Posts Tagged ‘lingaul impostor mircea mihaies’

CU FOARFECA PRIN ZIARE. Amneziile domnului Tom Gallagher: Nistorescu-Tismaneanu si Romania-UDMR. Pe cine slujeste mai exact profesorul de credulism?

Motto: “Deşi mănâncă de ani buni o pâine albă din bani româneşti, când e să-şi publice în străinătate lucrările, Tom Gallagher ne face o reclamă de care ne-am fi lipsit cu plăcere. Cartea sa, The Theft of a Nation, se înscrie în seria lucrărilor pentru care România perioadei post-comuniste reprezintă un tărâm ce trebuie ocolit cu orice preţ: prin ceea ce se întâmplă în viaţa publică a ţării, nici n-ar trebui să visăm la Europa. Încă doi-trei prieteni, precum Gallagher, şi n-o să mai avem nevoie în vecii-vecilor de duşmani!” (Mircea Mihaies, “scutierul” lui Tismaneanu, in Romania literara – “Gallagher loveşte din nou” )

Cornel Nistorescu diseca zilnic, momentan cu foarfeca prin ziare, trupul putregait al “societatii civile” si descopera, cu regret, boala sectei “anticomunistilor”: inconsecventa atavica, vecina cu prostia cronica dar, intotdeauna, indiferent de regim, foarte profitabila. Cazul prezent azi pe masa de operatie: Tom Gallagher. Pe care l-am descoperit si eu – vezi mai jos – ca are grave carente deontologice, capacitatea sa de analiza rezumandu-se, din pacate, de cele mai multe ori, doar la a aduce slava maghiarismului. Dar sa-i dam cuvantul:

Un englez apară ţara de C. Nistorescu

Un fost profesor englez, combatant cu pixul prin România, denunţă pericolele numite Nistorescu şi Băsescu. Dacă preşedintele mai are şanse de redresare, eu sunt pierdut pe veci. Am devenit Terminatorul, după ce, cu câţiva ani în urmă aveam şanse la Preşedinţia României şi pentru că “am ridicat pretenţiile şi am insistat ca românii să nu fie trataţi ca şi creaturi zoologice”. Ce zicea în 2004 şi ce zice acum preacinstitul Tom?

Un director curajos de ziar îşi face bagajele

“Cornel Nistorescu, directorul celui mai vândut ziar din România, “Evenimentul zilei”, şi-a pierdut slujba la sfârşitul lunii septembrie. Probabil că a fost norocos de nu a avut parte de soarta mai neagră de a fi asasinat cu un glonte sau de a cădea victimă unui accident de maşină premeditat, asemenea multor jurnalişti din Rusia vecină care au refuzat să îngenuncheze în faţa intereselor nemiloase şi puternice.

Nistorescu se bucură de o recunoaştere naţională puternică şi, dacă ar candida pentru Preşedinţie, ar avea o şansă reală de a scutura o structură a puterii care în multe feluri este democratică doar cu numele.

Prin articolele pe care le-a publicat regulat în “Evenimentul zilei”, de când a ajuns director în 1997, a iniţiat un dialog cu cititorii săi care le-a readus la cunoştinţă acestora trecutul, ţinut sub control cu rigiditate orwelliană în vremurile comuniste. S-a referit frecvent la faptul că a crescut în Orăştie, în sudul Transilvaniei. Îşi amintea de personaje din copilărie precum vecinii saxoni de neînfrânt care, după ce s-au întors din lagărelele din Siberia, şi-au reconstruit casele în speranţa unor vremuri mai bune şi au aflat în schimb că regimul comunist le-a colectivizat pământurile – dar care nu s-au dat bătuţi. După vizitele în locul natal, descria cum ţăranii erau încă exploataţi de foştii directori de cooperative care se aliaseră cu alţi oficiali corupţi pentru a-i deposeda de economii prin diferite şmecherii bancare.

Nistorescu i-a scăpat pe români de obsesia naţională pentru teoriile conspiraţiei care stăpânea milioane de oameni în mijlocul anilor ’90. El a arătat că problemele ţării sunt rareori provocate de o mână din umbră sau de inamici străvechi de peste graniţă, dar pot fi puse de cele mai multe ori pe seama politicienilor ineficienţi, necinstiţi şi răuvoitori şi a aliaţilor acestora din rândul noilor îmbogaţiţi sau din cel al serviciilor secrete.

Nistorescu este un adevărat ghimpe în coasta premierului Năstase deoarece creşte aşteptările şi insistă asupra faptului că românii nu trebuie trataţi ca nişte animale de la zoo cărora li se aruncă nişte prăjituri şi banane preelectorale, iar apoi sunt abandonaţi şi exploataţi până la următoarele alegeri. El a arătat originile bunăstării liderului PSD, felul în care a beneficiat acesta de pe urma unei afaceri cu terenuri în centrul Bucureştiului, şi a satirizat pretenţiile acestuia de patron al artelor sau de campion la vânătoarea de urşi. Ca şi răspuns, PSD a utilizat metode machiavelice pentru a supune “Evenimentul zilei”. Uneori, întreaga ediţie a ziarului se cumpără înainte chiar de a ajunge pe tarabe, într-un oraş în care este expusă corupţia la nivel înalt. Publicitatea de stat se duce doar la ziarele care sunt gata să treacă cu vederea păcatele Guvernului şi să promoveze cultul personalităţii lui Năstase, aflat în creştere. Companiile private care îşi fac reclamă în media independente sunt avertizate că asta nu face bine relaţiei lor cu Guvernul. Dacă nu înţeleg mesajul, se pomenesc cu o armată de inspectori care le examinează situaţia fiscală şi chiar pe cea a ieşirii de incendiu. Legi noi sunt concepute pentru a restricţiona ceea ce pot scrie reporterii. Cea mai recentă dintre ele încearcă să-i oprească pe jurnalişti să publice fotografii ale vilelor somptuoase pe care mai marii politicii le-au obţinut de la stat, deseori pe sume derizorii. (Tom Gallagher, Vivid 2004)

