Raportul Tismaneanu este cea mai mare minciuna din Romania secolului al XXI lea.
Voi incerca in randurile urmatoare si cele pe care le voi mai scrie pe acest subiect sa demonstrez adevarul primei propozitii. Totodata ma voi abtine sa folosesc orice alt fel de epitet in cursul acestei demonstratii, rezumandu-ma exclusiv la fapte. Gruparea aparatoare a “Raportului Tismaneanu” sare in sus la orice incercare de critica a “Raportului final privind analiza dictaturii comuniste din Romania”. Tehnica preferata este sa acuze pe imprudentul critic de marlanie, mojicie, limbaj suburban etc. Criticul este transformat intr-un monstru apocaliptic iesit din haurile iadului care vrea sa distruga floarea plapanda a anti-comunismului tismanenian. Criticul este fie un extremist de dreapta, legionar antisemit, fie un nostalgic al stalinismului. Eu nu fac parte din nici una dintre aceste categorii (desi dupa ce m-am implicat in cateva randuri in cateva incercari de analiza critica a “Raportului Tismaneanu” m-am trezit aproape imediat cu eticheta de “varf de lance al Securitatii” si “antisemit”, cerandu-se, in buna traditie a anilor ’50, eliminarea mea din presa). Astfel ca ma voi feri de epitete si voi prezenta faptele care ridica semne de intrebare asupra “Raportului Tismaneanu”.Voi incepe cu membrii “Comisiei Tismaneanu” si voi incerca sa vad ce rol au jucat ei in alcatuirea faimosului raport. Ieri am lamurit problema cu cuplul Lovinescu-Ierunca. Astazi: Horia Roman Patapievici.
Mincinosul Patapievici
Pe 6 septembrie 2006 Vladimir Tismaneanu declara pentru Evenimentul Zilei: “Comisia prezidentiala se doreste un for stiintific si moral care sa spuna adevarul despre dictatura comunista, cu ale sale tragedii, suferinte si abisuri”. Deci Tismaneanu isi dorea un “for stiintific si moral” din care sa faca parte si Horia Roman Patapievici. Despre capacitatile stiintifice ale lui H.R. Patapievici nu ma pot pronunta deocamdata – insa la capitolul morala sta cat se poate de prost conform marturiilor Monicai Lovinescu. Aceasta descrie astfel prima intalnire cu H.R. Patapievici: “Descoperim un tânar (are 35 de ani si pare cu vreo zece mai putin) simplu, emotionant si emotionat, aproape patetic, care ne vorbeste de tatal lui iesind din închisoare si nespunându-i nimic din cele petrecute acolo. Aduce o sticla de Murfatlar s-o bem împreuna în amintirea acestui tata mort fara sa-i fi spus fiului suferintele prin care a trecut”. (Monica Lovinescu, Jurnal 1990–1993, Humanitas, 2003, p.291)
Patapievici a incercat sa-i dea de inteles Monicai Lovinescu ca tatal sau a suferit persecutii din partea regimului comunist din Romania. O minciuna sfruntata: Denis Patapievici, tatal lui H.R. Patapievici a fost un simpatizant comunist inca dinainte de al Doilea Razboi Mondial, dupa care a trecut prin Partidul Comunist Austriac si a sfarsit la Bucuresti, ca director al Directiei Circulatie Monetara la Banca Nationala si reprezentant al României la CAER. In dosarul de partid al tatalui lui H.R. Patapievici nu apare nici un fel de mentiune a vreunei incarcerari (daca ar fi fost inchis de regimul burghezo-mosieresc ar fi fost un motiv de lauda in fisa de cadre, iar daca ar fi fost inchis de regimul comunist … atunci nu ar mai fi avut fisa de cadre la Banca Nationala). Patapievici si-a facut intrarea in casa Monicai Lovinescu cu o minciuna cat casa. O alta minciuna a lui H.R. Patapievici beneficiaza de incadrare penala. Este vorba de faptul ca in anul 2002 Patapievici, pe cand era membru al Colegiului Consiliului National pentru Studierea Arhivelor Securitatii l-a acoperit pe Sorin Antohi cand a aflat ca acesta a fost colaborator al Securitatii.
Conform propriilor declaratii din septembrie 2006, Sorin Antohi si-a vazut dosarul de colaborator al Securitatii inca din luna august 2002, insa a preferat sa pastreze tacerea asupra acestui subiect. Horia Roman Patapievici a declarat pe 12 septembrie 2006 pentru Europa FM ca CNSAS nu a publicat numele lui Sorin Antohi drept colaborator al Securitatii deoarece: “Nu a ocupat nici o functie publica in Romania in perioada in care Legea 187/1999 era in vigoare”. Intrebat daca stia de colaborarea lui Antohi cu Securitatea, Patapievici a raspuns: “Da! Da, pentru ca dosarele celor de la GDS au fost verificate in urma a nu stiu carei cereri. Insa nu s-a facut nimic public, decat pentru persoanele care ocupau functii publice, care intrau in articolul 2, potrivit literelor de la a la z”.
Insa articolul 2 al Legii 187/ 1999 , litera “y” prevede clar ca intra sub incidenta legii “persoanele cu functii de conducere, inclusiv membru al consiliului de administratie in regii autonome, companii nationale si societati comerciale avand ca obiect activitati de interes public sau strategic, precum si membrii conducerii fundatiilor, asociatiilor si filialelor care activeaza pe teritoriul Romaniei, inclusiv fondatorii acestora”.
Sorin Antohi este membru fondator al Grupului pentru Dialog Social (GDS), iar CNSAS l-a verificat in anul 2002 la cererea lui Radu Filipescu, presedintele GDS. Radu Filipescu declara pe 13 septembrie 2006 pentru Europa FM ca nu i s-a adus la cunostinta de catre CNSAS rezultatul verificarilor in cazul Sorin Antohi.
Fapta lui H.R. Patapievici este prevazuta de articolul 24 al Legii 187/1999: “Prezentarea denaturata a datelor din dosarul de Securitate, in scopul discreditarii sau al nedeconspirarii, constituie infractiune si se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 5 ani si interzicerea dreptului de a mai lucra in domeniul arhivelor”. “Singurul criteriu care m-a ghidat a fost competenta acestor persoane si prestatia lor publica la data formarii Comisiei. Presedintele Traian Basescu mi-a acordat deplin credit in selectia membrilor Comisiei pe baza amintitelor criterii“, declara pe 12 septembrie 2009 Vladimir Tismaneanu. Despre rolul si actiunile lui Vladimir Tismaneanu in selectarea membrilor Comisiei de la Cotroceni voi vorbi intr-un episod viitor. Ideea principala este ca Vladimir Tismaneanu a fost cel care a selectat si eventual expulzat membrii Comisiei. Stiind foarte bine despre cele doua minciuni incalificabile ale lui H.R. Patapievici se pune intrebarea de ce Vladimir Tismaneanu l-a selectat si mentinut pe acesta in Comisia de la Cotroceni, desemnata ca “for stiintific si moral”?
Scris de George Damian “Raportul Tismaneanu” este cea mai mare minciuna din Romania secolului al XXI lea. Voi incerca in randurile urmatoare si cele pe care le voi mai scrie pe acest subiect sa demonstrez adevarul primei propozitii. Totodata ma voi abtine sa folosesc orice alt fel de epitet in cursul acestei demonstratii, rezumandu-ma exclusiv la fapte. Gruparea aparatoare a “Raportului Tismaneanu” sare in sus la orice incercare de critica a “Raportului final privind analiza dictaturii comuniste din Romania”. Tehnica preferata este sa acuze pe imprudentul critic de marlanie, mojicie, limbaj suburban etc. Criticul este transformat intr-un monstru apocaliptic iesit din haurile iadului care vrea sa distruga floarea plapanda a anti-comunismului tismanenian. Criticul este fie un extremist de dreapta, legionar antisemit, fie un nostalgic al stalinismului. Eu nu fac parte din nici una dintre aceste categorii (desi dupa ce m-am implicat in cateva randuri in cateva incercari de analiza critica a “Raportului Tismaneanu” m-am trezit aproape imediat cu eticheta de “varf de lance al Securitatii” si “antisemit”, cerandu-se, in buna traditie a anilor ’50, eliminarea mea din presa). Astfel ca ma voi feri de epitete si voi prezenta faptele care ridica semne de intrebare asupra “Raportului Tismaneanu”.Voi incepe cu membrii “Comisiei Tismaneanu” si voi incerca sa vad ce rol au jucat ei in alcatuirea faimosului raport. Astazi ma voi referi la cuplul Monica Lovinescu – Virgil Ierunca. Comisia Prezidentiala pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania si-a inceput activitatea prin decizia de infiintare din 5 aprilie 2006 a presedintelui Traian Basescu. Cunoscuta sub denumirea de “Comisia Tismaneanu”, dupa numele presedintelui ei, Vladimir Tismaneanu, aceasta Comisie a activat pana in 18 decembrie 2006, cand presedintele Traian Basescu a prezentat in Parlamentul Romaniei produsul activitatii sale – “Raportul final”. Printre membrii “Comisiei Tismaneanu” s-au numarat de la bun inceput Monica Lovinescu si Virgil Ierunca. Cred ca numele lor nu mai necesita nici un fel de prezentare, in ultimii ani au fost transformati intr-un fel de sfinti ai anti-comunismului romanesc (desi erau trotkisti declarati – Nota mea), au avut parte de funeralii de stat si invocarea numelui lor a devenit un fel de obligatie pentru mai multi ziaristi si eseisti din Romania. Ceea ce vreau sa subliniez este ca Monica Lovinescu si Virgil Ierunca nu au participat la elaborarea “Raportului Tismaneanu” – pentru ca nu aveau cum sa participe. Astfel ca mentinerea numelor lor in lista de membrilor “Comisiei Tismaneanu” constituie o minciuna – se lasa de inteles ca Monica Lovinescu si Virgil Ierunca ar fi participat la alcatuirea “Raportului final” – cand de fapt nu este vorba decat de folosirea numelor, si implicit, a prestigiului lor. De fapt, din luna martie 2004 Monica Lovinescu era blocata la pat (cf. Doina Jela, “O suta de zile cu Monica Lovinescu”, Editura Vremea, Bucuresti, 2008, p. 10), dupa ce trecuse printr-o internare si un episod de amnezie totala.Virgil Ierunca a murit pe 28 septembrie 2006 – inainte de incheierea lucrarilor “Comisiei Tismaneanu”. De prin 2005 i se aratasera lui Virgil Ierunca primele semne de Alzheimer, care in cursul anului 2006 au ajuns la apogeu: nu mai recunostea pe nimeni (Doina Jela, op. cit, p. 190 – 191). Pe 27 iulie 2006 Virgil Ierunca fusese diagnosticat cu dementa senila in urma unei internari (Doina Jela, op. cit., p. 195). Imi vine foarte greu sa cred ca Virgil Ierunca a avut in aceste conditii vreo contributie directa la alcatuirea “Raportului Tismaneanu”, mai ales ca Doina Jela ne spune ca incepand din anul 2000 Ierunca nu mai dadea interviuri si nu mai scria. Contributia Monicai Lovinescu la acest raport este si ea pusa sub semnul intrebarii. La 11 septembrie 2006 Monica Lovinescu ii declara Doinei Jela referitor la Raportul Tismaneanu: “S-au facut