Posts Tagged ‘radu portocala’

Brândușa Armanca, ICR-Budapesta: “EU NU REPREZINT ROMÂNIA!”. ICR: 10.000 de euro pentru un ungur, 4000 pentru un român

Brandusa Armanca (persoana sfericoidala care nu e Plesu, din fotografia alaturata), director al ICR-Budapesta, functionar public, cu salariu platit din buzunarele noastre, a comis azi un act pentru care va fi reclamata atat la Agentia Nationala a Functionarului Public cat si la conducerea Ministerului Afacerilor Externe (pentru ca ICR este, deja, o institutie anti-romaneasca). Aflata la Reuniunea Anuala a Diplomatiei Romane, intr-o disputa publica, starnita chiar de ea, pe tema premierii, din banii nostri, ai patibularilor, a unui revizionist maghiar recunoscut – directorul Duna TV si al postului adiacent cu nume elocvnet, Autonomia TV, Cselényi Laszlo -, directoarea ICR-Budapesta a exclamat, referitor la acest act: “EU NU REPREZINT ROMANIA!”. Intrebata, alaturi de alti martori, in numele cui a oferit atunci acel premiu, Armanca a continuat: “In numele ICR-Budapesta!”. Si ICR-Budapesta pe cine reprezinta?, am insistat eu. “Treaba noastra!”, a fost raspunsul incredibil venit din partea functionarului public pripasit la Budapesta. Inteleg ca “noi”, adica cei de la ICR, nu reprezinta Romania. Gura pacatosului adevar graieste!

Vezi mai jos scandalosul caz ICR-Budapesta promovatorul autonomiei teritoriale, care se adauga la scandalosul caz ICR-Stockholm promovatorul homosexualitatii, care se adauga la scandalosul caz al ICR-NY promovatorul kitschului anti-crestin si anti-semit, care se adauga la scandalosul caz al ICR-Paris si ICR-Berlin promovatoarele “stiintei turnatoriei”, care se adauga la scandalosul caz al mentinerii unor anti-romani ca HR Patapievici, Mircea Mihaies si Tania Radu la sefia ICR. Asta-i “diplomatia culturala” a Romaniei? Comandante, nu mai vezi padurea de uscaturi?

Premierea postului DUNA si AUTONOMIA TV de catre ICR-Budapesta

Conform unui comunicat al Institutului Cultural Roman – Budapesta, presedintele ICR, Horia Roman Patapievici, insotit de vicepresedintele ICR, Mircea Mihaies de rectorul Colegiului Noua Europa, Andrei Plesu, si de alti membri ai trupei de profitori, au decernat la Budapesta, pe 11 decembrie, la Palatul Duna, “Premiul de excelență culturală al ICR Budapesta”, alături de “premiile media”. “Premiul cultural, costând intr-un trofeu de bronz creat de sculptorul Peter Jecza, membru al Academiei de arte din Romania si deopotrivă al Academiei de arte frumoase din Ungaria, precum si dintr-o consistentă sumă de bani, va fi inmânat celebrului scriitor Esterházy Peter, tradus in România cu Un strop de pornografie maghiara, O femeie (la Humanitas, evident), Verbele auxiliare ale inimii si sub tipar Harmonia caelestis (Curtea veche)”, transmite ICR Budapesta. “Premiile media vor incununa carierele jurnalistilor Cselényi Laszlo, presedintele Duna TV, canal international care implineste 15 ani, si Eva Iova, redactor sef al revistei Foaia Românească din Gyula”.
Ceea ce a refuzat sa transmita ICR este ca “suma consistenta de bani” a fost de 10.000 de euro pentru Pornografia maghiara preferata de Humanitas iar, cand a fost sa recompenseze jurnalismul din Ungaria, Plesu, Patapievici si Coop s-au gandit ca presedintele unui post total antiromanesc, cum este DUNA TV, care are ca televiziune subsidiara si postul directionat spre Slovacia, Voivodina si Transilvania, denumit sugestiv AUTONOMIA TV, merita 6000 de euro iar romanca Eva Iova, de la “Foaia romanesca”, ziarista care se lupta zilnic cu iredentismul si agresiunea maghiara de stat, merita premiul cel mai mic, de 4000 de euro.
Gestul acestora, impreuna cu modul patologic in care Ioan Buduca – cunoscut pentru deviatiile si pasiunile sale inversioniste – a sarit in apararea lui Horia Roman Patapievici au provocat o reactie din partea fostului director al ICR-Paris, scriitorul anticomunist Radu Portocala, pe care o prezentam integral mai jos. Foarte interesant, aflam modul in care “operele” lui Plesu sunt publicate si “vandute” in Occident la fel cum se proceda, pe vremuri, cu cele ale lui Ceausescu.

