În noiembrie 1917, după lovitura de stat cunoscută sub numele de “revoluţia din octombrie”, regimul bolşevic instaurat la conducerea Rusiei declanşa o prigoană teribilă împotriva Bisericilor creştine din acea ţară, lăsând posterităţii imaginea unui regim fără Dumnezeu şi fără suflet. Nimic nu este mai reprezentativ pentru Rusia bolşevică decât imaginile din documentarele din epocă ce prezentau distrugerea bisericilor. În noiembrie 2006, cu o lună de zile înaintea integrării României într-o Uniune Europeană dominată de o democraţie laxă, de un stângism teribil, controlată însă viguros de o complexă ideologie a drepturilor omului, primatelor şi fructelor de pădure, un grup de adepţi devotaţi ai “principiilor europene” au declanşat o prigoană “corectă politic” împotriva religiei. Faptul că bolşevicii au duşmănit religia este relativ uşor de explicat. Comunismul s-a dorit a fi soluţia politică a problemelor pe care, pe cale spirituală şi într-o manieră transcendentală, Biserica (şi religiile) dorea să le rezolve. Dar de ce sperie religia azi? Răspunsul este destul de simplu: într-o lume occidentală ce îşi doreşte de la viaţă doar bunăstarea unui sfârşit seren de istorie (motiv pentru care construieşte complicate aziluri internaţionale de bătrâni, în genul Uniunii Europene), religiile, cu dinamismul lor, cu vocaţia lor continuă de a cere oamenilor să se schimbe, să meargă mai departe, să nu se teamă şi să înainteze în larg (Ioan Paul al II-lea) nu pot decât să deranjeze. Ideologiile omului recent nu duşmănesc religia cu aceiaşi vigoare cu care duşmăneau bolşevicii religiosul. Aceasta pentru că nu văd în religie un opozant ideologic. Structura relativistă a postmodernismelor, dar şi toleranţa ce caracterizează timpurile recente fac imposibilă prezenţa oricărei energii revoluţionare în aceste ideologii. Unicele “arme” ale acestor ideologii sunt defensive, menite să apere “azilul de bătrâni” de orice ar putea tulbura liniştea. Legaţi la mâini de principiile noii toleranţe, câinii de pază ai azilului sunt neputincioşi în faţa oricărei agresiuni externe minoritare. Islamul, sectele religioase (gen MISA) precum şi orice comunitate religioasă mai exotică în ochii acestor activişti ai democraţiei „slabe” ( G. Vattimo) europene, sunt subiecte ale protecţiei, deoarece, în logica simplistă a timpurilor din urmă, a fi minoritar este un lucru bun, iar istoria nu prea tolerantă a Occidentului de până acum trebuie răscumpărată prin grija faţă de minoritari. În schimb aceiaşi câini de pază îşi arată dinţii de fiecare dată când cineva dintre pacienţii azilului dă de înţeles că îşi doreşte să şi trăiască, nu doar să consume. România se antrenează de ani buni pentru integrarea în azil. Însă poporul român este suficient de “înapoiat” ca să fie şi conservator, ataşat de valori “perimate” şi destul de reactiv la orice formă de totalitarism (chiar dacă acesta însoţeşte o civilizaţie a realei bunăstări materiale). Ca urmare, rostul comisarilor corectitudinii politice este acela de a-i învăţa pe români cum e cu democraţia lor. Lecţiile sunt destul de simple: nu avem valori autentice şi trebuie să le preluăm de la occidentali (Cristian Pârvulescu), majoritarul este prin definiţie asupritor (Gabriel Andreescu, Smaranda Enache), femeile chiar şi când spun prostii au mai multă dreptate decât bărbaţii (Mihaela Miroiu), corectitudinea politică în cultură, departe de a fi o nouă formă de cenzură, este creatoare (Ioan Bogdan Lefter), ateismul este de preferat oricărei religii (Remus Cernea), a fi homosexual este european (cei de la Accept) şi, a fi nonconformist presupune de fapt a fi un conformist îmbrăcat mai cool (Mircea Toma şi băieţii haioşi de la Caţavencu). În campania contra icoanelor se găsesc şi “tovarăşi de drum” care, din lipsă de ocupaţie, din dorinţa de a fi “la modă” sau din cine ştie ce alte motive obscure, se alătură oricărei “cruciade” (în cazul nostru termenul corect ar fi de fapt cel de “anticruciadă”). Mă gândesc aici la combatanţi precum Ghenadie Brega, curajosul român basarabean ce, în loc să combată mai cu foc comunismul autentic de la el de acasă, propagă de zor neobolşevismul “democratic” din România. Un caz aparte este cel al Dorinei Năstase, creştină catolică practicantă, neobosită militantă pentru drepturile Bisericii Greco Catolice din România, care se alătură corului ateilor liberi de conştiinţă din credinţa că de fapt ea participă la o bătălie împotriva rivalului principal al