Între altele, rătăcitul prin România profesor englez mă acuză că mi-ar plăcea traiul bun, deşi n-am mâncat niciodată împreună, nu ne-am vizitat pe acasă şi nici nu cred că a văzut ziariştii englezi trăind de azi pe mâine! Pe lângă asta, pe Tom Gallagher îl chinuieşte şi altceva:

“În anul de graţie 2009, nici Băsescu şi nici Nistorescu nu mai sunt ceea ce au fost în 2004. Preşedintele este, de acum, un “jucător” cu puteri diminuate, pe când directorul editorial al “Cotidianului” ne apare ca un personaj anacronic, cu puţine sorţi de izbânda pe post de Terminator prezidenţial. Nistorescu va lua o plasă de zile mari dacă îşi închipuie că reeditarea interminabilei liste de acuzaţii aduse lui Băsescu va încălzi cu ceva publicul deja suprasaturat de aceleaşi informaţii şi atacuri.

În schimb, ar stârni, neîndoielnic, mare vâlvă dacă ar opta să-i semnaleze publicului unele asemănări dintre domnia sa şi şeful de stat – de exemplu, vanitatea, irascibilitatea, obstinaţia. Este adevărat că astfel de particularităţi nu împiedică un gazetar să-şi conducă ziarul, pe când în cazul unui preşedinte ele pot deveni un impediment în calea definirii unei direcţii noi pentru ţară. Dar pe când Băsescu mai are totuşi unele şanse de relansare a preşedinţiei sale, Nistorescu pare incapabil să ofere mai mult decât un bizar cântec de lebădă al unui fost mare gazetar”. (Tom Gallagher, “România libera”, 10 august 2009)

Si-acum, Tom si Afacerea UDMR:

“Daca Peter Eckstein Kovacs intentioneaza sa salveze ceva din ruinele formatiunii sale, ar trebui sa ralieze maghiarimea în jurul sau si sa se alature fortelor celor mai progresiste ale tarii – de al carei destin ramîne oricum legata indisolubil” (Rl, iunie 2007)

“In secuime, UDMR a reusit sa se mentina pe pozitii, infirmand ca atare pronosticurile despre iminentul ei declin. Lupta politica dusa pe meleagurile ardelene a fost, cu destula probabilitate, mai murdara decat oricare alta din tara, dar a ramas aproape nemediatizata. Evolutia Uniunii Civice Maghiare – principalul rival al UDMR – a putut fi tinuta in frau preponderent in baza stratagemei udemeriste de a determina o buna parte a clerului reformat sa se dezica de episcopul Tökes. Oricine a petrecut macar o saptamana intr-un sat predominant maghiar va sti ca si acolo preotimea prefera o viata indestulata – aspect general valabil – indiferent de confesiune. Dupa ce praful electoral se va fi asezat intrucatva, ne va fi dat, probabil, sa vedem ca Domnul a mai blagoslovit cu niscaiva functii in administratia locala si pe unii membri ai clerului ortodox.” (Rl, iulie 2008 – Aladin si pestera electorala)

“Cel mai credul dintre toti a fost, indubitabil, subsemnatul. In 1990, descriam UDMR drept forta politica progresista din Europa Centrala, determinata a ridica standardele tipice junglei politice romanesti. Eroarea am realizat-o, intr-un final, in 2003, cand György Frunda iesea la rampa cu tot felul de pretexte confuze legate de inutilitatea unei verificari independente a averilor elitelor politice.” (Rl, luni, 18 iunie 2007 – Crepusculul UDMR)

Deci, 13 ani de analize false sau de… tampenie?

MIRCEA MIHAIES – LIMBAIES despre BASESCU: N-am apreciat niciodată umorul lui cam grosolan, şmecheria unsuroasă a superiorului care se bate pe burtă…

Cu foarfeca prin ziare
Mircea Mihăieş: Între şuturi şi limbi pe bani

Când era un ziarist rupt în fund, îl călca în picioare pe primarul Traian Băsescu. De când a fost numit vicepreşedinte la Institutul Cultural Român, Mircea Mihăieş îl linge pe preşedinte de dimineaţa până seara.

Mircea Mihăeş – “Masca de fiere”, anul 2000

„Sunt departe de a împărtăşi simpatia multora dintre gazetari faţă de fostul căpitan de vapor ajuns multiplu ministru. N-am apreciat niciodată umorul lui cam grosolan, şmecheria unsuroasă a superiorului care se bate pe burtă cu subordonaţii. Nu cred nici în marile lui calităţi manageriale, pentru simplul motiv că prezenţa în acelaşi minister, în urmă cu cinci ani, n-a depăşit în consecinţe trecerea gâştei prin apă” (Mircea Mihăieş – „Masca de fiere”, p. 13).

