş ar avea capacitatea să înţeleagă un mesaj şi să-l perceapă cu eleganţa de rigoare, m-aş purta finuţ şi eu. Dar la un asemenea limbaj, cum este cel din care citezi, n-are rost să comunici în alt registru. Mă gîndeam că era suficient să puneţi faţă în faţă articolele anti-Băsescu ale lui Mihăieş din anii 2000, cu ce scrie astăzi, şi se vedea diferenţa. Nu cred că mai era nevoie de pocirea numelui său. Eu nu i-am răspuns atîta vreme lui Mihăieş. Chiar nu cred că merită să-mi pierd vremea cu Mihăieş. E plictisitor să mă ocup de un om a cărui operă se reduce la discuţii cu Vladimir Tismăneanu. Să fim serioşi: el nu face jurnalistică, face militantism politic. Ne pierdem vremea cu Mihăieş. Ai alte subiecte?
Eu am renunţat la foarte mulţi părerişti
Cu oamenii din redacţia Cotidianului ce se întîmplă? Ce se întîmplă cu Mirela Corlăţan, cu Cristian Pătrăşconiu? Sînt pe liber? Pătrăşconiu nu mai scrie în acest ziar cîtă vreme sînt eu aici. Trustul s-a ocupat să-l mute în altă parte. Dacă nu-l mută, voi găsi forme să-i diminuez prezenţa în ziar. Nu mă interesează, nu vreau să lucrez cu Pătrăşconiu, este dintre cei care s-au afirmat în curentul de părerişti. Eu n-am nevoie de aşa ceva. Eu am renunţat la foarte mulţi părerişti, gen Ioan T. Morar şi Pătrăşconiu, pentru că n-au nici o legătură cu ceea ce eu înţeleg prin gazetărie. Ei traduc totul personal; eu nu vreau să scrie în Cotidianul, pentru n-au nici o legătură cu ideea de gazetărie pe care vreau s-o fac la Cotidianul. S-au mai retras şi alţi editorialişti de cînd aţi venit dvs: Mircea Dinescu, Liviu Antonesei, Teodor Baconsky, Emil Hurezeanu, Robert Turcescu. Pe Robert Turcescu şi pe Teodor Baconsky oricum nu i-aş mai fi publicat. Să-l menţin şi pe Robert Turcescu în postura de gînditor mi se pare mult. El se exprimă toată ziua, în alte părţi, foarte bine, dar în această formulă nu cred că se potriveşte la Cotidianul. Teodor Baconsky este mai mult diplomat şi om politic decît jurnalist. Îmi pare rău, nu ne potrivim. Formula de ziar nu e compatibilă cu prezenţa domniei sale. Pe Liviu Antonesei l-am sunat şi l-am rugat să continue. Regret public că s-a retras, cred că Liviu Antonesei este un intelectual de calitate, este unul dintre intelectualii români care merită consideraţie. Cu Emil Hurezeanu am vorbit şi l-am invitat să-şi reia colaborarea. Vor fi mai puţine pagini de opinii? Vor fi mai puţine pagini de opinii. Vor fi comentarii – voi încerca să cumpăr comentarii de la mari personalităţi ale lumii – adecvate pe subiecte la zi, nu frecţii şi gîdileli. Mă întorc la o anumită situaţie. Dvs aţi pus faţă în faţă texte mai vechi sau mai noi ale lui Mircea Mihăieş. Dar şi în cazul dvs vi s-a scos din arhivă un text împotriva Sorin Ovidiu Vîntu, din 1997. Iată cum, se spune, vechiul opozant anti-Vîntu devine angajatul lui Vîntu… Acest fapt, că am preluat Cotidianul, îl pui faţă în faţă cu articolul despre Sorin Ovidiu Vîntu? Ai văzut ce frumos era scris articolul din 1997? Era frumos, era devastator. Pe Vîntu ar trebui să-l întrebi: domnule, după ce a scris Nistorescu despre dumneata, de ce i-ai făcut propunerea să vină la Cotidianul? Ce dacă am scris de Sorin Ovidiu Vîntu? I-am şi luat apărarea, cînd în România nimeni n-a făcut-o. I-aţi luat apărarea în mod public? Public. Am făcut două pagini în Evenimentul zilei cînd Dan Andronic i-a luat nevasta şi a vrut să-i ia şi averea. Era un scenariu ca-n basme: sluga care încearcă să dea o lovitură luînd nevasta şi averea stăpînului. Mi s-a părut demn şi onest să fac un gest bărbătesc şi să scriu atunci. Nu e nici o ruşine să fii angajatul lui Sorin Ovidiu Vîntu, în 2009? Domnule, depinde ce faci. Dacă în 2009 execuţi o crimă la ordinul unui no name sau a unei celebrităţi, e grav. Dacă nu faci nimic grav, dacă faci numai lucruri bune, nu văd care e problema. Marea problemă este că, acum, eu îi încurc pe foarte mulţi. De ce îi încurcaţi? Sînt un om care vorbeşte pe şleau. Mulţi dintre ei riscă să se întîlnească, pe neaşteptate, cu acest vorbit al meu pe şleau. Îi încurcaţi şi pe unii oameni din trust? Nu cred. Textul Mirelei Corlăţan, scos