Bisericii ei, Biserica Ortodoxă română. Numai că în loc să nimerească în BOR, Dorina a lovit în obrazul lui Hristos! În perspectiva integrării în azilul UE, anticruciada corecţilor politic era un fenomen de aşteptat. Sincer să fiu, mi-aş fi dorit ca inevitabilul să se producă prin rezoluţii ale forurilor politice europene şi nu prin acţiunea agresivă a unor români, atât de puţin reprezentativi pentru propriul lor popor. Dar astfel poate va înţelege “tăt românul” cum se face democraţia în ziua de astăzi. Dacă am fi avut parte de o hotărâre a Parlamentului european am fi putut spune: ” Da! Majoritatea europenilor doreşte ca noi să nu ne exprimăm public credinţa”. În condiţiile actuale însă vedem cum, pe baza ameninţării cu Europa, o minoritate insignifiantă (semnatarii impresionează prin gălăgie şi nu prin număr) dictează majorităţii. Aceasta este noua democraţie. Eşti majoritar? Atunci nu ai drepturi! Nimeni nu ţine cont de părerea copiilor, părinţilor şi profesorilor în această istorie. Tot ce contează pentru anticruciaţi este să fie conformi cu ideologiile lor fără Dumnezeu, iar tot ceea ce contează pentru autorităţi este să imite cât mai bine modelul european. Mai mult ca sigur excluderea icoanelor din şcoli este doar un început timid, urmând pe listă clopotele (ce ar putea deranja somnul liber-cugetătorului valah), hainele preoţilor (ce ar tulbura luminozitatea ochilor pensionarilor azilului european) şi bineînţeles, periculoasa cruciuliţă de la gât, simbol al faptului că viaţa este formată din sacrificii şi din dragoste şi nu doar din bunăstare şi din sex. Este foarte probabil ca toate acestea să se întâmple fără să se ţină cont de părerea poporului, prea majoritar pentru a avea dreptul la opinie. Ce nu se va întâmpla însă? Manualele de biologie îi vor învăţa pe copii o singură teorie cu privire la apariţia vieţii pe pământ (deşi ceea ce cred religiile lumii cu privire la cosmogonie nu este chiar atât de străin de ştiinţă, pe cât vor unii să dea de înţeles). Aceasta chiar dacă prin aceasta se jigneşte credinţa tuturor celor ce îmbrăţişează o religie. De asemenea clericii, asemeni unor pastori americani sau canadieni din zilele noastre, vor putea cunoaşte rigorile legii dacă vor îndrăzni să transmită mesajul credinţei lor. A spune ceea ce zice şi Biblia, că opţiunea sexuală poate să te ducă în Iad, devine o infracţiune contra valorilor noii toleranţe. Deşi sunt greco-catolic nu pot să nu găsesc alinare în mesajul Patriarhului ortodox Teoctist transmis cu această ocazie, de început de anticruciadă: “Orice s-ar întâmpla în lume, nimic nu este mai trainic decât învăţătura Mântuitorului Iisus Hristos. Încurajându-ne, de mai bine de doua mii de ani, ne încredinţează mereu, învăţându-ne: “Îndrăzniţi…, nu va temeţi! Eu am biruit lumea!”(Matei 14, 27; Ioan 16, 33). Învăţătura noastră de credinţă, rugăciunea noastră, ne transformă din persoane indiferente, dezorientate – mai ales în aceste vremuri cumplite pe care le străbatem – în creştini adevăraţi, în fii ai luminii, trăitori în Hristos.” https://www.revistacultura.ro/
In luna noiembrie a anului trecut, scriitorul Augustin Buzura a fost asaltat cu telefoanele de Razvan Vintilescu, dupa ce Cotidianul publicase mai multe minciuni la adresa prozatorului, ramase fara cuvenita indreptare, in ciuda unui Drept la Replica remis redactiei. Dupa o intalnire cu Vintilescu, Buzura i-a raspuns acestuia, pe mail, la lista de intrebari “dure” puse de noul “vanator-de-securisti-in-tabara adversa”. Cand apare articolul, cu “editarile” de rigoare, ce sa vezi?! Razvan Vintilescu si-a facut schimbare de sex si de identitate, interviul fiind semnat de… Izabela Vintilescu, pardon Niculescu.
In ancheta sa despre cazul Piersic, sapand cu spor pe-al patriei ogor, Izabela Niculescu alias Razvan Vintilescu, se intreaba, cu majuscule, “DE CE” a scapat Florin Piersic liber in regimul comunist. Oare de ce nu si-o pune aceeasi intrebare si in cazul lui Andrei Plesu, care, dupa afacerea Meditatia Transcedentala, in loc sa infunde puscaria a primit un bilet de voie, cu bursa cu tot, tocmai in “tara dusmana” RFG. Si pentru ca a dat “rezultatele pozitive”, cineva – oare cine? – l-a mai trimis odata, la plimbare platita, prin Franta, in “vizita de lucru” pe la cuplul Lovinescu-Ierunca, si apoi, inca o data, prin RFG, sa se intalneasca cu Liiceanu, tot la bursa si apoi… tot asa. Persecutati baietii, nu gluma! Izabela, nu te-ai intrebat, la fel de revoltat/a “DE CE”?