Prieteniile paguboase ale conducerii ICR

Zilele trecute, presedintele Institutului Cultural Roman, Horia Roman Patapievici (foto), insotit de vicepresedintele ICR, Mircea Mihaies si de rectorul Colegiului Noua Europa, Andrei Plesu, au decernat la Budapesta premii in valoare de 15.000 de euro din partea ICR scriitorului maghiar Esterhazy Peter si presedintelui DUNA TV, Cselényi Laszlo, care raspunde si de postul anti-romanesc AUTONOMIA TV. Iată reacția scriitorului anticomunist Radu Portocala:

Imi lasasera un gust neplacut, acum cateva saptamani, dizgratioasele contorsiuni prin care Ioan Buduca incerca sa-si convinga memoria de irealitatea unei discutii la care el insusi a participat (ZIUA, 3 septembrie 2007). Cu putin timp inainte, scrisesem ca informatia privitoare la vizita lui Ion Iliescu la Tescani imi fusese data in mai 1990 de catre Radu G. Teposu. “Radu Portocala se intareste in iluzia ca in mai 1990 Teposu i-ar fi comunicat o informatie”, noteaza Buduca, sugerand ca as suferi de halucinatii retroactive. Daca Ioan Buduca a uitat aceasta discutie, petrecuta in mica redactie a “Cuvantului”, inseamna ca are probleme de aducere aminte si ca nu e nimic de facut. Daca, insa, el se preface ca a uitat-o numai pentru a-i fi pe plac dlui Andrei Plesu, inseamna ca are probleme morale, ceea ce e mult mai grav si, din pacate, la fel de iremediabil. Pe 8 decembrie 2007, tot in Ziua, Ioan Buduca – fost si poate actual colaborator al ICR – se dezlantuia impotriva senatorului Eugen Mihaescu, folosind prilejul pentru a-mi da si mie o mica lovitura. “Ce-a mai auzit domnul senator Mihaiescu (sic!)? I-a spus Radu Portocala, fost director la ICR Paris, ca ICR Bucuresti ar fi alocat o suma <exorbitanta> pentru o traducere a unei carti de Andrei Plesu in franceza. “Dl senator Eugen Mihaescu a citit, ca multi altii, ceea ce scriam, pe 1 decembrie 2006, in scrisoarea mea de demisie: <ICR Bucuresti a semnat cu un editor francez, fara respectarea nici uneia dintre procedurile care ne sunt impuse noua, un contract scandalos de 28.500 de euro (la care se vor adauga pretul traducerii si drepturile de a reproduce ilustratiile) pentru publicarea unei carti care, in mod sigur, nu se va vinde. Un editor mai scrupulos, sau o negociere mai serioasa, ar fi redus aceasta cheltuiala la aproximativ 6.000 de euro!> Presa bucuresteana a descoperit repede, chiar de la ICR, despre ce carte era vorba si a facut mai multe comentarii acide pe aceasta tema. Dl senator Mihaescu a avut deci la dispozitie destule surse publice. Care e, insa, povestea acestei carti? Sa subliniem, de la bun inceput, ca e vorba despre “Pitoresc si melancolie” – teza de doctorat a dlui Plesu, sustinuta in 1977 si aparuta la Editura Univers in 1980. In 2006, ICR Bucuresti a decis s-o publice in Franta, de aceasta “realizare” ocupandu-se personal dl Mircea Mihaies. Dosarul a ajuns, fireste, la ICR Paris in primavara lui 2006. El continea primul capitol tradus in franceza si un curiculum vitae al autorului, din care am aflat ca numarul premiilor si al titlurilor de doctor honoris causa acumulate de dl Plesu e sensibil mai mare decat acela al cartilor publicate. Am inceput prin a inmana acest dosar directorilor a doua mari edituri pariziene (Grasset si Fayard), care, dupa cateva saptamani, si-au manifestat dezinteresul total.