de pe cotidianul.ro, a fost imediat postat pe site-ul Academiei Caţavencu. E treaba lor cum au procedat. Eu ştiu că în faţa conştiinţei mele trebuie să iau deciziile corecte, indiferent de riscuri. Eu cred că acel text era mediocru, era scris superficial. Sentimentul meu e că situaţia aceea mai ascunde încă nişte lucruri. Era un articol realizat şi terminat de două săptămîni şi aştepta publicarea. A fost introdus numai pentru că am venit eu aici. Să vă înfurie, să vă enerveze? Nu ştiu. Eu cred că am procedat corect. Am dreptul să amîn orice text. Felul în care am continuat subiectul, completînd acel text într-un mod echilibrat şi onorabil, îmi justifică acea decizie. Vă menţineţi intenţia să o concediaţi pe Mirela Corlăţan? Am anunţat că nu doresc să lucrez cu ea. N-am apucat să fac formele legale, hîrtia către conducerea grupului, pentru pagubele de imagine aduse grupului, prin care să fie dată afară. Poate să conteste în justiţie. Nu vă temeţi că aţi putea pierde un proces, tocmai prin invocarea Codului Muncii? Poate să conteste. Şi la Strasbourg, şi oriunde… Are acest drept. Dar şi eu am dreptul să-i spun unui om că asta face parte din atribuţiile mele profesionale: pot să amîn un text, atîta timp cît eu consider că trebuie completat. Prin acel text se aduceau prejudicii grave vieţii unui om, era acuzat în stilul procurorilor şi ofiţerilor de Securitate din anii ’50. Nu se putea găsi o formulă de mijloc? Să apară textul Mirelei Corlăţan şi să faceţi o notă, anunţînd un punct de vedere al lui Petru Romoşan. E foarte uşor să umpli faţa unui om cu rahat şi apoi să spui: „Vom reveni cu o precizare“. Asta nu-i jurnalistică!
Pun mîna în foc că Romoşan e un om de bună credinţă
De ce a devenit subiectul Petru Romoşan atît de important? Petru Romoşan n-are funcţii publice, nu e ministru, nu e bugetar… Întrebaţi-i pe cei care au scris despre Petru Romoşan. Eu doar am amînat un text, nimic altceva. Ştiind acest subiect şi acest caz destul de bine, mai bine decît îţi imaginează unii, am dorit o tratare profesionistă. Din acest subiect, n-a ieşit decît un etaj, cel care-l implică pe Petru Romoşan. Restul etajelor nu se văd. Scandalul Petru Romoşan a fost creat pentru a se lovi în mine. Dar nu-i nici o problemă. Una peste alta, am contribuit la o clarificare a cazului unui om. Doi: ziarul a intrat în atenţia publicului larg, percepţia s-a schimbat, ziarul a revenit pe piaţă cu lucruri interesante şi neaşteptate. În cazul Romoşan, ce etaje ar mai fi de vizitat? Ştiu sigur că mai există cel puţin un etaj. Nu totul a ieşit la iveală. Vă referiţi la cazul Negoiţescu? Eu cred că acest scandal e numai o mică parte dintr-o poveste mult mai mare. Am sentimentul că scandalul Romoşan e un mod de acoperire a altor momente nebuloase, un mod de a muta problematica pe un om care nici nu ştiu bine ce a făcut… Sînteţi prieten de 35 de ani cu Petru Romoşan, aşa aţi scris. Nu ştiţi ce a făcut? Nu ştiu povestea de la 17 ani… Nu ştiu foarte exact, n-am văzut dosarul. Nu pot să vorbesc despre ce a făcut la 14 ani, dacă nu am nişte probe şi un dosar complet, să citesc nişte mărturii încrucişate. Mi se pare indecent să spun că ştiu. Eu ştiu ce-a făcut Petru Romoşan de pe la 18-20 de ani, de cînd l-am cunoscut la Cluj. Ştiu în general bine şi destul de corect. Puneţi mîna în foc că nu i-a turnat pe Paul Gherasim şi pe Horia Bernea? Nu pot să pun mîna în foc. Dar pun mîna în foc că Romoşan e un om de bun credinţă. Pentru asta, pun mîna în foc. Şi pun mîna în foc că e un om responsabil şi care are simţul responsabilităţii. Am văzut casetele cu emisiunile de televiziune pe care le-a făcut la Budapesta, după plecarea sa, în 1988. A vorbit împotriva lui Ceauşescu, dar a pus şi problema morţilor pe graniţă şi a românilor daţi înapoi de unguri. Ce spunea atunci, în 1988, a scandalizat presa maghiară: de atunci, autorităţile maghiare nu i-au mai expulzat pe fugarii din România. Petru Romoşan a făcut ceva în raport cu laşităţile noastre, a făcut mult mai multe lucruri decît noi care n-am făcut nimic. Dacă a avut un moment de slăbiciune, cu acel angajament