Dar ce sa ne mire, la Vintilescu, care si-a facut pe blogul lui (vezi foto) un “top al intelectualilor romani” de te strici de ras. De unde, evident, nu lipsesc Plesu si Liiceanu dar, surpriza, nu apare Patapievici! Of, Doamne! Dar, saracul/saraca Razvan Izabela recunoaste singur/singura ca are niste lipsuri, atunci cand explica de ce-i lipseste Patapievici din sacosa: “Răzvan Vintilescu: 12 Ianuarie 2009 (11:45) pentru ca nu pot sa pun in top pe cineva ale carui carti le-am lasat mai mereu neterminate… Ti-am mai explicat treaba cu limbajul. Este greoi, pentru mine cel putin. Trebuie sa stau cu DEX-ul in poala, nu-mi convine…Poate sunt eu prost, cine stie…n-ar fi exclus… Nu poti sa modelezi concepte pentru omul de rand, daca nu-i vorbesti pe intelesul sau, daca nu folosesti mai intai un fond comun al limbii in care te exprimi si abia apoi treci la neologisme. Plesu, pe de alta parte, stie sa scrie astfel incat sa-l poata citi mai toata lumea…”
Avea dreptate scriitorul Augustin Buzura cand spunea, despre prietenii Izabelei Vintilescu: “Oricat ar parea de nefiresc, nu sufar pentru ca, de la Revolutie incoace mai ales, sunt injurat cu obstinatie, ci pentru ca sunt injurat de prosti. Nu ma refer la Mircea Mihaies, care este doar lichea. Inainte de Revolutie, nu a scos nici din greseala un sunet care sa aduca, daca nu a curaj, macar a bun-simt. Vreau sa spun ca nu l-a vazut nimeni. Astazi, a ramas tot nimeni, dar cu N mare, pentru ca a mai imbatranit, iar neputinta si uscaciunea intelectuala i-au sporit otrava. Atata doar ca, se stie, este otrava bine remunerata: patria isi cinsteste ticalosii. In mod normal, n-ar merita sa-mi pierd vremea cu asemenea indivizi, insa crisparea din textele pe care le produc, setea lor de a ma distruge ma pune pe ganduri. Din pacate, este sezonul lor, al parazitilor care-si cauta tot timpul un caine sa-i treaca strada.”
Cititi mai jos interviul in forma sa originala si aici Buzura şi Securitatea…, in forma “editata”, semnata de Izabela Niculescu
Stimate Domnule Vintilescu,
Vă trimit alăturat răspunsurile la întrebările Dvs. Simt însă nevoia unui preambul. De ce acest interviu? De ce această temă? Nu sunt şef, nu am nici o obligaţie faţă de stat, sunt un simplu particular, deci legea cu dosarele nu mi se aplică. Şi nici nu au apărut elemente noi după sentinţa CNSAS. Ce ziceţi?
1.Cand aţi aflat de existenţa unui dosar în arhivele Securităţii în care figuraţi drept colaborator al acesteia, cu numele de cod „Gusti”?
Augustin Buzura: Am şase Dosare de urmărire, dar nu am figurat şi nu figurez în nici unul drept colaborator al Securităţii şi nici nu există vreo sentinţă a CNSAS în care să se spună aşa ceva. Sigur, când a început nebunia cu dosarele eram convins că nu puteam lipsi din arhivele respective, dar dacă nu ar fi apărut lista cu numele celor pe care Evenimentul zilei, solicita să fie verificaţi, nu le-aş fi consultat niciodată. Nu mă interesa ce s-a spus despre mine şi nici să-i descopăr pe cei ce m-au turnat. Aşa, însă, am primit o comunicare eliberată în baza deciziei Colegiului CNSAS nr.186/13.07.2004, în care se spunea că subsemnatul „nu a fost agent sau colaborator al organelor securităţii, ca poliţie politică”. Colegiul CNSAS era alcătuit, la ora când mi se ceruse să trimit un Curriculum Vitae şi o copie după buletin, din următorii domni: Gheorghe Onişoru-preşedinte, Mihai Gheorghe-vicepreşedinte, Claudiu Octavian Secaşiu-secretar, Constantin Buchet, Florian Chiriţescu, Ladislau-Antoniu Csendes, Mircea Dinescu, Viorel-Mircea Nicolescu, Horia-Roman Patapievici, Andrei –Gabriel Pleşu şi Aurel Pricu. Cât despre numele de cod, se ştie că securiştii dădeau asemenea nume nu numai turnătorilor, ci şi tuturor celor urmăriţi. Din Dosarele mele de urmărire am aflat că, în afară de „Gusti”, aveam şi altele, printre care foarte frecvent era, nu ştiu de ce, „Oşanu.”
2. În acel dosar se află numai rapoarte ale unor ofiţeri de Securitate, care vorbesc despre dumneavoastră (Florian Oprea, Ioan Creţu, Ilie Merce). I-aţi cunoscut pe aceştia?
