Mulţi au fost cei care s-au întrebat la ce a servit ceremonia de condamnare a comunismului de către preşedintele Traian Băsescu de vreme ce ea n-a fost urmată de nici o acţiune concretă. Şi mulţi au fost cei care au văzut în demersul dlui Băsescu un simplu – dar cît de eficient! – gest electoral.
Iată, însă, că în iunie 2009 Parlamentul a adoptat Legea 221 pentru despăgubirea victimelor regimului comunist şi a urmaşilor acestora pînă la gradul doi. În sfîrşit, condamnarea comunismului se materializa într-o acţiune reparatorie.
Fireşte, ne puteam întreba cum de a votat Parlamentul o lege pregătită de Marius Oprea şi Constantin Ticu Dumitrescu. Şi, fireşte, ne puteam spune că, 2009 fiind un an electoral, puterea trebuia să răspundă într-un fel sau altul celor care puseseră sub semnul întrebării momentul de glorie al lui Traian Băsescu.
Acţiunile au început să fie depuse la tribunale, Traian Băsescu a fost reales, Marius Oprea a fost dat afară de la Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului din România şi o serie de decizii au fost luate în favoarea victimelor comunismului sau a urmaşilor lor. Totul se desfăşura conform planului…
…Cu o singură excepţie. Statul, care a promulgat Legea 221 acum zece luni, a făcut apel împotriva tuturor sentinţelor pronunţate. Statul, deci, a contestat toate efectele produse de o lege pe care el însuşi a făcut-o să intre în vigoare. Statul a arătat că nu vrea să aplice una dintre legile sale.
Sîntem în plină aberaţie? Nu, sîntem, pur şi simplu, în România.
Acum, la nouă luni de la promulgarea ei, guvernul a constatat că Legea 221/2009 este imperfectă. Prin urmare, guvernul pregăteşte o ordonanţă de urgenţă prin care despăgubirile să fie plafonate la 10 000 de euro pentru fiecare deţinut. Guvernul anunţă, printr-un reprezentant rămas anonim, că această sumă este rezonabilă.
Guvernul îşi arogă dreptul monstruos de a decide limita dincolo de care suferinţa şi oroarea nu mai merită nici o despăgubire. Guvernul îşi arogă dreptul insuportabil de a decide că un an de închisoare sau cincisprezece ani de închisoare valorează 10 000 de euro. Că moartea în camerele de tortură ale Securităţii sau în celulele universului concentraţionar valorează tot 10 000 de euro.
“În ciuda temerilor pe care le împărtăşeam acum două săptămîni cititorilor acestui blog, cartea “a venit pe lume” la data prevăzută, adică pe 1 octombrie. Ba chiar, cu o uimitoare rapiditate, a avut parte şi de o primă cronică (aici), pentru care îi mulţumesc autoarei. Sper să urmeze şi altele – indiferent dacă sînt bune sau rele, pentru că dezbaterea nu se poate naşte din tăcere”, scrie domnul Radu Portocala, pe blogul sau.
Cu un bun simt jurnalistic unic, domnul Radu Portocala observa si semnele noii dictaturi, eurosovietice:
Irlanda – siluirea opiniei publice 02-10-2009 de Radu Portocală Astăzi, în numele “construcţiei europene”, populaţia Irlandei este supusă unui viol moral, unei potlogării anti-democratice pe care se lăfăie eticheta Bruxelles. Dintre toate ţarile membre ale Uniunii Europene, Irlanda a fost singura care a avut reflexul firesc de a supune aprobării populare, prin referendum, Tratatul de la Lisabona – surogat al eşuatei Constituţii a celor 27. Iar irlandezii – aşa cum, mai mult ca sigur, ar fi făcut şi alte popoare dacă ar fi fost consultate – au respins textul. Ceea ce, bineînţeles, a stîrnit enervarea luminoaselor personaje care conduc continentul. A trecut de atunci puţin mai mult de un an şi irlandezii sînt chemaţi să voteze din nou acelaşi Tratat. Pentru că, în democratica noastră Europă, cînd un popor spune “nu” înseamnă că el se înşeală şi că trebuie să i se dea prilejul să se îndrepte. Pentru că, în această Europă pe care Vladimir Bukovski a comparat-o cu o nouă Uniune Sovietică, un “nu” este de neconceput, un “nu” este un viitor “da” smuls prin uzură şi promisiuni despre care toată lumea ştie că nu vor fi respectate. S-a evitat consultarea celorlalte popoare pentru că se ştia cu precizie că multe dintre ele s-ar fi opus adoptării Tratatului. În Germania, de pildă, toate sondajele arătau că 70-80% dintre votanţi ar fi spus “nu”. Ori, în măsura în care acest act este un soi de Constituţie supra-naţională, consultarea prin referendum ar fi fost obligatorie. Cu condiţia să ne fi aflat într-un sistem cu adevărat democratic… Irlandezii au spus “nu”, dar acest drept le-a fost refuzat. Ei vor fi consultaţi pînă cînd, plictisiţi, vor aproba textul Tratatului. Situaţia contrară, însă, nu poate fi imaginată. În Franţa, de pildă, unde Tratatul de la Maastricht – strămoş al celui de la Lisabona – a fost adoptat în 1992 cu mai puţin de 51%, nimeni nu se gîndeşte să organizeze un nou referendum pentru a vedea dacă nu cumva, între timp, poporul şi-a schimbat părerea. Votul de azi din Irlanda mi se pare o derivă extrem de gravă şi un precedent extrem de periculos. Pentru că el arată că opinia popoarelor nu mai contează decît dacă ea corespunde aşteptărilor conducerii supra-naţionale de la Bruxelles.