la Securitate, şi l-a decontat singur. Staţi că mai e o problemă de lămurit. Îl invoc pe Ioan T. Morar, care scria pe blogul său, acum cîteva zile, despre plecarea, întoarcerea şi plecarea din nou a lui Petru Romoşan. De ce, după fuga sa eşuată, nu l-au arestat? De ce a plecat din nou? N-a fost cumva instruit, n-a plecat în misiune? Vrei să-ţi spun ceva? Ioan T. Morar nu este referinţă nici măcar în întrebări. Nu e referinţă în nimic, decît în comico-grotesc. Dvs. nu l-aţi întrebat pe Petru Romoşan de ce n-a fost arestat şi de ce noua tentativă, de a fugi în Ungaria, a fost reuşită? El spune că s-a servit de un carnet de membru al Uniunii Scriitorilor, de aia nu l-au arestat. Era o problemă să arestezi un membru al Uniunii Scriitorilor. E corectă observaţia. De aia nu l-au arestat nici pe Dinescu, nici pe mulţi alţii, nici pe Ana Blandiana, sau pe Cezar Ivănescu. Un inginer, cum a fost Gheorghe Ursu, îl înfundau şi-l băteau de se termina rapid cu el. Cu o persoană publică s-au purtat cu mănuşi. Cu scriitorii s-au purtat cu mănuşi. Întrebarea asta, de ce nu l-au arestat?, e chiar lipsită de sens, chiar lipsită de înţelegerea acelei perioade. Eu ţin minte că în acei ani m-am întîlnit jos, la coloane, la Casa Scînteii, cu Mircea Dinescu, îl dăduseră afară din partid. Mergea frumos, probabil că erau unii pe aici, prin Piaţa Scînteii, care-l urmăreau, dar nu îndrăzneau să-i radă două palme lui Mircea Dinescu, nici să-l înfunde. Pe Dorin Tudoran îl chema la Primăria Capitalei tovarăşul general Olteanu şi-i zicea: „Băi, tovarăşe Tudoran…“. Din cîte ştiu, au fost presiuni psihice uriaşe, dar în nici un caz nu putem vorbi de arestări. De ce nu l-au arestat pe Petru Romoşan? Uite ce întrebare… Doamne-fereşte de imbecili care ajung să descifreze lucruri complicate! Eu cred că ar trebui să cerem instituţiilor să publice materialele, dosarele, informaţiile; a glosa sau a bîrfi pe marginea unui asemenea caz mi se pare riscant. Mi se pare riscant să glosăm sau să bîrfim şi pe marginea cazului Negoiţescu. Atunci, Petru Romoşan era minor. Există necunoscute majore în povestea aceea de care mă tem să mă apropii. Nu vreau să o iau în discuţie pînă cînd nu vom avea mai multe date. A duce această dorinţă îndreptăţită de a cunoaşte ce s-a întîmplat atunci spre vulgar şi grotesc, pînă la paroxism, pînă cînd le facem rău unor oameni, mi se pare nepermis. Ar trebui să fim precauţi. Cei de la Arhivele CNSAS ar trebui să publice diverse dosare, cei implicaţi ar trebui să-şi publice propriul dosar, cum face Petru Romoşan. Nu sînt eu chemat să clarific poveştile acestea, eu sînt chemat să clarific povestea de la Cotidianul. Întîmplător, am picat în această poveste, ştiu bine cazul Romoşan, ştiu bine ce-a făcut ca editor, aveam poeziile lui Romoşan lipite pe perete, în bucătărie, am toate cărţile lui, am văzut şi casetele cu emisiunile sale de la Budapesta, am citit şi planul acela de măsuri, semnat şi întocmit de trei unităţi de Securitate, de compromitere şi de exterminare a lui Romoşan. Dar nu am devenit specialist în Romoşan, am încercat doar să opresc o intrare cu şenila în viaţa unui om. Am încercat să determin o clarificare cu mijloace ceva mai civilizate. N-am făcut altceva. De asta, probabil, Dumnezeu mi-a adus ca răsplată această imagine suplimentară a ziarului Cotidianul, e cadou: mai mare tiraj, mai mare vizibilitate, mai multe accesări pe Net. Se punea la cale o nedreptate şi m-am poziţionat corect. După ce joi, 6 august, aţi publicat paginile extinse despre cazul Romoşan, puţini v-ar mai putea acuza că aţi făcut cenzură. Povestea asta cu cenzura este o altă prostie. Cenzura este o instituţie a statului în raport cu presa, nu un redactor-şef în raport cu un angajat, pe care îl învaţă gramatică, documentare, modul în care se redactează un material, felul în care se pun titlurile şi intertitlurile. Asta nu e cenzură, sînt operaţiuni profesionale obligatorii. Numai oamenii care nu ştiu ce e aia viaţă de redacţie pot să spună asemenea enormităţi, că am cenzurat. Au trecut 30 de ani şi încă am articole nepublicate. N-am acuzat pe nimeni.