lucruri foarte interesante. Am inteles ca s-a luat la cunostinta si de faptul ca noi nu suntem decat cu numele, ca nu vom putea merge la Bucuresti si se vor ocupa , cand va aparea textul, sa ni-l comunice si noua, ca sa avem o parere”. (Doina Jela, op. cit., p. 142) In plus, Monica Lovinescu nu vedea sensul existentei “Comisiei Tismaneanu” si a unui eventual raport: “In Germania a fost populatia care a facut, in Ungaria nu stiu ce s-a facut. In Cehia s-a lichidat povestea de la inceput. De-asta o face si al nostru abia acuma. Numai cererea asta de experti mi se pare aiuristica, cum sa spun eu, tot romanul stie pe pielea lui ce a fost sau n-a fost, chiar daca el nu a fost direct persecutat. Dar stie, a auzit de lucrul asta, a auzit din vecini, a auzit din rumoarea publica… A trait, asa ca nu mai are sens toata povestea asta. Decat fiindca el isi ia o raspundere, care e mare, bine ca si-o ia, dar n-ar fi avut nevoie de un raport“. (Doina Jela, op. cit., p. 142) Este posibil ca Monica Lovinescu sa fi primit o copie a Raportului Tismaneanu – insa in nici un caz varianta finala, deoarece pana la momentul tiparirii sale la Editura Humanitas acest raport a cunoscut numeroase modificari. Mai mult, nu a existat o varianta finala a acestui raport nici macar in ziua in care concluziile sale au fost prezentate de presedintele Traian Basescu in Parlament (dar mai multe despre aceasta problema intr-un episod viitor). Este greu de crezut ca o femeie de 83 de ani, suferinda si imobilizata la pat de doi ani de zile ar fi putut avea vreo influenta in alcatuirea acestui raport in care nu sunt clare contributiile fiecarui membru al Comisiei. Mai mult, episoade povestite de Doina Jela in volumul citat si de Gabriel Liiceanu in Cotidianul pun la indoiala capacitatea Monicai Lovinescu de a lucra efectiv la alcatuirea “Raportului Tismaneanu”. In plus, in lunile septembrie octombrie 2006, Monica Lovinescu a avut alte preocupari decat activitatea comisiei de la Bucuresti – respectiv boala si moartea sotului ei, care au afectat-o profund (Doina Jela, op. cit., p. 178-181) Una peste alta, inscrierea in “Comisia Tismaneanu” a lui Virgil Ierunca (bolnav de multa vreme si diagnosticat cu dementa senila) si a Monicai Lovinescu (imobilizata la pat si confruntata cu boala si moartea sotului ei) mi se pare o farsa de prost gust, destinata sa aureoleze o mare minciuna. Virgil Ierunca si Monica Lovinescu nu aveau cum sa participe la redactarea “Raportului Tismaneanu”.
Eu? Revizionist? Încolţit din toate părţile şi somat să-şi dea arama pe faţă, domnul Vladimir Tismăneanu pare să-şi fi pierdut din reflexele lucidităţii şi ar trebui să se ducă la… spital. Într-un recent comentariu pe blogul său, în care încearcă pueril să-şi justifice „convertirile“ stânga-dreapta-stânga-dreapta (Ceauşescu–Regele Mihai–Iliescu–Băsescu), îi acuză pe editorii Scînteii că ar fi nici mai mult nici mai puţin decât… revizionişti. Asta-i bună! Nu ştiu la care sens al cuvântului se referă anume domnul VT. Spre exemplu, comuniştii îi numeau revizionişti pe cei care contestau sistemul. Adică aceia pe care noi îi numin astăzi (pe merit sau nu!) dizidenţi. Noi, cei de la Scînteia, suntem mult prea tineri ca să fim consideraţi revizionişti în sensul pe care-l avea cuvântul când tatăl domnului Tismăneanu făcea parte dintr-o „familie cu tradiţii staliniste“ (după propria încadrare a fiului). Atunci la ce oare se referea VT. Cred că la sensul actual al cuvântului, aşa cum este definit în DEX: „Persoană care are ca scop revizuirea unei legi, a unei atitudini etc.“. Echipa de redactori care editează în prezent Scînteia a solicitat o singură revizuire de lege – nr. 16/1996 (care reglementează funcţionarea arhivelor). Nu ceream decât liberalizarea accesului la documetele emise în perioada regimului comunist şi nu cred că este nimic rău în demersul nostru. Cât priveşte reviziunea unor atitudini, da, suntem vinovaţi. Dorim ca persoanele publice să nu mai fie ipocrite, să-şi trateze cu demnitate şi responsabilitate trecutul şi să nu mai privească lumea şi viaţa cu două unităţi de măsură, în funcţie de propriile interese. Dacă suntem vinovaţi pentru aceste idealuri, ne cerem scuze! Nu aştept nici un fel de răspuns de la domnul Tismăneanu, deşi ştiu bine că-mi citeşte blogul. Însă un singur lucru am să-i transmit, în momentul de faţă. Este trist că în tentativa de a-şi construi o apărare îi determină pe unii oameni de certă valoare să-i sară în apărare, ca răsplată pentru ajutorul acordat la un anumit moment în viaţă. Mă refer aici la intervenţia doamnei Lavinia Stan, despre care am o părere foarte bună, care a găsit să-l ridice în slăvi, din toate unghiurile, pe „lezatul“ Vladimir Tismăneanu. Fraze de genul „Avem atât de puţine personalităţi de talie internaţională încât Tismăneanu, una dintre ele, trebuie curtat, nu spurcat“, fac parte ori din familia necrologurilor, ori din cea a omagiilor din vremurile apuse acum 20 de ani… O întreb pe doamna Lavinia Stan, cum ar fi încadrat dumneaei iniţiativa fiului doctorului Mengele de a construi un monument în amintirea victimelor Holocaustului? Ilarion TIU p.s. Ca un analist ce este, poate se gândeşte domnul Tismăneanu să dea două explicaţii foto pentru ilustraţiile de mai sus. Puteţi da şi dvs., cei care citiţi acest blog. Cu referire la „convertirile“ despre care tot se vorbeşte zilele acestea.
Vladimir Tismaneanu – “Precizari autobiografice”. “3. Am plecat din tara, in conditii pe care le-am povestit de zeci de ori, in sept. 1981. Din februarie 1983 am transmis aproape saptamanal la Europa Libera. ” (De unde? Mai exact, din ce tara? – Nota mea)
Scrisoare Deschisa catre presa romaneasca
Numirea lui Vladimir Tismaneanu la conducerea comisiei prezidentiale care are drept scop condamnarea crimelor savirsite in timpul regimului comunist – ca si incercarea sa de a monopoliza proiectul Muzeului Comunismului si a tranforma educatia asupra perioadei comuniste intr-o afacere mistificatoare – ar putea sa devina o complicatie serioasa si stinjenitoare pentru presedintele Basescu si sa afecteze credibilitatea Romaniei in lume. Si iata de ce: Vladimir Tismaneanu a obtinut titlul de doctor in sociologie politica in Romania (1976) intr-o perioada in care, dupa cum stim cu totii, admiterea pentru obtinerea acestui titlu era limitata, fiind acceptati numai cei care erau pregatiti pentru functii de conducere si propaganda in PCR. Disertatia sa, de altfel destul de subtire (101 pagini), care a fost publicata de catre Editura Politica in 1976 (unde tatal sau, Leonte Tismaneanu, era un propagandist cu mare influenta) dovedeste ca Tismaneanu era un adept inflacarat al comunismului habotnic. Intitulata “Noua Stinga si scoala de la Frankfurt”, teza ajunge la urmatoarea concluzie: “Capitalismul nu poate fi nimicit prin vagi reverii, prin revolte dogmatice, prin tranzitii bruste si prin studii metafizice. SINGURA MODALITATE DE A DEPASI ACEST STATU-QUO ESTE REVOLUTIA SOCIALISTA, IN CARE CLASA MUNCITOARE, CONDUSA DE PARTIDUL POLITIC REVOLUTIONAR, VA AVEA ROLUL PRINCIPAL.” Foarte suspect, dar disertatia lui Tismaneanu nu poate fi gasita nicaieri in bibliotecile din Romania! Profesorii si colegii care il cunosc pe Tismaneanu inca din vremea aceea confirma ca acesta era un produs al PCR, care a beneficiat de privilegiile de care se bucura nomenklatura si ca a participat activ la ducerea la indeplinire a programului partidului.
CONTESTAT IN SUA DE UNIVERSITARI SI FOSTI DETINUTI POLITIC
Ion Mihai Popescu, care a supravietuit celor 8 ani de inchisoare politica pe care a trebuit sa-i execute in timpul regimului comunist, a fost, intre anii 1974 -1989, profesor asociat la Facultatea de Filosofie – Sociologie a Universitatii Bucuresti. El scria: “Acel Vladimir Tismaneanu pe care l-am cunoscut era un student mediocru impus institutiei noastre academice de catre tatal sau, membru marcant al nomenklaturii marxist-leniniste vinovata de distrugerea unei intregi generatii culturale romanesti… Domnul Vladimir Tismaneanu a fost membru activ al Partidului Comunist Roman incepind din anul 1973, pina la plecarea sa din Romania, in 1981; a fost conferentiar de Marxism-Leninism in cadrul CC al UTC si autorul unei lungi serii de articole incendiare, de un dogmatism extrem, scrise in perioada plina de coruptie si imoralitate a dictaturii Ceausescu.” Intr-o scrisoare trimisa rectorului Universitatii Maryland, profesorul Popescu demasca recomandarile “academice” si il invita pe Vladimir Tismaneanu “sa sustina in fata unei comisii integre, formata din oameni de stiinta americani si romani, O DISERTATIE AUTENTICA PENTRU OBTINEREA TITLULUI DE DOCTOR”. Un alt martor, profesorul Stefan Costea, scria: “Vladimir Tismaneanu a fost admis, pur si simplu, la Universitate (in Bucuresti) datorita tatalui sau, Leonte, care era un membru important al Partidului Comunist. Iar pe parcursul intregii sale cariere universitare, Vladimir Tismaneanu a fost educat tocmai in acest scop. In timpul cind a functionat in cadrul Universitatii, Vladimir Tismaneanu a fost un propagandist comunist activ. Datorita protectiei puternice a rudelor lor comuniste, acesti «studenti speciali» puteau sa terorizeze o intreaga facultate prin influenta lor politica. Domnul Tismaneanu a fost un exemplu corupt al acestui tip de student, care si-a folosit influenta pentru a victimiza multe persoane din lumea academica”. De asemenea, studentii Universitatii Maryland si-au exprimat, in fata autoritatilor academice americane, indignarea fata de asa-zisele studii universitare si fata de activismul comunist al domnului Tismaneanu din timpul regimului represiv al lui Ceausescu. Julia Vergona scria: “Domnul Tismaneanu nu a efectuat niciodata studii de «echivalare» cerute in SUA pentru orice profesie, incepind de la soferii de taxi si terminind cu toate specialitatile medicale. Pe noi ne costa zeci de mii de dolari si multi ani de activitate academica CINSTITA, sacrificii si diverse slujbe in timpul week-end-ului pentru a obtine titlul de Ph.D. …” – continua doamna Vergona. “Este un adevarat scandal ca unor indivizi, precum domnul Vladimir Tismaneanu, li se permite sa predea intr-o Universitate americana si sa se afle alaturi de tinerii americani increzatori si entuziasti.”