În decembrie 1989, cînd a fost constituit completul de judecată al soţilor Ceauşescu, iniţiatorii acestei mascarade l-au cooptat, printre alţii, pe maiorul-procuror Dan Voinea. Sarcina care îi revenea era suficient de importantă pentru a elimina categoric ipoteza că această alegere fusese rezultatul unei întîmplări. Este imposibil de crezut că între el şi membrii puterii care tocmai “emana” nu existau vechi conivenţe. Dl Voinea, în momentul în care a intrat în sala unde urma să se desfăşoare spectacolul, ştia că participă la o alcătuire judiciară ilegală: Constituţia (încă în vigoare) nu prevedea existenţa tribunalelor militare de excepţie, iar aşa-zisul decret prin care se înfiinţa cel în cadrul căruia avea să evolueze dl Voinea, semnat de Ion Iliescu pe 24 decembrie, era lipsit de orice valabilitate, întrucît la acea dată dl Iliescu nu avea nici o calitate oficială şi nu putea să semneze acte normative. Nu mai vorbim de faptul că falsul decret nu a fost nici înregistrat, nici publicat. Amintesc, în plus, o ipoteză pe care o susţin de 19 ani, potrivit căreia “procesul” şi execuţia au avut loc la o dată anterioară momentului în care Ion Iliescu şi-a pus semnătura pe acel petec de hîrtie fără valoare legală. În cadrul rechizitoriului pe care l-a pronunţat, dl Voinea a susţinut două capete de acuzare despre care ştia că nu sînt adevărate şi care au contribuit în mod decisiv la pronunţarea pedepsei capitale: genocid (60.000 de victime) şi încercarea de a fugi din ţară pentru a recupera un miliard de dolari depuşi în bănci străine. Dl Voinea nu a ezitat să se folosească de aceste neadevăruri pentru că nu avea nici o îndoială asupra faptului că absurda apărare pe care o avea în faţă urma să-i ţină isonul. Sau pentru că fusese anunţat, ca să formulăm altfel lucrurile, că nu participă la un proces, ci la un spectacol regizat cu mult timp în urmă, ceea ce avea să-i asigure nu numai impunitatea, ci şi celebritatea. Devenit general, dl Voinea a fost însărcinat să ancheteze asupra evenimentelor la al căror moment culminant a participat în mod hotărîtor. O asemenea absurditate nu se putea petrece decît în democraţia originală a lui Ion Iliescu! Rezultatul îl cunoaştem. Dl Voinea a anchetat vreme de 19 ani, a constituit dosare, s-a agitat, dar din toate astea n-a ieşit nimic. Era, în fond, firesc să fie astfel. Cum poate cineva să ancheteze asupra unor evenimente la care a luat parte şi care, din “raţiuni superioare”, trebuie să rămînă obscure? Acum, dl Traian Băsescu doreşte ca generalul Voinea – ieşit de curînd la pensie – să-şi reia activitatea şi să continuie “cercetarea” dosarelor “Decembrie 1989″ şi “13-15 iunie 1990″. E greu de spus dacă situaţia în faţa căreia ne aflăm e ridicolă sau perversă. În ce mă priveşte, aş înclina mai degrabă către a doua posibilitate. În orice caz, ieşirea de ieri a dlui Băsescu – al cărui rol în transportul minerilor către Bucureşti, în iunie 1990, rămîne a fi determinat – a fost, înainte de toate, un simplu gest electoral. Şi poate chiar unul abil.
Decembrie 1989 – o carte
de Radu Portocală
Subiectul precedent îmi oferă ocazia să anunţ cititorilor acestui blog o apariţie editorială. Unii dintre Dumneavoastră ştiu că, în octobrie 1990, am publicat la editura Calmann-Lévy (Paris) o carte intitulată “Autopsie du coup d’État roumain”, în care defineam căderea regimului Ceauşescu drept rezultatul unei lovituri de stat pusă la cale de Uniunea Sovietică şi executată cu ajutorul serviciilor secrete româneşti. La sfîrşitul anului trecut, editura Larousse mi-a propus sa reiau, in cadrul unui nou text, analiza evenimentelor din decembrie 1989. Opacitatea arhivelor, investigaţiile incomplete şi neconcludente – conduse, între altele, de generalul Dan Voinea – au fost elemente care m-au făcut să ezit mai multe săptămîni înainte să-mi dau acordul. În cele din urmă, am acceptat propunerea editorilor şi m-am apucat de lucru. Am trăit, de-a lungul întregii primăveri, săptămîni neplăcute în miezul vastului ţesut de minciuni pe care a trebuit să-l reconstitui şi să-l examinez. Săptămîni de profundă revoltă, în acelaşi timp, faţă de barbaria cinică a regizorilor, care au considerat că acţiunea lor nu se poate legitima decît cu sînge. În sfîrşit, săptămîni de amărăciune văzînd ce s-a ales din speranţele de atunci. Manuscrisul a devenit acum carte. Miercuri seara editorul mi-a înmînat primul exemplar. În librării va apare pe 16 septembrie, moment emoţionant, fireşte, pe care am vrut să-l anticipez aici. https://portocala.wordpress.com/
Lucrul în sine pare a nu avea cine ştie ce importanţă. Şi totuşi… Începînd de mîine, 1 septembrie, nu ne vom mai lumina serile şi nopţile ca pînă acum. Înţelepţii Uniunii Europene au semnat certificatul de moarte al becului cu incandescenţă – cel pe care Edison dacă nu l-a inventat, l-a adus în forma în care îl folosim încă. Într-o lume în care orice dement poate spera să devină un sfînt terorist al noii religii ecologice, becul lui Edison e vinovat de lăcomie. În locul lui, vom fi obligaţi să folosim becurile economice – al căror preţ e mult mai ridicat, a căror bază emite unde cu efecte necunoscute asupra organismului şi care conţin mercur despre care nimeni nu ştie cum va fi reciclat. (Asta în condiţiile în care termometrele cu mercur, considerate periculoase pentru mediu, sînt retrase din comerţ!) Nu mai vorbesc de lumina repede pîlpîitoare a acestor instrumente de pseudo-luminat, care va distruge mulţi ochi. Azi, deja, într-o serie de mari magazine pariziene, becurile clasice dispăruseră. Lumea, care se adaptează la rău cu o uimitoare uşurinţă, a început să facă stocuri! Cum să nu-mi amintesc de Ceausescu şi de stupida idee pe care a emis-o prin 1975: becurile arse trebuiau predate la magazine pentru recuperarea wolframului carbonizat al filamentelor – un lucru care, tehnic, era imposibil. Apoi, becurile s-au rărit, iar puterea lor a scăzut treptat. La fel gîndeşte acum şi Uniunea Europeană. Sigur, se vor face economii de electricitate (spre binele nostru, ni se spune, după cum Ceauşescu, tot spre binele nostru, retrăgea alimentele din magazine). Dar la lumina gălbejită a becurilor cu consum scăzut, serile vor fi mai triste. De asta, însă, imbecililor de la Bruxelles nu le pasă.