“Operele” lui Plesu, cumparate ca cele ale lui Ceausescu

Cum am comunicat la Bucuresti acest rezultat foarte putin pe masura pretentiilor si asteptarilor, sacra misiune de a-l publica in Franta pe dl Plesu mi-a fost retrasa discret. Intre timp, imi inchipui cu usurinta prin ce intermediari ICR Bucuresti a continuat negocierile, dar, cu toate ca eram inca director al Institutului de la Paris, nu am mai fost tinut la curent cu evolutia lor, ceea ce inseamna ca se hotarase “scurt-circuitarea” mea – tehnica nu numai ineleganta, ci si anormala in circumstantele date.
Printr-o pura intamplare – altminteri nu as fi aflat niciodata de existenta lui! -, cu o luna inainte sa demisionez, am descoperit contractul care avea sa fie semnat cu editura Somogy. Astfel am aflat ca ICR urma sa “participe” cu 28.500 de euro la aceasta publicare si ca, in plus, se angaja sa plateasca traducerea in franceza si drepturile de reproducere a ilustratiilor (tarifele muzeelor fiind, in medie, de 100 de euro pentru o imagine). Stiind cat costa tiparirea unei carti in Franta, am comunicat la Bucuresti uimirea pe care mi-o pricinuisera termenii acestui contract, din care simtul masurii lipsea cu totul. Fara rezultat, evident! Biografia dlui Plesu avea nevoie de aceasta editie franceza si, iata, ICR era in masura sa-i faca un mic serviciu.
Finalul intamplarii confirma cele ce prevazusem acum un an. Cartea a aparut pe 24 septembrie 2007, dar, cateva zile mai tarziu, Editura Somogy o anunta ca epuizata. Succes fulgerator? Nici vorba! Un editor demn de acest nume nu lasa sa se epuizeze un titlu atat de repede, ci il retipareste pana cand satisface integral cererea pietii. Singura explicatie posibila e ca ICR a cumparat cele cateva sute de exemplare publicate (fiecare costand 30 de euro, ceea ce e enorm pentru o lucrare de 190 de pagini!) si le-a pus la hibernat in vreun depozit. Tot asa facea si MAE, inainte de 1989, cu “operele” lui Ceausescu, editate pe bani grei in toate limbile pamantului.

Institutul Cultural Roman a cheltuit, asadar, o suma considerabila pentru a publica in Franta o carte care nu a trait, care nu a starnit nici un ecou si care a disparut in momentul aparitiei. Altfel spus, bani aruncati pe geam. Precedentele doua esecuri ale dlui Plesu pe piata cartii din Franta (Editions de l’Herne in 1990 si Editions Buchet-Chastel in 2005), ambele finantate de Centre National du Livre de la Paris, ar fi trebuit, totusi, sa constituie un semnal de alarma pentru conducerea ICR. Ei bine, nu! Nobilul sentiment al prieteniei – pe bani publici, fireste! – a precumpanit. Si totusi, nici prietenia, nici banii publici nu l-au ajutat pe dl Plesu sa parcurga lungul si anevoiosul drum de la Dambovita la Sena – oricat s-ar chinui Ioan Buduca sa creada contrariul.