INTERZIS IN FRANTA SI SUA PATRU ANI
Vladimir Tismaneanu a ajuns in Statele Unite printr-o serie de manevre destinate sa ascunda sistemului legislativ american activitatea sa ca membru al Partidului Comunist. Recent, am aflat ca, in 1981, Tismaneanu a parasit Romania impreuna cu mama sa (membra veterana a Komintern, cu o viza speciala facilitata de unul dintre cei mai influenti membri ai Comitetului Central al Partidului Comunist Roman, cu drept de sedere in toate tarile vestice in care existau partide comuniste – Ghizela Vass). Si cu ajutorul Securitatii din Romania. (Vezi Raportul din 13 august 1987, volumul 9, fila 10.947, care se poate obtine de la arhiva serviciului secret roman – SRI). El nu a fost niciodata “dizident” in Romania. Ba, dimpotriva, a fost un personaj strident, care facea o intensa propaganda comunista. Conform documentelor, Tismaneanu a sosit in SUA, prin Philadelphia, la 1 octombrie 1985, dupa ce i s-a refuzat acordarea azilului politic in Franta si viza de intrare in SUA. CE A FACUT VLADIMIR TISMANEANU IN CEI 4 ANI (1981 – 1985) de cind a parasit Romania si pina a sosit in SUA, prin casatorie? Cum a fost posibil ca pasaportul sau romanesc sa nu fie anulat de catre vigilentele autoritati romane ale vremii si sa i se acorde noi vize de catre diverse ambasade romanesti din Vest? In fapt, pe baza legaturilor lui cu Brigazile Rosii Internationale, acestea l-au ajutat sa plece in Venezuela, dupa ce i s-a refuzat initial viza de intrare in SUA. De abia in 1985 Vladimir Tismaneanu si-a realizat scopul: sa ajunga in SUA, casatorindu-se cu o cetateana romano-americana, o prietena de familie si vecina in acelasi cartier renumit al nomenklaturii din Bucuresti – Primaverii. Dar, foarte curind, el a demonstrat ca aceasta casatorie era doar o acoperire, caci a divortat. Dupa ce a ajuns in SUA, Tismaneanu pare sa se fi “convertit” la valorile liberale si ale economiei de piata si a inceput sa scoata pe banda rulanta articole si carti (invirtindu-se in jurul acelorasi subiecte ca in perioada inflacaratului sau activism comunist) cu ajutor editorial semnificativ din partea celei de-a doua sotii. Dar doua lucruri sint evidente in productiile sale: 1) La fel ca si in scrierile pro-comuniste din anii ‘70, el este preocupat de deviationism si nu de principiile care, in sine, sint gresite. Tismaneanu condamna esecul politic postbelic al Romaniei provocat de deviationism – Ceausescu era un individ siret. Acest Tismaneanu a criticat utilizarea “perversa”, de catre Ceausescu, a nationalismului – de parca mindria nationala era adevaratul vinovat, iar nu politica de control socialist/comunist al vietii sociale, religioase si economice; 2) Are o reala aversiune fata de Romania si fata de Biserica Ortodoxa Romana si portretizeaza tara intr-un mod ridicol, inexact si distrugator. Intotdeauna se “invirte” in jurul acelorasi surse, la fel ca in anii in care a facut propaganda comunista in Romania. In cartea sa din 1998, intitulata “Fanteziile Salvarii: Democratie, Nationalism si Mit”, Tismaneanu nu este interesat de stergerea trecutului comunist, sau de a da in vileag criminalii epocii staliniste. Dimpotriva, el se teme ca nationalismul va fi reinstaurat si ca anti-semitismul isi va face din nou simtita prezenta, doua temeri politice exagerate, care aproape ca nu au nimic in comun cu viata reala din Romania post-revolutionara. Asa dupa cum a observat un renumit critic literar: “deoarece acorda un spatiu atit de larg antisemitismului, Tismaneanu nu pune in discutie, decit in mica masura, probleme mult mai presante: coruptia masiva, dezastrul ecologic, traficul de persoane si organe, declinul demografic etc”. Pentru a-si sustine opiniile expuse in cartea “Ana Pauker: Ascensiunea si Decaderea unui Comunist Evreu (2001)”, Vladimir Tismaneanu nu ii prezinta pe acei oameni care au fost condamnati la moarte de catre junta comunista de orientare dura trimisa de la Moscova (ca si tatal lui). Nu, el o caracterizeaza drept “o figura proeminenta a Comunismului European”, cu un “rol contradictoriu atit in istoria Romaniei, cit si in cea a comunismului international.” Contradictoriu? Mai bine spus funest, brutal, anti-crestin si lipsit de omenie. Daca este obsedat de trecutul comunist, ar fi mai bine sa-l scoata in evidenta si sa-l faca mai acceptabil pentru urmasi, nu sa-l ingroape o data pentru totdeauna.
BANI FURATI DE LA ROMANI SI AMERICANI PENTRU “MARELE SOC”
In anul scolar 2003-2004, Tismaneanu a beneficiat de un salariu intreg provenit dintr-un program al National Endowment of Democracy (NED) (dupa cum face acum cu ICR). Acest program nu este destinat persoanelor de genul lui Tismaneanu. Programul a fost organizat de catre Congresul SUA pentru “sprijinirea activistilor democrati, a celor care sustin drepturile omului, a jurnalistilor si a celor care activeaza in primele rinduri, promovind democratia in tarile care aspira la un statut democratic.” De fapt, Tismaneanu a luat locul care ar fi trebuit sa-i revina unui cetatean roman care lucreaza in acest domeniu in tara sa. Si ce a facut timp de un an, cind a fost platit generos din taxele impuse contribuabililor americani? Tismaneanu a lucrat la o carte care il preamareste pe…. Ion Iliescu! Un alt prieten bun al “elitei” moscovite si al lui Leonte Tismaneanu. “Marele Soc – Din finalul unui secol scurt. Ion Iliescu in dialog cu Vladimir Tismaneanu”, in care acesta il gadila pe liderul comunist astfel: “Indraznesc sa spun ca noi avem si anumiti prieteni comuni, si anumite lucruri biografice in comun. Parintii dumneavoastra au facut parte din miscarea comunista clandestina, parintii mei au facut parte din miscarea comunista clandestina” Desi acest proiect presupunea ca va studia democratia din Romania, el a folosit timpul si banii pentru a lucra la “Marele soc” (2005), o carte care incearca sa-l purifice pe Ion Iliescu de propria sa identitate comunista. In comentariile facute asupra acestei carti, Ion Iliescu se refera la Tismaneanu ca la: “un om in care pot sa am incredere; el provine din elita comunista”. Se spune ca in vara lui 2004, chiar Ion Iliescu era gata sa-l numeasca pe Tismaneanu presedintele Comisiei falsificatoare pentru studierea si condamnarea crimelor comunismului.
DAT AFARA DE LA CATEDRA “ION RATIU”
In SUA, controversa legata de Tismaneanu a continuat. Cind a facut lobby, ca sa fie numit in functia de presedinte al Departamentului Ion Ratiu de Studii Romanesti din cadrul Universitatii din Georgetown, in 1996, rectorul catolic al universitatii, descoperind trecutul comunist al lui Tismaneanu si recomandarile “academice” ale acestuia, s-a opus personal. Drept rezultat, Ion Ratiu a ales alt candidat. La acea vreme, Liviu Turcu, un fost ofiter de informatii externe care a dezertat in SUA, a dat pe fata, ca sursa sigura, pentru a fi incluse in dosarul sau, activitatea comunista a lui Tismaneanu si legaturile cu KGB, prin intermediul familiei sale. (Printre altele, Liviu Turcu a aratat ca un unchi al lui Vladimir Tismaneanu a fost general KGB numit in Franta in anii ‘30 si ca, dupa anii ‘50, timp de citiva ani, acesta a primit unele distinctii, adapost si bani in Romania). Desi in ultimii 10 ani Vladimir Tismaneanu a produs o multime de hirtii, nu merita sa fie Judecatorul Comunismului, deoarece este mult prea implicat in aceasta tragedie politica epica pentru a o judeca. A transformat intrigile si birfa dintre comunisti (de exemplu, familia sa) intr-o pseudo-stiinta. El nu a repudiat in mod total devotamentul dogmatic, ateist al ideologiei respective, inca se mai scalda in el. Din punct de vedere moral, Tismaneanu este cu totul nepotrivit pentru aceasta functie.
UNDE ESTE DOSARUL DE LA CNSAS – ASRI DAR SI ARHIVA SIE?
Nu putem sa credem ca Tismaneanu are “trecere” la Traian Basescu, asa cum s-a laudat in fata unor persoane la Washington, datorita “prietenilor sai Mihai Razvan Ungureanu, Andrei Plesu, Claudiu Saftoiu (?) si altii”. Ar fi o jignire de neiertat pentru toate victimele comunismului si pentru cei care au ales Alianta DA ca scribul favorit al lui Ion Iliescu sa decida si sa judece crimele indreptate impotriva lui Dumnezeu si toate crimele comise in numele acelei ideologii. Tismaneanu da dovada de o comportare obsesiva, fiind oricind gata sa distruga fara scrupule, in continuare, imaginea Romaniei in lume si sa creeze disensiuni in tara. Minciunile privind teza pentru obtinerea titlului de doctor si ascunderea faptului ca a indemnat ca aceia care s-au opus comunismului sa fie izolati si repudiati (se poate vedea in sutele de pagini din ziarele comuniste din anii ‘70) demonstreaza ca Tismaneanu nu este persoana adecvata pentru aceasta functie – in ciuda votului controversat al CNSAS in aceasta problema, a Dosarului sau de la Securitate.