P.S. Uitam să spun – dar ce mai contează? – că presa a anunţat în mod foarte discret, acum două luni, intrarea în vigoare a noii măsuri.
Cotidianul “Le Figaro” este unul dintre cele mai citite din Franţa, ceea ce-i permite sa practice tarife publicitare foarte ridicate. Ca orice mare ziar, “Le Figaro” publică o serie de suplimente, în general săptămînale, care, prin varietatea lor, atrag şi mai mulţi cititori. Unul dintre acestea este “Figaroscope”, ghid al activităţilor culturale pariziene.
Săptămîna trecută (17 iunie – n.m), “Figaroscope” conţinea un caiet publicitar central intitulat “Bucarest! & autres merveilles roumaines” (Bucureşti! & alte minuni româneşti).
Un interviu cu dl ambasador Teodor Baconschi – cunoscut în România sub numele Baconsky – deschide broşura publicitară. Urmează o pagină dedicată Institutului Cultural Român, mic exerciţiu de auto-măgulire pe bani grei, conţinînd o scurtă discuţie cu dl Horia-Roman Patapievici.
În total, 11 pagini, dacă socotim şi coperta, de publicitate turistică. În principiu, ar putea fi un lucru normal. Numai că această producţie nu se ridică peste nivelul tristei banalităţi, nu e cîtuşi de puţin incitantă şi, în fond, aminteşte publicităţile turistice pe care le publica ONT-ul pe vremea lui Ceauşescu.
Desigur, ne putem întreba care e scopul acestei iniţiative, taman la jumătatea lui iunie, cînd categoria socială căreia i se adresează “Le Figaro” şi-a făcut de mult planurile de vacanţă. După cum ne putem întreba – şi chiar trebuie să o facem! – cît a costat redactarea şi publicarea broşurii.
Avem de-a face cu o investiţie, iar investiţiile trebuie să fie rentabile. Altminteri, se numesc pierderi sau bani aruncaţi pe fereastră. Am senzaţia – şi nu din antipatie pentru dna Udrea – că terdiva şi insipida publicitate din “Figaroscope” se înscrie în ultima categorie.
Minciuna – între turism şi cultură de Radu Portocală “Cotidianul francez Le Figaro a publicat un supliment special al săptămînalului Figaroscope dedicat atracţiilor turistice din România, materialul fiind intitulat ‘Bucureşti şi alte minuni româneşti’, informează Institutul Cultural Român (ICR).
România se afişează cu toate culorile sale estivale în paginile unui supliment special al săptămînalului Figaroscope […] publicat cu sprijinul ICR, prin programul Publishing Romania, şi al Ministerului Turismului.”
Astfel prezintă Mediafax informaţia pe care o dădeam aici (mai sus – n.m.) cu cîteva zile în urmă.
Ştiu că lumea de azi – şi în special România – nu mai acordă mare însemnătate cuvintelor. Dar totuşi…
Cum poate Institutul Cultural Român să pretindă că este vorba despre “un supliment special” pe care Figaroscope l-a “dedicat” atracţiilor turistice din România – sau, pentru a formula lucrurile mai pe şleau, cum poate ICR să mintă atît de grosolan? Nimeni n-a “dedicat” nimic României! Broşura în cauză, după cum scriam zilele trecute, nu este altceva decît un caiet (sau un insert) publicitar. Un banal spaţiu publicitar. Menţiunea “Publi-Info”, imprimată pe fiecare pagină, e cea mai vizibilă probă. Nu Figaroscope a “dedicat” României acest spaţiu, ci România l-a cumpărat de la Figarscope. Nuanţa contează!
Cît a costat această operaţiune nu vom afla probabil prea curînd. Aflăm însă o ciudăţenie: insertul a fost publicat “cu sprijinul ICR [în primul rînd, n.m.] şi al Ministerului Turismului [în al doilea rînd, n.m.]“. Această iniţiativă se înscrie fără îndoială în cadrul campaniei de promovare turistică lansată la Paris (în limba engleză!) de către dna Udrea, cu ocazia turneului internaţional de tenis “Roland Garros”. Dar ce legătură are Institutul Cultural Român cu asta? Unde scrie că Institutul Cultural Român trebuie sau are dreptul să investească în campanii de publicitate turistică?
