Vlad Cubreacov: Acum 18 am început să restabilesc Martirologiul Mitropoliei Basarabiei, întocmit în 1942-1943 de Mitropolitul Efrem Enăchescu, dar pierdut din cauza războiului, a evacuării şi a ocupaţiei sovietice care au urmat. Prima dintre feţele bisericeşti din Basarabia care a îndurat moartea mucenicească de mâna năvălitorilor barbari şi atei din răsărit a fost Părintele nostru Gheorghe Munteanu de la Ismail, acesta luându-şi cununa de martir la vârsta de 31 de ani când, după umilinţe îngrozitoare, i-a fost sfărâmat capul de treptele sfintei biserici din principalul oraş basarabean de pe Dunăre. Am găsit atunci foarte puţine date despre acest nou martir al Mitropoliei Basarabiei şi al Bisericii noastre Ortodoxe Române. Primul care avea să mă ajute atunci a fost Mitropolitul Olteniei Nestor Vornicescu, basarabean de-al nostru şi preşedinte al Comisiei Naţionale pentru Istorie Bisericească şi Canonizări. Unele date adunate de mine despre martirii basarabeni a apărut în volumul „Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist” care a văzut lumina tiparului în 2007, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist, la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. De asemenea, am publicat pe acest blog şi în revista Flux Martirologiul românesc din Basarabia, împreună cu o pledoarie mai veche pentru cercetarea vieţii şi canonizarea martirilor noştri: https://cubreacov.wordpress.com/2009/05/22/2008/01/10/martirologiul-mitropoliei-basarabiei/ https://cubreacov.wordpress.com/2009/05/22/2007/12/25/preotii-martiri-ai-mitropoliei-basarabiei/ Un alt preot martir, dar despre care am scris, pentru că am şi găsit material documentar din abundenţă, a fost Sfântul nou Mărturisitor şi Mucenic Alexandru de la Călăraşi. Am întocmit în 1995 un studiu pe care i l-am prezentat Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist, împreună cu o primă încercare de icoană. Copia acelui studiu, precum şi încercarea de icoană s-au pierdut la 7 aprilie anul acesta, fiind mistuite de flăcările care au pârjolit clădirea Parlamentului. Am pierdut irecuperabil, împreună cu alte documente, o valoroasă arhivă adunată timp de aproape două decenii despre creştinii şi preoţii basarabeni martirizaţi în 1940 şi după. Trag nădejde că s-o mai fi păstrat originalul studiului şi al proiectului de icoană la Sfânta noastră Patriarhie. Numai Dumnezeu stie…
Organizatori: Fundatia Petru Voda, Asociatia Civic Media, Fundatia Luptatorii din Rezistenta Armata Anticomunista, Centrul Rezistentei Anticomuniste, Centrul de Geopolitica si Antropologie Vizuala – Universitatea Bucuresti
In Duminica Mironositelor, 3 mai 2009, Parintele Mihai Andrei Aldea a predicat la Manastirea Petru Voda despre era cipurilor si Cazul Aiud, unde acum cateva persoane isi doresc ridicarea unui “centru memorial” in loc de o Manastire pentru Sfintii Inchisorilor. O adevarata marturisire in numele lui Hristos Mantuitorul nostru: “Daca pe Mine M-au prigonit si pe voi va vor prigoni!”. “Pe Hristos l-a vandut Iuda, care era Aposostului Lui! Se intampla lucrurile acestea neincetat. Uitati-va ce se intampla la Aiud!”
Parintele Arsenie Papacioc, fost detinut politic la Aiud, da o lectie despre smerenie in contextul unei discutii legate de ce trebuie facut la Aiud: o Manastire si/sau un centrul cultural: “Daca e un centru cultural nu mai e si manastire… Marea greseala este ca oamenii au un Dumnezeu inventat de ei, ca sa asculte Dumnezeu de ei nu ei de Dumnezeu (…) In masura in care te smeresti in masura aceea existi”. –Martie, 2009
Interviu cu Parintele Justin Parvu:
Parinte, ce ne puteti spune despre Sfintii Inchisorilor?
Socotesc ca Dumnezeu a ales niste oameni pentru vremea in care s-a deschis asupra neamului nostru. Din 1948 pana in 1964, mucenici au fost acesti barbati, acesti tineri, masurati si cantariti asa cum si greutatile pe care le lasa Dumnezeu omului mai intai le cantareste si dupa aceea le da in greutatea Crucii. Dumnezeu ii da fiecaruia dupa puterea lui. De aceea si neamul nostru i-a ales pe acesti tineri ca o jertfa curata de sacrificiu pentru neamul nostru. Ati auzit la predica despre jertfa aceasta frumoasa si minunata, cu Dumnezeu care l-a adus pe Fiul Sau sa Il junghie. Asa a venit si vremea cand neamul nostru cerea aceasta jertfa pentru salvarea si spalarea pacatelor noastre. Caci trebuie sa stim un lucru: ca toate greutatile care vin, toate incercarile care vin asupra noastra, vin din pricina caderii noastre, a pacatului. Noi suntem intr-adevar ortodocsi cu mare renume de dreapta credinta, dar in ce masura suntem noi gata de sacrificiu?…
Ce ar trebui sa se faca pentru fostii detinuti politici si cei care au fost ucisi in masa, la Aiud de exemplu?