Dan Muresan MA in Political Science, George Washington University MB London School of Economics Political Consultant for the Republican Party, US
“1.Se uita ca dezbaterea privind legitimitatea numirii mele ca presedinte al Comisiei a inceput acum mai bine de trei ani. Principalii contestatari au fost Vadim, Iliescu, Bolcas, Ion Coja, Ungheanu, Nistorescu, fratii Roncea, SRS, Pelin, Dan Motreanu (PNL). Dan Voiculescu a inceput atacurile prin intermediul Jurnalului National numai dupa ce Comisia a refuzat sa se implice in cazul sau. Ulterior, au venit neo-stangistii (”Iluzia anticomunismului”) iar, mai recent, o noua zona fundamentalist-ortodoxista cu prelungiri pe bloguri huliganice (M. Platon, etc.). Din nefericire, multi dintre acestia au recurs la argumente similare, ca lexic si ca mentalitate, cu ale national-stalinistilor (Ciprian Siulea, Dan Ungureanu).”
Cateva dintre contestarile la adresa numirii kominternistului Vladimir Tismaneanu, in ordinea lor cronologica, incepand cu decembrie 2005:
20. PAUL GOMA (Dar nu ultimul pe lista, aceasta fiind mult mai lunga): Intr-o scrisoare adresata presedintelui Basescu prin intermediul Asociatiei “15 Noiembrie 1987” Brasov, Paul Goma ii desfiinteaza pe membrii “Comisiei Tismaneanu” de cercetare a ororilor comunismului din Romania
Invitat initial, in aprilie a.c., sa faca si el parte din aceasta comisie – dupa ce, in septembrie 2005 ceruse zadarnic infiintarea unui Institut pentru Studierea Terorii Bolsevice in Romania – Goma sustine ca a fost “expulzat” din ea.
Intr-o scrisoare trimisa sambata, prin e-mail, Asociatiei “15 Noiembrie 1987” Brasov pentru a fi inmanata presedintelui Basescu dupa citirea ei la cea de-a patra intrunire a Rezistentei Anticomuniste Romanesti, Paul Goma ii desfiinteaza moral, in bloc, pe membrii “Comisiei Tismaneanu”, infiintata recent de seful statului pentru cercetarea ororilor regimului comunist din Romania. Invitat initial, in aprilie a.c., sa faca si el parte din aceasta comisie – dupa ce, in septembrie 2005 ceruse zadarnic infiintarea unui Institut pentru Studierea Terorii Bolsevice in Romania – Goma sustine ca a fost “expulzat” din ea de catre “acei autodeclarati «membri eminenti ai societatii civile» care colonizasera, de la 22 decembrie 1989, tribunele, prezidiile, balcoanele, platourile de televiziune, microfoanele, presa scrisa, posturile, bursele, pentru a ne explica noua, neinformatilor, noua, naivilor, cat si cum si pe unde «rezistasera» ei comunismului: Blandiana, Liiceanu, Plesu, Manolescu, Adamesteanu, Dan Pavel, Oisteanu, Jela, Stelian Tanase, Antohi, A. Mungiu Pippidi…lista e mult mai lunga.” Dupa ce puncteaza “Motivele pentru care acesti «directori de constiinta» nu aveau ce cauta intr-o asemenea comisie: «trecutul de lupta» anticomunista al lor – traficat post-festum, deci mincinos; cunostintele lor de istorie in general, in special de istorie contemporana a Romaniei – nule, chiar daca unii dintre ei se prezentau ca istorici”, Paul Goma concluzioneaza, in acelasi registru, ca toti acesti «membrii de drept ai drectoratului de opinie» din nefericita noastra tara, profesionistii in prelingerea de la un prezidiu la o comisie, de la un colocviu la o dezbatere-asupra, cu tot cu scaunul autorepartizat lipit de sezut (…) au intrat in panica, s-au adunat, au dat mana cu mana, ca de obicei pe meleaguri mioritice si tot pentru o cauza mizerabila: expulzarea acelui ins care facuse ceea ce ei nu facusera nici macar in gand impotriva comunismului!”
Dupa care, in finalul scrisorii, Goma ii face presedintelui Basescu si o propunere: “sa facem noi, neistoricii, alfabetizarea istoricilor romani din comisia cu pricina”, punandu-i la dispozitie, in acest scop, volumele sale intitulate “Scrisuri”, “bibliografie ce le va oferi cateva notiuni elementare de istorie si de morala in abordarea istoriei (…) si le va fi folositoare pentru a afla in sfarsit, ce este aceea Istorie a Romaniei Contemporane si cu ce se mananca ea.”
CIVIC MEDIA: Un nou Raport asupra ocupatiei comuniste a Romaniei
Academia Romana, Presedintele si Parlamentul Romaniei vor primi spre studiu si dezbatere un Raport real asupra perioadei ocupatiei comuniste a Romaniei, dupa ce o parte a societatii civile si academice a constatat ca Raportul Tismaneanu nu este un document stiintific ci un text falsificator indreptat impotriva intereselor si valorilor nationale. Costurile noului Raport vor fi suportate de forurile civice si academice implicate si nu se vor ridica la suma de circa 100.000 de euro cat a costat statul roman Raportul Tismaneanu. Aceasta a fost concluzia simpozionului “Al cui este Raportul Tismaneanu? – Document politic sau lucrare stiintifica, izvor de drept sau rafuiala trotzkista?” organizat joi, 29.03.2007, de Asociatia Civic Media, Centrul de Geopolitica al Universitatii din Bucuresti si Societatea academica pentru adevarul istoric. In timpul conferintei, participantii, supravietuitori ai temnitelor comuniste, militanti anticomunisti, academicieni, istorici, sociologi, teologi, cercetatori, jurnalisti, au sustinut puncte de vedere privind intreaga perioada a ocupatiei Romaniei, incepand cu primele crime in masa comise de bolsevici la adresa romanilor din Basarabia, in 1940. Majoritatea vorbitorilor au evidentiat caracterul nestiintific al Raportului Tismaneanu, ca si carentele grave ale Comisiei cu acelasi nume, subliinind optica politica partizana si metodele perverse de lucru folosite. Vorbitorii au evidentiat faptul ca Presedintele Romaniei, Traian Basescu, a fost intoxicat si manipulat de un grup de interese antiromanesti care incearca ocuparea unor pozitii de forta in stat, cu efecte periculoase asupra sigurantei nationale. Daca presedintele ar fi fost consiliat responsabil s-ar fi descoperit la timp ca acest document de circa 666 de pagini are ca menire, printre altele, consolidarea unei grupari agresive care poarta coordonatele descrise de Samuel Huntington pentru definirea retelelor internationaliste neo-kominterniste. Participantii la conferinta “Al cui este Raportul Tismaneanu” au schitat o intiativa legislativa care sa priveasca supravietuitorii inchisorilor comuniste si victimele regimului de ocupatiei cat si pe cei vinovati de crimele faptuite in perioada 1940-1989. Vorbitorii au amintit faptul ca de ocupatia bolsevica a Romaniei se face vinovata Armate Rosie a fostei URSS, motiv pentru care succesoarea acesteia, Federatie Rusa, ar fi normal sa-si ceara oficial scuze pentru crimele comiise la adresa natiunii romane. Vectori ai acestui sistem criminal actioneaza si astazi deghizati in democrati in cadrul societatii civile, politice si culturale din Romania. Disecand pe capitole Raportul Tismaneanu s-a afirmat in mod repetat ca textul in cauza nu serveste adevarul istoric ci tinteste batjocorirea credintei ortodoxe a romanilor, manipularea noilor generatii si impunerea unor mistificari cu tangente penale, motiv pentru care se impune un studiu real, nepartizan, stiintific, conform realitatilor perioadei in care Romania s-a aflat sub ocupatia unui regim anti-crestin si anti-uman de sorginte bolsevica.