Din moment ce Institutul Cultural Român este cel care face, în presa românească, publicitatea acestei publicităţi – încercînd în mod lamentabil să o prezinte ca pe o măreaţă realizare – înseamnă că implicarea sa e mai mare decît cea a Ministerului Turismului. E oare normal să fie astfel? Insemnari politice
Ce demonstreaza Jurnalul National azi:
FIGAROSCOPE UMFLAT ŞI DEZUMFLAT DIN TASTATURĂ Se şterg urmele pentru Elena Udrea (De fapt pentru Patapievici – Nota mea)
Institutul Cultural Român (ICR) a modificat, pe muteşte şi fără nici o explicaţie publică, de pe propriul site datele despre tirajul suplimentului dedicat României de Le Figaro, comandat împreună cu Ministerul Turismului (MT). După ce până la dezvăluirile Jurnalului Naţional tirajul Figaroscope era de 350.000 de exemplare, pentru că datele ICR nu “băteau” cu acelea ale MT, s-au ras din tastatură aproape 150.000 de copii. de Vali Blanaru
Institutul Cultural Român a modificat pe şest datele referitoare la tirajul suplimentului Figaroscope dedicat României, după dezvălurile publicate de Jurnalul Naţional. În urmă cu o lună, ICR trimitea presei un comunicat prin care anunţa apariţia Figaroscope şi difuzarea acestuia într-un tiraj de 350.000 de exemplare. După articolul din Jurnalul, tirajul a devenit subit 209.124 plus 10.000 de exemplare furnizate gratuit ICR. Datele despre tirajul de 350.000 au dispărut de pe site-ul ICR ca şi când nu ar fi fost vreodată afişate acolo.
În ediţia de joi 30 iunie a ziarului publicam articolul “Udrea, contract vicios la Paris”, în care arătam că datele despre tirajul suplimentului publicitar dedicat României se bat cap în cap în funcţie de instituţia care le furnizează.
Cotidianul francez Le Figaro a câştigat, la 3 noiembrie 2008, 30.000 de euro de la Institutul Cultural Român (ICR), prin programul de finanţare Publishing Romania derulat de Centrul Naţional al Cărţii, pentru publicarea în 2009 a unui supliment cultural Figaroscope dedicat României. Ministerul Turismului a intrat şi el în joc încheind la 10 iunie un contract de 15.000 de euro cu Figaro Media pentru apariţia aceluiaşi supliment dedicat României. Suplimentul a apărut deja la 17 iunie sub titlul “Bucureşti şi alte minuni româneşti”.
În contractul publicat pe site-ul Ministerului Turismului nu se precizează care este tirajul respectivului supliment. Adrian Radu, şef de birou la Oficiul de Turism al României la Paris, ne-a declarat că tirajul a fost de 199.000 de exemplare, “plus câteva zeci de mii de exemplare date oficiului şi Institutului Cultural Român”. Această declaraţie este în contradicţie cu cele făcute de reprezentanţii Institutului Cultural Român.
ICR a vehiculat prin comunicat de presă dat publicităţii la 26 iunie un tiraj de 350.000 de exemplare. Miercurea trecută, Magda Cârneci, directoarea ICR de la Paris, ne-a declarat că ICR Paris a primit 5.000 de exemplare suplimentare din Figaroscope şi tot atâtea au ajuns la Oficiul de Turism.
REPLICA ICR În urma materialului nostru am primit un drept la replică din partea ICR. “Spre corecta dumneavoastră informare şi în virtutea dreptului la rectificare şi replică, vă rugăm să publicaţi următoarele precizări: publicarea suplimentului Figaroscope a fost susţinută prin programul Publishing Romania, un program de finanţare al ICR destinat promovării în mass-media internaţionale a culturii şi civilizaţiei româneşti.
Deciziile de finanţare şi sumele alocate sunt stabilite de jurii independente. Conform contractului încheiat cu societatea FigaroMedias în urma deciziei juriului, tirajul suplimentului distribuit împreună cu ziarul Le Figaro a fost de 209.124 de exemplare, la care s-a adăugat un număr de 10.000 de exemplare puse gratuit la dispoziţia ICR şi a Oficiului Român pentru Turism de la Paris.
Editorul Socprese Le Figaro a obţinut din partea ICR, în urma jurizării din data de 3 noiembrie 2008, o finanţare de 30.000 de euro (adică aproximativ 7 eurocenţi per exemplar), dintr-un buget total de 72.000 de euro alocat proiectului. Diferenţa până la suma totală a fost acoperită de editor din alte surse”, spune dreptul la replică transmis de ICR.
COMUNICAT FĂCUT DISPĂRUT Dreptul la replică a fost postat şi pe site-ul ICR de unde a dispărut orice dată despre tirajul de 350.000 de exemplare. “România se afişează cu toate culorile sale estivale în paginile unui supliment special al săptămânalului Figaroscope vândut în circa 350.000 de exemplare. (…)
Pe lângă exemplarele difuzate împreună cu Figaroscope (sic!), alte zeci de mii de copii ale suplimentului au fost puse la dispoziţia ICR şi a Oficiului Român al Turismului pentru promovarea imaginii României în Franţa”, spunea comunicatul ICR de la 26 iunie, care se află încă pe site-ul agenţiei de ştiri Mediafax. Rezultă o diferenţă de 150.000 de exemplare pe care ICR a găsit de cuviinţă să o modifice printr-un drept la replică!!!