A.B.: Erau mult mai numeroşi. Pe unii nu i-am întâlnit. Pe acel domn, Ioan Creţu, nu-mi amintesc să-l fi cunoscut. Florian Oprea era locotenent când m-a luat în primire, iar în 13 decembrie 1990, când mi s-a închis dosarul de urmărire, ajunsese colonel. Dar din miile sau zecile de mii de cititori care-mi cereau autografe sau mă opreau pe stradă, nu puteam şti care este ofiţer şi care simplu cititor ori vreun om care se iluziona că îl voi putea ajuta într-un fel sau altul… Unii voiau să-mi spună cum se trăieşte în închisori, unde se pregăteşte vreo grevă sau doreau să afle adresele Monicăi Lovinescu, ale celor de la Europa Liberă sau ale Amnisty International… De obicei spuneam exact ce credeam… Cititor sau securist, le răspundeam fără rezerve şi precauţii, căci la rândul meu, eram interesat să-i cunosc pentru a afla ce doresc de la mine şi cât ştiu despre mine…Trebuia să mă apăr şi, totodată, să-i descriu pe cât posibil în cărţile mele. Sunt scriitor şi am obligaţia să cunosc lumea în care trăiesc. Toţi scriitorii cinstiţi, care au fost în aceste , au dorit acelaşi lucru: să-şi cunoască adversarii. Iată ce spune căpitanul de informaţii Cinka despre o întâlnire cu un tânăr dramaturg, Vaclav Havel, devenit mai târziu celebru: „Convorbirea cu Havel s-a încheiat cu sugestia mea, că, în caz de nevoie, îl voi contacta din nou. A fost de acord şi a spus că şi el e foarte bucuros că a discutat cu noi, deoarece i-am furnizat material pentru viitoarele lui încercări literare”. Aşa au făcut şi alţii. Ar fi absurd să răspund de cele scrise de diverşii ofiţeri în numeroasele lor rapoarte. Toţi aspirau la grade şi toţi se străduiau să le dovedească superiorilor că îşi fac meseria. Nu trebuie ignorat faptul că îmi înregistrau convorbirile telefonice, cum s-a văzut din Dosarele mele. Plus că, diverşi prieteni, imposibil de bănuit de către cei mai mulţi, turnau fără ruşine.
3. Ce fel de relaţie aveaţi cu ei?
A.B.: Ce relaţii puteam avea când ştiam cine sunt şi ce vor? Ei aveau anumite idei fixe şi, de multe ori, mă ameninţau: „La ce vă foloseşte? Vedeţi, aveţi copii şi nu se ştie…” Discuţia noastră dovedeşte că nu mi-a folosit la nimic. Despre ce vorbeam şi ce scriam securiştii erau avertizaţi din timp de turnătorii de care nu m-am ferit niciodată. La un moment dat, din patru colegi de birou, câţi eram la Tribuna, trei dădeau informări despre ce spuneam sau comentau în scris textele mele deja apărute. Pe atunci mă turnau profesionişti, nu diletanţi ca astăzi! După câteva „erori” de ale mele, mă chemau primul secretar al judeţului sau secretarul cu propaganda să mă mustre ori să mă avertizeze că îmi voi pierde postul. Uneori, din aceleaşi motive, eram chemat la Secţia de Propagandă a C.C. din Bucureşti, unde mi se cerea să-mi retrag semnătura de pe diversele proteste. Alteori eram somat să mă desolidarizez în scris de Europa liberă. Adesea îi speriam fără să vreau. Petre Enache, secretarul C.C. cu Propaganda s-a interesat ce mai citesc şi eu i-am spus sincer: „Aceşti bolnavi care ne guvernează” – carte pe care o aveam din întâmplare în buzunar. Mi-a făcut, îngrozit, cunoscutul semn că sunt microfoane, drept care mi-a recitat câteva din cuvântările lui Ceauşescu. Mai frică îmi era când, ore întregi, şeful Inspectoratului, mă ţinea într-o sală de aşteptare din sediul Securităţii din str. Traian, după care mă trimitea acasă fără să-mi spună de ce am fost chemat.
4. În cursul conversaţiilor purtate cu ei, vi s-a părut că încearcă să obţină anumite informaţii de la Dumneavoastră?
AB.: Da. Aveau cam trei obsesii: a) dacă am trimis vreun manuscris de-al meu în străinătate; b) ce relaţii am în Vest şi mai ales la Europa liberă şi c) dacă scriitorii vor să facă ceva, vreo acţiune, vreun act de solidarizare. De această solidarizare se temeau foarte tare. Alţi scriitori, din alte ţări socialiste, o făcuseră cu mare succes. Această obsesie i-a determinat să desfiinţeze Organizaţia de partid a scriitorilor din Bucureşti şi să amâne convocarea şedinţelor de Consiliu al Uniunii Scriitorilor. Căci aici se spunea lucrurilor pe nume, fără menajamente. Adesea mă mai căutau să-mi afle părerea şi despre unele cuvântări ale lui Ceauşescu.