Sinteza : Cateva intrebari pe marginea Raportului Tismaneanu
Aparitia lui Vladimir Tismaneanu in fruntea Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Perioadei Comuniste, infiintata de presedintele Traian Basescu la 5 aprilie 2006, ramane inca un mister pentru opinia publica. Despre Tismaneanu, cercetatorul Vladimir Alexe publica faptul ca a plecat din tara in 1981 cu avizul Securitatii, existand apoi o perioda invaluita in negura pana cand acesta a reusit sa-si gaseasca o casatorie pentru a patrunde in SUA si obtine cetatenia americana, in ciuda faptului ca fusese un proletcultist al Partidului Comunist din Romania. Infiltrarea sa la Cotroceni a fost in mod cert bine orchestrata, prin presiuni intretinute cu materiale de presa aparute in organele retelei Soros-GDS si apeluri ale “societatii civile”, introduse apoi in mapa speciala a presedintelui si insotite de un “sfat” bine plasat. Rezultatul Comisiei, pretinsul “raport stiintific”, a confirmat temerile specialistilor romani dedicati apararii valorilor si ideii nationale. “Cum poate deveni izvor de drept un material incropit in grabă, compilat din surse amestecate, un „Raport final“ lipsit de acribie si suport stiintific? Este un semn de intrebare serios, deoarece pune in discutie o institutie a statului – Presedintia, deja atacata din toate directiile. Sa fie Tismaneanu „Calul Troian“ introdus in Palat pe usa din dos – in orice caz pe cai oculte -, de catre membrii retelei neo-kominterniste iesite din conservare dupa „lovitura“ din 89?”, se intreba intemeiat profesorul Nae Georgescu dupa publicarea Raportului pe site-ul Administratiei Prezidentiale (ridicol denumit presidency.ro). De la bun inceput, componenta Comisiei a devenit in sine un grav semnal de alarma privind interesele de grup ale gastii anti-romanesti care incearca sa acapareze toate institutiile de forta ale statului. In locul unor specialisti veritabili si in timp ce Paul Goma era recuzat folosindu-se pretexte absurde, gasim in schimb un melanj intre disidenti inchipuiti sau creati de servicii secrete anti-romanesti, nomenclaturisti comunisti si colaboratori murdari ai Securitatii, deconspirati pe capete de catre Asociatia Civic Media. Dintre nomenclaturistii bine reliefati in grupul “intelectualilor rosii” ii avem, din capul locului, pe Vladimir Tismaneanu, care a tinut sa-si condamne si tatal, si pe cei care au incercat in van sa-si cosmetizeze trecutul: Horia Roman Patapievici, al carui tata a fost angajat al Armatei Rosii si apoi delegat din Austria pentru a inchega celulele Partidului Comunist din Romania sau Sorin Iliesiu, fiul propagandistului comunist si operatorului preferat al lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Ambii, membri de frunte ai GDS. La fel, Stelian Tanase, al carui tata ocupa functii de raspundere in ierarhia comunista sau chiar si Radu Filipescu, presedintele GDS, pentru al carui act de disidenta Securitatea a tinut totusi cont si de faptul ca este nepot al lui Petru Groza. Sigur, ei n-au nici o vina pentru faptul ca s-au nascut, au crescut si s-au format in sanul burgheziei rosii. Insa se pune o intrebare firesca: de ce nu s-au regasit oare in aceasta Comisie, din aceeasi “intamplare”, fiii unor detinuti politici executati la figurat sau chiar la propriu de parintii actualilor membri ai Comisiei Tismaneanu? Alte persoane din gruparea pripasita la Cotroceni, cum ar fi Marius Oprea sau Constantin Ticu Dumitrescu, in ciuda pozitiilor cheie pe care le ocupa, unul la Guvern si altul la CNSAS, cu rang de secretar de stat, nu au nici astazi certificat ORNISS, ceea ce vorbeste destul de la sine. Apoi, dintre turnatori si impostori, cazul Sorin Antohi este de o notorietate sumbra. “Expertul” lui Tismaneanu, “doctorul” inchipuit Antohi, membru de marca al GDS, s-a retras public din postul de la Cotroceni numai dupa ce Asociatia Civic Media a anunta ca are date certe despre colaboratorii Securitatii din Comisia care condamna si… Securitatea. Cazul Antohi a revelat o alta complicitate la savarsirea unei infractiuni, soldata cu o urmarire penala in curs: reconspirarea lui Antohi de catre fosti sau actuali membri ai CNSAS, ca Andrei Plesu, Horia Roman Patapievici sau Mircea Dinescu, care ii cunosteau dosarul inca din 2002. Intre timp, la sfarsitul lui 2006, Mihnea Berindei, fondator al Grupului pentru Dialog Social, a fost si el, in sfarsit, deconspirat, insa fara tam-tam: turnator al Securitatii inca din 1968 si posesor al mai multor “nume conspirative”. In ciuda apelurilor Civic Media, acesta nu a dispus sa-si anunte retragerea din Comisiei, patand in continuare prestigiul institutiei Prezidentiale, ca si turnatorul Iustin Marchis, sus-pus – de pe vremea cand Andrei Plesu tragea sforile la Cotroceni – chiar in Cancelaria Ordinelor , respectiv in Consiliul de onoare care confera cea mai inalta decoratie a tarii – Ordinului naţional „Steaua României”. Alte surse vorbesc de agentul “istoric” cu nume de cod “Pavelescu”, care face inca pe mortul in papusoi. Apoi, bietul Mitropolit Corneanu, care insa a aflat la sfarsitul Raportului ca…facea parte din Comisie, fiind folosit fara stirea sau vrerea sa. Daca Virgil Ierunca a murit si Monica Lovinescu de abia mai umbla cu scaunul cu rotile – dupa cum observa Mihai Pelin –, iar Nicolae Manolescu, secundul lui Zigu Ornea si favorit al lui Gogu Radulescu, este ocupat cu cele patru functii de raspundere ale sale (presedinte al Uniunii Scriitorilor, director al Romaniei literare, ambasador UNESCO si Dumnezeu mai stie ce), iar alti membri sunt cetateni si rezidenti ai unor state straine, se pune firesc intrebarea: cine a scris “Raportul Tismaneanu”? “Experti” care nu isi semneaza “opera” in dreptul fiecarui capitol, cum ar fi Braga Ruxandra-Mihaela alias Ruxandra Cesereanu, Hannelore Baier, Robert Furtosh, Armand Gosu, Germina Nagat si Levente Salat sau asa-intitulatii “Experti cu statut special”, Stefano Bottoni, Csaba Zoltan Novak si Agoston Olti?! Dupa publicarea carpelii pompos denumite “Raport Final”, la 18 decembrie 2006, si condamnarea de catre presedintele Traian Basescu a comunismului fara sa realizeze si ca gireaza un fals ordinar, proteste din ce in ce mai bine conturate au inceput sa se faca auzite in pofida incercarilor disperate ale retelei Comisiei de a le ingropa printr-o campanie avida de cumparare a sufletelor presei si patronilor ei. Un grup academic constituit ad-hoc pentru apararea adevarului istoric a consemnat dupa prezentarea pe Internet a Raportului Tismaneanu ca acesta nu slujeste interesele statului roman si ascunde adevaratul caracter al comunismului: de sistem supranational, anticrestin, antiuman, antinational, impus popoarelor prin forta militara a imperiului sovietic si prin forta ideologic-represiva a internationalelor comuniste. Tenta centrala este de a induce o simpatie intratextuala fata de sovietismul gorbaciovist – creatie strategica a KGB care a dus inclusiv la elaborarea planurilor loviturii de stat din decembrie 1989 si la asigurarea continuitatii agentilor anti-Romania conform sloganului enuntat de Valter Roman “dupa noi, vom veni tot noi”. Raportul Tismaneanu a fost considerat imediat de reprezentanti ai Bisericii drept un produs mistificator care reflecta interese de grup potrivnice interesului national, jignind in mod grav si cu reavointa credinciosii ortodocsi ai Romaniei, Biserica nationala. Declaratia Patriarhiei Romane l-a obligat pe Vladimir Tismaneanu, la cererea presedintelui Traian Basescu, sa ofere o explicatie in scris, publicata pe site-ul Presedintiei pe 21 decembrie 2006. In aceasta, Tismaneanu afirma – culmea – ca asa-zisul “Raport final” este doar o “versiune preliminară” a unui “text perfectibil” ce urmeaza sa fie tiparit. “Ar fi regretabil daca Raportul Tismaneanu ar fi publicat in forma sa actuala”, a anuntat purtatorul de cuvant al Patriarhiei Romane, parintele Constantin Stoica. Descoperirea facute de liderul grevei minerilor din ’77, Constantin Dobre, ca este ucis in Raportul Tismaneanu, chiar si dupa ce a reclamat oficial si vehement o suma de neadevaruri, ofera exemplul cel mai cras asupra neprofesionalismului “expertilor” platiti in total cu circa 100.000 de euro, din banul public. Comisia a inceput dupa acest incident semnalat de ziarul ZIUA sa opereze modificari on-line pe textul Raportului…”final”, insa fara sa anunte oficial cand, cum, unde si ce. Civic Media a identificat pana acum in circulatie libera pe Internet trei variante “oficiale” diferite ale Raportului “final”. Pe o asemenea lucrare nu se poate cladi ceva durabil si atat Academia Romana ca institutie cat si istoricii, sociologii, carturarii romani si mass media Romaniei trebuie sa-si rezerve dreptul de a contesta Raportul Tismaneanu, se arata intr-o luare de pozitie a Societatii academice romanesti, care face un Apel Parlamentului Romaniei sa examineze in amanunt continutul Raportului si sa sanctioneze textul care prezinta istoria deformat si cu vadite accente de tendentiozitate. Raportul, din nefericire pentru statul roman, care si-l asuma prin interventia directa a Presedintelui Romaniei, Traian Basescu, nu este elaborat pentru a servi adevarul si reprezinta inca o incercare de a falsifica identitatea poporului roman si a istoriei sale din secolul XX si o a doua incercare de confiscare a revoltei si idealurilor anticomuniste din decembrie 1989, considera Civic Media. Reactile critice au inceput sa se inmulteasca pe masura ce expertii si victimele comunismului au luat nota de continutul volumului de aproape 666 de pagini. Astfel, la criticile mentionate deja s-au adaugat cele ale istoricilor si publicistilor responsabili, ale liderului SLOMR, dr Ionel Cana, disidentului Victor Frunza, liderilor miscarilor muncitoresti din Valea Jiului si de la Brasov, 1987, luptatorilor din rezistenta armata anticomunista din munti, basarabenilor revoltati de totala ignorare a primelor crime in masa la adresa romanilor comise de bolsevici, in anul de ocupatie 1940, ale membrilor Centrului de Geopolitica al Universitatii din Bucuresti, altor Institute de specialitate, ai caror reprezentanti sunt aici de fata si, recent, ale lumii academice reunite la Universitatea Ovidius din Constanta pentru a dezbate caracterul nestiintific al Raportului. Ne alaturam lor aici in scopul edificarii acestor intrebari: Al cui este si cui serveste de fapt Raportul Tismaneanu? Ce este acest Raport: o lucrarea stiintifica sau un document politic, un “izvor de drept” sau o rafuiala trotkista? Asociatia Civic Media Martie 2007
Dati in vileag ca impostor profesionist si iuda al prieteniilor legate, unii dintre noi ar ramane marcati pe vecie. Nu este cazul lui Sorin Antohi, care pare neafectat din punct de vedere psihic. Atunci cand preciza ca “m-am lustrat”, semnala de fapt ca paraseste Universitatea Central Europeana din Budapesta in termenii stabiliti de el. Cuvinte de regret nu au cazut, nici de mentiune a atingerii aduse reputatiei institutiei in cauza, respectiv sferelor academice si civice romanesti cu care mentinuse legaturi stranse de-a lungul anilor.
Cu suprem aplomb, domnia sa a anuntat ca “voi reveni candva pe scena publica si pe cea academica”. Intre timp, circula zvonuri insistente despre oferte primite din SUA. Trebuie ca normele de conduita cu greu impuse si valabile in lumea academica ii par prea marunte si meschine acestui titan al sinidisisului politic. Se incumeta cineva sa puna la indoiala rationalitatea unui asemenea calcul?
Loialitatea tovarasului sau de drum Vladimir Tismaneanu ii ramane oricum si pe deplin asigurata. “Absolut stralucit din punct de vedere intelectual” suna comentariul acestuia din urma in legatura cu dezvaluirile aparute. In final, doar timpul va demonstra daca legitimitatea calitatilor intelectuale ale domnului Antohi se va dovedi mai solida decat abilitatile manifeste prin crearea, din anii ’90 incoace, a unui lobby cat se poate de benefic carierelor domnilor Antohi, Tismaneanu si Mihaies.