Până la închiderea ediţiei, Ministerul Turismului, care a plătit 15.000 de euro pentru supliment, nu a răspuns solicitărilor noastre de a face public tirajul Figaroscope.
FOTO: Pe site-ul ICR, Figaroscope a avut 350.000 tiraj până la apariţia materialului din Jurnalul Naţional
Despre arbitrii morali… de Radu Portocală Găsesc din întîmplare un vechi interviu luat dlui Andrei Pleşu de către Andrei Cornea pentru revista “22″ (13-19 aprilie 1994). Cred că merită readuse în memorie două pasaje care arată în ce măsură timpul (şi nu numai!) poate schimba şi oamenii şi opiniile lor. “Aş mai aminti şi pe dl Mircea Mihăieş, specialistul în proastă dispoziţie de la «România Literară», care în numele unei autorităţi politice şi morale încă nedovedite, întreţine o rubrică monotonă «de opoziţie», pe care o simt inautentică: e intransigenţa vitejilor «de după război», care vor să se acrediteze în lumea bună.” Dl Mihăieş nu s-a schimbat nici în ce priveşte proasta dispoziţie cronică, nici în ce priveşte monotonia. Între timp însă, dl Pleşu a acceptat să-i fie coleg la ICR, iar dna Pleşu să-i fie subordonată. “Desptre tristul grup de bezmetici de la «Cuvântul» (mai există?), care au publicat o colecţie de insanităţi sub titlul «Cazul Pleşu», nu mai vorbesc…” Şi iată că Ioan Buduca, pe atunci redactor-şef al tristului grup de bezmetici, a uitat în asemenea măsură vechea insultă încît anul trecut a sărit ca ars să-l apere pe dl Pleşu împotriva mea, agresorul mitoman. Se vede treaba că bursele (sau perspectiva lor) au darul să şteargă memoriile…
Consilierul de Radu Portocală Aş vrea să-mi spună cineva că presa minte, sau că nu mai ştiu să citesc, sau pur şi simplu că am visat – orice care ar putea să anuleze senzaţia de gol amar care s-a aşezat în mine după ce am aflat că Petre Roman a devenit consilierul politic şi strategul lui Crin Antonescu. Omul a cărui familie a contribuit la distrugerea vechiului Partid Naţional Liberal şi la moartea membrilor săi de frunte; omul care a fost un privilegiat al regimului comunist; omul care s-a aflat la un pas de înrudirea cu clanul Ceauşescu; omul în care s-a avut destulă încredere pentru a fi cooptat ca actor de prim rang în mascarada din decembrie 1989; omul care a participat la omorîrea cuplului Ceauşescu; omul care i s-a subordonat fără să crîcnească lui Ion Iliescu, pînă cînd a fost data afară pe uşa din dos; omul care a condus guvernul mineriadei din iunie 1990; omul care l-a reactivat pe spionul Mihai Caraman, provocînd indignarea Occidentului; omul pe care fostul său adjunct, Adrian Vilău, l-a acuzat în public că a lucrat pentru o putere străină; omul care a minţit de cîte ori a avut ocazia să mintă; omul care, în politică, a ratat totul; omul căruia Traian Băsescu i-a luat partidul dintre mîini cu incredibilă uşurinţă, ceea ce i-a creat probabil aura de cunoscător al preşedintelui; omul pe care nu l-a mai ales nimeni, nicăieri, de ani şi ani; omul care n-a fost în stare să aibă o strategie pentru el însuşi a devenit strategul candidatului liberal la preşedinţia republicii. Cînd voia să numească un general, Napoleon lua despre el toate informaţiile posibile: carieră militară, capacitatea de a comanda, capacitatea de a se înţelege cu inferiorii, inteligenţă, cultură, etc. Dacă toate acestea răspundeau aşteptărilor lui, punea o ultimă întrebare, decisivă: e norocos sau nu? Petre Roman nu numai că nu are calităţile şi nici parcursul care să-l recomande ca strateg liberal, dar, în plus, el pare să nu aibă nici noroc. După cum nici PNL nu a avut noroc în ziua în care acest personaj al trecutului i-a fost impus ca om de viitor. Blog Radu Portocala https://portocala.wordpress.com/
MICI POLEMICI FĂRĂ CONSECINŢE Zilele trecute, în faţa unei asistenţe compuse din studenţi, dl Dinu Patriciu l-a definit pe Horia-Roman Patapievici drept “psihopat”, adăugînd că dovedeşte o pricepere de “piţigoi” în gestionarea banilor Institutului Cultural Român. Dl Andrei Pleşu, care l-a moşit pe dl Patapievici cînd acesta a venit în mica lume a elitei dîmboviţene, s-a simţit obligat să-şi exprime perplexitatea în faţa acestei afirmaţii şi l-a aşezat pe dl Patriciu în categoria PRMiştilor potenţiali. Dl Patriciu ar fi replicat întrebîndu-l pe Dl Pleşu de ce nu-şi dă demisia din cadrul trustului de presă “Adevărul”. Situaţia e, într-adevăr, paradoxală. Dl Pleşu ocupă o poziţie importantă (sau chiar mai multe) în interiorul grupului de presă al dlui Patriciu, ceea ce i-a permis, de la o vreme, să utilizeze coloanele “Adevărului” pentru a lansa o interminabilă campanie de sprijin în favoarea dlui Patapievici, care, la rîndul lui, în “Evenimentul Zilei”, atacă sistematic Partidul Naţional Liberal şi pe primul ministru Tăriceanu. Altfel spus, dl Pleşu s-a folosit de banii liberalului Patriciu pentru a-şi apăra ciracul lansat într-o cruciadă anti-PNL. Sîntem, fără îndoială, în România! De altfel, cam acelaşi lucru se petrecea, pînă nu demult, cu revărsările săptămînale de bilă ale dlui Mircea Mihăieş în paginile “României Literare”. Evident, nu ştiu sigur dacă dl Patriciu a pus într-adevăr întrebarea amintită mai sus. Dar dacă, aşa cum îmi place să sper, lucrurile stau chiar aşa, i se poate răspunde: în măsura în care dl Pleşu a putut să nu-şi dea demisia din guvernul Roman dupa barbara năvălire a minerilor în iunie 1990, de ce ar demisiona acum de la “Adevărul” pentru un asemenea fleac?! Perplexitatea lui nu e decît un mic artificiu retoric, despre care putem fi siguri că, în clipa de faţă, se află deja în sertarul pe care scrie: “Luări trecute de poziţie”. Într-o Românie mereu împotmolită, conţinutul acestui sertar va folosi, cîndva, la redactarea biografiei unui fals apostol. Radu PORTOCALĂ Vezi si Unicitate iceristă Delatori la umbra ICR ICR – o instituţie paradoxală Prieteniile păguboase ale ICR