5. Cum l-aţi cunoscut pe Ilie Merce şi cum a decurs relaţia dvs. cu el?
AB.: L-am cunoscut în contextul discuţiilor nesfârşite pe marginea romanului meu „Refugii”, trimis tot mai „sus” de către numeroasele cenzuri care, pasămite, erau desfiinţate. La dl Ilie Merce am fost trimis de Consiliul Culturii pentru a da explicaţii în legătură cu greva din Valea Jiului despre care se spunea că am scris în romanele mele „Refugii” şi „Drumul cenuşii”. În cartea mea, „Tentaţia risipirii”, publicată în 2003, la paginile 100 – 114 am descris contextul în care l-am cunoscut şi relaţia mea cu dânsul. Şi tot acolo am transcris şi protestele mele adresate celor ce răspundeau de Propagandă. Mai multe nu am de adăugat din câteva motive: am scris despre imaginea reală a ţării, despre partid şi despre erorile foarte grave ale acestuia atunci când era foarte greu, când partidul era „forţa conducătoare”, iar Ceauşescu era în frunte. Şi când marii patrioţi şi anticomunişti de azi nu erau pe nicăieri. Mi-am făcut datoria atunci. Atât cât am putut. Şi când era foarte periculos. După Revoluţie, când condamnarea partidului, a lui Ceauşescu şi a Securităţii a devenit o modă, am refuzat să scriu. Nu-mi plac vitejii de după război. Iată de ce nu doresc să vorbesc despre dl. Merce. Eu locuiam în Cluj, iar drumul până în Bucureşti era, pentru mine, foarte scump. Veneam rar, doar pentru a discuta cu cenzorii sau la rarele şedinţe de Consiliu, la Uniune. Alţii, azi mari democraţi, se vedeau, desigur, cu dl Merce mult mai des… Sper ca odată şi odată să-şi sacrie memoriile. Faptul că este deputat al P.R.M. şi că şi-a asumat profesia pe care a avut-o înainte de Revoluţie, a contribuit la sporirea gălăgiei în jurul lui. Am scris şi împrejurările în care am fost vizitat acasă. Tocmai tipărisem în România literară un fragment de roman întitulat „Opriţi nebunul!”, pe marginea căruia Emil Hurezeanu a scris un foarte bun editorial. La fel, şi Vlad Georgescu. Drept urmare, am fost vizitat acasă de vârfurile Securităţii din acel moment. Am scris şi despre asta, dar la noi, deşi nimeni nu citeşte, toţi acuză. Au vorbit despre Securitate şi cenzură tocmai cei ce nu le-au cunoscut…
6. Aţi apelat vreodată la Merce pentru a vă ajuta?
AB.: Am apelat chiar şi la Ceauşescu să-mi permită să plec din Cluj căci Octavian Paler şi Adrian Păunescu îmi oferiseră nişte posturi. Ca ziarist aveai nevoie de această aprobare. Răspunsul lui Ceauşescu a fost fără echivoc: „Trebuiesc întărite oraşele tradiţionale…” A pledat pentru mine, dar fără succes, şi Gogu Rădulescu, însă Ceauşescu l-a refuzat şi pe el. Gogu Rădulescu le-a procurat locuinţe, paşapoarte şi bonuri de alimente la Gospodăria C.C. multor scriitori şi oameni de artă, pe mine însă nu a reuşit să mă ajute. I-am spus şi domnului Merce pentru că această dorinţă nu mi-am ascuns-o niciodată.
7. V-aţi exprimat vreo nemulţumire faţă de Merce, astfel încât el din proprie iniţiativă să încerce să vă ajute?
AB.: Da. Atâta doar că ceea ce i-am spus, am scris cu ceva mai înainte în zecile de interviuri publicate, în şedinţele de partid sau în notele de protest adresate partidului. Pe unele le-am publicat în cartea pomenită. Am spus întotdeauna ce cred. Nu mi-a păsat să merg împotriva curentului. Fac acelaşi lucru şi astăzi.
8. Vi s-a propus vreodată să semnaţi un angajament cu Organele de Securitate sau să le furnizaţi verbal informaţii?
AB.: Nu, niciodată. Şi nici nu cred că ar fi dorit, fiindcă le-ar fi dispărut unul din cele mai importante obiecte ale muncii.
9. Când aţi început să vă daţi seama că sunteţi urmărit de Securitate?
AB. Din primul an de studenţie când era să fiu exmatriculat din cauza unei delaţiuni a primului secretar al raionului din care făcea parte şi satul meu. Apoi, în 10 mai 1961, ziua înmormântării lui Blaga, am fost luat la ora 5 dimineaţa de la cămin şi ţinut o zi întreagă într-un subsol al Securităţii din Cluj ca nu cumva să merg în Lancrăm aşa cum ne înţeleseserăm mai mulţi… Am avut mari probleme şi cu lucrarea mea de diplomă, Shakespeare în psihiatrie, care nu li se părea „justă”, corectă din punct de vedere ideologic. După ce am fost acceptat ca redactor la Tribuna, am descoperit că securişti erau pretutindeni, la fel şi turnători.
10.V-aţi dat seama cine erau cei ce vă turnau?
AB.: Am avut 56 de turnători. Pe mulţi i-am bănuit de la început. Pe alţii i-am recunoscut după scris atunci când mi-am cercetat Dosarul… Nu puţini erau persoane importante… Cu nu prea mult timp în urmă, CNSAS-ul mi-a dezvăluit numele celui ce semna cu pseudonimul Tarboni. Eu i-am iertat. Fiind de modă veche, mă încăpăţânez să cred în justiţia divină. Pe cei mai mulţi i-a pedepsit soarta. Am suficiente exemple concrete pe care nu le dau acum.
11.Credeţi că pentru Securitate ar fi fost un mare succes dacă un ofiţer raporta că v-a racolat ca informator?
AB.: Un foarte mare succes, nu am nici o îndoială. Dar nu cred că aş fi putut trăi făcând un asemenea gest. Mi-ar fi fost greaţă de mine. Nu cred că aş mai fi reuşit să scriu un singur rând.