Una dintre greselile mari pe care le-au facut detinutii care au iesit din inchisoare a fost ca au intrat la fund. S-au multumit cu o pensie. Ii cred ca au fost uzati, obositi. Unii au trecut dincolo, altii s-au pierdut in viata aceasta. S-au casatorit, au intrat in lume si s-au pierdut, uitand ca exista inca o datorie a lor dupa ce au iesit din puscarie. Ei au socotit ca si-au facut datoria si de acum fie ce-o fi. Au facut o greseala mare pentru ca trebuia ca ei, din acel moment, sa puna sa incolteasca si sa rodeasca pomii pe care i-au sadit. S-ar fi putut face foarte mult, nu numai la Aiud, ci la toate puscariile si locurile de martiraj ale poporului si ale tinerilor nostri crestini ortodocsi. Peste tot trebuiau facute niste asezaminte temeinice, pentru ca se puteau atunci face si biserici si manastiri ca sa aiba acolo marturii pentru viitor. O biserica la Aiud este incontestabila. Nu se poate ca o localitate asa de frumoasa, ca si Gherla, plina de jertfe, fara o manastire. Aiudul este puscaria disciplinarilor. Aiudul era inchisoarea celor suprapedepsiti, care aveau de ispasit 18, 20 de ani iar unii chiar 200 de ani. Asa incat, va dati seama cam cati tineri si-au gasit acolo locul si rangul lor de sfintenie de-a drepta lui Dumnezeu Tatal. Generatia aceasta a tinerilor care s-a stins si a ramas numai ici-colo ramane o marturie pentru toti, si pentru tineri si pentru varstnici. Pentru ca ei nu mai sunt oameni. Ei sunt de acum trecuti in alta lume, sunt trecuti in Biserica aceasta care il lauda permanent pe Dumnezeu, in Biserica biruitoare.
“M-am hotărât la un ciclu de patru întâlniri la Ateneu: despre omul frumos, despre corp, despre umor şi despre iubire. Din banii câştigaţi îmi voi face, ca toţi oamenii bogaţi, o vilă, dar nu la Pipera sau la Snagov. Am găsit un cartier rezidenţial al lui Dumnezeu, uitat de oameni, la Aiud, pe Râpa Robilor. Vila se va numi Mănăstire Memorială.” – 11 Februarie 2009 Dan Puric povesteşte pentru Cotidianul cum strânge bani să-şi facă …
Varianta 2
Info www.eventim.ro Conferinte – Ateneul Roman: Dan Puric – “Despre Corp” S-au pus in vanzare biletele pentru conferinta “Despre Corp”, din data de 8 aprilie, ora 19.30 (Pret 150 Ron)! La initiativa Dlui Dan Puric fondurile stranse la conferintele din anul 2009 vor fi donate Schitului “Inaltarea Sfintei Cruci” care va coordona realizarea “Centrului Memorial “Rapa Robilor” de la Aiud, jud. Alba. – Februarie, 2009
Varianta 3
Încasările lui pe o singură conferinţă la Ateneul Român au fost de 20.000 de euro, bani pe care actorul a anunţat că îi donează pentru realizarea documentarului „Calvarul Aiudului”, un documentar în memoria victimelor închisorii comuniste. „Prima dată făcusem vreo mie de exemplare pe care le-am vândut toate la lansare. Cărţile mele se vând şi pe Internet, şi în librării, şi la mănăstiri, şi la secte religioase”, îşi descrie Puric publicul-ţintă. – 28 Martie 2009
Saptamana aceasta, fara stirea Parintelui Justin Parvu si a fostilor detinuti politici, Dan Puric si IPS Andreicut au inaugurat impreuna la Aiud un loc pentru un “Centru-Memorial” eventual “Templu” sau “Moschee”, sfidand proiectul unei sfinte Manastiri si memoria martirilor si invingatorilor de la Aiud, ca Parintele Justin si Parintele Arsenie…
De la Jilava, Vulcănescu a fost transportat la Aiud, unde am ajuns şi eu, prin vara lui 1951.
Nu-i mai cunosc peripetiile până eu n’am început să lucrez, prin 1952, in fabrica închisorii, sectia metalurgie. In fabrică, eram in aceeaşi grupă cu un detinut care locuia cu Vulcănescu in aceeaşi celulă. Şi cum Vulcănescu nu lucra nicăieri, am reuşit, in felul acesta, să stabilesc o comunicare permanentă cu profesorul meu, care a durat cam două luni de zile. Ii transmiteam noutăti politice şi alimente, de care ducea mare lipsă, dar îi comunicam şi problemele şi întrebările care mă frământau permanent, la care el îmi răspundea cu vederile şi deslegările lui; in majoritate priveau cultura românească şi perspectivele ei de viitor.
Sunt in măsură să dau, acum şi aici, unele dintre cele mai semnificative puncte de vedere care-l frământau in vremea aceea pe Vulcanescu. L-am întrebat deci, care i se părea să fie cel mai caracteristic aspect al vieţii din închisorile de atunci. Prietenul nostru comun îmi comunica constant şi fidel răspunsurile sale. Am retinut aproape tot ce era esential, pentrucă veneau dela Mircea Vulcănescu, şi adâncimea vederilor lui îmi ajutau să limpezesc apele propriului meu suflet.
Trei erau, după M. Vulcănescu, aspectele cele mai caracteristice ale vietii din închisorile comuniste:
I. Starea de suferinţă natională. Nu numai deţinutii politici trăiesc in mizerie şi dramă, ci şi toate familiile lor, toate partidele politice care n’au înţeles sau care au înţeles prea târziu generatia supremelor sacrificii, toate clasele sociale, toti prietenii şi… toţi adversarii acestora. Tara întreagă este copleşită de suferinţă. Acesta este conceptul care cuprinde şi caracterizează momentul prăbuşirilor istorice continuate in 1951-1952, dela instaurarea ilegitimă a regimului sovieto-marxist. Prin această suferinţă colectivă, natională, el vedea un puternic reviriment al regăsirii religioase creştine, o reîntoarcere la formele autentice ale credintei in Dumnezeu şi la rugăciunile fierbinti ale mântuirii. Nu vedea alt mod de salvare. Comunismul, nici in formă nici in fond, nu poate oferi o salvare a omului şi a fiinţei nationale. Aplicarea lui la realitătile româneşti va duce sigur la o reactiune firească şi caracteristică fondului românesc: reactiunea creştina.
II. Prezenta impresionantă, numerică, pretutindeni, a generatiei care a fondat şcoala nationalismului modern românesc propriu, unic, şi independent, încărcat cu sănătatea morală a unei atitudini de încredere şi optimism.