La emisiunea “6, vine presa!” de la B1 Tv cu Mbela si Livia Dila, unde am fost invitat, s-a discutat din nou – evident – despre “cazul Coroiu”. Cine s-a trezit sa-si dea cu parerea (telefonic)? Traian Radu Ungureanu, jalnicul inTRUs, pupatorul in cur al lui Ceausescu de la organul Uniunii Asociatiilor Studentilor Comunisti (UASCR) “Viata Studenteasca”, plecat in Occident cu acordul Securitatii, aparat vajnic de tovarasica Andreea Pora, de la organul GDS, “22”. Isi permitea sa-l judece pe Ion Cristoiu si sa execute el in dreapta si stanga. Uitase deja ca a fost deconspirat ca un demn colaborator si propagandist al regimului comunist. Iete-te dovada aici. Mai avem si altele… la timpul potrivit.
Amnistierea porcăriilor
de Radu Portocală
Un mic scandal agită presa dîmboviţeană: s-a descoperit că Traian Ungureanu a publicat cîndva în Viaţa Studenţească un articol “de tămîiere”. Unii îl acuză, dar cei mai mulţi îl scuză – aşa cum, de altfel, se întîmplă de fiecare dată cînd iese la iveală vreo mizerie comisă de “unul din ai noştri”, ceea ce, de-a lungul ultimilor 18 ani, s-a întîmplat mult prea des. Am putea considera că un om nu trebuie să fie lapidat pentru că a scris – în general, din motive meschine – o porcărie. Însă cei care, vreme de cinci decenii, au scris cîte o porcărie au fost atît de mulţi încît spaţiul public s-a transformat într-o adevărată cocină. Şi, tocmai pentru că n-au scris decît una, acum pretind să ne fie arbitri. Iar faptul cel mai tulburător este că, unul după altul, ei sînt apăraţi în faţa opiniei publice, dezvinovăţiţi, spălaţi, şi, în cele din urmă, transformaţi în martiri. Vinovaţi nu mai sînt cei care au scris cîte o porcărie, contribuind la murdărirea spiritelor, ci “istericii trecutului”, care scot din lăzile de gunoi şi exhibă abjecţiile produse de stîlpii actuali ai intelighenţiei. Într-o societate care s-a obişnuit să fie strîmbă, nu făptaşii sînt vinovaţi, ci judecătorii! Mircea Cărtărescu îl apără şi el pe Traian Ungureanu (Evenimentul Zilei, 14 martie 2008), arătînd că jurnalismul în România roşie implica sistematic riscul compromisului. Fireşte! Dar lucrul era ştiut şi, tocmai de aceea, jurnalişti deveneau aceia care, dintr-un motiv sau altul, sub o formă sau alta, erau pregătiţi moral să asume permanenta posibilitate a compromisului. Cei care nu aveau această înclinaţie (slăbiciune) se apucau de altă meserie. Pe de altă parte, compromiterea – porcăria – nu trebuie judecată cantitativ, aşa cum face, fals naiv, Mircea Cărtărescu. Pentru că, dacă pornim pe drumul acesta, vom ajunge să spunem că securistul care n-a torturat decît o dată e mai uşor de iertat decît cel care a torturat de o sută de ori. În ce mă priveşte, mi-e imposibil să găsesc diferenţa. Ba chiar îmi spun că poate Traian Ungureanu n-a scris decît o singură porcărie pentru că nu i s-o fi dat posibilitatea să scrie o sută. https://portocala.wordpress.com/
Timp de aproape patru ani, conducerea Institutului Cultural Român şi grupul ei de prieteni-abonaţi – “primul cerc” al intelectualităţii militante româneşti – şi-au folosit frenetic energia pentru a ataca pe toate căile Parlamentul şi guvernul, asumîndu-şi rolul, incompatibil cu funcţiile pe care le ocupă, de agenţi electorali ai preşedintelui Băsescu şi ai PD-L. Guvernul a dat dovadă de inteligenţă refuzînd să se lase atras în această polemică dezlănţuită de o instituţie a statului, iar Parlamentul şi-a exercitat abia în al 13-lea ceas dreptul de a constitui o comisie de anchetă însărcinată să analizeze activitatea Institutului. Mai mult: an după an, fondurile alocate de guvern ICR cu aprobarea Parlamentului au sporit. Acum, cu ocazia prezentării bugetului pentru 2009, s-a anunţat că ICR va primi cu 40% mai puţini bani decît în 2008. “Sabotare neruşinată!” răbufneşte cu obişnuita-i eleganţă dl Mircea Mihăieş, vice-preşedintele ICR. Cît despre dl Patapievici, el sugerează într-o scrisoare deschisă adresată primului-ministru că ar fi vorba de o răzbunare politică. Pornind de la faptul că mandatul de 4 ani al dlui Patapievici va expira în curînd, am putea spune mai degrabă că această hotărîre bugetară este pur şi simplu oglindirea realistă a unui bilanţ mediocru care nu are de ce să stîrnească nici admiraţia, nici generozitatea. Şi, la urma urmei, legea de funcţionare a ICR permite acestei instituţii să-şi găsească sponsori sau să cîştige bani din publicaţii şi organizarea de evenimente lucrative. Scăderea finanţării acordate de guvern ar putea fi, deci, compensată pe această cale dacă membrii conducerii Institutului nu şi-ar istovi dincolo de măsură imaginaţia în virulenţa luptelor politice. E interesant, pe de altă parte, de remarcat că pledoaria dlui Patapievici, în afară de recriminări, nu