Nivelul de influenta indus si obtinut de domniile lor in domeniul academic este similar celui stabilit de regula in lumea serviciilor de inteligenta sau finantelor neortodoxe, caracterizate prin personaje ce nu se lasa constranse de norme in rest general valabile. In aceasta era a mistificarii se impune de la sine stabilirea unui nou top, dedicat celor zece impostori de frunte ai Romaniei prezente. Oare cine s-ar putea plasa in fruntea unui asemenea clasament – creierul unui falimentar fond speculativ, devenit intre timp patronul celui mai ireverentios saptamanal al tarii, sau un fost informator al Securitatii, posesor al unui imperiu media ce-i familiarizeaza pe romani cu trecutul lor, in timp ce cel al patronului ramane bine tainuit? Si cine ar putea fi distins drept cel mai sinuos intelectual? Sa ne fie dat cumva sa asistam chiar la volatilizarea legendarei solidaritati caracteristice grupului Tismaneanu in baza ambitiei fiecaruia de a deveni veritabilul Salieri al Romaniei?
Distinctia locului fruntas ii revine, cu prisosinta, lui Tismaneanu. Si-a distribuit favorurile si sustinerea cu aceeasi abilitate de care dadea dovada, odinioara, Ion Iliescu in plin proces de elaborare a fundamentului puterii sale politice. Mecenatul afisat se rezuma la o prozaica relatie patron-client, caracteristica activitatilor lui Tismaneanu si Antohi. Studentii care au protestat la Budapesta in favoarea ramanerii lui Antohi nu vor fi fost cu totul straini de o oarecare influentare, fie doar si prin neajunsul de a se trezi abandonati de binefacatorul lor inainte de a-si vedea carierele asigurate. Acum vor fi realizat ca nimic nu poate sta in calea unui ego academic impulsionat exclusiv de ambitii.
Astfel de personaje patimase constituie, cel mult, autoproclamati campioni ai libertatii, deschiderii si celorlalte virtuti progresiste, deoarece – aidoma lui Iliescu – prefera sa recurga la un modus operandi caracteristic altor vremuri, apuse, nicidecum celor democratice in care traim. Antohi va continua sa nu aiba cuvinte de regret pentru a fi incalcat etica profesionala, asa cum nici Iliescu nu s-a cait vreodata pentru sabotarea experimentului democratic romanesc. Ramane de vazut daca reactia lumii academice va fi in concordanta cu principialitatea milioanelor de romani care se considera indrituiti la standarde mai ridicate din partea liderilor lor.
de Tom Gallagher – Romania libera, Miercuri, 01 Noiembrie 2006
“Cartea Marele şoc din finalul unui secol scurt. Ion Iliescu în dialog cu Vladimir Tismăneanu a făcut obiectul unei ample şi substanţiale dezbateri academice.
Alocuţiunea rostită de prof. univ.dr. Aurelian BONDREA, rectorul Universităţii Spiru Haret Stimate domnule Ion Iliescu, Preşedintele României, Distinşi colegi, Dragi studenţi, Onorată asistenţă, După aproape un an, avem din nou plăcerea de a-l avea oaspete pe domnul preşedinte Ion Iliescu. Domnul preşedinte Ion Iliescu ne-a făcut onoarea de a vizita Universitatea Spiru Haret în luna iunie, anul trecut, prilej cu care i-a fost conferit titlul de Doctor Honoris Causa, devenind, astfel, membru de onoare al Senatului Universităţii Spiru Haret. Totodată, domnia sa a participat la inaugurarea Palatului Învăţământului, Ştiinţei şi Culturii, edificiu cu valoare istorică şi arhitecturală recunoscută, în care învaţă astăzi studenţi din şase facultăţi, îşi desfăşoară activitatea două institute de cercetare şi Academia de cultură naţională Dimitrie Gusti. De această dată, reîntâlnirea cu domnul preşedinte Iliescu este prilejuită de lansarea, în cadrul Universităţii noastre, a lucrării “Marele şoc din finalul unui secol scurt. Ion Iliescu în dialog cu Vladimir Tismăneanu”, volum apărut în Editura Enciclopedică, în primăvara acestui an. Lucrarea a stârnit un justificat interes, date fiind atât personalitatea participanţilor la dialog – preşedintele Ion Iliescu şi cunoscutul politolog Vladimir Tismăneanu, problematica de mare actualitate şi complexitate abordată, dar şi întrebările, nedumeririle stârnite nu numai în mediul academic, ci şi în rândul opiniei publice. Interlocutorul lui Vladimir Tismăneanu în acest substanţial dialog – domnul preşedinte Iliescu – nu a fost un simplu observator al celor întâmplate în a doua parte a secolului al XX-lea – un secol dinamic, dar şi dramatic, apreciat de unii analişti ca un „secol scurt”. Domnia sa a fost un participant activ şi o personalitate de prim rang, care s-a implicat în evenimentele care au marcat finalul veacului ce s-a încheiat recent. Şi a făcut acest lucru din dorinţa de mai bine pentru România şi poporul român, din convingerea că România şi poporul român îşi pot construi un nou destin. Gândurile exprimate şi evaluările cuprinse în volumul Marele şoc din finalul unui secol scurt evidenţiază capacitatea domnului Iliescu de autoanaliză lucidă, de asumare a propriului trecut, cu bunele şi mai puţin bunele sale. Este o dovadă de onestitate. Din dialogul purtat se ivesc şi multe alte întrebări, care îşi aşteaptă răspunsul. Unora dintre ele, posibil, li se va răspunde astăzi. Altele vor rămâne, probabil, fără răspuns. Lucrarea ce se lansează, astăzi, aici, se dovedeşte valoroasă atât prin diversitatea temelor abordate, ineditul informaţiilor ce ni se dezvăluie, spontaneitatea dialogului, cât şi prin învăţămintele ce se desprind pentru noi toţi, dar mai cu seamă pentru tânăra generaţie. Este reflectarea unei istorii trăite şi cuprinde reflecţiile inter-locutorilor pe marginea ei. Este o carte care merită să fie citită.”
Intr-o reactie atavica la informatiile publicate in Cotidianul, Foaia Transilvana si acest blog, domnul Vladimir Tismaneanu, presedintele Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste se justifica, din nou, pe blogul sau de serviciu, privind trecutul, prezentul si, din pacate pentru dansul, si viitorul sau. Spun din pacate pentru ca, din nou, avem de a face cu o falsificare groteasca a trecutului si, cine nu are trecut nu are viitor, chiar daca Tismaneanu se inchipuie un “mare prelat” al “dreptei neo-conservatoare”, “convertit” ca ideolog al INGSOC, care poate controla prezentul pentru a controla trecutul pentru ca cine controleaza trecutul controleaza viitorul. Ei bine, eu cred altceva: un trecut fals, demn de biografiile romantate oficiale ale liderilor comunisti, ii proiecteaza domnului Tismaneanu un viitor asemenea. Sumbru. Desigur, ratacit printre oglinzi si pereti falsi, domnul Tismaneanu nu va mai stii, la un moment dat, cand era onanist: in copilarie, pe strazile cartierului burgheziei rosii, dupa cum recunoaste singur pe blogul sau, in “Precizari autobiografice” – “scene de copilarie pentru a starni rasul unei subterane pestilentiale” – sau pe plaja pazita a vilei lui Ceausescu de la Neptun, la brat cu Iliescu, intr-o fibrilatie datorata “Marelui Soc”, sau, poate, pe coridoarele Cotroceniului, in trena lui Basescu, care avea nevoie, pentru imagine, de “cativa papagali intelectuali” :).
Voi demonta, asadar, aici, pe rand, toate cele noua puncte ale falselor “Precizari autobiografice” ale domnului Tismaneanu. Nu o fac pentru Basescu. El stie foarte bine tot adevarul. Si despre Tismaneanu, si despre prepusul Marius Oprea si despre mafiotii culturali si arhivistici Patapievici si Dobrincu. De ce ii accepta este subiectul unui alt material, al santajului la care este supus seful statului, santaj care a periclitat deja, in mod grav, siguranta nationala si institutiile statului national unitar roman. Basescu sper sa reuseasca sa-si apere singur propria-i piele. Mai important este adevarul. Din respect pentru acesta si pentru cei zece mii de cititori zilnici ai acestui blog, prezint aici Adevarul despre Vladimir Tismaneanu, nume de cod “Cain”.
Documentul “fugii” lui Tismaneanu
ZIUA prezinta fisa Departamentului Securitatii Statului aflata in arhiva SRI, fond “D”, Dosar 10.947, Vol. 9, p. 369-370(click pe foto)
Intr-o replica la solicitarea Civic Media, de cercetare a dosarelor de la Securitate (DSS) ale membrilor Comisiei Tismaneanu de la Cotroceni, se specifica faptul ca Vladimir Tismaneanu este “necunoscut” CNSAS deoarece nu i s-a specificat si… functia. Ca atare, nici dosarul n-ar fi de gasit. Drept urmare, va prezentam noi mai jos Fisa DSS a lui Tismaneanu Vladimir, cu specificarea fondului, a Dosarului si a Volumului. Facem aceasta, desigur, ca sa usuram activitatea CNSAS. Prin urmare, in ASRI, FOND “D”, Dosar nr. 10.947, Volumul 9, p. 369-370, se poate gasi fisa Securitatii. Fisa a fost intocmita in 1987, la sase ani dupa plecarea lui Tismaneanu. Din Fisa rezulta locurile de munca si functiile – de partid si de stat – ale numitului.
Sunt multe de spus despre Tismaneanu, dar acum tinem sa atragem atentia asupra a doua chestiuni.
1. Vladimir Tismaneanu a “fugit” din Romania in baza avizului U.M 0617 a Securitatii – avizul cu indicativul 271/SI – fapt mentionat si de Mihai Pelin in cartea “Opisul emigratiei politice” pag. 325-326, aparuta la Editura Compania (coordonator Petru Romosan, redactor Adina Kemeres). Cartea lui Mihai Pelin include 1222 de fise, alcatuite pe baza dosarelor din arhivele Securitatii, si este intruvabila in acest moment.
Unitatea 0617 – cea care i-a dat avizul lui Tismaneanu sa emigreze – nu este alta decat Directia 2 la D.S.S, care se ocupa de Contra-spionajul economic, fosta Directie anti-sabotaj din anii ’50. Cu alte cuvinte, Directia 2 Contra-Spionaj a Securitatii nu era – din cate stim noi – o agentie turistica, de voiaj, care sa dea vize de calatorie, ci una de spionaj.
De ce minte “Agentul Volodea”?