Dar M. Vulcănescu mai spunea că niciodată nu a înţeles îndeajuns fenomenul acestei generaţii ca parte a unei ordine spirituale româneşti. El socotea acest fenomen ca o recrudescentă a unor forte negative care tind să destrame ordinea specificului românesc şi chiar să strice armoniile mioritice ale viziunii româneşti despre lume. Această ideologie, care i se parea că se indepărtează de realitătile nationale, care buliversa însăşi fundamentele şi structurile nationale, Vulcănescu căuta să o înţeleagă, s’o analizeze şi s’o înteleagă. Ce este, in fond, această generatie de «sinucigaşi», de benevoli ai mortii, de prevestitori, ce este această generatie marcată de personalităti gigantice care s’a vrut stinsă şi acoperită cu beton, ce semnificatie are pentru neamul românesc, şi in lume, sacrificiul creştin al celor căzuti in Spania? Intrebându-se cu nelinişte, mereu, aşa a ajuns Vulcănescu să înteleagă şi să creadă in puterea creeatoare a elitelor in toate domeniile de manifestare omenească.
Inainte de a fi închis la Jilava, nu citise el un Jurnal din închisoarea Jilava? Şi nu i-a oferit lui, lui Vulcănescu, o nouă întelegere a OMULUI mit, din fruntea generatiei de tineri deveniti icoana României? Elitele, in strânsa lor legatură cu tărănimea şi muncitorimea română, au fost factori pe care, zicea M. Vulcănescu, este greu până sa le găseşti o explicare logică, obişnuită.
Orice jertfă pentru Christos» este o valoare spirituală reală, bogată, cu consecinte incalculabile pentru viitor. In închisoare, Vulcănescu s’a întâlnit şi a trăit cu această lume românească, in carne şi oase. Intre zidurile celulelor a văzut copii care se uniseră cu crucea. In ei vedea, el, rezervorul rezistentii româneşti, tăria concepţiilor care fructifica in conditiile cele mai dificile. Unitatea lor, curajul, sacrificiul şi ajutorarea celor neputincioşi, i s’a părut lui Vulcanescu un nesecat isvor de miracole. In celulă cu un condamnat la moarte, Vulcănescu a văzut întruchiparea baladică, senină, liniştită, aşteptând cu împăcare executia. El spera ca, din încleştarea şi suferintele închisorilor, cei ce vor ieşi in libertate vor fi purtători ai unui adevărat tezaur spiritual pentru tipul de om nou, forjat in cuptoarele chinurilor. De vor pieri cu totii, in inchisori, legenda lor va avea tăria veacurilor…
III. Procesul de fermentatie al unei noui lumi româneşti, era socotit de Vulcănescu ca al treilea aspect caracteristic al închisorilor politice. Intreaga colectivitate a detinutilor politici a trecut prin ciurul experientelor, prin probele cele mai aspre, prin confruntarea propriilor lor idealuri, atitudini, întelegeri şi metode politice de lucru. In focul acestor probe, fiecare şi-a revizuit pozitiile şi temeiurile de actiune politică pentru viitor. Nu odată România a trecut prin perioade de invazii şi distrugeri, dar neamul românesc si-a găsit prin el şi prin suferintele lui, noui căi de ieşiri din impas. Dumnezeu apără istoria neamurilor care e cu El. Detinutii politici din România, şi cu ei ţara – o imensă închisoare – şi-au ascuns in Dumnezeu conştiinta misiunii lor.
Comunicările noastre au fost apoi întrerupte. Prietenul nostru fusese mutat in altă celulă. Dar, l-am întâlnit pe M. V., nu mult după aceea, in spitalul din închisoarea Aiud. Eu, pentru o operatie de apendicită acută, el cu o pneumonie; era in pragul mortii. Nu stam împreună, însă, îl vedeam oridecâteori ieşeam pe coridor. Ne faceam semne cu mâna, fără să ne schimbăm vreun cuvânt. Starea lui era sfâşietoare. Din omul bine construit, acum era o epavă, cu ochii adânciti in orbite, dar nestinşi, de parcă ardeau in ei misterele lumii şi vieţii, pe care o viată întreagă încercase să le înteleagă chipul şi noima. Numai odată am reuşit să-i strâng mâna. M’a privit tăcut, învăluindu-ma, cu privirile lui pătrunzătoare, apoi mâinile lui amândouă au cuprins mâinile mele, ca un ultim salut. Mă cutremurau magnetii nevăzuti cu care îmi transmitea mesajul ultim de prietenie. Curând, la câteva zile, aflu că Mircea Vulcanescu, marele gânditor, marele om, marele oracol, a plecat in lumea cealaltă. Mircea Vulcanescu, un geniu, semnificatiile suferintei in filozofia românească. Incă văd şi încă plâng…
Ioan Halmaghi, Pittsburgh, 1975 Fragment din Discursul Contemporan, 1977 Director: Ioan Mirea
DIN IMPÃRÃTIA MORTII – MIRCEA VULCÃNESCU
Rând pe rând, celulele se deschid si echipele, gata formate, sunt îndrumate spre locul de îmbarcare. Traversând culoarul etajului doi, unde ne aflam, îmi arunc ochii la un detinut sdrentãros, care freca cu terebentinã scândurile. Mi-au atras atentia ochii lui mari, sticlosi si îndrasneala cu care ne privea, stiut fiind cã detinutii politici, atunci cand se intalneau cu un alt detinut, sau grup de detinuti, era obligat sa priveasca in pamant. Am trecut chiar pe langa el. Era Mircea Vulcanescu. Imi sopteste : “mergeti la munca”. In privire i-am surprins un fel de bucurie, îmbinata cu amaraciune. Aplecat, îngenunchiat pe dusumea, doar ochii si fruntea, care mi-a parut nimbata, îl mai aminteau pe cel de altadata. Corpolenta lui era redusa la un schelet, imbracat in haine vargate. Coloana vertebrala se observa prin zeghea de puscarias. Mircea Vulcanescu, una din cele mai stralucite inteligente ale generatiei dintre cele doua razboaie, fost Subsecretar de Stat la