“Întrucît e Băsescu mai eficient decât Decebal Traian etc. Remeş? Aş spune chiar că pedistul de la Transporturi e infinit mai priceput în a trage zeci de piei de pe spinarea contribuabilului decât omul care, prin lege, e obligat să adune banii de la populaţie…

Poate în felul acesta vom vedea şi noi cum „banii dumneavostră” au, de fapt, una şi aceeaşi destinaţie: găurile negre din conştiinţa oamenilor politici actuali” (p. 191).

„Ilustrată superlativ de „cazul Băsescu”, în care orgoliile mitocăneşti, interesele de gaşcă, proasta creştere, incompetenţa şi neruşinarea îşi dau graţios mâna, viaţa politică de la noi pare, tot mai mult, o afacere între mafioţi. Clientelismul generalizat, teama pierderii privilegiilor (de la cele mărunte la cele inimaginabil de mari), reflexele totalitare fac din România o ţară în care normalitatea e tot mai mult excepţia, şi nu regula” (p. 213).

De ce i se mai spune şi Mircea Limbăeş?

Restauraţia prin oligarhi (Mircea Mihăeş, Evenimentul Zilei – 22.06.2009)

„Îi spuneam de curând unui prieten – celebritate mediatică, personaj de un farmec şi de-o capacitate de seducţie devastatoare -, aterizat, cu tot idealismul lui cu tot, în tabăra furibund-anti-Băsescu: „Tu chiar vrei să ajungi să trăieşti într- o ţară aflată la cheremul exclusiv al lui Patriciu, Voiculescu şi Vîntu? Chiar vrei să-ţi laşi copiii într-o ţară în care colhoznicii levantini şi bonapartiştii cu nuanţe sud-americane ne vor da nu numai porţii bine chibzuite de mâncare, dar ne vor contoriza şi aerul?”.

Ei bine, eu n-am chef să trăiesc într-o astfel de ţară. Prefer de-o mie de ori gafele lui Traian Băsescu nemerniciei cu gura pungă a îmbogăţiţilor devoraţi de lăcomie. Prin nu ştiu ce întorsătură a lucrurilor, nici PDL-ul nu se simte prea bine avându-l în coastă pe Traian Băsescu. Şi e firesc să fie aşa. Nici Videanu, nici Berceanu, nici Blaga (pentru a mă reduce doar la liderii proeminenţi) nu cred c-au intrat în politică din pur idealism. Sunt oameni cu interese economice precise, pe care un personaj cu profilul lui Traian Băsescu nu poate decât să-i jeneze.”
Cotidianul – Cu foarfeca prin ziare

MIHAIES, Tismaneanu si Comp au ajuns la momentul adevarului si-si spulbera cortina de ceata din jurul lor: "De ce suntem atât de ticăloşi?" PLUS NOTA