Te sună un jurnalist ca să-ţi clarifici viaţa la telefon
Nuanţez: Mirela Corlăţan l-a sunat de două ori pe Petru Romoşan şi a înjurat-o de două ori, şi în 2006, şi în 2009. Se poate. Să nu crezi că orice cetăţean al României este obligat să răspundă despre viaţa lui oricărui ziarist care îi dă telefon şi-i pune o întrebare. În România a proliferat jurnalistica la telefon. Te sună un ziarist ca să-ţi clarifici viaţa, în două întrebări puse la telefon. Ce părere aveţi despre…? Ce aveţi de declarat în legătură cu…? Jurnalistica la telefon, care se practică în momentul de faţă, este ceva odios. Nu poţi să mă întrebi despre viaţa mea de la 17 ani sau de la 20 de ani şi s-o lămureşti prin două întrebări puse la telefon, ca să mă îngropi pe urmă. Asta nu-i jurnalistică. Nimeni în ţara asta nu-i obligat să vorbească cu un jurnalist; persoana respectivă are tot dreptul să nu răspundă la întrebările puse prin telefon. Persoana respectivă alege cînd, cui şi cu cine vorbeşte despre asta. A, dacă e persoană publică, într-un post guvernamental, atunci e obligată să răspundă, să clarifice, să stea de vorbă cu ziariştii, chiar la telefon. Intră în atribuţiile sale să dea explicaţii presei. Dar dacă sînt persoană particulară, pot să refuz o discuţie. Dacă n-o cunosc pe ziaristă, de ce să vorbesc cu ea? Ce garanţii am că nu transcrie aiurea, că nu mistifică? Un ziarist adevărat trebuie să-l convingă pe omul respectiv că e onest, ziaristul trebuie să aibă puterea să determine o confesiune. De preferat este să te întîlneşti cu acel om faţă în faţă. Dacă vrea. Am atîţia oameni cu care aş vrea să vorbesc… ştiu sigur că unul a văzut dosarul lui Băsescu, dar nu vrea să vorbească. Un general a văzut dosarul lui Băsescu, dar nu vrea să vorbească nicicum. Nu pot să-l forţez, e pensionar, nu-l interesează: pentru el lucrurile din trecut s-au şters. Ce vreţi să faceţi la Cotidianul? Gazetărie. Va fi un ziar anti-Băsescu? Va fi împotriva tuturor celor care nu-şi fac datoria sau sînt iresponsabili, care nu se potrivesc cu locul pe care îl ocupă. Istoria României ne învaţă că acela care îşi pune obrazul în numele cuiva greşeşte amarnic. N-am avut norocul unor oameni politici pentru care să ne putem pune obrazul necondiţionat şi în avans. Asta-i lecţia pe care am învăţat-o. Am dat un „cec în alb“ lui Train Băsescu, pentru Primăria Capitalei, în 2000, şi am greşit amarnic. Regret amarnic. De ce? Am greşit. Ar trebui să mănînc ziarul ăla, să-l înghit bucăţică cu bucăţică, pentru a putea să-mi şterg greşeala. Traian Băsescu, în Bucureşti, a făcut dezastru, n-a fost primar, a fost un administrator fantezist. Am greşit. Niciodată n-am să-mi mai pun obrazul meu la bătaie pentru cineva din politica românească. Ce facem la vot? Extind un pic discuţia: avem un contracandidat care să aibă şanse în faţa lui Traian Băsescu? Nu e treaba noastră. Electoratul, partidele, ONG-urile, inclusiv Serviciile Secrete lucrează din plin. Le dorim succes. Noi, ca jurnalişti, nu avem dreptul să ne băgăm în operaţiunea asta. Cotidianul nu va susţine nici un candidat pentru alegerile prezidenţiale? Aşa cred eu că trebuie să se comporte presa, nici un „cec în alb“. Dar nici nu vom publica articole împotriva lui Traian Băsescu, dacă n-avem probe. Nici împotriva actualului preşedinte, dar nici împotriva lui Crin Antonescu, sau a lui Sorin Oprescu, sau a oricui. Nu vom publica falsuri, nu vom fi parte a unei manipulări împotriva unuia dintre ei. Şi nici nu veţi fi în favoarea vreunui candidat? Nu, nu vom fi cu nici un candidat. Pentru ce? În toată povestea asta, a venirii mele la Cotidianul, se spune că sînt numai anti-Băsescu, că sînt prea bătrîn, că nu-s bun. De fapt, îi încurc. Şi tuturor le spun un singur lucru: Am venit! Jucăm pe piaţă şi facem gazetărie! Nu mai stau deoparte. Ce înseamnă acest „Am venit!