Finante, fusese condamnat la 8 ani de munca silnica, pentru “aservirea economica a Romaniei, Reichului nazist”. Am asistat la procesul lui. Bancile apararii, ca si pupitrele magistratilor, erau pline de zeci de dosare prin care Mircea Vulcanescu a dovedit nu numai ca economia Romaniei nu a fost deficitara in raporturile cu Reichul, ci dimpotriva, prospera. Germanii ne plateau granele si alte produse alimentare pe care le cumparau de la noi, in aur. Mai mult, aveam o cantitate mare de aur – dupa cate-mi amintesc, doua vagoane – pe care nemtii ni le-au avansat, pentru livrarile ulterioare de grane. Sala in care se judeca procesul lui Mircea Vulcanescu era ticsita de avocati, profesori, economisti, ziaristi, (teroarea inca nu se organizase, era in anul 1946). Mircea Vulcanescu, prin dosarele de care dispunea, a dovedit cu o evidenta indiscutabila, corectitudinea germanilor in raporturile comerciale cu Statul roman si, in consecinta, priceperea si grija cu care condusese aceasta economie, Mircea Vulcanescu. Generalul Stoenescu , militar de cariera, a avut aceasta mare calitate de a se fi inconjurat de colaboratori priceputi si, printre acestia, cel mai experimentat si cel mai piceput, era Mircea Vulcanescu. Cu toata aceasta evidenta, cu toate actele doveditoare pana la cel mai minor contract, Mircea Vulcanescu a fost condamnat la 8 ani munca silnica, ceea ce a echivalat cu o condamnare la moarte, stiut fiind ca Mircea Vulcanescu a murit la Aiud de tuberculoza pulmonara, fara sa aiba nici o ingrijire medicala. Mai tarziu – imi este greu sa-mi amintesc anul – am stat de vorba cu un fost secretar de la YMCA – filiala Bucuresti – Zahiernic, in bratele caruia a murit Mircea Vulcanescu. Zahiernic mi-a marturisit urmatoarele : Mircea Vulcanescu avea o caverna la plamanul stang. Mircea Vulcanescu aflase de la alti detinuti ca cei cu caverna la plamanul stang mor in timpul somnului. Vointa de a avea constiinta a tot ce se petrece cu el era atat de mare, incat facea eforturi supraomenesti sa nu doarma – ceea ce îi slabea mult rezistenta. Ingrijirea medicala îi era redusa la cateva aspirine pe zi si nici acestea in fiecare zi . Cu toate ca fusese internat in ultima faza a bolii in infirmeria penitenciarului, n’a primit nici o medicatie specifica. Medicamentele straine, care erau in depozitul infirmeriei, erau folosite numai pentru ingrijirea delatorilor sau a celor de la dreptul comun, adica a criminalior de rand. -Si-a dat duhul, mi-a marturisit Zahiernic, in bratele mele, cu ultimele cuvinte : “Spuneti-i Aninii sa ma ierte !” (Este vorba de Anina Radulescu-Pogoneanu, care a fost prima lui sotie.) Asasinarea lui Mircea Vulcanescu si a lui George Manu au fost doua dintre cele mai monstruoase asasinate de la Aiud.
Gabriel Bãlãnescu – DIN IMPÃRÃTIA MORTII Editura “DACIA”, Madrid, 1981, pag. 275-276
Asa-l cunosteau cei mai multi dintre oamenii simpli, detinuti la Aiud, in perioada reeducarii sau a autoanalizelor critice: Nea Petrica Romanul. Mai ales dupa ce, odata, intrebandu-l careva dintre detinutii mai putin scoliti, de la tara, probabil, “Ce profesie aveti dumneavoastra, domnule Tutea?”, acesta ii raspunsese simplu: “Roman! Roman de profesie!”. Si “porecla” de atunci, transformata in renume, asa-i ramasese: “Petre Tutea, Romanul”. Alta data, tot in Aiud, in timpul unei plimbari in cerc, alaturi de parintele profesor Dumitru Staniloaie, cand acesta il intrebase serios cum s-ar defini el insusi in fata unui public de intelectuali, Nea Petrica, plin de umor, ii spusese: – In fata intelectualilor? Niste prosti care cauta neafland? Pentru ei… “Popa de tara”. – Si atunci, unde aveti parohia? il intreba Dumitru Staniloaie. – Unde sa am parohia, parinte? Unde apuc: la catedre improvizate oriunde si chiar si de la vreun amvon, daca mi se ofera. Dupa aceea, explicatia data parintelui profesor se adauga poreclei, amplificandu-i faima de “Roman si popa de tara”. Cine sa se mai fi indoit de asta, cand, deseori, era vazut in curtea penitenciarului prinzandu-l intamplator pe cate un tigan sau pe un amarat de rob de mana pe care-l intreba: – Stii tu, mai Nita, ce-i Adevarul? Iar amaratul, aproape rastignit pe vreun perete, sau proptit de ceva, cu galeata sau unealta pe care-o avea in mana si cu ochii holbati, dadea din umeri a mare si nevinovata nestiinta. Si vreme de zece, cincisprezece, douazeci de minute, o ora chiar, dupa aceea, omul nu scapa nelamurit, afland, pentru prima data in viata lui ce este Adevarul. Si inca intr-o maniera socratica. Multi zambeau sau se mirau, ascultandu-l pe Nea Petrica, neindraznind sa-l intrebe ceva ce ei n-ar fi inteles. Dar asta doar pe loc, caci in celule, pe unde mai putea fi zagazuit, discutiile continuau la nesfarsit si-ntotdeauna in termenii cei mai adecvati mediului, circumstantelor si auditoriului. Iar cand – in fata oamenilor simpli si saraci cu duhul – intelegerea nu era totusi deplina, ea se transforma in admiratie. – Ce intelegeti voi, ma, din ce spune Tutea? ii intrebase o data colonelul Craciun, directorul inchisorii, pe niste tarani care-l ascultasera pe Tutea vorbind prin cine stie ce colturi sau cluburi despre indiferent ce subiect. – Nimic, domnule colonel, da-i naprasnic cand vorbeste! ii raspunsesera in cor taranii. – Si de aceea cascati gura la el? – D-aia, da! intarira