Drept la Replica
Gura păcătosului…
În „România literară” nr. 18, din 8 mai 2009, domnul Mircea Mihăieş îşi face datoria de a sări în ajutorul prietenului său Vladimir Tismăneanu. Datornicului nu i se poate cere tragere de inimă atunci când îşi plăteşte datoria. Domnul Mircea Mihăieş poate (şi a dovedit că poate) să scrie mai bine decât a făcut-o răfuindu-se cu Mircea Platon numai pentru că îi este obligat lui Vladimir Tismăneanu (care, aflăm, le trimite mesaje indignate confraţilor care nu se grăbesc să-l apere atunci când se simte „atacat”). Scrisul silnic nu-i iese domnului Mircea Mihăieş. Se bâlbâie şi gafează… era să zic impardonabil, dar mi-am luat seama. Nu eu trebuie să iert…
Prima gafă ne întâmpină chiar în titlu, care este o întrebare retorică: „De ce suntem atât de ticăloşi?”. Chiar aşa, domnule M.M., de ce sunteţi atât de ticăloşi?
De la primele rânduri pricepem că articolul este supt din degete. Necitindu-i nici pe Mircea Platon, nici pe Paul Gottfried, M.M. (de aici înainte îmi voi permite să nu-l mai domnesc) deschide abrupt controversa de idei prin… descrierea unei fotografii a lui Mircea Platon. Trec peste impresia (neplăcută pentru heterosexualul din mine) că acordă o prea mare importanţă înfăţişării „ademenitoare” (sic!) a lui Mircea Platon cel din fotografie (Honi soit qui mal y pense). Voi remarca doar că nici Paul Gottfried, nici Mircea Platon nu au făcut, după ştiinţa mea, vreodată, referiri la fizicul cuiva. Ei discută idei şi doctrine. M.M., pentru a suporta duritatea dezbaterii doctrinare (atâta de câtă e în stare), trebuie mai întâi să se încarce cu energie contemplând o poză, în a cărei admiraţie fiind, comite o tautologie: „Cel care a stat în spatele obiectivului camerei…”. („În spatele camerei” sau „în spatele obiectivului” ar fi fost suficient. Deh, reveria deşteptată de un Anthony Perkins la tinereţe, bat-o vina…!) M.M., care îşi declară/declamă „centrismul” şi aversiunea faţă de fundamentalism, apelează fără jenă la arsenalul vadimist (crede că delimitând-se, declarativ, de Vadim Tudor ne va face să uităm că şi vadimismul, şi „elitismul intelectual” de după 1990 sunt efectele jocului la două capete al celor care ne-au condus în ultimele două decenii), în speţă referirea la aspectul fizic al adversarului.
Trec peste minciuna cu „centrismul” în care M.M. se sclifoseşte a fi îmbătrânit. M.M. nu e centrist (apropo: centrismul nici nu există în stare pură), e stângist. De ce s-o fi ferind să recunoască…? Dar asta e altă discuţie.
Vine apoi chestiunea cu „fundamentalismul” care, chipurile, i-ar repugna. M.M. a auzit un şlagăr şi a prins refrenul. Fluieră însă fals, ca un canar care nu a avut de la cine să înveţe arta trilului. Adevărurile şi valorile fundamentale se insuflă la vârste fragede. Iar cel care crede în ele nu e fundamentalist, aşa cum insinuează M.M. şi cei asemenea lui, amestecând termeni politici recenţi în chestiuni care ţin, de când lumea, de bunul simţ.
Peste lipsa de probitate de a declara făţiş că nu a citit cărţile lui Mircea Platon şi de a le lua totuşi peste picior am să trec fără alte comentarii. Ăştia ne sunt elitiştii…! Nu am să las însă nesancţionată infatuarea cu care M.M. îşi permite să categorisească, în vrac, editurile care l-au publicat pe Mircea Platon: „Sunt […] edituri marginale, dar asta nu contează prea mult”. Dacă nu contează „prea mult” de ce mai aduce vorba? Apoi, ce înseamnă „edituri marginale”? Edituri mici? Edituri underground? Edituri de nişă? Edituri de provincie? Sau, pur şi simplu, altele decât editurile la care publică Vladimir Tismăneanu, M.M. şi elitele „centriste”? (E de la sine înţeles că aceste elite lucrează doar cu edituri.., „centrale”.)
Cu adevărat grave sunt paragrafele în care M.M. „îşi înăspreşte glasul” şi, după ce i se pare a-l fi strivit pe Mircea Platon sub eticheta de sărăntoc intelectual aflat în căutarea unui sponsor (tot intelectual), îndreaptă ţeava puştii către Paul Gottfried, cel cu care, de fapt, ar fi trebuit să polemizeze, dacă îl ţineau curelele, Vladimir Tismăneanu. Vajnicul nostru Volodea nu are însă… ştiţi dumneavoastră ce pentru a polemiza cu un paleoconservator pe care nu îl poate acuza de antisemitism sau de fundamentalism.
M.M. crede a fi descifrat la Paul Gottfried frustrarea pentru că nu i s-au publicat la Princeton University Press (editura la care Vladimir Tismăneanu, ei da!, are acces), lucrări critice la adresa valorilor stângiste. Dacă ar fi avut subţirimea intelectuală al cărei posesor se socoteşte, M.M. ar fi priceput că fraza lui Paul Gottfried e un mod eufemistic de a califica o orientare ideologică, cu eleganţă numită „prea progresistă” (reamintim, Paul Gottfried este paleoconservator). Nu e nici o frustrare aici – cum să fii frustrat, dacă te ştii de dreapta, că nu te publică o editură stângistă…? Aş zice, chiar, că e un motiv de satisfacţie – înseamnă că te-ai făcut înţeles, că eşti inconfundabil. M.M. nu pricepe sau se face că nu pricepe că tocmai acesta este motivul pentru care Mircea Platon pledează pentru despărţirea apelor: stânga să-şi asume stângismul şi să se înghesuie pe malul stâng (ce-i drept, e mare aglomeraţie acolo…), părăsind malul drept al râului, pe care îl ocupă în mod fraudulos. Pretenţia aceasta de bun simţ îi apare „elitei” reprezentate de Vladimir Tismăneanu şi de M.M. drept… frustrare. Iar criteriile ideologice după care Princeton University Press respinge lucrările unui Paul Gottfried ne sunt prezentate, cu un truc ieftin, drept academice sau ştiinţifice. Relativizaţi, relativizaţi, ceva definitiv amestecat tot rămâne până la urmă…!
Înainte de a termina, să-l ajutăm pe M.M., cel atât de atent la eufonii, să priceapă un text în engleză. Paul Gottfried spune, referindu-se la cartea lui Vladimir Tismăneanu: „A thin, discursive volume” iar M.M. se lansează în demonstraţia că nu e nicidecum vorba de un volum subţire, pentru că are… 220 de pagini (sic!) scrise mărunt… M.M. ori nu ştie bine engleză (specialitatea sa, totuşi!) ori vrea să ne ducă de nas cu argumentul autorităţii. Şi thin în engleză, şi subţire, în română, au, pe lângă sensurile proprii, sensuri figurate. Thin = without solidity or substance; flimsy: a very thin plot for such a long book. Subţire = puţin consistent, sărac în substanţă. Paul Gottfried, în schimb, ştie bine englezeşte şi are şi o gândire logică. Nu ar pune niciodată pe „subţire” în sens cantitativ alături de „discursiv”, care descrie o calitate. Cartea lui Vladimir Tismăneanu, ar fi trebuit să traducă M.M., este discursivă şi nu foarte consistentă (o zeamă chioară pentru Paul Gottfried, un studiu în tehnica „razelor concentrice” pentru M.M.).
Mă opresc aici, nu înainte de a-l ruga pe M.M. să nu se mai includă printre „noi, românii” dacă ne socoteşte defecţi. Şi, mai ales, să nu se mai creadă profund şi îndreptăţit să ne dreagă. Prin articolul acesta lipsit de har se dovedeşte, dimpotrivă, superficial. Şi, aşa cum involuntar se autodefineşte în titlu, ticălos.
Alexandru Ciolan,
editor marginal
Editura LOGOS