12. Cum comentaţi cazul Kundera?
AB.: Am urmărit discuţiile şi mi-e imposibil să cred, dar nu pot să nu-mi pun nişte întrebări simple: oare nu este ciudat că Walesa, Soljeniţîn, acum Kundera, şi mulţi alţii, mai puţin cunoscuţi, care au luptat împotriva comunismului şi cărora Estul le datorează întreaga admiraţie şi recunoştinţă pentru lupta lor inegală cu un imperiu, sunt denigraţi cu consecvenţă de către numeroase nulităţi care dau lecţii de morală? Nulităţi care încearcă să tragă semnul egal între cei ce n-au făcut nimic şi cei ce au luptat. Nulităţi care provin adesea din rândurile foştilor comunişti şi ale căror prestaţii sunt mai mizerabile decât ale înaintaşilor lor din Securitate… Uitaţi-vă în jur şi vedeţi cine sunt şi de unde provin marii luptători împotriva comunismului, şi cine sunt acum purtătorii de chaise d’affaire, cum i se spunea pe vremuri ţucalului. 13. În ce măsură v-au afectat pe dvs. acuzaţiile de colaborare cu Securitatea?
AB.: Mă aşteptam să fiu acuzat de orice, dar nu şi de asta. La început, ştiind cine sunt acuzatorii, nu i-am luat în seamă. Dacă repeţi însă un lucru de multe ori, până la urmă ceva tot rămâne, mai ales la noi, unde urechismul şi lipsa de scrupule depăşesc orice măsură. Şi cine mă acuza? Ori nişte copii perverşi dirijaţi din acelaşi punct, copii care habar nu aveau ce s-a întâmplat atunci, ori nişte turnători descoperiţi sau nedescoperiţi deocamdată, care se dau ce nu vor fi niciodată. Important este să fiu ponegrit. M-a durut şi pentru că m-am gândit câte am încasat de la Securitate şi de la cenzură, ce luptă a trebuit să duc pentru fiecare cuvânt, ca apoi să vină un neica nimeni, un oarecine cu biografie falsificată sau cu răni desenate cu acuarelă pe piele şi să-mi şteargă dintr-un condei munca şi suferinţa de o viaţă.
Dupã sfârsitul comunismului si al erei bipolare (marea confruntare dintre Uniunea Sovieticã si Statele Unite, cele douã superputeri ale acelui timp istoric revolut), comunitatea intelectualã si de analizã a încercat sã defineascã într-un fel esenta si directia de evolutie a noii ordini internationale apãrute. Era pe la începutul anilor ’90 când mediile intelectuale îsi puneau întrebarea: în ce fel de lume internationalã urmeazã sã trãim? Asa a apãrut terminologia post Rãzboi Rece: zeci, poate sute de articole, studii, cãrti, eseuri care utilizau, uneori încã din titlu, prefixul post atasat vechiului regim sistemic al relatiilor internationale. Totodatã, la universitãti mai mult sau mai putin celebre, însãsi titulatura cursurilor specializate de relatii internationale a cunoscut rapid asemenea schimbãri, foarte frecvent aceste programe fiind denumite „post Cold War studies“ – „studii post-Rãzboi Rece“. Desigur, existã o explicatie simplã pentru aceastã perspectivã de interpretare a evolutiei lumii internationale, a politicii si geopoliticii mondiale. Pur si simplu, o erã de aproape o jumãtate de secol de confruntare mondialã s-a sfârsit brusc, odatã cu colapsul sovietic si al ideologiei comuniste si, cum conceptul de Rãzboi Rece impregnase fundamental realitatea durã a relatiilor internationale pentru o atât de lungã perioadã de timp, a pãrut drept facilã analiza lumii internationale prin prisma „post“… În plus, sub umbrela conceptualã relativ confortabilã intelectual a expresiei „post“, pot încãpea multe: de la globalizare, la ciocnirea civilizatiilor (metafora atât de discutatã folositã de Samuel Huntington în anii ’90), de la „terorism global si structurat“, la noua geopoliticã a resurselor energetice sau a petrolului. În orice caz, toate succed erei comuniste si epocii Rãzboiului Rece. De asemenea, când o lungã epocã internationalã apune, cum a fost cea a echilibrului strategic de putere generat de doi colosi posedând cantitãti impresionante de arme nucleare si care au aruncat în luptã un arsenal ideologic pe mãsurã, încep bineînteles incertitudinile de interpretare si analizã. „Cum întelegem noua lume, succesoare a Rãzboiului Rece?“ – e o întrebare dificilã care a generat firesc un impas sau o ceatã cognitivã, determinate de dinamica adesea impredictibilã si poate mult prea alertã a evenimentelor. Adevãrul este cã ritmul derulãrii faptelor din domeniul international dupã anul de gratie 1989 a fost într-adevãr impresionant, de la dãrâmarea zidului Berlinului, simbol al vechii Cortine de Fier pânã la primele rãzboaie din fosta Iugoslavie trecând doar câtiva ani, ca sã luãm doar aceste puncte de reper mai cunoscute. La marea scarã a istoriei politicii internationale, e nimic, „un clipit de ochi“ – „a blink of an eye“ – dupã cum spunea recent marele teoretician al relatiilor internationale, Kenneth Waltz. Dar „lumea post“ nu s-a oprit la secvente geopolitice, ci a fundamentat diverse alte perspective intelectuale de analizã a evolutiei universului international – social, economic, politic si strategic. De fapt, derivatul politic si ideologic al „post-Rãzboiului Rece“ a fost „post-comunismul“, cu toatã gama de problematici legate de perioadele de tranzitie economicã si politicã, de reconstructie a noilor fundamente ale statului capitalist si