taranii. Colonelul, ca sa se poata achita onorabil de sarcina Reeducarii detinutilor politici din Aiud – inclusiv de cea a lui Tutea, habar neavand el cu cine avea sa aiba de-a face – primi “indicatii de sus” care, conform spuselor lui, cu multi ani dupa eliberarea detinutilor, sunau asa: “Tu fost de-al lor si ei de-ai tai, asa ca tu trebuie educi la ei, cum spunem noi, si bati la cur la ei, da’ ei nu trebuie stie ca noi pus la cale asta”. Asa ca ii organizase pe cei mai “concesivi” in cluburi: club pentru intelectuali si club pentru tarani. Or, la clubul pentru tarani, cei care-l ascultasera pe Petre Tutea nu voisera sa vina. Ca doar fusese “naprasnic” popa care-i “spovedea pe unde apuca”! Cu intelectualii, era altfel: lor le putea vorbi si le vorbea chiar complicat, dupa prea complicata lor intelegere. Clar insa. Si atat de clar incat, nu o data, tinu sa asiste si colonelul la discutii. Tema pentru autoanaliza nu stiu carui “constient” era: greseala politicii legionare. Dupa expunere insa, cand Nea Petrica lua cuvantul, “acuzand” – chipurile! – Legiunea, ii facu acesteia un elogiu de ramase Craciun cu gura cascata. Si nu se putu abtine sa nu zica: – Domnule Tutea, pana a nu te cunoaste, tare as fi vrut sa te omor. Dar acum, n-as mai putea-o face! – Riscurile cunoasterii adanci, domnule colonel! ii raspunse Tutea zambind. Ce sa-i faci, daca suntem amandoi Romani? Si Craciun mai facu ceva: ii dadu voie sa umble liber prin inchisoare, la orele cand cei “intelegatori” erau asteptati la cluburi. Ba-i dadu si un secretar, pe nea Ghinea, ca sa-l ajute sa scrie tot ce-i trecea prin cap. Ceea ce Tutea nu refuza fatis, dar nici nu scrise un rand. – De ce ne stai impotriva, domnule Tutea? il intreba o data colonelul Iacob, adjunctul lui Craciun. Dumneata care stii atat de multe si-ti umbla limba-n gura de pici tot in picioare? Atat astepta si nea Petrica: sa-l provoace cineva la discutie si mai ales sa-i puna intrebari. Raspundea de nu-l mai putea uita niciodata cel care-i punea intrebarea. Si, nevoind sa-i scape nici Iacob fara un raspuns, incepu – motivandu-si neconformismul, opozitia si neadaptarea la imprejurari – sa-i spuna ca “cei ce se scalda cu placere in fluviul evenimentelor, o fac fie din orgoliu, fie din capacitatea de adaptare la circumstante, adica din conformism, domnule Iacob, atitudine specifica plosnitelor. Asa se numeste asta!”. – Numai ca atunci suferi si consecintele inadaptabilitatii, domnule Tutea! ii zise Iacob, adresandu-i-se politicos – conform indicatiilor superiorilor, care inlocuisera cuvantul “bandit” cu cel de “domn”. – Da, domnule. Din pricina orgoliului, recunosc, dar de asta ma opun si intru in temnita. Ca altfel, ce-as fi? Un simplu animal adaptabil. Si nu mi-ar fi convenit. De altfel, in lupta politica majora, omul care se angajeaza in ea oscileaza intre eroism si lasitate, ajungand apoi unde am ajuns si eu, adica la carcera, la izolare si la douazeci de ani de temnita: pretul candidarii la postura istorica de erou. Dar nu va fie teama de eroi, pentru ca si ei dispar in fluviile imanente ale istoriei! – Si atunci? – Atunci iti mai ramane o singura posibilitate pentru iesirea din anonimat: sfintenia. Si Sfantul nu se topeste decat in absolut. – Aha! D-aia dumneavoastra, legionarii, cautati sa ajungeti acolo! – Daca ne da mana, domnule colonel! incheie Tutea. Administratia penitenciarului de la Aiud avea sa mai vada si sa mai auda multe! Mai ales din gura lui Petre Tutea! Ocaziile se iveau la tot pasul. Acuzandu-l cineva, o data, de genialitate – din pricina caruia isi permitea sa spuna tot ce spunea, pe la toate colturile -, el dadu din umeri. – Mare branza si geniile! In fata lui Dumnezeu nu exista genii; geniile sunt veri primari cu idiotii, beneficiind de aceleasi considerente si unii, si altii. – Si noi? Noi, domnule Tutea? Noi, Craciun si Iacob, ce-om fi? – Ca si noi, doar instrumentele Sale. – Si atunci, de ce vreti sa ne distrugeti? intreba imprudent un adjutant din administratie, care asistase la discutie. – Nu noi pe dumneavoastra, ci invers: dumneavoastra pe noi! ii raspunse Tutea. Si ar fi bine sa nu uitati inca un lucru: ca dumneavoastra va definiti prin noi, nu noi prin dumneavoastra. – Cum vine asta? – Cum v-am spus; pentru ca, intr-o relatie de adversitate, un termen – ca dumneavoastra, de pilda – nu capata dimensiunea dorita decat in functie de cea pe care o are adversarul cu care se lupta. – Adica, domnule? – Adica, simplu: nu esti mare decat in masura in care adversarul e si mai mare decat tine. Altfel, ce merit ai mai avea, in competitie cu unul mai mic decat tine? Ati inteles? Dar pentru ca sa nu se nasca cine stie ce resentimente, tot el ii asigura pe cei ce-l ascultasera ca-n pofida celor patimite in urma neconformismului sau istoric, el n-ar fi in stare sa acuze pe nici un frate al sau de etnie ca l-a asuprit. – Si stiti de ce, domnilor? Ca sa nu fie jignit poporul roman. Iar daca asta s-a intamplat totusi, eu nu voi spune niciodata ca am fost torturat ca roman, ci ca ungur, neamt sau jidov; ca orice, doar ca roman nu! Si multi radeau de el, nu insa si cei ce-i intelegeau slabiciunea pentru neam, sau mai exact pentru felul de a fi al poporului roman. De aceea, in desele sale elanuri, il considera si ca “marsul triumfal al lui Dumnezeu pe pamant”.