Nota mea: Acest “Drept la replica” refuzat, democratic – nu?, de “Romania literara” era insotit de un text in 10 puncte al lui Mircea Platon intitulat “Despre dreapta românească: răspuns insultelor funcţionarului public Mircea Mihăieş”. Am decis sa nu il public aici. Consider ca Platon greseste acreditand ideea ca exista o “dreapta romaneasca” pe care o mai si juxtapune acestui grup sinistru de anti-romani si anti-crestini. Dupa parerea mea, Platon mai greseste oferind si atata atentie unor derbedei culturnici a caror misiune este tocmai compromiterea dreptei. Astfel ii si constituie, “intelectual”, “de dreapta”. Simpla polemica declansata cu acestia le consolideaza si legitimeaza rolul in care s-au auto-introdus, de “dreapta romaneasca”. S-a facut aceeasi greseala publicand despre “dreapta romaneasca” la revista anti-crestina “22” sau conferentiind despre aceeasi “dreapta” inventata, la Fundatia si Colegiul Novaia Evropska. A discuta despre nationalism, patriotism si traditionalism cu personaje ca Tismaneanu, Plesu, Liiceanu & Co este o insulta la adresa romanismului si chiar si simpla alaturare a acestor cuvinte numelor lor nu face decat sa le maculeze intristator substanta sfanta, tinand cont ca au existat sute si sute de mii de romani care si-au dat viata pentru neam, tara si credinta. Sa fim constienti, draga Mircea Platon: nu exista nici o dreapta romaneasca! Exista doar martiri si marturisitori ai dreptei romanesti. In rest, clovni si purtatori de masti si papioane, mai sobre sau mai colorate. Cu care preferi sa polemizezi si de ce? Si mai spune-mi(ti), te rog, o chestie: cu criminali ai neamului tau ca Leonte Rautu si Mihail Roller ai putea “polemiza”? Atunci de ce o faci cu urmasii lor?!

Radu Portocala despre turnatorii cu acoperire ICR

Scriitorul anti-comunist Radu Portocala scrie pentru ZIUA un text zguduitor despre imoralitatea celor care pretind ca au “condamnat comunismul” pe langa Traian Basescu

DELATORI LA UMBRA I.C.R.