democratic pe care le-au traversat fostele tãri comuniste (cunoastem cât de des au fost aceste terminologii aplicate si la situatia României post-comuniste, post-1989, cu remanente de discurs pânã si astãzi). Este si cazul adaptãrii postmodernismului, a filozofiei postmoderne la politica internationalã prin discursul unui intelectual precum Robert Cooper. Într-un lung eseu asupra politicii internationale la începutul secolului XXI, acesta sustine cã, dupã Rãzboiul Rece, Uniunea Europeanã si statele membre, în special, ar reprezenta o expresie concretã a depãsirii politicii traditionale, moderne, prin diminuarea vechilor distinctii dintre politica internã si cea externã a statelor, printr-o altã definire a modului de operare internã si externã a intereselor nationale ale statelor si printr-o altã viziune asupra puterii si legitimitãtii (o propensiune spre o constiintã moralã în relatiile dintre state, superioarã vechii „ratiuni de stat“ propovãduitã de un Machiavelli sau practicatã de un Bismarck spre exemplu). „Caracteristica fundamentalã a lumii postmoderne este aceea cã distinctia dintre politica internã si afacerile externe începe sã disparã“, spune Cooper, care mai vorbeste de „existenta unei noi ordini europene bazate pe deschidere si interferentã reciprocã“ sau de un mediu de securitate profund schimbat, generat de „transparentã asiguratã de multiple interdependente“. Afectatã de un anumit idealism, teoria lui Cooper asupra postmodernismului politic încearcã sã argumenteze cã avem de a face cu o adevãratã revolutie în întelegerea si practicarea politicii care pune sub presiune vechea paradigma westphalianã a sistemului international al statelor-natiune si modelul general al suveranitãtilor rigide. Post-Westphalia sau postwestphalianismul sunt de fapt alte variatii paradigmatice în ceea ce priveste postmodernismul politic de tip cooperian, sintagme care doresc sã sublinieze sfârsitul unei lungi epoci a relatiilor internationale, care a triumfat dupã Pacea de la Westphalia din 1648 (ce a pus capãt rãzboaielor religioase în Europa si a fixat termenii legitimitãtii sistemului international mai bine de trei secole, pânã la cãderea comunismului, în 1989). Tot în registrul „post“, mai gãsim si conceptul de post-industrializare sau de erã/ epocã post-industrialã, care semnificã schimbãrile importante din sfera economicã, determinate de aparitia noilor tehnologii, si transformarea sistemelor economice traditionale sub presiunea globalizãrii, a digitalizãrii, a revolutiei comunicatiilor. Se are în vedere diminuarea locului si rolului detinute de sistemul de productie industrialã în fata sectorului de servicii care asociazã tronsoane economice extrem de diverse din zonele cunoasterii si informatiei, precum educatia, cercetarea, comunicatiile moderne – îndeosebi internetul – dar si alte servicii generate de dinamica business-ului modern. Dupã cum arãta un raport al Bãncii Mondiale, „acestea ar fi rezultatul unei revolutii a cunoasterii, care a început în prima jumãtate a secolului XX, o accelerare radicalã a avansului stiintific si al aplicatiilor sale economice în forma noilor tehnologii… inovatia tehnologicã, mai degrabã decât investitiile per se devenind sursa principalã a cresterii productivitãtii, instrumentul major al competitiei economice în piata globalã.“ Este o revolutie care ar fi schimbat decisiv rolul central al productiei economice de masã, întruchipat perfect de întreprinderi cu valente globale precum cele constructoare de masini, Ford spre exemplu, spre ceea ce s-a numit „productie flexibilã post-fordistã“ (din nou „post“) în structurarea fundamentelor economiei mondiale. E interesant însã de urmãrit cum va fi afectat conceptul de post-industrializare de dramatismul crizei financiare si economice care a zguduit si afecteazã psihologic si material sistemul economic international la sfârsitul lui 2008. Un sistem ce pãrea clãdit cu soliditate si temeinicie tocmai pe structuri post-industriale, fixate pe relatii financiare derivate în principal din fluxul abstract al banilor apartinând sectorului dominant de servicii al acestei noi economii post-industriale. Nici nu s-a terminat criza cã în discursul analitic ce încearcã cu disperare sã expliciteze cauzele sale si sã ofere, totusi, solutii si perspective la impasul creat de prãbusirea unora din citadelele noii economii, se vorbeste de necesitatea revenirii la valorile sigure, mai traditionale ale economiei bazate pe productie (în temeni mai simplisti ar trebui sã producem mai mult si sã ne expunem mai putin speculatiilor financiare). Dar cum sã operezi o asemenea întoarcere radicalã când post-industrializarea a prins de mult rãdãcini societale atât de puternice încât Fareed Zakaria vorbea recent de „pierderea interesului în chestiuni primare – matematicã, munca manualã, economisire – devenind astfel o societate post-industrialã care se specializeazã în consum si plãcere“? Tot el cita în acest sens un director de la General Electric care arãta cã „mult mai multi oameni vor absolvi în America cu diplome în sport decât în inginerie“, constatarea