Tutea si Crainic
Unul dintre cei care-n Aiud, prin diversele celule pe unde stateau, isi mai permitea sa-l ia peste picior pe nea Petrica Tutea era Nichifor Crainic. Si avea cu ce: il tineau baierile si se si cunosteau de foarte multa vreme. Profesor de Mistica la Facultatea de Teologie din Chisinau si din Bucuresti, iar, sub Antonescu, ministru al culturii si al propagandei, Nichifor
Crainic fusese arestat inca din 1947 si condamnat, drept criminal de razboi, la munca silnica pe viata. De! Daca fusese ministru de propaganda si inca impotriva cui! Dupa cei saptesprezece ani de temnita, experienta lui de viata o depasea pe cea a lui Tutea. Dar nu facea niciodata caz de ea, desi-i cunoscuse pe toti directorii inchisorilor prin care trecuse, pe toti “marii criminali de razboi” din care facea si el parte, pe toti cei prabusiti cu fruntea-n tarana in fata lui Maromet, la Jilava, precum si pe multi dintre cei ce facusera pe eroii pentru mai mult sau mai putin timp. Nu se lauda insa nici cu ce facuse el in fata polonicului, nici nu povestea ce facusera altii sub batele cu care, in multe locuri, fusesera manati din urma, dupa cum nici nu se acuza pe sine de slabiciuni, sau pe cei slabi de caderile din care se mai ridicasera sau nu. Multe fapte, intamplari sau necazuri din viata lui de proscris fusesera, in schimb, transformate in legende ce facusera ocolul inchisorilor. Le rosteau detinutii, murmurandu-le din scrijeliturile de pe peretii celulelor si le transmiteau apoi pana unde puteau s-ajunga prin alfabetul Morse. Si cu toate ca Tutea radea de el atunci cand ii povestea ce crease sau scrisese, Crainic nu se supara. Dimpotriva, amplifica relatarile, ca sa se poata bucura sau intrista cat mai multi dintre cei ce-l ascultau, inclusiv nea Petrica pe care nu rareori il provoca prin spusele lui. Si controversa se instala intre ei, vreme de zile-n sir. Uitate erau atunci multe din cele de afara, dar si multe dintre cele dinauntru, varate reciproc sub nas. – Unde ai tras foamea cea mai mare? il intreba odata Tutea, oprindu-se din mijlocul unei disertatii despre mancare si despre burta Sfantului Toma de Aquino. – La Jilava, in 1948, sub Maromet si apoi aici, in Aiud, prin ’51, ’52, ’53… ce! mai stiu eu? – Hm! exclama Tutea malitios si bucuros, in sinea lui, ca nu-I ceruse lui Dumnezeu, cum facuse Crainic, sa repete minunea inmultirii painilor, ca sa-i lase lui “cosul cu firimituri” – Mormai, Petrica! Dar as fi vrut eu sa te vad pe tine visand “raiul unui blid de terci”, pe cat de mancau te stiu. Ca pe Vulcanescu l-am vazut, iar de mine… ce sa mai zic! – Nu mai zi nimic, Nichifore, c-ai zis destule in fata polonicului. Ti-amintesti? Ca doar te citeaza atatia… – Ce-mi pasa mie de niste prosti pe care atata i-a dus capul: sa retina c-am spus ca “Nu este Dumnezeu”! Dar eu am spus si-o spun oricand: “Nu, este Dumnezeu!”, punand cu putere virgula intre negatie si verbul a fi. Ce sa-nteleaga insa prostii din asta, daca n-au fost atenti la intonatie? Imi pare rau, dar asta-i poporul roman, nu “mars triumfal al lui Dumnezeu pe pamant”, cum iti place tie sa-l lauzi. – Da, Nichifore, drept e ca nu toti stiu unde sa puna virgulele si cum sa le auda, dar daca si-au “pus” si varsat sangele unde trebuie – si slava Domnului ca multi au facut-o – ce sa le mai ceri? – Petrica, Petrica! Esti nevindecabil! Pacat ca n-ai trecut prin cate-am trecut eu; altfel ai judeca lucrurile si alte intrebari ti-ai pune… – Ce-ntrebari sa-mi mai pun, cand ti le-ai pus tu si pentru mine. Desi, pe mine, nu cautarea sau intrebarile ma obsedeaza, cat aflarea raspunsurilor.– Dar le ai, nea Petrica! il atentiona Simion Ghinea (asa-zisul “secretar” pe care i-l daruise colonelul Craciun, ca sa-si scrie memoriile pe care nea Petrica nu si le-a scris niciodata). – Cum sa le am, Simioane? se-ncrunta Tutea. – Nea Petrica! Ai si uitat? Nu zice profesorul Crainic, intrebandu-se: “Unde sunt cei care nu mai sunt?”. – Da, zice el si-ntreaba, dar cine-i raspunde altfel decat metaforic? Ciocarlia zice ca-s ascunsi in Lumina Celui Nepatruns, vantul ca aripile lor il doboara-n zbor si bufnita s-astepte sa vada cand marele-ntuneric va cadea. Si-atunci? – Si-atunci, tu ce-ai vrea? interveni Crainic. Raspunsuri certe, transcendenta imanentizata? Tu, care sustii pe la toate colturile ca n-ai avut niciodata, in nici un ungher al singuratatii tale, vreun inger sau vreun duh care sa te inspire? Tu, care te-ai jucat doar cu vorbele? Da’ cu mine n-o scoti la capat! Vezi, de aceea am si evitat sa te invit, pe vremuri, la Propaganda, in minister… – Ce bine-ai facut! C-altfel, nu stiu, zau… O luam si eu ca tine, cu puscaria, din 1947. – Ei si? Uite, ca tot aici ai ajuns! Ce-i spuneai tu, un pic mai ‘nainte, lui Craciun sau lui Iacob, despre orgoliu, neconformism, curaj, atitudine si mai stiu eu ce? Hm? In loc sa-i raspunda lui Crainic sau sa mai continue discutia, nea Petrica Tutea ii dadu, discret, un cot secretarului sau: – Pacat ca profesorul asta nu-i si popa. Ca de-ar fi fost asa ceva in Baraganul de unde zice ca se trage, daca s-ar fi armonizat si cu clopotele bisericii din sat la liturghie, ar fi facut cat o intreaga Academie.