Uimitoarea remanenţă securisto-comunistă din viaţa politică, economică şi culturală a României de azi nu poate decît să contrarieze amintirea alegerilor din 2004, cîştigate de dl Traian Băsescu în primul rînd pentru că şi-a sugerat dezicerea de afilierile dinainte de 1989. Această sugestie i-a atras, în primele luni ale mandatului său prezidenţial, venind din diverse direcţii, cereri insistente şi încrezătoare de condamnare a regimului comunist. După o serie de ezitări – dintre care unele păreau să prefigureze un iminent refuz – dl Băsescu a dorit să i se aducă “probe” incriminante. În mod inexplicabil, miile de publicaţii, miile de mărturii adunate de-a lungul anilor nu-i erau de ajuns. Dl Băsescu avea nevoie, pentru a se convinge de necesitatea condamnării comunismului, de un raport oficial. Astfel a fost creată “comisia Tismăneanu”, care, după cîteva luni de lucru, a produs un document mediocru, incomplet şi, din pricina trecutului cel puţin tulbure al unora dintre autorii lui, de o valoare morală contestabilă. Pe baza acestui document, preşedintele Traian Băsescu a condamnat regimul comunist din România, cerînd în numele statului român “scuze celor care au suferit, familiilor lor, tuturor celor care, într-un fel sau altul, şi-au văzut destinele ruinate de abuzurile dictaturii.”
Astfel gîndită, astfel dusă “la bun sfîrşit”, acţiunea de condamnare a regimului comunist din România poate fi considerată drept încă un paradox ineficient al spaţiului mioritic.
În timp ce “comisia Tismăneanu” se chinuia să demonstreze ceea ce toată lumea ştia de mult, dl Băsescu îşi sporea popularitatea ordonînd cîtorva dintre multele servicii secrete româneşti să transfere arhivele Securităţii către CNSAS. Fireşte, lucrurile au fost făcute parţial şi atît de haotic încît cercetarea dosarelor e şi azi un adevărat calvar, iar adevărul e încă departe.
Dar chiar dacă – pentru a cita încă o dată fraza pe care Cioran o repeta adesea cu amărăciune – “în România totul e posibil şi nimic nu are consecinţe”, chiar dacă nici condamnarea comunismului, nici deschiderea (parţială) a arhivelor nu au avut darul să cureţe noroiul adunat timp de o jumătate de secol, aceste gesturi au creat în conştiinţa societăţii iluzia că ar exista o voinţă de limpezire şi că această voinţă îi este proprie dlui Băsescu. Nu este aici locul să discutăm posibilitatea transformării unei astfel de iluzii în realitate. Fapt e că, în această luptă fără rezultate cu înspăimîntător de prezentele “forţe ale trecutului”, dl Băsescu se sprijină pe un grup de intelectuali printre care îl aflăm, la loc de frunte, pe dl Horia-Roman Patapievici, fost membru al Colegiului CNSAS, fost membru al “comisiei Tismăneanu” şi actual preşedinte al Institutului Cultural Român.
Privind acest strălucit parcurs, ne-am putea închipui că de-a lungul anilor petrecuţi printre dosare, în mizerabila vîltoare a denunţurilor scoase la iveală, conştiinţa dlui Patapievici a dezvoltat o sensibilitate acută pentru acest subiect, o repulsie viscerală împotriva delatorului a cărui proză nemernică alimenta sinistrele activităţi ale anchetatorului. Ne-am putea închipui, de asemeni, că, numit de preşedintele Băsescu la cîrma instituţiei care exportă cultura ţării şi, totodată, consultat de acesta în chestiuni ce ţin, între altele, de morala publică, dl Patapievici împărtăşeşte în mod firesc acele convingeri ale preşedintelui care i-au asigurat victoria din 2004. Se pare totuşi că lucrurile nu stau astfel.
Ca membru al Colegiului CNSAS, dlui Patapievici nu i se cunoaşte decît o ispravă notabilă: aceea de a fi tăinuit dosarul de informator asiduu al prietenului său Sorin Antohi. Ca preşedinte al ICR, el a persistat în exportul, pe spezele şi cu girul acestei instituţii prezidenţiale, al unor personaje îndoielnice sau chiar murdare. Recentul scandal legat de trimiterea delatorilor Sorin Antohi şi Andrei Corbea-Hoişie la şcoala de vară pe care o organizează ICR la Berlin este sumbra încununare a unei activităţi care, examinată cu atenţie, are de ce uimi.
Interpelat în presa germană de către scriitoarea Herta Müller, dl Patapievici a răspuns ţîfnos, calificînd această interpelare drept “tendenţioasă”. Cît de străin trebuie să fii de cea mai elementară idee a dezgustului – şi, în primul rînd, a dezgustului de sine – pentru a pretinde, după ce ai fost membru al Colegiului CNSAS că e “tendenţios” să fie criticată folosirea unor foşti delatori de către o instituţie a statului care reprezintă în lume cultura (sufletul) României! Oare dl Patapievici consideră că decizia preşedintelui ţării de a condamna regimul comunist e tendenţioasă? Că e tendenţios ordinul pe care l-a dat preşedintele serviciilor secrete de a preda spre studiere dosarele Securităţii? Oare dl Patapievici îşi închipuie că preşedintele a făcut aceste gesturi pentru ca ele să rămînă fără nici un rezultat? Cît de mult s-au înşelat cei care, în ultimii ani, au scris că dl Patapievici ar fi “omul lui Băsescu”! Prin ceea ce face, dl Patapievici dă mai degrabă impresia că e piatra de moară pe care dl Băsescu şi-a agăţat-o singur de gît. Căci nimic nu poate discredita mai grav acţiunea de curăţire pe care o doreşte preşedintele decît promovarea de către o instituţie prezidenţială a unor personaje care au denunţat cu osîrdie.
Plasîndu-ne în logica dlui Patapievici – ceea ce nu e uşor – ar trebui să considerăm drept tendenţioasă şi recenta răbufnire a dlui Mircea Mihăieş împotriva lui Gabriel Gafiţa, fost delator şi actual ambasador. “Cît de «groasă» trebuie să fie o turnătorie pentru a-ţi crăpa obrazul? Şi cît de adînc trebuie să «contextualizezi» pentru a nu ţi se citi printre declaraţii abjecţia?” se întreba dl Mihăieş, fără să ştie că, o săptămînă mai tîrziu, declaraţiile propriului său şef, dl Patapievici, aveau să-i transforme indignarea într-o derizorie lipsă de coordonare. E adevărat, pe de altă parte, că Gabriel Gafiţa nu face parte grupul aleşilor. Orice s-ar scrie despre el e acceptabil. Aceleaşi lucruri, spuse mult mai temperat de către dna Müller, dar îndreptate împotriva prietenilor Antohi şi Corbea-Hoişie, devin tendenţioase. Arta de loc subtilă a parţialităţii la intelectualul român oficial…
În ceea ce el consideră a fi un răspuns adresat dnei Müller – sărman text steril şi încurcat în el însuşi – dl Patapievici încearcă să justifice şi să salveze ceea ce nu poate fi nici justificat, nici salvat. Întrebîndu-se “cît de durabilă e vina informatorului”, el sugerează un fel de amnistie morală, uitînd că situaţia de “fost ticălos” nu poate să existe decît în imaginaţia celor care, dintr-un motiv sau altul, se încăpăţînează să scuze cu orice preţ. Ticăloşia este o stare de spirit despre care nimeni nu poate să pretindă că ar fi trecătoare. Faptul că, în plus, Sorin Antohi şi-a inventat un titlu de doctor, dînd peste cap vieţile şi carierele celor care au scris teze sub îndrumarea lui, ilustrează perfect această afirmaţie şi dă măsura diluării sistemului moral al personajului. A-l scoate în public, alături de alt delator învederat, sub egida unei instituţii a statului, este o palmă – încă una – pe obrazul celor cărora, în numele statului, preşedintele Traian Băsescu le cerea scuze.
Radu PORTOCALĂ