Radu PORTOCALA

ZIUA, vineri, 14 decembrie 2007

ICR: 10.000 de euro pentru un ungur, 4000 pentru un roman

de Victor RONCEA

Institutul Cultural Roman ne ofera un nou “Drept la replica”, de data aceasta la articolul fostului director al ICR-Paris, reputatul scriitor si publicist anticomunist Radu Portocala, publicat de noi sub titlul “Prieteniile paguboase ale conducerii ICR”.

Conducerea ICR crede deja ca trimiterea unor tidule in plic, prin care se eludeaza regulat raspunsul, pe puncte, la reclamatiile de presa si, apoi, stimularea unor sinecuristi ai ICR sa aduca jigniri grave ziarului ZIUA, poate deveni o practica.

In noul “Drept la replica”, la fel, se ignora total oferirea unei explicatii firesti. De exemplu, pentru premierea, din banii contribuabilului roman, a presedintelui unor televiziuni ungare cu o politica anti-romaneasca fatisa. Este vorba de presedintele DUNA TV, Cselnyi Laszlo, care raspunde si de postul subsidiar denumit sugestiv AUTONOMIA TV, si caruia ICR i-a oferit pe 11 decembrie, la Palatul Duna din Budapesta, un premiu in bani de 6000 de euro. Tot atunci i-a fost oferit scriitorului maghiar Esterhazy Peter, cu volumul Humanitas “Un strop de pornografie maghiara”, premiul cel mare de 10.000 de euro. Iar jurnalistei romance care cu greu reuseste sa publice “Foaia romaneasca”, Eva Iova de la Gyula, i s-a oferit si ei un premiu, sa fie!, de 4000 de euro. Nu este foarte clar nici de ce la aceasta manifestare a trebuit sa se deplaseze, tot pe banii contribuabilului, si presedintele ICR, Patapievici, si vice-presedintele, Mircea Mihaiesi, si altii, in frunte cu Andrei Plesu.

In acelasi drept la replica, se afirma totusi ceva, legat de teza de doctorat a lui Andrei Plesu, sustinuta in 1977, “Pitoresc si melancolie”, pe care ICR s-a gandit sa o publice la Paris pentru 28.500 de euro. Si anume ca ICR “a primit gratuit, conform contractului de finantare, 200 de exemplare din tiraj”. Ce sa intelegem, ca cele 200 de exemplare sunt tot tirajul care a costat doar 28.500 de euro, si, acum, daca s-a epuizat – dupa cum a constatat Radu Portocala la fata locului, la Editura Somogy – trebuie sa ne asteptam la editia a doua?

Publicarea tezei lui Plesu ar fi fost desemnata de un “juriu independent”, mai afirma ICR. Intrebarea noastra este insa daca nu cumva publicarea acestei teze, din 1977, are totusi vreo legatura cu “prieteniile paguboase ale ICR”, cu faptul ca ziaristul de la “Dilema” Andrei Plesu este promovatorul fizicianului Horia Roman Patapievici sau poate cu faptul ca Plesu face parte din Consiliul de Conducere al ICR sau poate cu faptul ca sotia sa, Catrinel Plesu, este chiar directorul Centrului de Carte al ICR. Daca nici una dintre aceste posibilitati nu poate fi considerata – desi un anchetator OLAF ne-a invatat ca traficul de influenta si conflictul de interese stau la baza coruptiei institutionalizate – ne cerem scuze si propunem ICR sa publice si TOATE celelalte “lucrari” ale lui Andrei Plesu din vremea celor opt ani de cercetator la Institutul de Istoria Artei, aparute in revista institutului, “Studii si cercetari de istoria artei”, si anume: o treime de coloana plus alte opt pagini, in 1972, 15 pagini, in 1978 plus alte 2 pagini, in 1988, dupa ce se intorsese de la cele doua burse Humboldt derulate in Republica Federala Germania.