Marcel Petrisor – Fragmente din Trecute vieti de domni, de robi si de tovarasi
Problema bisericii ce va fi construita la Aiud capata amploare si confirma atitudinea noastra critica avuta fata de “jucausul” Dan Puric. In dimineata zilei de 27 aprilie 2009, pe neanuntate si intr-un duh miselesc, actorul Dan Puric alaturi de PS Andrei Andreicut si-au pus in aplicare planul sfidator la adresa parintelui Iustin. Astfel a avut loc sfintirea locului unde va va fi amplasata biserica inchinata Sfintilor Marturisitori din temnitele comuniste, eveniment de care parintele Iustin a luat cunostiinta abia dupa savarsirea lui. Amintim ca initiatorul acestei lucrari este parintele Iustin Parvu si era de bun simt ca macar sa fie instiintat, daca evlavie la sfintia sa nu mai au, ca sa i se ceara binecuvantarea. Totul s-a facut pe ascuns, insusi parintele de acolo afland cu doar cateva ore inainte. Problema e mult mai grava, daca reamintim ca si proiectul prezentat de parintele Iustin a fost ignorat, deoarece PS Andrei sufera de o mare sensibilitate fata de d-l Dan Puric si astfel proiectul sau proiectele venite din partea d-lui actor sunt mai preferate. Asta il face pe talentatul nostru figurant sa confunde locul sfant al jertfei marturisitorilor dreptei credinte cu scena teatrului, unde-si permite punerea in practica a ideilor sale patriotice regizate. Asistam la o deturnare a unei lucrari inceputa cu multi ani in urma, cand nici macar de acel pamant nu se dispunea, dar au fost oameni ce au luptat in acest sens. Ei bine, acum acesti oameni sunt dati la o parte si in plus exista pericolul de a se schimba menirea acelei lucrari, dandui-se rol de centru cultural, centru academic, teatral s.a.m.d…. cine stie ce alte blestematii. Avand un nume predestinat, actorul-parazit si-a facut nume “hranindu-se” din evlavia ce o are poporul fata de parintele Iustin, iar acum nici nu mai cuteaza sa treaca pe la sfintia sa. Isi merita toate aceste critici, datorita mojiciei de care da dovada, uneltind cu dusmanii parintelui Iustin, patarea memoriei martirilor acestui neam. Lasa-te dom’ Puric de edificii ce-si au rolul de loje si nu de altare spre ruga pentru mantuirea acestui neam. Recunoaste-ti infatuarea si prostul gust, plecand smerit capul si lasa pe cei mai indreptatiti sa aduca omagiu acelor martiri. Nu te incapatana pana la a ajunge a infaptui blasfemii !!! Comentarii la https://apologeticum.wordpress.com/
De ne vom uita martirii, ne va blestema istoria! DATORIA DE A NU NE UITA MARTIRII: 46 de preoţi ucişi de criminalii sovietici au fost identificaţi
Interviu cu deputatul creştin-democrat Vlad Cubreacov, membru al Comisiei de istorie bisericească a Mitropoliei Basarabiei
– Se ştie că Mitropolia Basarabiei răspunde criteriilor de instituţie supusă represiunilor politice în perioada sovietică. O pagină mai puţin cunoscută din istoria Mitropoliei Basarabiei o reprezintă suferinţele până la martiriu îndurate de preoţii care nu au acceptat jurisdicţia bisericii ruse şi regimul politic care a adus cu sine această jurisdicţie. A existat vreodată intenţia de a întocmi o listă a martirilor Mitropoliei Basarabiei?
– Da, bineînţeles. La 3 decembrie 1943, Mitropolitul locotenent al Basarabiei, Efrem Enăchescu, emitea ordinul circular nr. 16649 către toţi clericii din parohii. În acel ordin circular se spunea, între altele: „În timpul ocupaţiei sovietice (1940-1941) mulţi clerici basarabeni şi numeroşi creştini devotaţi Bisericii au fost martirizaţi, schingiuiţi sau deportaţi de stăpânirea ateistă. În vederea întocmirii unui MARTIROLOG al Bisericii basarabene, vă invităm a proceda de urgenţă la adunarea datelor necesare cu privire la aceşti clerici şi credincioşi – stabilind cu precizie când, unde şi în ce împrejurări au suferit aceştia din cauza prigoanei dezlănţuite de cei fără Dumnezeu. Preoţii vor face descrierea pe baza mărturiilor şi declaraţiilor date în scris de rudele, vecinii şi consătenii celor care au suferit din cauza bolşevicilor.” Timpul şi împrejurările nefericite nu au mai îngăduit colectarea şi sistematizarea informaţiilor necesare întocmirii acelui Martirologiu al Mitropoliei Basarabiei, aşa cum şi-a dorit-o Mitropolitul Efrem Enăchescu. Abia peste 52 de ani, la 3 octombrie 1995, Adunarea Eparhială a Mitropoliei Basarabiei, care şi-a ţinut lucrările la biserica „Sf. Ierarh Nicolae” din Chişinău sub preşedinţia Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Petru Păduraru, a decis crearea unei Comisii speciale în sarcina căreia a căzut întocmirea Martirologiului Mitropoliei Basarabiei. După multiple cercetări sistematice, am reuşit să identificăm mai mulţi preoţi basarabeni martirizaţi în timpul comunismului.