conţine nici un argument concret în sprijinul menţinerii actualului nivel de finanţare guvernamentală. Pentru el pare a fi o evidenţă ce nu mai trebuie demonstrată că, de 4 ani încoace, ICR desfăşoară o activitate strălucită, benefică imaginii României. Din păcate, realitatea dezminte în fiecare zi această prezumţie. Chiar dacă ICR este o instituţie culturală, rolul pe care îl joacă în reprezentarea României peste hotare ne îngăduie să invocăm obligativitatea eficacităţii. Eficacitatea fiind măsurată de raportul între mijloacele utilizate şi rezultatul obţinut, se poate spune că, în cazul ICR, ea este foarte scăzută. Au fost de ajuns cîţiva ani pentru ca ICR să devină un adevărat minister – care, printr-un formidabil paradox, este nu numai extra-guvernamental, ci şi anti-guvernamental, şi care acţionează într-un regim de absolută autonomie faţă de orice altă instituţie a statului. Mijloacele umane şi materiale s-au înmulţit în mod spectaculos, ceea ce înseamnă că preţul fiecărei acţiuni organizate a crescut în aceeaşi proporţie. Rezultatele, însă, au rămas, de cele mai multe ori, la acelaşi nivel. Ceea ce înseamnă că eficacitatea e mai mică azi decît acum 4 ani. Mă voi folosi de un exemplu pe care îl cunosc îndeaproape. Pe vremea cînd conduceam filiala de la Paris a ICR, eram 5 angajaţi şi aveam un buget pentru acţiuni de 70.000 de euro pe an; acum, aceeaşi instituţie are 8 angajaţi, salariile au crescut simţitor, iar bugetul pentru acţiuni a fost triplat. Oricine îşi va da osteneala să facă o comparaţie va constata că această substanţială sporire a mijloacelor nu se traduce nici prin creşterea numărului de acţiuni, ci chiar dimpotrivă, nici prin înmulţirea publicului participant. Prin urmare, aplicînd raportul evocat mai sus, se poate vorbi despre o prăbuşire dramatică a eficacităţii. Să extrapolăm. Societatea X, care produce, de exemplu, biscuiţi, face apel la agenţia de publicitate Y pentru a o ajuta să-şi vîndă mai bine marfa. După un timp judicios de lung, societatea X constată că agenţia Y plăteşte o armată de directori artistici, de redactori şi de ilustratori, cumpără spaţii publicitare cu toptanul, dar vînzările de biscuiţi stagnează. În mod logic, societatea X rupe contrcatul cu agenţia Y şi caută o altă soluţie. Este exact relaţia în care s-au aflat pînă acum România (societatea X) şi ICR (agenţia Y). Statul dădea din ce în ce mai mulţi bani ICR în vederea obţinerii unui rezultat, iar ICR îi cheltuia fără să dea nici o socoteală şi fără să obţină ceea ce-ar fi trebuit să obţină. Cuvîntul dlui Patapievici, asigurările lui personale ajungeau pentru a da impresia că succesul este total. Dl Patapievici, care este sigur că la sfîrşitul lui ianuarie va căpăta un nou mandat de preşedinte al ICR, protestează azi în numele acestei certitudini, dar şi de pe poziţia confortabilă a celui care s-a obişnuit să primească mereu fără să justifice vreodată. “Domnule prim-ministru, prin decizia dvs. de a reduce cu 40% bugetul ICR ucideţi cu bună ştiinţă una dintre foarte puţinele instituţii româneşti care au ştiut în ultimii ani să arate lumii civilizate o faţă a României deopotrivă nobilă, inteligentă, talentată şi onestă” scrie dl Patapievici. Ar putea fi frumos daca ar fi adevărat. Cîţi reprezentanţi ai “lumii civilizate” trec pragul Institutelor Culturale din străinătate? În medie, 30-35 la fiecare acţiune. E foarte puţin faţă de costul actual al acţiunilor! De ce nu pot fi atraşi mai mulţi participanţi? Pentru că, departe de a li se arăta “o faţă a României deopotrivă nobilă, inteligentă, talentată şi onestă”, de cele mai multe ori li se propun fleacuri, a căror furnizare este asigurată permanent de reţeaua prietenilor. De ce-ar da buzna sponsorii privaţi să finanţeze aceste non-evenimente? Putem, în fond, să ne bucurăm de faptul că ele nu atrag decît un public nesemnificativ numeric: riscul de a ne face de rîs devine astfel minim! Din păcate, trebuie să recunoaştem că România nu este încă, nici cantitativ, nici calitativ, o producătoare de cultură suficient de mare pentru a avea nevoie de un cripto-minister care să-i exporte producţia. Cu atît mai mult cu cît acest export se numeşte diplomaţie culturală, iar ICR beneficiază de privilegiul “moral” de a refuza să-şi coordoneze acţiunile cu Ministerul Afacerilor Externe, singura instituţie care, constituţional, gestionează diplomaţia ţării. Independent prin statut şi compoziţie, ICR concepe o strategie diplomatică ce-i este proprie. Merită subliniat şi faptul că ICR e o instituţie fără echivalent în vreo altă ţară, un experiment pur românesc care a produs rezultate neconvingătoare. Alte state, mai mari şi mult mai prezente pe scena culturală a lumii, se mulţumesc cu o direcţie generală în cadrul ministerelor de externe, unde diplomaţia culturală este lăsată în sarcina diplomaţilor. România a simţit nevoia să înfiinţeze o instituţie aparte căreia să-i atribuie această misiune şi pe care s-o lase în seama intelectualilor oficiali – cu toate riscurile inerente unei astfel de ciudate iniţiative. Legiuitorii de atunci au transformat în realitate, prin votul lor, proiectul prezidenţial. Cei de mîine vor trebui, privind în urmă şi cumpănind, să se întrebe: în forma lui actuală, cui îi serveşte Institutul Cultural Român?