Mircea Mihaies iar se da la sefutul lui cu fundul

SENATUL EVZ: Viaţa noastră, între zbrrr! şi zbârc!
Luni, 21 Iulie 2008
Mircea Mihăieş: „Nimeni nu e vinovat, mărşăluim triumfători spre zorii unui viitor care nu numai că a venit, dar a şi trecut ca pupăza humuleşteanului, zbrrr!, pe lângă noi“.
Pe undeva – şi anume, prin părţile esenţiale – ne-am defectat. Iremediabil. Nu e ceva nou, dar, după decizia ICR de a nu continua urmărirea penală împotriva foştilor turnatori Antohi şi Hoisie, s-a pus cruce şi luptei anticomuniste din România. N-am să mai cred că există justiţie nici dac-am să văd condamnări pe viaţă, cu acte în regulă, “intelectuali” cu lanţuri la picioare şi ghiulele târâte pe culoarele Jilavei.
N-am să cred că există vreun român corupt, ori că blajin-mondenii noştri concetăţeni din “Topul Intelectualilor Publici” pe care vrea sa-l faca Plesu in revista lui Patriciu, s-au îmbogăţit prin fraudă. Are dreptate Horia: “radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei, o umbra fara schelet, o inima ca un cur”. Suntem “un popor cu substanta tarata”. Bine zice el ca “oriunde te uiti vezi fete patibulare” pe care merita sa-ti “indrepti jetul urinei”.
În ce priveşte lupta contra turnatorilor si agentilor KGB, lucrurile decurg cam aşa: într-o primă fază, pe canale neştiute, se lansează zvonul că intelectualul X, a făcut-o lată de tot (HOPA! Strict autentic: virgula intre subiect si predicat – asa da vicepresedinte ICR!): a turnat, a furat, a fraudat de la Uniunea Scriitorilor si Academie, şi-a băgat botul în afaceri necurate, s-a înhăitat cu bande criminale etc. Lacomă de senzaţional, presa înghite hapul şi titrează pe prima pagină: „Intelectualul / filosoful / poetul X, vinovat de corupţie!“. De regulă, mesajul e preluat – şi mânuit ca o măciucă – de scriitorii din tabăra opusă, de membrii cabinetului, ba chiar şi de şeful statului (HOPA!). Apoi intră în scenă CNSAS, care da, dar numai “pe surse”: da, e adevărat că, vă confirmăm că, evident că. Trec câteva luni (sau un an sau doi), au loc chemări (atent mediatizate, ca să se vadă că CNSAS veghează, transpiră, se străduie şi iar transpiră) la sediul instituţiei. Se dau declaraţii şi paradeclaraţii. Avocaţii susţin că e vorba de răzbunare/ hărţuială/ complot/ gelozie creatoare. Procurorii tac mâlc – c-aşa-i obligă legea. În fine, când lumea aştepta inevitabilul deznodământ (puşcăria), cade ghilotina: sorry, domnii sunt imaculaţi, acuzaţiile nu s-au confirmat, se pot intoarce la GDS, in sediul dat de bolsevicul Silviu Brucan in Calea Victoriei!
Nu contest că profesorii de turnatorie ca Sorin Antohi, alias “Valentin” si Andrei Corbea-Hoisie, alias “Horia”, pot fi în realitate nevinovaţi. Altfel nu-i mai trimiteam la Berlin pe banii dvs! Dar atunci, la ce bun tot acest circ? Doar pentru a motiva salariile babane de la CNSAS si ICR? Pentru a distra populaţia? Pentru a arăta că nimeni nu e absolut curat în ţara asta? Chiar dacă lucrurile stau aşa, cineva trebuie să plătească – fie că e vorba de Evenimentul Zilei, de GDS sau chiar de Reteaua Soros, chiar daca e condusa in Romania de sotia mea, Ilona, care a preluat Fundatia de la alti turnatori in lant. Cum explică eşecul lamentabil intelectualul ajuns la CNSAS care a ordonat ore şi ore de sedinte futile şi a furat, distrus si falsificat mii de pagini din Dosarele Securitatii, a convocat “martori” cu nemiluita, adusi de pe santierul lui de Ticu, zis si tovarasul cu Ordinul Muncii Socialiste, şi a „administrat“ probe care la intrarea în clădire păreau zdrobitoare, iar la ieşire nu valorează nici cât un bilet de autobuz expirat? Cine a creat delirantul sistem al tocării nervilor, al jocului de-a „hoţii şi vardiştii“, de-a “uite popa” Marchis alias “Calugarul” – “nu e popa” Marchis alias “Muresanu”?
Perioada 2004-2008 a demonstrat că România e Paradisul terestru, Eldoradoul visat de conquistadori şi Shangri-La-ul premiilor plescoiste. Aici totul e posibil: să devii asa-zis scriitor, dar miliardar peste noapte, ca Patapipievici si Cacartarescu, să conduci afaceri fabuloase, deşi habar n-ai să ţii un registru contabil, ca Plescoi si Liicheanu, să cumperi oraşe întregi, cu toate că ai conturile blocate prin Kazakhstan, ca seful lor, Dinu Paturiciu, să dai legi şi să reprezinţi ţara, deşi nu ştii nici direcţia acelor ceasornicului (adica ale busolei – HOPA! – inca un apropo la Basescu!).
