Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

Un observator al culturii românesti contemporane – pus sã judece evolutia gândirii politice nationaliste fatã de realizãrile “nationaliste” în artã si în literaturã – ar constata lucruri într-adevãr uimitoare. De la început ar constata o primejdioasã prãpastie între gândirea politicã nationalistã – care de la Eminescu încoace se aflã într-o continuã ascensiune – si politica nationalistã, care, cel putin pânã în ceasul de fatã a decãzut necontenit, a cunoscut toate falimentele posibile si se aflã într-o descompunere decisivã. E ciudat ce bine se gândeste în politica nationalistã românã (amintiti-vã continuitatea Eminescu – Iorga – Pârvan – generatia Gândirii) si ce prost se face aceastã politicã nationalistã. Poate cauzele nu sunt asa de greu de ghicit; lipsa unei elite de gânditori politici la cârma tãrii (gânditorii au fost întotdeauna exteriori politicii propriu-zise, au fost gazetari, profesori, intelectuali), alterarea politicii prin politicianism, empirismul sefilor de partide etc.

Discrepanta aceasta dintre gândire si faptã politicã nationalistã mai are si altã laturã: artificialitatea sau, în orice caz, insuficienta întregii arte nationaliste. De câte ori a bãtut un vânt de nationalism si s-a încercat a se face o artã “nationalã” realizãrile acestea artistice au fost stângace, grosolane, factice. Amintiti-vã de Rodica, de literatura sãmãnãtoristã, chiar de literatura anilor de dupã rãzboi. Este o artã exterioarã pânã la siluire, artificialã si tendentioasã. Cel mai furtunos profet nationalist al veacului, Nicolae Iorga, n-a izbutit sã însufleteascã decât o astfel de literaturã, n-a promovat decât o astfel de artã. Fatã de forta si adâncimea gândirii politice a acelor ceasuri, literatura nationalistã care a întovãrãsit-o pare ridiculã. Cred cã nu ne este greu nouã, celor care am venit în urmã, sã întelegem cauza acestor continue esecuri ale creatiei artistice nationale. S-a aplicat si în artã punctul de vedere politic: adicã un criteriu exterior, caduc, ineficace, de a alege temele creatiei si tehnica (verbalã sau plasticã) a realizãrii ei. S-a construit un fel de a vedea lumea “românesc”, adicã s-a gândit politic, nu organic. S-a construit o emotie artisticã româneascã, în loc de a trece dincolo de formule exterioare, sãrbãtoresti, demonstrative, pe care le îmbracã la rãstimpuri, românismul – si a intui substanta irationalã a ethnosului nostru. Este o deosebire fundamentalã între constituirea unei arte nationale cu mijloace exterioare (teme folclorice, teme rurale, vocabular, culoare localã) si crearea unei arte cu mijloace fantastice (prezenta irationalului, rodul unei experiente de viatã asociatã milenarã). O deosebire tot atât de mare ca si aceea dintre o masinã si un organism. Si, ceea ce e interesant de stiut, în anii când s-a fãcut mai mult caz de ruralism, de spontaneitate, de viatã simplã si de glie – tocmai în acei ani “sãmãnãtoristi”, s-a procedat mai europeneste, adicã s-a fãcut artã asa cum s-ar face o masinã; bucatã cu bucatã, exterior, tematic; nu s-a creat viu, asa cum creeazã un organism.

De aceea a si fost lipsitã întreaga artã si literaturã româneascã nationalistã de viabilitate si de universalitate. O operã universalã nu se poate face pe un criteriu politic;o asemenea operã se creeazã pornind de la o intuitie etnicã, de la o experientã asociatã. Universalitatea în artã apartine fantasticului, prezentei aceleia irationale care stã la baza oricãrei creatii de geniu si nutreste orice emotie esteticã. Luciditatea, tendentiosul, demonstratia – sunt mijloace politice si sunt criterii prin care se justificã o actiune sau o gândire politicã. În artã, însã, ele rateazã creatia, o fac artificialã si localã.

Din cauza atâtor esecuri de artã nationalã s-a si crezut un rãstimp cã o asemmenea artã este imposibilã. Dimpotrivã, numai o asemenea artã are sanse de universalitate. Dar, sã ne întelegem. O artã nationalã care foloseste aceea ce poate da o natiune, adicã un organism, o viatã asociatã; care foloseste prezenta fantasticã, nationalã, transcendând formele exterioare.

Pânã acum s-a crezut cã dacã folosesti un mediu rural si culori câmpenesti – realizezi o operã româneascã. Dar toate acestea sunt ele însele manifestãri ale unei realitãti românesti – si nu mai pot servi de model unor manifestãri artistice. Trebuie sã treci peste forme, sã ajungi acel izvor care a creat în decursul veacurilor însesi aceste forme specifice. Si acesta este un proces care nu putea fi intuit de artistii si scriitorii contemporani marilor miscãri nationaliste. Este un proces de gândire pur artisticã. Pe când ei au gândit politic chiar atunci când au creat artistic.

Este foarte ciudat sã constati cã aceeasi gândire politicã din ultimii 50 de ani – care a fãcut atâtea progrese de la Eminescu încoace – aceeasi gândire politicã a ratat toate încercãrile de artã nationalistã, pânã la Lucian Blaga, cel dintâi creator care a gândit româneste, fãrã sã gândeascã politic. Dar si acest fapt îsi are explicatia lui, si poate vom încerca sã-l lãmurim cândva.

Cuvântul, an IX, 1933, August 26, nr. 2994, p. 1.

• Share
• Tweet
• Pin
• Email