2. Asa cum este mentionat in ultimul paragraf din Fisa “Vladimir Tismaneanu a efectuat anterior mai multe calatorii peste granita, ca turist, in tari socialiste si capitaliste”. Or, ce spune dl Tismaneanu intr-un e-mail de raspuns, la intrebarile “Consiliului Roman” din Germania, a doua zi dupa aparitia in ZIUA a articolului meu “Agentul Volodea” (precizez ca Volodea este numele familiar, intre prieteni, dat lui Tismaneanu)? Citez din e-mail: “Am iesit prima data in Vest in 1981 si nu m-am mai intors in tara. Aveam 30 de ani. Incercasem, ca si altii, sa obtin vize turistice in Grecia, Franta etc. Mi s-au respins cererile”. Documentul Securitatii spune cu totul altceva. Dosarul 10.947, la pag. 369-370, vorbeste de “mai multe calatorii peste granita, ca turist, in tari socialiste si capitaliste”. Cine are oare dreptate? Tismaneanu, care sustine ca pana in 1981 nu a iesit din tara sau Fisa intocmita de DSS? Iata asadar ca Dosarul de la Securitate al lui Tismaneanu exista. Este si logic, din moment ce Tismaneanu a fost lector cu propaganda la Comitetul Municipal PCR Bucuresti. Ca sa activezi intr-o asemenea functie trebuia neaparat sa ai la DSS “un dosar beton”.
Unde trebuie sa caute CNSAS
Cand s-a infiintat CNSAS, am scris in “Romania Libera” ca dosarele Securitatii sunt pe trei suporturi: pe hartie (dosarele clasice); microfilmate; si informatizate. Fostul membru CNSAS Horia Roman Patapievici, responsabil alaturi de fostii sai colegi de acoperirea turnatorului Sorin Antohi, s-a intrebat atunci, intr-un articol, daca eu exist, adica daca nu sunt cumva, un nume de cod. Desi fusese coleg de rubrica cu mine – timp de vreo patru ani – la revista “Privirea”! Toti directorii SRI recunosc ca – atunci cand dosarele pe hartie prezentau “lipsuri” sau nu puteau fi gasite – apelau la arhiva microfilmata a DSS, care nu putea fi falsificata. Arhiva informatizata – pe computer – a DSS s-a infiintat in 1971, ultimul sector fiind cel de langa Biserica Kretulescu. Structurata tematic, arhiva informatizata a DSS include in sistemul sau de evidenta – cunoscut sub denumirea de “CARTOTECA GENERALA DOCUMENTARA” – fise organizate tematic. Una din cele mai interesante tematici este cea intitulata “TRADATORI DE PATRIE”. CNSAS-ul ar trebui sa caute ceva mai mult intre dosarele primite de la SRI si SIE, pana gaseste in ASRI, FONDUL “D”, Dosar nr. 10.947.
In incheiere fac doua mentiuni: Vladimir Tismaneanu nu a asteptat ani de zile aprobarea de emigrare in Israel – asa cum au facut-o sute de familii de evrei romani – suportand consecintele, ci a preferat sa “fuga” in alta tara. La data respectiva, prin legile israeliene, un evreu putea sa emigreze doar in Israel, unde era obligat sa ramana un numar de ani. Aceasta era regula – pe care Vladimir Tismaneanu a incalcat-o.
Ziarul „Curentul“ continuă prezentarea opiniilor foştilor colegi ai adjunctului şefului Departamentului de Informaţii Externe, Ion Mihai Pacepa, cu privire la „defectarea“ fostului consilier al familiei Ceauşescu. Pe parcursul lunii iulie, cånd s-au împlinit 30 de ani de la momentul „rebrănduirii“ lui Pacepa, publicaţia noastră trece în revistă elemente şi date inedite ale „dosarului Pacepa“. Menţionez că titlul acestui extins material dedicat celui supranumit „Curva Pacepa“ este inspirat de o sintagmă care nu îmi aparţine, deşi subscriu calificativului, termenii descrierii lui Pacepa aparţinånd unuia dintre cei mai influenţi şi mai importanţi jurnalişti americani, David Binder, veteran al jurnalismului american de elită, specialist în intelligence, apropiat al familiei Bush. Este necesară o schiţă a cadrului politic internaţional în care a avut loc „defecţiunea“ lui Pacepa, pentru a înţelege cât stă în picioare din „argumentaţia“ hagiografilor acestuia, ce susţin că acesta ar fi adus mari servicii Vestului, deşi este greu de crezut că putea aduce mai mari servicii Occidentului, în acea perioadă, decât Ceauşescu însuşi. Faptul că abia după zece ani de la intrarea pe mâna americanilor a început să fie folosit Ion Mihai Pacepa arată că de fapt „utilitatea“ sa a început să fie speculată într-un cu totul alt context internaţional decât acela în care „a ales libertatea“, fostul cadru adus în DIE de către Alexandr Mihailovici Saharovski, nimeni altul decât mai-marele consilierilor sovietici din Securitate, în perioada 1949-1953. Surprinzător sau nu, se pare că acest aspect a fost obliterat din dosarul de cadre al lui Pacepa, „ascendenţa“ sa fiind practic necunoscută colegilor săi de mai târziu, din Securitatea care începuse eliminarea cadrelor sovietice din structură. După analiza din episoadele trecute a istoricului şi cercetătorului Arhivelor CNSAS, dr. Liviu Ţăranu, urmează alte selecţii din „Dosarul Pacepa“ realizat de redactorii revistei de specialitate „Periscop“, editată de membrii Asociaţiei Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere din Serviciul de Informaţii Externe. Realizatorii „Periscop“ au selectat, cu privire la cazul Pacepa, şi analiza altui specialist, dr. Ion Constantin, cercetător ştiinţific principal la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului. Acesta trasează o linie de demarcaţie între cazul Pacepa şi alt caz celebru, cazul Kuklinski, realizând o analiză comparativă şi aducând argumente ce scot în evidenţă distincţia netă între aceste două cazuri. Mulţi dintre apologeţii lui Pacepa s-au referit la cazul polonezului Ryszard Kuklinski (foto), pentru a-l zugrăvi şi pe Pacepa drept erou. Vom vedea că deosebirea dintre cele două situaţii (şi personaje) nu este în niciun caz în favoarea lui Pacepa. George Roncea
Kuklinski a salvat Polonia de intervenţia militară sovietică
Polonezul Ryszard Kuklinski a oferit americanilor localizarea şi datele tehnice ale celor mai importante puncte de comandă ale Armatei Sovietice („statele majore subterane“), de unde mareşalii sovietici urmau să asigure conducerea forţelor Pactului, în eventualitatea unui război cu forţele NATO. Nu întâmplător, pe timpul întâlnirii de la Reykjavik, din 1985, cu preşedintele Ronald Reagan, liderul sovietic Mihail Gorbaciov şi consilierii săi au rămas foarte surprinşi atunci când americanii le-au arătat că buncărele cele mai importante ale comandamentelor sovietice sunt „foarte bine ţintuite“ de forţele Pactului Nord-Atlantic. Într-un moment al discuţiilor de atunci, secretarul american al Apărării, Casper Weinberger, i-a dat preşedintelui Regan un document. Acesta a fost înmânat apoi lui Gorbaciov, care, la rândul lui, l-a dat mai departe şefului Statului Major General al Armatei Sovietice, mareşalul Serghei Ahromeev. După consultarea responsabililor de resort, sovieticii şi-au dat seama că americanii cunosc în detaliu secretele referitoare la punctele lor de comandă din Europa, lucru care nu putea să se realizeze decât prin intermediul lui R. Kuklinski. Pe 13 aprilie 1980, colonelul polonez le livrează americanilor documente despre organizarea trupelor Tratatului de la Varşovia în cazul unui război cu puterile occidentale. În ziua de 4 decembrie 1980, R. Kuklinski predă CIA planurile sovietice de invadare a Poloniei (de tipul intervenţiei din Ungaria, în 1956, şi în Cehoslovacia, în 1968), în scopul lichidării mişcării „Solidaritatea“. În acelaşi timp, spionajul american prin satelit confirma marile deplasări de trupe sovietice în apropierea frontierelor cu Polonia. În consecinţă, preşedintele Jimmy Carter s-a adresat liderului sovietic Leonid Brejnev cu o scrisoare în care cerea să li se dea posibilitatea autorităţilor şi naţiunii poloneze să-şi rezolve singure dificultăţile pe care le au, avertizând, totodată, Moscova în ceea ce priveşte efectele negative pe care le-ar avea asupra relaţiilor americano-sovietice o eventuală folosire a forţelor Armatei Roşii în Polonia. Imediat după aceasta, Carter a făcut publică poziţia sa în problema respectivă. La rândul său, Papa Ioan Paul al II-lea s-a adresat Kremlinului, anunţând că, în cazul intervenţiei sovietice, el va merge în Polonia. Toate acestea au avut, desigur, ca efect atitudinea mai reţinută a lui Brejnev în ceea ce priveşte folosirea maşinii de război sovietice pentru o intervenţie în Polonia.
Kuklinski – acces la vârful Tratatului de la Varşovia
La începutul anilor ’80, colonelul avea deja acces la cele mai secrete planuri politice şi militare ale conducerii de stat şi de partid din R.P. Polonă. Participa la toate consfătuirile şi reuniunile Pactului de la Varşovia, care aveau loc nu numai în Polonia, ci şi la Moscova şi în alte capitale ale statelor socialiste. Îndeplinea, totodată, funcţia de ofiţer de legătură al armatei poloneze la cartierul general al mareşalului Kulikov, comandantul suprem al forţelor Tratatului de la Varşovia, fiind în cunoştinţă de cauză asupra tuturor problemelor importante dezbătute şi a planurilor de măsuri adoptate. În momentul de faţă se cunoaşte că R. Kuklinski ştia mai multe lucruri despre Armata Roşie şi planurile acesteia chiar decât generalul Jaruzelski. Brejnev, Gorbaciov, mareşalii Ustinov, Greciko, Kulikov l-au informat pe şeful de stat polonez doar la modul general. Prin funcţia sa, însă, Kuklinski era obligat să cunoască detaliile problematicii privind colaborarea dintre Armata Poloneză şi forţele Tratatului de la Varşovia. Graţie recomandărilor pe care le avea, i s-a şi încredinţat sarcina de mare răspundere de a elabora doctrina de apărare a R.P. Polone. Contraspionajul militar polonez, ca şi serviciile de specialitate sovietice nu au descoperit, însă, legătura sa sistematică – în anumite perioade, aproape zilnic – cu CIA. Pentru activitatea sa productivă în slujba serviciului de spionaj american, colonelul polonez primea aprecieri direct de la nivelul cel mai înalt al instituţiei care îl coordona.