“? Foarte mulţi oameni se pot aştepta, de acum încolo, la dezvăluiri spectaculoase despre fărădelegile pe care le-au făcut. Foarte mulţi oameni ar putea fi contrazişi cu contraargumente, atunci cînd încearcă să justifice o prostie. Foarte mulţi colegi de-ai noştri din presă, aflaţi în complicităţi, s-ar putea să fie „citiţi“ şi în altă cheie. Fără nici o milă! Îmi pare rău că ia foc toată piaţa, că mă desenează prin toate staţiile de metrou şi pun rahat pe fotografia mea, nu contează. S-a aşternut tăcerea, în presă s-au înmulţit complicităţile, s-a înmuiat tonul şi s-a băgat capul în nisip. Eu mi-am scos citate din articole scrise în ultima săptămînă, articole virulente împotriva dvs, din Dan Tapalagă, Grigore Cartianu, Mihail Neamţu, Ioan T. Morar, Vladimir Tismăneanu. Eu n-am fost niciodată purtătorul de cuvînt sau cărătorul de geantă al unui om. Am vorbit respectuos despre Cristoiu, de la care am învăţat meserie, şi despre alţi jurnalişti. Dacă Dan Tapalagă consideră că este un om de calitate, asta este imaginea lui despre el însuşi. Dar e doar o iluzie. Dan Tapalagă a scris pe Hotnews că ziarul Cotidianul de azi este „un bastion împotriva libertăţii de a gîndi“, iar marele gazetar Cornel Nistorescu „a murit“. Nistorescu a murit şi s-a născut Dan Tapalagă. Să fim serioşi! Dan Tapalagă e un taliban ieftin, care a încercat să parvină politic, a încercat pe toate căile să se agaţe şi el de ceva. Crezi că merită să iau în seamă ceva din răutatea şi veninul lui Dan Tapalagă şi al lui Grigore Cartianu? Sînt de aceeaşi factură, nu-i nici o diferenţă între ei. I-aţi avut angajaţi la Evenimentul zilei, aţi lucrat cu ei? Viaţa a făcut să dau şanse multor oameni, să-i ajut pe mulţi. Am greşit dînd şanse unor oameni care nu meritau: aveau talent, dar n-aveau caracter. Ştiţi care e paradoxul? Cei cărora le-am făcut cel mai mult bine mă înjură cel mai abitir. Le-am dat un salariu şi nu i-am călcat în picioare. Nu regret că i-am avut angajaţi, nu regret că le-am dat o şansă. Dar acum parcă toată lumea vrea să-mi bag coada între picioare şi să fug acasă. N-o s-o faceţi? Cred că nu. Vreţi să rămîneţi la Cotidianul? Vreau să fac jurnalistică. E un moment în care ţara asta are nişte belele cumplite. Mi se pare nedemn şi lipsit de responsabilitate să nu mă implic. Am tăcut sau am chiţăit înainte de 1989. Cred că e bine să nu mai repet o asemenea greşeală. Societatea e într-un mare pericol, în ansamblu: şi economic, şi democratic, şi în media, şi moral, şi ca ierarhie de valori. E necinstit să stau deoparte. Înseamnă că sînt laş dacă stau acasă să mă bucur de copil, de curte, de căţel şi de bicicletă. Vreţi să rămîneţi la Cotidianul şi după alegerea preşedintelui României? Eu cred că nu un om rezolvă situaţiile din România. Eu cred că este o problemă naţională, că e o degradare a instituţiilor. Schimbarea unui preşedinte nu este suficientă, un guvern de laureaţi ai Premiului Nobel în economie nu rezolvă situaţia României. Problema României nu se rezolvă prin alegerile prezidenţiale. Nu crezi că e mai important să discutăm despre problemele majore ale României decît despre ce prostii au scris diverşi tipi despre mine? Eu sînt cenzor în România? Ai lucrat cu mine. Ţi-am cerut să refaci, să revezi, să completezi un material, dar există ceva ce nu ţi-am publicat? Nu. Am lăsat eu în sertarele Evenimentului zilei ceva nepublicat, din producţia jurnalistică serioasă? Ai auzit ceva în acest sens? Nu ţi se pare că e o mare mistificare făcută pe seama mea? Nu cumva nu este doar reacţia oarbă a unor jurnalişti, ci mai este şi altceva, ceva care a avut interesul să-i mobilizeze contra mea? Mai zilele trecute, am martori, Valeriu Turcan, purtătorul de cuvînt de la Cotroceni, dădea telefoane în redacţii să întrebe care este situaţia cu Nistorescu: mai băgaţi, mai daţi, ce mai aveţi? Nu cumva există forţe politice sau Servicii Secrete preocupate să genereze această mare problemă Nistorescu?