Acum 25 de ani, cînd Luvrul a intrat într-o lungă şi complicată perioadă de refacere, vastul şantier a fost înconjurat, aşa cum se face totdeauna, cu palisade. Ministrul culturii de pe atunci, adept al experimentelor şi al modernităţii, a invitat mai multe echipe de artişti ai străzii să-şi slobozească imaginaţia şi să picteze în deplină libertate pe aceste palisade. Iniţiativa n-a stîrnit însă nici un entuziasm. În primul rînd, pentru că faimoasa “street art” încetase să mai fie o noutate (ba chiar lumea se săturase să vadă înmulţindu-se pe zidurile oraşului aceste producţii adesea neispirate) şi, în al doilea rînd, pentru că, prin definiţie, “street art” nu se face cu voie de la minister şi nici în deplină libertate, ci sub presiunea şi cu graba pe care le implică săvîrşirea actului protestatar clandestin. Un sfert de secol mai tîrziu, Institutul Cultural Român propune la New York o expoziţie de “street art” şi încearcă s-o prezinte drept avangardistă. Idee surprinzătoare în sine, pornind parcă de la premiza că eventualii vizitatori sînt orbi şi n-au băgat încă de seamă ce se petrece de trei decenii pe faţadele care-i înconjoară. Idee surprinzătoare, apoi, pentru că introducerea acestei forme de artă într-o galerie – care, în plus, aparţine unei instituţii de stat – anulează instantaneu caracterul subversiv care îi este propriu şi transformă acţiunea, prin finanţarea oficială de care a beneficiat, într-o caricatură derizorie a propriei sale idelogii. Nu cred că ar fi fost nevoie să se scrie mai mult despre această expoziţie. Din păcate, presa a găsit cu cale să se arunce avidă asupra bietului ponei roz cu zvastika pe crupă, ridicîndu-l la rang de scandal naţional şi chiar internaţional, iar această furtună mediatică a permis conducerii ICR să escamoteze celălalt scandal – real, de data asta – pe care ar fi putut şi ar fi trebuit să-l provoace exportul de turnători şi de maniaci ai falselor titluri. În cadrul unei operaţiuni extrem de abile, fleacurile de la New York au devenit copacii în spatele cărora se ascunde pădurea. Providenţial inspirat de răbufnirile prost plasate ale presei, Institutul Cultural Român a reuşit să facă din neînsemnatul ponei un gigant şi să facă uitată la umbra lui adevărata mizerie: cazul Antohi & Co. Cei care s-au ridicat cu furie împotriva stupidei idei că ar fi existat “securişti buni” şi “securişti răi” se forţează acum să uite că turnătorii au fost cîrjele infame ale securiştilor şi încearcă să impună ideea că ar exista turnători scuzabili, turnători reciclabili, turnători exportabili pe temeiul unei false excelenţe academice. Ce ar fi trebuit să tulbure presa nu e răsuflatul ponei roz, ci contorsiunile prin care conducerea Institutului Cultural Român s-a străduit să justifice cazul Antohi & Co şi care, în fond, n-au făcut decît să divulge lamentabil găunoşenia a 19 ani de agitaţie civic-moralizatoare. Privite restrospectiv, lecţiile de salubritate publică pe care le-au dat demnitarii-cronicari de la Institutul Cultural Român nu mai au nici un sens. Sau, poate, doar unul singur: acela de a pregăti îndoielnice solidarităţi. “Noi care, atîţia ani şi cu atîta străşnicie, am condamnat ticăloşia unora, ne-am cîştigat dreptul să absolvim ticăloşia altora.” Sîntem în 2008, totul e aşa cum a fost scris, nemernicii navighează pe creasta valului, iar moraliştii ne conduc pe drumul mocirlos al uitării. Atîta vreme cît vor continua să fie aplaudaţi, se va putea spune că ne merităm soarta. Radu PORTOCALĂ
April 8th, 2010 
VR 
Posted in 
Tags: 