„Nu a existat nicio altă sursă care să ne fi furnizat informaţii atât de preţioase“ – CIA
Într-o scrisoare secretă adresată de către amiralul Stansfield Turner lui R. Kuklinski, la 8 decembrie 1980, se arăta: „Informaţiile tale prezintă o valoare deosebită şi au ajuns la momentul potrivit. După traducere, ele vor fi înaintate personal preşedintelui. Raportul tău are un rol important în luarea de către guvernul Statelor Unite a unor decizii referitoare la acţiunile ce vor fi întreprinse în următoarele zile. Încă o dată, îţi mulţumim pentru aportul şi sacrificiul în slujba cauzei noastre comune. Păcat, totuşi, că nu există posibilitatea de a te ajuta mai mult în îndeplinirea obligaţiilor, în aceste momente dificile. Ne gândim la tine tot timpul“. Având în vedere că, asemenea multor spioni, Kuklinski îşi desfăşura solitar activitatea într-un mediu destul de tensionat, astfel de aprecieri, venite de la şeful instituţiei pentru care lucra, trebuie să fi avut un rol important în susţinerea sa moral-psihică. La propunerea generalului Jaruzelski, colonelul Kuklinski a fost inclus în grupul generalilor care, la ordinul Kremlinului, pregăteau variantele operative pentru introducerea Legii marţiale în Polonia. El a participat, astfel, la elaborarea documentelor pentru instituirea stării de război în ţară, alături de generalii Mieczyslaw Dachowski, Tadeusz Hupalowski, Antoni Jasinski şi Jerzy Skalski. Pe 11 februarie 1981, el a transmis CIA informaţii despre proiectata introducere a Legii marţiale (aplicată din 13 decembrie acelaşi an şi rămasă în vigoare până în iulie 1983), iar în lunile următoare a raportat detalii privind măsurile întreprinse de autorităţi în acest scop, pregătirea de intervenţie a trupelor de securitate, miliţiei, unităţilor Zomo (Unităţile Motorizate ale Miliţiei Cetăţeneşti), armatei etc. După cum rezultă din lucrări recent publicate, Kuklinski se număra printre cei mai apreciaţi şi cei mai bine apăraţi agenţi ai serviciului secret american, care figurau pe lista specială purtând criptonimul de „Bigot“. Potrivit declaraţiilor unor oficiali americani – date publicităţii după 1990 – „nu a existat nicio altă sursă care să ne fi furnizat informaţii atât de preţioase“. (va urma)
Ziarul „Curentul“ continuă prezentarea opiniilor foştilor colegi ai adjunctului şefului Departamentului de Informaţii Externe, Ion Mihai Pacepa, cu privire la „defectarea“ fostului consilier al familiei Ceauşescu. Pe parcursul lunii iulie, când s-au împlinit 30 de ani de la momentul „rebrănduirii“ lui Pacepa, publicaţia noastră trece în revistă elemente şi date inedite ale „dosarului Pacepa“. Menţionez că titlul acestui extins material dedicat celui supranumit „Curva Pacepa“ este inspirat de o sintagmă care nu îmi aparţine, deşi subscriu calificativului, termenii descrierii lui Pacepa aparţinând unuia dintre cei mai influenţi şi mai importanţi jurnalişti americani, David Binder, veteran al jurnalismului american de elită, specialist în intelligence, apropiat al familiei Bush. Este necesară o schiţă a cadrului politic internaţional în care a avut loc „defecţiunea“ lui Pacepa, pentru a înţelege cât stă în picioare din „argumentaţia“ hagiografilor acestuia, ce susţin că acesta ar fi adus mari servicii Vestului, deşi este greu de crezut că putea aduce mai mari servicii Occidentului, în acea perioadă, decât Ceauşescu însuşi. Faptul că abia după zece ani de la intrarea pe mâna americanilor a început să fie folosit Ion Mihai Pacepa arată că de fapt „utilitatea“ sa a început să fie speculată într-un cu totul alt context internaţional decât acela în care „a ales libertatea“, fostul cadru adus în DIE de către Alexandr Mihailovici Saharovski, nimeni altul decât mai marele consilierilor sovietici din Securitate, în perioada 1949-1953. Surprinzător sau nu, se pare că acest aspect a fost obliterat din dosarul de cadre al lui Pacepa, „ascendenţa“ sa fiind practic necunoscută colegilor săi de mai târziu, din Securitatea care începuse eliminarea cadrelor sovietice din structură. După analiza din episoadele trecute a istoricului şi cercetătorului Arhivelor CNSAS, dr. Liviu Ţăranu, urmează alte selecţii din „Dosarul Pacepa“ realizat de redactorii revistei de specialitate „Periscop“, editată de membrii Asociaţiei Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere din Serviciul de Informaţii Externe. Realizatorii „Periscop“ au selectat, cu privire la cazul Pacepa, şi analiza altui specialist, dr. Ion Constantin, cercetător ştiinţific principal la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului. Acesta trasează o linie de demarcaţie între cazul Pacepa şi alt caz celebru, cazul Kuklinski, realizând o analiză comparativă şi aducând argumente ce scot în evidenţă distincţia netă între aceste două cazuri. Mulţi dintre apologeţii lui Pacepa s-au referit la cazul polonezului Ryszard Kuklinski (foto), pentru a-l zugrăvi şi pe Pacepa drept erou. Vom vedea că deosebirea dintre cele două situaţii (şi personaje) nu este în niciun caz în favoarea lui Pacepa. George Roncea
Ascensiunea lui Kuklinski la nivelul cel mai înalt al ierarhiei sovietice
În anii ’70, Kuklinski a avansat treptat în ierarhia militară, prin posibilităţile informative sporite pe care le dobândea, devenind tot mai util pentru serviciul de spionaj în favoarea căruia lucra. La 20 septembrie 1973, Ryszard Kuklinski a fost numit director adjunct al Departamentului de Pregătire şi Operaţiuni din cadrul Statului Major General al Armatei. Noua funcţie i-a creat oportunităţi sporite de a accede mai uşor la date de interes din centrele de comandă ale unităţilor poloneze şi sovietice dislocate în Polonia. Beneficiind de aprecierea şi încrederea deosebită a generalilor polonezi şi sovietici, în perioada 1974-1975, Kuklinski a fost trimis la un curs special pentru ofiţerii de elită, organizat de Academia Forţelor Armate Sovietice „Kliment Voroşilov“ de la Moscova. Aici a fost verificat, desigur, de serviciile de informaţii sovietice, militar (GRU) şi civil (KGB), care nu au descoperit însă nimic deosebit în ceea ce priveşte contactele şi colaborarea ofiţerului polonez cu CIA. La Moscova, Kuklinski – care vorbea foarte bine limba rusă – a stabilit relaţii cu mai mulţi generali sovietici, consolidându-şi, totodată, prietenia cu generalul Kiszczak, pe care l-a ajutat să-şi termine studiile la Academia „Voroşilov“. Continuarea la
Kuklinski – „omul de aur“ al armatei poloneze În discuţiile purtate cu reprezentanţii spionajului american, R. Kuklinski a arătat posibilităţile informative de care dispune, datorită funcţiei pe care o deţinea în cadrul Marelui Stat Major General de la Varşovia, menţionând că ar fi fost denumit de generalul Jaruzelski drept „omul de aur“ al armatei poloneze. A relevat că „în sistemul comunist îi merge bine“, în vara anului următor aşteptându-se să fie avansat la gradul de colonel şi să i se încredinţeze funcţia de şef de Stat Major la nivel de divizie, dar că două evenimente l-au determinat să facă pasul spre americani: invazia în Cehoslovacia, din anul 1968, în cadrul căreia unităţi ale armatei poloneze au participat alături de cele ruseşti, precum şi implicarea armatei poloneze în „pacificarea“ muncitorilor de la întreprinderi din localităţi aflate pe litoralul Mării Baltice, care au demonstrat împotriva regimului, doi ani mai târziu. În cursul discuţiilor i s-au pus 13 întrebări referitoare la diverse probleme ale domeniului său de activitate. Prima dintre acestea se referea la „Planurile militare detaliate ale forţelor armate poloneze, ale URSS şi ale altor state membre ale Pactului de la Varşovia, în cazul unei situaţii de criză, planurile de atac prioritare, precum şi strategiile militare pe termen scurt şi mediu“. Timp de douăzeci de minute, fără întrerupere, Kuklinski a răspuns „magistral“ la această întrebare, folosindu-se cu îndemânarea specifică specialistului militar de harta Europei pentru a face demonstraţia cât mai convigătoare. În final, a adăugat că pentru a răspunde la celelalte 12 întrebări i-ar trebui cel puţin o săptămână, promiţând să dactilografieze răspunsurile, pe care să le furnizeze potrivit procedurii ce-i va fi indicată după reîntorcerea sa la Varşovia. A mai fost întrebat în legătură cu ofiţerii polonezi şi ai celorlalte state din lagărul sovietic, pe care poate conta ca surse de informaţii şi despre care Kuklinski a prezentat o listă detaliată. Continuarea la
Reprimarea revoltelor muncitoreşti – momentul cheie pentru Kuklinski
Potrivit afirmaţiilor lui Kuklinski, evenimentul care l-a convins pe deplin să ia decizia de a colabora cu americanii a fost reprimarea sângeroasă a revoltelor muncitoreşti din Gdansk, Gdynia şi Szczecin, în decembrie 1970. Bilanţul represiunii a şocat opinia publică poloneză, inclusiv cercurile militare, cu toate că nu sunt cunoscute cazuri de insubordonare printre ofiţerii care au participat la operaţiunile de reprimare. După cum va arăta în amintirile sale despre acest episod tragic, Kuklinski a fost cutremurat de faptul că nu s-a găsit atunci nici măcar un soldat polonez care să poată spune: „Nu pot să-mi împuşc mama doar pentru motivul că sunt militar“. Din acel moment, Kuklinski a căutat o oportunitate potrivită pentru contactarea şi iniţierea unei colaborări cu serviciile de informaţii ale S.U.A., în care el vedea un sprijin pentru ca Polonia să-şi redobândească inde-pendenţa. Ocazia contactării americanilor s-a ivit în vara anului 1972. Fiind un navigator pasionat, Kuklinski s-a oferit voluntar pentru o misiune în care ofiţeri ai spionajului militar polonez trebuiau să facă o recunoaştere de teren, în Marea Baltică şi Marea Nordului, sub acoperirea unei excursii turistice, la bordul iahtului „Legia“. La 2 august 1972, Kuklinski, împreună cu fiul său, a urcat pe ambarcaţiunea amintită şi a plecat spre Germania. În ziua de 11 august 1972, când se afla în portul german Wilhelmshaven, a părăsit nava sub pretextul unei plimbări prin oraş. Mergând pe străzile oraşului, s-a autoverificat, pentru a se convinge că nu este urmărit, şi a intrat la un oficiu poştal.
August 17th, 2009 
VR 
Scris de George Damian
Posted in Uncategorized 
Tags: 
+si+Tismaneanu.jpg)