Escrocheria şi incompetenţa care domina ICR, USR si CNSAS- boli îngemănate pe fondul disoluţiei morale a societăţii româneşti – au înflorit maladiv, sufocând orice dâră de onestitate şi reprimând în faşă încercările firave de a reforma ceva in ţara asta a lui Papura Voda.
Începând cu Colegiul Noua Europa si Fundatia Soros şi terminând cu ultima gheretă unde se baga cu forta “22”, prin praful Bărăganului, înşelăciunea, minciuna, reaua-credinţă, ura şi nesimţirea ne-au paralizat. Securiştii lui Plesu ne dau lecţii de morală in Foreign Policy, iar turnătorii lui Patapievici ţin prelegeri despre competenţă la Berlin, miliţienii de la Cotidianul s-au metamorfozat în înţelepţi diriguitori ai circulaţiei mărfurilor furate, iar deasupra tuturor stă Filosoful, belferul îmbrăcat la Armani şi duhnind a Cerruti turnat cu sticla în părul unsuros, de homo-intelectual. Ei si cu Arhitectul Patriciu ne desenează traiectoria vieţii şi ei ne arată cât să îndrăznim şi când să tăcem. E o lume cu susul în jos, arţăgoasă şi arogantă, în care ţoapa hermafrodita aruncă din zbor cu Rapoarte unde vinde coada Romaniei Murdare, unde din Volvo-uri transcedentale si BMW-uri siegfriediene, se arunca scrumiere cu pipe si chiştoace de trabuc, iar dementul sinucigaş căţărat pe crupa lui “Marcello”, un Alfa Romeo bine uns, te scuipă între ochi din goana fiarei metalice unde şi-a ascuns pseudo-bărbăţia, dupa ce a batut bine tarusi cu curul la Bonn si Heidelberg via Paltinis si Tescani.
Ştiu că toate acestea sunt clişee despre care se scrie de ani buni. Ele au devenit mai mult decât simple imagini ale existenţei bezmetice pe care o ducem: sunt însăşi viaţa noastră. Aşa ne târâm de pe azi pe mâine, între un scandal la „scriitori“, o limba pe la ambasada din Paris şi-o orgie la UNESCO, între o televiziune naţională infestata de noi şi o concesionare a Casei Vernescu până la Ziua de Apoi, aşa ni se împuţinează zilele, iar scârba ne coboară, prin pori, prin carne, prin vene, în adâncul inimilor noastre, de sefi ai ICR. Inimilor ca un cur.
Nimeni nu e vinovat, mărşăluim triumfători spre zorii unui viitor care nu numai că a venit, dar a şi trecut ca pupăza humuleşteanului, zbrrr! (ca să nu zic, vorba aceluiaşi, „zbârc!“) pe lângă noi. Din acest blestem nu ne vom reveni nici după definitiva dispariţie a celui care a aruncat asupra noastră cumplita anatemă: Vladimir Tismaneanu. Văd, admit şi nu comentez: justiţia din România e impotentă. Nu mai am iluzii că Patapievici, Plesu, Manolescu, Liiceanu, Berindei, Tismaneanu sau prietenul lui bun, Miki Spaga, vor ajunge vreodată în zeghe. Dar macar sper.
Si, cred eu, ca “senator” EvZ si vicepresedinte al ICR, la o rugăminte mică-mică tot am dreptul: imi veţi spune vreodată măcar atât – ca Horia nu vrea sa-mi arate Dosarul si Ilona mi-a spalat creierul – eu am fost sau nu am fost turnător? Si daca da, nu cumva 4 luni, 3 saptamani, 2 zile si 9 si 1/2 ore, pana cand m-au avansat sub Patapievici?

Acesta este un pamflet. Articolul lui Mihaies este mai prost. Poate fi gasit la
SENATUL EVZ: Viaţa noastră, între zbrrr! şi zbârc!

Mihaies recidiveaza "literar-falimentar"

Mihaiesi recidiveaza in asa-zisa “Romanie literara”, chiar si dupa ce a adus revista in pragul falimentului. Sotul Ilonei ot Temesvar e innebunit ca nu i se indeplineste planul de eliminare a unor ziaristi, ca pe vremea cand dadea Brucan ordine prin Scinteia: “Ce se intampla cu Victor Roncea? Dar cu George Damian? Aceste clone ale lui Rosca Stanescu vor incerca in continuare sa faca in continuare tipul de jocuri in care s-au specializat.” Aici a ghicit, ce-i drept. Ne-am specializat in beliri de impostori (ca sa-l citez pe ilustrul Dinescu) si asta vom face si in continuare. Inclusiv in instanta.

Pe curand, miselule! Ha, ha, ha!

Powered by WordPress

toateBlogurile.ro

customizable counter
Blog din Moldova