Asteptam, de asemenea, un “Drept la replica” care sa-l corecteze pe colaboratorul ICR, Ioan Buduca, care afirma: “Vorba lui Goethe: daca o carte se intalneste cu un cap si suna a gol, nu intotdeauna e de vina cartea”. Probabil ecoul sunetului scos a reverberat atat de tare incat conexiunile nu l-au mai gasit pe adevaratul autor, acesta fiind de fapt umoristul si omul de stiinta german Georg Christoph Lichtenberg.

ZIUA,  luni, 17 decembrie 2007

Sursa: Roncea.Ro

Vezi si Raluca22:

Caracatita ICR- astazi, “bratul de la Budapesta”

Noua securitate-partea a II-a. Caracatita ICR- “bratul” Budapesta- Brandusa Armanca

Noua Securitate- partea a III-a. Caracatia ICR- “bratul” Budapesta- Brandusa Armanca

si

Alianta Familiilor din România critica Institutul Cultural Român pentru promovarea homosexualitatii

Renegarea renegării

Pe 28 iulie 1991, într-o scrisoare adresată lui Alexandru Paleologu, Horia-Roman Patapievici scria: “Mă doare că tatăl meu s-a amestecat cu răul din jur pentru a mă creşte pe mine în belşug. Mă doare faptul că toate cărţile prin care eu am devenit altceva decît cei pe care îi dispreţuiesc au fost cumpărate cu bani cîştigaţi prin apostazia familiei mele. Ei s-au ticăloşit nu pentru a mă salva (asta a fost graţia lui Dumnezeu şi voinţa mea), ci pentru ca eu să fiu un ticălos şi mai mare, şi anume unul cu un somn liniştit.”
În 1996 Horia-Roman Patapievici considera că această mărturisire îşi păstrase actualitatea, de vreme ce o publica în volumul “Politice” (Ed. Humanitas). Sinceritatea privirii pe care o arunca asupra biografiei tatălui său îi cîştiga, atunci, admiraţia multora. Mai precis, a acelora care încă nu înţeleseseră că Patapievici, în cursa lui frenetică după funcţii, onoruri şi indemnizaţii, era gata să spună orice. Tînărul – pe atunci – autor îşi compunea personajul: amestec de erudiţie şi de moralitate. Din experienţa lui Paleologu, el învăţase utilitatea spovedaniei. Spovedanie parţială, totuşi, căci nu aflăm din ea cum se numea răul cu care se amestecase tatăl său, în ce consta apostazia. Iar dosarul lui nu l-a văzut nimeni.
Cîţiva ani mai tîrziu, Horia-Roman Patapievici nu mai avea, probabil, nimic de dovedit. Devenise un om public, o autoritate morală, un reper. Putea să-şi caute chipul în oglinda neagră a apostaziei pe care o condamnase la propriul lui tată. Sub titlul cu iz dinastic “Atac la familia Patapievici”, Robert Turcescu îl intervieva pe 2 octombrie 2002 (”Evenimentul zilei”). Trecînd peste tot ce scrisese el însuşi, revoltat de murdăria sufletească a celor care nu făcuseră decît să repete aceleaşi lucruri, Horia-Roman Patapievici decreta: “Memoria tatălui meu n-are a fi apărată pentru că nu este murdară.” O curăţase, în doar cinci ani, urcarea fiului pe piedestal.
Radu Portocala
Vezi si

Radu Portocala despre turnatorii cu acoperire ICR

Scriitorul anti-comunist Radu Portocala scrie pentru ZIUA un text zguduitor despre imoralitatea celor care pretind ca au “condamnat comunismul” pe langa Traian Basescu

DELATORI LA UMBRA I.C.R.