– Este vorba despre o listă completă sau parţială?
– Astăzi îi cunoaştem cu numele doar pe următorii 46 de clerici români din Basarabia martirizaţi de sovietici sau din cauza lor: Leonid ANTONOVICI, paroh la Iablona, judeţul Bălţi protoiereul mitrofor Alexandru BALTAGA de la Călăraşi, supranumit de Gala Galaction „Luceafăr al Bisericii basarabene” şi „patriarh al preoţilor basarabeni” iconomul stavrofor Alexandru BOBEICĂ, profesor de religie la Liceul eparhial de fete din Chişinău Vasile BODRUG, paroh la Duşmani, judeţul Bălţi Teodor BUNESCU, paroh la Zubreşti, judeţul Lăpuşna Anton I. CERNĂUŢEANU din Chişinău Petre CERNĂUŢEANU din Chişinău Vladimir I. CERNĂUŢEANU din Tighina episcopul Teodosie CHIRICĂ Istrati CHIRIŢĂ, preot paroh la Pituşca, judeţul Lăpuşna, împuşcat de sovietici în 1941, în pădurea de la Păuleşti Alexandru CHIPEŢCHI din Chişinău Dimitrie CIORNEI, paroh la Clişcăuţi, judeţul Hotin, ucis mişeleşte în 1940 de organele NKVD Dumitru COZINSCHI, paroh la Troiţa, judeţul Tighina Vasile DONCILĂ, slujitor la capela Liceului de băieţi „Alexandru Donici” din Chişinău Alexei DRAJINSCHI, paroh la Grozeşti, judeţul Lăpuşna Ion DULAP, paroh la Rădeni, judeţul Orhei Constantin GÂRLOVEANU, paroh la Speia, judeţul Orhei Mihail GHILI, paroh la Unţeşti, judeţul Bălţi, Nicolae GOANŢĂ, împuşcat în cap, la vârsta de 36 ani, de către sovietici la Craiova Alexandru GROSU, paroh la Olăneşti, judeţul Cetatea Albă Nicolae GROSU, magistru în teologie, fost profesor la Academia Teologică din Kiev Petru HAGIU, protopop de Cetatea Albă Gheorghe MALEAVIN, paroh la Selemet, judeţul Tighina Nicador MALESCHI, preot la Cetatea Albă Sebastian MÂRZA Gheorghe MIHALACHE, paroh la Căuşeni, judeţul Tighina părintele MIZIUMSCHI, paroh la Volintiri, judeţul Cetatea Albă Alexandru MOTESCU, preot la Tighina Artemie (Auxentie) MUNTEANU, ieromonah, stareţ al mănăstirii Noul Neamţ Gheorghe MUNTEANU, paroh al bisericii “Regina Maria” din Ismail Boris NICOLAE, paroh la Baraboi, judeţul Bălţi Theodor PETCU, paroh la Stohnaia, Rezina părintele Constantin RUGHINOV din judeţul Tighina Avacum RUSU, paroh la Mălăeşti, judeţul Bălţi părintele Haralambie SAMBURSCHI, din jud. Tighina părintele Marcel SMIROV, ucis prin împuşcare Anatolie SPINEI, paroh la Dolna, judeţul Lăpuşna mitropolitul Arsenie STADNIŢCHI Porfirie ŞOIMU, paroh la Parcani, judeţul Soroca Gheorghe TUDORACHE, paroh la Grozeşti, judeţul Lăpuşna Mina ŢĂRUŞ, paroh la Camencea, comuna Cobâlca, judeţul Orhei Mihail VASILACHE, preot misionar din Alcedar, judeţul Orhei Ştefan ZAGORODNÂI, paroh la Suruceni, judeţul Lăpuşna Dumitru ZAHARIA, paroh la Larga Veche, judeţul Cahul arhimandritul Savatie ZUBCU, exarh al mănăstirilor din eparhia Cetatea Albă – Ismail
Cercetările noastre continuă, întrucât numărul preoţilor Mitropoliei Basarabiei martirizaţi în timpul ocupaţiei sovietice este cu mult mai mare. Aceşti oameni nu au murit în zadar. Ei şi-au dat viaţa pentru Hristos, rămânând până la ultima suflare fideli învăţăturii şi Bisericii Lui. Jertfa lor scumpă de sânge stă la baza actualei Mitropolii a Basarabiei, ea însăşi o instituţie multpătimită. Orice preot sau creştin adevărat, de aici sau de pretutindenea, îi poate pomeni în rugăciunile sale pe aceşti martiri basarabeni.
Folosesc prilejul pentru a le adresa cititorilor FLUX-ului invitaţia de a furniza publicaţiei sau Mitropoliei Basarabiei orice informaţie sau mărturie importantă despre aceşti clerici martiri sau despre alţii care rămân încă necunoscuţi cu numele.
FLUX Editia de Vineri · Nr. 2 (581) 12 ianuarie 2007
May 26th, 2009 
VR 
Vlad Cubreacov: Acum 18 am început să restabilesc Martirologiul Mitropoliei Basarabiei, întocmit în 1942-1943 de Mitropolitul Efrem Enăchescu, dar pierdut din cauza războiului, a evacuării şi a ocupaţiei sovietice care au urmat.
Posted in Uncategorized 
Tags: 