PSD şi PDL se ocupă cu înjurăturile pe Net
În esenţă, venirea dvs la Cotidianul a fost întîmpinată astfel: sînteţi depăşit, faceţi cenzură, v-aţi vîndut lui Vîntu. În aceste zone s-au mişcat articolele de contestare. Cam puţin, slabă imaginaţie, modestă argumentaţie. A, au renunţat la povestea că sînt alcoolic, homosexual, spion rus, spion american, evreu, ungur… De la Vadim încoace, toate acestea s-au tot spus… În plus, discuţiile de pe Internet, în afara celor asumate, care sînt de luat în seamă, chiar dacă sînt contradictorii, conţin o foarte mare doză de înjurături. Înjurăturile nu-mi spun nimic. Săptămîna trecută am avut confirmarea acelor detaşamente de partid, organizate pe sectoare, la PSD şi la PDL, care postează pe Net sub pseudonim, cu scopul de a apăra imaginea partidului şi de a destabiliza şi diminua impactul unor jurnalişti, de a bruia articolele unor jurnalişti care pun probleme celor două partide. Nu pot să generalizez, n-am auzit că PNL ar desfăşura o asemenea activitate. Nu exclud asta, dar ştiu sigur că PSD şi PDL se ocupă cu înjurăturile pe Net, introduc tot felul de informaţii false. De asta se ocupă grupe de tineri de la PSD şi PDL. N-am nici un dubiu. Ştiţi cine şi de unde se expediază mesajele? Am mărturii ale unor tineri care au început să vorbească. Am aflat dinăuntru. Au fost oameni care s-au trezit, care n-au mai vrut să facă parte din această potlogărie în spaţiul virtual. Nu e ţara asta plină doar de ticăloşi pe care poţi să-i orchestrezi. Unii dintre ei spun: stop, nu participăm la chestiile astea. În mod normal, operaţiunile acestea de dezinformare pe Net, orchestrate de partide politice, ar trebui să fie cauză penală, inclusiv o plîngere depusă la Uniunea Europeană. Partidele organizează distorsiuni majore în spaţiul virtual. Ar trebui să mergem cu presa străină pe ei, cu camerele de luat vederi, peste aceste grupuri, să-i arătăm lumii. Nu e libertate de exprimare, e iresponsabilitate şi intoxicare organizate de partidele politice care pretind de la noi onorabilitate, voturi. Înainte de venirea dvs, la începutul lunii iulie, mai multor oameni din redacţia Cotidianul li s-au diminuat drastic salariile. Se pot aştepta la salarii mărite. Aveţi o echipă pe care s-o motivaţi şi financiar, aveţi o echipă care să facă viabil acest ziar? Echipa se naşte din mers. Regret orice ban pe care îl pierde un om din salariul lui. Îmi pare rău pentru orice om care pierde ceva din leafă. Dacă nu vor avea randament, vor fi oameni care vor pierde la salariu şi în mandatul meu. Presa nu e o fundaţie de binefacere. Cotidianul trebuie să reziste în condiţii de concurenţă şi de competiţie economică. Am ajuns la salarii care nu aveau acoperire în randament economic şi în eficienţă economică. Nu poţi să dai unor ziarişti 3.000 sau 4.000 de euro, iar ei să facă scandal, să-i acuze proletar pe miniştrii care cîştigă mai puţin decît ei, iar randamentul acelor jurnalişti să fie mult mai prost decît al celor acuzaţi.Mi se pare nedrept să cîştigi 4.000 de euro pe lună fără să faci nimic sau să produci doar căcăreze de gîndire. Dacă nu produc, dacă nu au randament, vor avea probleme de salariu în continuare, şi în mandatul meu. Pe cei care au avut salarii diminuate, înainte de venirea mea la Cotidianul, i-am invitat la o discuţie. De exemplu, am vorbit cu Pavel Lucescu. De o săptămînă n-a reuşit să-mi dea nici un interviu publicabil. Am vorbit cu majoritatea, le-am spus să-mi dea idei de articole pentru acest ziar. N-am primit nimic pînă acum. Ultimul şoc – am zis în redacţie: „ne lipseşte un articol pe subiectul ăsta“. Cineva mi-a răspuns: „am mai publicat săptămîna trecută un articol“. Am replicat: „lucrurile s-au schimbat, trebuie completat“. Şi mi s-a răspuns în redacţie: „îl republicăm pe ăla“. Ce vorbeşti, domnule? Asta nu-i jurnalistică. Ce vrea Cornel Nistorescu să se întîmple în bine la Cotidianul? Vreau să fie un ziar care contează şi vreau să-şi facă rostul. Să fie un ziar bun. Atîta tot.