Uimitoarea remanenţă securisto-comunistă din viaţa politică, economică şi culturală a României de azi nu poate decît să contrarieze amintirea alegerilor din 2004, cîştigate de dl Traian Băsescu în primul rînd pentru că şi-a sugerat dezicerea de afilierile dinainte de 1989. Această sugestie i-a atras, în primele luni ale mandatului său prezidenţial, venind din diverse direcţii, cereri insistente şi încrezătoare de condamnare a regimului comunist. După o serie de ezitări – dintre care unele păreau să prefigureze un iminent refuz – dl Băsescu a dorit să i se aducă “probe” incriminante. În mod inexplicabil, miile de publicaţii, miile de mărturii adunate de-a lungul anilor nu-i erau de ajuns. Dl Băsescu avea nevoie, pentru a se convinge de necesitatea condamnării comunismului, de un raport oficial. Astfel a fost creată “comisia Tismăneanu”, care, după cîteva luni de lucru, a produs un document mediocru, incomplet şi, din pricina trecutului cel puţin tulbure al unora dintre autorii lui, de o valoare morală contestabilă. Pe baza acestui document, preşedintele Traian Băsescu a condamnat regimul comunist din România, cerînd în numele statului român “scuze celor care au suferit, familiilor lor, tuturor celor care, într-un fel sau altul, şi-au văzut destinele ruinate de abuzurile dictaturii.”
Astfel gîndită, astfel dusă “la bun sfîrşit”, acţiunea de condamnare a regimului comunist din România poate fi considerată drept încă un paradox ineficient al spaţiului mioritic.
În timp ce “comisia Tismăneanu” se chinuia să demonstreze ceea ce toată lumea ştia de mult, dl Băsescu îşi sporea popularitatea ordonînd cîtorva dintre multele servicii secrete româneşti să transfere arhivele Securităţii către CNSAS. Fireşte, lucrurile au fost făcute parţial şi atît de haotic încît cercetarea dosarelor e şi azi un adevărat calvar, iar adevărul e încă departe.
Dar chiar dacă – pentru a cita încă o dată fraza pe care Cioran o repeta adesea cu amărăciune – “în România totul e posibil şi nimic nu are consecinţe”, chiar dacă nici condamnarea comunismului, nici deschiderea (parţială) a arhivelor nu au avut darul să cureţe noroiul adunat timp de o jumătate de secol, aceste gesturi au creat în conştiinţa societăţii iluzia că ar exista o voinţă de limpezire şi că această voinţă îi este proprie dlui Băsescu. Nu este aici locul să discutăm posibilitatea transformării unei astfel de iluzii în realitate. Fapt e că, în această luptă fără rezultate cu înspăimîntător de prezentele “forţe ale trecutului”, dl Băsescu se sprijină pe un grup de intelectuali printre care îl aflăm, la loc de frunte, pe dl Horia-Roman Patapievici, fost membru al Colegiului CNSAS, fost membru al “comisiei Tismăneanu” şi actual preşedinte al Institutului Cultural Român.
Privind acest strălucit parcurs, ne-am putea închipui că de-a lungul anilor petrecuţi printre dosare, în mizerabila vîltoare a denunţurilor scoase la iveală, conştiinţa dlui Patapievici a dezvoltat o sensibilitate acută pentru acest subiect, o repulsie viscerală împotriva delatorului a cărui proză nemernică alimenta sinistrele activităţi ale anchetatorului. Ne-am putea închipui, de asemeni, că, numit de preşedintele Băsescu la cîrma instituţiei care exportă cultura ţării şi, totodată, consultat de acesta în chestiuni ce ţin, între altele, de morala publică, dl Patapievici împărtăşeşte în mod firesc acele convingeri ale preşedintelui care i-au asigurat victoria din 2004. Se pare totuşi că lucrurile nu stau astfel.