amarã dar si ironicã a acestuia fiind cã „dacã se doreste ca America sã ajungã rezervor uman pentru maseurii lumii, atunci e pe o cale sigurã sã atingã acest obiectiv…“ Sã revenim la inflatia de „post-“ care a impregnat masiv dezbaterile intelectuale privind politica si relatiile internationale post-Rãzboi Rece. Începutul de secol XXI, noul mileniu, a debutat, dupã cum stim, cu o altã loviturã majorã pentru ordinea fluctuantã a relatiilor internationale post- Rãzboi Rece. Atacul terorist de amploare asupra teritoriului american din 11 septembrie 2001 a fost imediat considerat o cotiturã radicalã în evolutia politicii si relatiilor internationale (unii au fortat atunci si introducerea conceptului de „revolutie în relatiile internationale“, atasat explicativ erei post-11 septembrie). Ceva s-a schimbat fundamental, comentau la unison analistii, iar expresia „nimic nu va mai fi ca înainte“ în lumea post-11 septembrie, (dar cum era de fapt înainte?…) câstiga imediat si masiv teren intelectual si mediatic. Din nou prefixul „post“ si-a gãsit utilitatea de instrument conceptual pentru tentativa de explorare a universului international rezultat dupã acel eveniment tragic, care a bulversat într-adevãr brusc politica americanã si pe cea globalã (intram direct în era „rãzboiului global împotriva terorismului…“, o notiune care, astãzi, în euforia zorilor erei post-Bush, nu mai este asa la modã). Trecuserã doar 12 ani de la începutul erei „post Rãzboi Rece“ si iatã cum s-a ajuns la „epoca post-11 septembrie“. Proliferarea prefixului „post“ nu se opreste însã nici pe departe la lumea post-11 septembrie. Recent, cunoscutul politolog si publicist Fareed Zakaria a iscat multe dezbateri în momentul în care si-a lansat cartea intitulatã sugestiv „Lumea post-Americanã“ – „The Post American World“. Este vorba de un lung eseu analitic asupra a ceea ce s-ar putea numi slãbirea imperiului american în fata a ceea ce el numeste „cresterea restului“ („the rise of the rest“) adicã a noile puteri precum Europa, China, India sau Brazilia. Cu o propensiune spre concepte de mare anvergurã (unii le-au numit grandilocvente), Zakaria considerã cã momentul de unipolarism american, de dominatie a puterii americane a trecut sau e pe cale sã treacã, forta americanã fiind tot mai mult concuratã, încorsetatã de dinamismul si prospetimea acestor noi veniti pe scena internationalã. O concurentã care strãbate atât nivelele fundamentale de influentã strategicã si economicã, cât si pe cele de legitimitate, de credibilitate si staturã moralã, cu multiple implicatii politice sau culturale. Zakaria sustine cã au fost trei schimbãri tectonice în istoria relatiilor internationale în ultimii 500 de ani. Prima s-a referit la cresterea influentei Occidentului în secolul XV (transformare accentuatã dramatic în secolele XVIII); a doua, la impunerea Americii în secolul XIX pânã la stadiul în care „Statele Unite au ajuns cea mai puternicã natiune de la Roma imperialã si singura care era mai puternicã decât oricare altã combinatie de natiuni“. A treia schimbare cu valoare tectonicã s-ar petrece acum si ar viza cresterea sau „rãsãritul restului“ fenomen care creeazã „un sistem international în care tãri din toate pãrtile lumii nu mai sunt obiecte sau observatori, ci jucãtori în dreptul lor“ putând sã vorbim, în sfârsit, „în mod real de o ordine globalã“. În opinia lui Zakaria, aceasta este marea miscare tectonicã la care asistãm acum, de intrare în lumea post-americanã, „una definitã si directionatã din multe locuri si de multi oameni“, o lume în care în „multe dimensiuni – industrialã, financiarã, educationalã, socialã, culturalã – distributia de putere se îndepãrteazã de dominatia americanã“. Cunoscutul analist tine însã sã sublinieze cã noua lume post-americanã „nu e neapãrat si una anti-americanã“, ci se recompune rapid pe un alt soi de echilibru al puterii si legitimitãtii care nu mai tine doar de un singur actor, de o singurã superputere, ci aduce în scenã o multitudine de alti factori, actori si procese ce redefinesc fundamental ordinea internationalã, universul international, asa cum îl cunosteam pânã acum. www.revistacultura.ro Vezi si Supliment CULTURA Societate, Democratie, Intelligence Masã rotundã organizatã de Serviciul Român de Informatii Proiectul strategiei de informatii a SRI GEORGE CRISTIAN MAIOR Toti lucrãm cu informatii, fie cã ne desfãsurãm activitatea în presã, fie cã lucrãm în mediul academic sau la nivel guvernamental, important este sã vedem cum operãm cu aceste date, cum extragem nucleul analitic din cantitatea imensã de informatii disponibile… Masa rotundã organizatã de Serviciul Român de Informaþii îsi propune sã contribuie la dezvoltarea dezbaterilor publice pe tema democratiei, a relatiei dintre sistemul democratic si activitatea de informatii, de intelligence, dar si asupra relatiei mai ample a acestui segment fundamental în activitatea statului cu societatea civilã… https://www.revistacultura.ro/articol.php?rezultat=3289&imageField.x=111&imageField.y=31
February 12th, 2009 
VR 
de Alex Bogdan Duca
Posted in Uncategorized 
Tags: 