“Nego, între timp, fusese eliberat. Doinaş, extrem de speriat, se mobilizase pentru el, fusese la Secretarul CC Burtică. Acesta întrebase « sus ». Şi i se răspunsese că Negoiţescu a putea fi eliberat, cu condiţia să-şi exprime regretele referitor la solidarizarea cu Goma. Dintre noi toţi, Nego risca cel mai mult. I se pregătea un proces care punea în lumină acte sexuale cu minori. Ar fi putut să fie condamnat la zece ani de închisoare. El era un « vechi client », care mai făcuse patru. Era mai mult decît putea suporta. De aceea îl înţeleg şi cred că nici un om cu bun-simţ şi cu un minimum de caritas nu-l poate condamna că a acceptat un compromis. A fost eliberat pe cuvînt şi a scris un articol în România literară în care se spunea că nu acceptă ca numele-i să fie utilizat împotriva ţării sale. Mai tîrziu a fost autorizat să plece în exil. Virgil Ierunca l-a blamat, i-a spus că ar fi trebuit să accepte închisoarea, exilul intern, etc. Că ar fi trebuit să fie « un nou Avram Iancu » Uşor de spus, de la Paris. Eroismul e o stare de graţie, o vocaţie, nu se comandă. Sublimul nu poate fi o sarcină de partid. … Eu primisem semne ale pregătirii procesului răsunător ce urma să i se facă lui Nego. Mi se ceruseră declaraţii despre el la Secu. Nu făcusem nici o aluzie la problemele lui de « moravuri », ci numai elogiul lui ca intelectual etc. Într-o seară, una dintre acele seri de familie, netulburate de activităţi mondene, a apărut la noi un băiat pe care-l cunoscusem (nu-i voi da numele, era adolescent şi tinereţea trebuie protejată). Nego fusese nebuneşte îndrăgostit de el (trebuie să fi fost în vara lui ’73, ’74 sau poate chiar ’75). Şi pot spune că asiduităţile lui faţă de acest tînăr lipsit de chemare pentru homosexualitate s-a învecinat cu o siluire. Nu pot vorbi de viol fizic, fiindcă nu era genul lui Nego. Dar o dură presiune morală cert existase. Eu eram confidentul şi eu ieşisem odată cu cei doi, băusem o bere la Athenée Palace, asistasem la euforia lui Nego, care se realiza amoros. Ceva mai tîrziu, probabil vara următoare, fusesem într-o excursie cu Ioana şi copiii, poposisem în satul de unde era acest băiat. În casa lui de ţară avea o bibliotecă extraordinară şi dovedea că a citit-o. Cu mintea lui proaspătă, de adolescent de primă generaţie, reţinuse de Dostoievski, pe Shakespeare, pe Cehov şi-i comenta cu uşurinţă. Acum apărea la mine acasă în Mureşanu plîngînd, arătîndu-mi buletinul « de Bucureşti », pe care « cu laba lor murdară » puseseră o ştampilă : « anulat ». “ Ion Vianu, Exercitiu de sinceritate, Polirom, 2009
Goana dupa gologani – asa definea, elegant, singura miscare rectilinie care ii anima pe profitorii tuturor regimurilor, regretatul Mihai Pelin – pe care mi-l inchipui cum zambeste acum, strengareste, cu ochii-i sclipitori, in fata zburatacelii din cotetul cu intelectuali. Cornel Nistorescu i-a intaratat bine daca dupa doar doua articole, Mircea Mihăieş: Între şuturi şi limbi pe bani si Anticomunistul V. Tismăneanu – un activist comunist devotat, a reusit sa starneasca un asemenea val de ura “intelectuala” udat si cu lacrimile lui “Volo” – “micul onanist”, dupa cum il striga Tatiana Pauker pe str Grigore Mora a cartierului burgheziei rosii – varsate pe cearsaful gaurit al lui “Bijulica” si care au degenerat apoi in supuratia blogurilor de “elita”. Tovarasii au facut rapid “front comun” iar Tismaneanu e, din nou, o victima a regimului fascist-nistoresc-mosieresc. Frustratul profesor inchipuit – “Hello, Univ of Maryland?, does Mr Tismaneanu has any classes? What do you mean Tasmanian-who?” – mai are si probleme de sex: se compara cu… comunistoloaga Annie Kriegel-Besse. De sub presul GDS, “francobufonul” Cristian Preda intervine, tovaraseste, ca sa-i linga ranile bietului condamnator de curte. Ce mai, scandalul e in toi: “intelectualii sunt linsati!”, “salvati intelectualii!”, sa vina Basescu sa ne apere ca suntem singuri! In fond, sunt propriile lor texte; de ce i-o deranja atat de tare republicarea lor, gratis si de ce, Bubico Tismaneanu, printre sughituri, le defineste pe blogul sau drept “dejectii”? Nu sunt ale lui? Nu si-au definit ei drept misiune “dezvaluirea trecutului”? Iaca “Raport al comunismului” din chiar textele lui Tismaneanu, Mihaies, Liiceanu, etc. Sau a inceput sa le fie frica ca ii va lasa mamita din brate si, zdup, pe geam, in noaptea neagra… 🙂 Mihai Pelin le stia tot trecutul pe dinafara. Le citise fisele – inainte de a fi triate si distruse de cuplul Plesu-Patapievici si copilul lor tamp Dinescu -, cu toate actele lor, de pupincurism la Ceausescu, lasitate si colaborare abjecta, curvasaraie in grup cu cadrele CC al PCR, pentru o vizita la Paris sau aiurea – Ana Blandiana a strabatut intr-un singur an, dintr-un tur, 84 de tari!, vezi Orase de silabe sau America ogarului cenusiu – onanism intelectual si nu numai, homosexualitate scabroasa, mai ales in tabara “Catarilor de la Paltinis”, si disidenta inchipuita, de fapt intretinuta de Moscova si Budapesta. “Disidenta in cultura, intre mit si adevar”, este un serial publicistic lansat de Mihai Pelin, in seria sa “Impotriva curentului“, care ar merita republicat integral acum, poate chiar intr-un volum. Cat de bine le-a scos din arhivele Securitatii si le-a asezat, Pelin, toate piesele, in acest blestemat puzzle al retelei tradarii nationale, in care s-a incurcat singur, din prostie – si o spun cu toata simpatia si compatimirea -, si Traian Basescu. Si cat de multe le-a lasat, scrise, cu cheie. De exemplu: cateva fise absolut banale, despre Manolescu, Liiceanu, Plesu sau Dinescu, sunt strecurate in Cartea Alba a Securitatii. Le citesti si te-ntrebi de ce a consumat spatiul tipografic cu ele? Dupa ce le-am recitit cu mai mare atentie m-am dus la el – ne vedeam la unul din restaurantele sale preferate, de pe Dorobanti, cu gradina, aspect parasit – si i-am aratat ce subliniasem. Cateva cifre, aceleasi, in cele patru cazuri. A inceput sa rada cu pofta. Revenind la goana dupa gologani, este clar ca ii doare rau faptul ca si-au pierdut tribuna de la Cotidanul, intretinuta de complexatul Buscu-RAAPPS, nu numai pentru ca nu mai au la dispozitie un spatiu de frectie si de ocupatie militarizata a spatiului public ci si pentru ca li s-a facut, brusc, o gaura la buzunar. Pentru trei vorbe, un scuipat si-un praz uscat, distinstii nostri deontologi, “teologi” si flatulentologi incasau de la mogulul Vantu 4000 de euro si mai bine. Pai sa nu urli acum la luna ca Bijulica-informatorica? De cealalta parte, poate explica, barem unul dintre cei 7 (sapte) redactori sefi impotenti care s-au derulat pe la Cotidianul sub toate fetele lui Buscu-RAAPPS, daca nu chiar el, cum s-a dat o gaura de 5 (cinci) milioane de euro la ziar si cum, cu atatea scurgeri de elita pe hartie, tirajul ajunsese undeva la 2500 de copii vandute si retururi cat sa salvezi o padure tropicala. Pe acest fond, disperat pentru patron, a aparut Nistorescu. Si acum, cred ca a venit momentul sa mai descalcim un mister. O tara intreaga s-a intrebat: ce e cu zarva asta a cardului de deontologi si deontoloage; de ce s-a declansat “Scandalul Romosan”? Oare numai pentru ca e prieten cu Nistorescu. Aberant. Nistorescu are multi prieteni. Si care e vina lui: ca are un angajament semnat cu o zi inainte de plecarea sotiei, fara informari, dupa care lucreaza la fabrica de caramizi si apoi fuge din tara? Pai Mihnea Berindei avea doua nume conspirative si are tinut in “legatura operativa” si dupa emigrarea in Franta si CNSAS i-a dat ca n-a facut nici o politie politica!… Oare nu exista si o miza, pe langa razbunarea tampa a unei pseudo-jurnaliste sustinuta de un redactor sef adjunct semi-plagiator semi-retard? Raspunsul e simplu: partea cea mai proasta pentru Vantu e ca, pe langa Cotidianul, si Catavencu se indreapta, atat pe BRAT si SNA, cat si la capitolul vanzari si cheltuieli, in aceeasi directie dezastroasa. Ca sa nu mai vorbim de Idei in dialog! Poate de aceea, dupa cum se zvoneste din ce in ce mai apasat, in profunzimea subiectului, se pare ca a fost lovit din prima Romosan. Oare cat de mult si-au inchipuit santaziaristii de dupa blocuri ai clanului Catavencu ca il pot pacali pe Vantu? Dupa instalarea lui Nistorescu, pentru curatenie, la Cotidianul, este la fel de firesc ca prietenul sau, un scriitor de valoare si un manager asijderi, care a reusit sa ridice o editura din nimic, in scurt timp si in ciuda mafiei AER-Humanitas, sa preia, pentru redresare, saptamanalul ingropat de aceleasi fete complexate de aceleasi false elite. Aceasta este, de fapt, explicatia pentru publicarea executiei lui Romosan, imediat dupa suspendarea temporara a articolului demascator demn de Scanteia si Brucan, pe site-ul Catavencu. Complexele unor parveniti onanisti au si remedii, totusi: cateva suturi bune, in fund. Profund!
January 23rd, 2013 
VR 
Ziaristi Online:
Posted in 
Tags: 