Ca membru al Colegiului CNSAS, dlui Patapievici nu i se cunoaşte decît o ispravă notabilă: aceea de a fi tăinuit dosarul de informator asiduu al prietenului său Sorin Antohi. Ca preşedinte al ICR, el a persistat în exportul, pe spezele şi cu girul acestei instituţii prezidenţiale, al unor personaje îndoielnice sau chiar murdare. Recentul scandal legat de trimiterea delatorilor Sorin Antohi şi Andrei Corbea-Hoişie la şcoala de vară pe care o organizează ICR la Berlin este sumbra încununare a unei activităţi care, examinată cu atenţie, are de ce uimi.
Interpelat în presa germană de către scriitoarea Herta Müller, dl Patapievici a răspuns ţîfnos, calificînd această interpelare drept “tendenţioasă”. Cît de străin trebuie să fii de cea mai elementară idee a dezgustului – şi, în primul rînd, a dezgustului de sine – pentru a pretinde, după ce ai fost membru al Colegiului CNSAS că e “tendenţios” să fie criticată folosirea unor foşti delatori de către o instituţie a statului care reprezintă în lume cultura (sufletul) României! Oare dl Patapievici consideră că decizia preşedintelui ţării de a condamna regimul comunist e tendenţioasă? Că e tendenţios ordinul pe care l-a dat preşedintele serviciilor secrete de a preda spre studiere dosarele Securităţii? Oare dl Patapievici îşi închipuie că preşedintele a făcut aceste gesturi pentru ca ele să rămînă fără nici un rezultat? Cît de mult s-au înşelat cei care, în ultimii ani, au scris că dl Patapievici ar fi “omul lui Băsescu”! Prin ceea ce face, dl Patapievici dă mai degrabă impresia că e piatra de moară pe care dl Băsescu şi-a agăţat-o singur de gît. Căci nimic nu poate discredita mai grav acţiunea de curăţire pe care o doreşte preşedintele decît promovarea de către o instituţie prezidenţială a unor personaje care au denunţat cu osîrdie.
Plasîndu-ne în logica dlui Patapievici – ceea ce nu e uşor – ar trebui să considerăm drept tendenţioasă şi recenta răbufnire a dlui Mircea Mihăieş împotriva lui Gabriel Gafiţa, fost delator şi actual ambasador. “Cît de «groasă» trebuie să fie o turnătorie pentru a-ţi crăpa obrazul? Şi cît de adînc trebuie să «contextualizezi» pentru a nu ţi se citi printre declaraţii abjecţia?” se întreba dl Mihăieş, fără să ştie că, o săptămînă mai tîrziu, declaraţiile propriului său şef, dl Patapievici, aveau să-i transforme indignarea într-o derizorie lipsă de coordonare. E adevărat, pe de altă parte, că Gabriel Gafiţa nu face parte grupul aleşilor. Orice s-ar scrie despre el e acceptabil. Aceleaşi lucruri, spuse mult mai temperat de către dna Müller, dar îndreptate împotriva prietenilor Antohi şi Corbea-Hoişie, devin tendenţioase. Arta de loc subtilă a parţialităţii la intelectualul român oficial…
În ceea ce el consideră a fi un răspuns adresat dnei Müller – sărman text steril şi încurcat în el însuşi – dl Patapievici încearcă să justifice şi să salveze ceea ce nu poate fi nici justificat, nici salvat. Întrebîndu-se “cît de durabilă e vina informatorului”, el sugerează un fel de amnistie morală, uitînd că situaţia de “fost ticălos” nu poate să existe decît în imaginaţia celor care, dintr-un motiv sau altul, se încăpăţînează să scuze cu orice preţ. Ticăloşia este o stare de spirit despre care nimeni nu poate să pretindă că ar fi trecătoare. Faptul că, în plus, Sorin Antohi şi-a inventat un titlu de doctor, dînd peste cap vieţile şi carierele celor care au scris teze sub îndrumarea lui, ilustrează perfect această afirmaţie şi dă măsura diluării sistemului moral al personajului. A-l scoate în public, alături de alt delator învederat, sub egida unei instituţii a statului, este o palmă – încă una – pe obrazul celor cărora, în numele statului, preşedintele Traian Băsescu le cerea scuze.
Radu PORTOCALĂ

Powered by WordPress

toateBlogurile.ro

customizable counter
Blog din Moldova