Victor Roncea Blog

Cu adanca piosenie, frumoasa obste de la Petru Voda, va multumim

Desi nu se afla nicicum pe hartile oficiale ale “turismului manastiresc”, la Manastirea Petru Voda din codrii Neamtului e furnicar de lume. Zi si noapte. Crucea de marmura de culoare deschisa inaltata la drum, intre Poiana Teiului si Targu Neamt, si indicatorul tricolor de pe Valea Largului, iti spun primele ca ai ajuns, in sfarsit, acasa. Strabati apoi cativa kilometri pe drum de tara, intr-un taram parca fermecat deschis printre brazii vesnic verzi, pana ajungi la troita care-ti spune ca, putin mai sus, se afla fostul schit de maici, cu hramul Adormirii Maicii Domnului, acum Manastire in toata regula, cu spital, azil de batrani si camin de copii. Maica Justina, avandu-l ca model pe Doctorul de suflete, slujeste neamul si pe Mirele Ceresc ca monahie, stareta, doctorita, specialista in homeopatie, mama de zeci de copii si nepotica a zeci de bunicute si, cand e nevoie, ca patroana spirituala a Revistei de gandire si traire romaneasca “Atitudini”, ajunsa la numarul sapte si raspandita national, prin energia inepuizabila a tinerei “maici – ziarista” Fotini si a echipei sale. Toata ziulica, maica -invatatoare si maicile -profesoare, unele cu doua facultati si doctorate, au grija de copii. Maicile -doctorite, de batrani, si, cu toate, de noi toti, pomenind la slujbele de zi si noapte sute si mii de romani. Dar fostul schit de maici a fost ridicat dupa Sfanta Manastire a calugarilor. Asadar sa mergem mai departe…

De aici mergi apoi pe drumul forestier, de-a lungul unul parau strajuit de brazi si paltini, si ajungi la Manastirea ridicata dupa 1989 de staretul Justin Parvu, bunul Parinte duhovnic, acum de 90 de ani, dintre care 17 petrecuti in temnitele comuniste. Cu hramul Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil, este prima manastire din Romania ridicata in cinstea martirilor anticomunisti, a mucenicilor generatiei interbelice ucisi de bolsevici in inchisori si pe fronturile Basarabiei, Bucovinei si Transilvaniei si a tinerilor luptatori puri si naivi din decembrie ’89.

Cu ochii de un albastru cristalin, in care vezi cerul si marea, ca de pe Ceahlau, cand iese din mica sa chilie dospita de carti si icoane (dar si de cadouri pentru pelerini), pentru a binecuvanta puhoiul de lume adunata non-stop la usa sa, in curtea plina de forfota se face brusc tacere. “Ajutooorul Domnuului!”, se aude vocea inconfundabila a Parintelui, miruind, primii, copiii, si linistind poporul nerabdator sa-i lase la picioare grijile, pacatele si necazurile. Nu degeaba e supranumit de credinciosi Duhovnicul Neamului. Cand nu slujeste la Manastire sau merge la un Maslu, la Iasi, la aziluri, camine, spitale, ospicii sau inchisori, Parintele primeste, pana la 18-20 si chiar 24 de ore pe zi bieti credinciosi. Mi-aduc aminte cum in miezul iernii, cand am ajuns o data, pe o ninsoare ca-n povesti, pe la patru dimineata, Parintele era in picioare, in curte, cu o bundita taraneasca pe umeri, privind patriarhal frumoasa fresca de pe Biserica Manastirii, cu Romania Mare si aureolele stralucitoare ale sfintilor ei cei noi, pictata de un vrednic basarabean. Se pregatea sa plece la un Maslu. Am crezut ca-i Sfantul Nicolae pogarat din ceruri!

Batranul vesnic tanar cu o barba alba ca a lui Mos Craciun tuseste uneori, sec. “E de la mina de plumb”, spune in soapta Maica Justina, care, pe langa obstea sa de maicute, batranele si orfani, are si grija sa nu-i lipseasca nimic Parintelui. Amintirile Parintelui sunt precise, cele de ieri ca si cele de maine, in acelasi timp. Cuvintele ii sunt sorbite de copiii, tinerii si varstnicii care vin si asteapta la usa sa, uneori, cu zilele: „În 1954, noi am sărbătorit învierea lui Hristos la 800 metri sub pământ într-o mină de plumb… Cum puteam să sărbătorim Paştele? Din freze am făcut clopote. Am luat toate bucăţile metalice de la frezele pentru rocă şi le-am pus pe o sfoară. Lovite toate cu o tijă metalică de la un capăt la celălalt al sforii făceau un zgomot minunat. Acela a fost momentul când anunţam începerea slujbei. Atunci am intrat în ascensor şi am coborât în locul unde se aranjase un altar şi cruci din bârne. A fost momentul vieţii noastre când am simţit o adâncă, religioasă tăiere a respiraţiei. Noi, preoţii am cântat tot ceea ce ştiam tare, profund, cu tot riscul. Eram cumva în afara noastră, nimeni nu se temea de pericol – era atunci sau niciodată; cu toţii eram într-un gând. Când am intrat în ascensor, am intrat cântând „Hristos a înviat!“. Apoi am auzit pe cei care coborau de la suprafaţă în mină în locul nostru, am putut auzi cântecul lor în adâncime, în mină. Cântecul a început jos sub pământ, a continuat în ascensor şi la suprafaţă. Am intrat la duşuri cântând. După spălare ni se dădea ceai, dar atunci autorităţile ne-au încuiat în dormitoare două zile. După cele 2 zile, ne-au adunat pe toţi în faţa comandantului lagărului.” Va inchipuiti ce a urmat.

Parintele a fost intotdeauna dintre cei care au facut primul pasul in fata. Din tineretea sa verde si pana azi, cand fara sa pregete, in ianuarie anul acesta a facut Apelul la mucenicie impotriva insemnarii electronice a romanilor. A urmat o campanie, in care multi dusmani s-au aratat, actanti cu multe fete si capete incornorate ale vrajmasului cel vechi. Acum se lupta pentru ca toti camarazii sai de la Aiud ucisi bestial – printre care, pentru cei ce nu stiu, si Mircea Vulcanescu -, martiri si sfinti ai inchisorilor, sa aiba o Biserica a Marturisitorilor, pe locul Rapei Robilor, de unde si azi se itesc sfinte moaste din pamant. Si va reusi, pentru ca are alaturi tot poporul drept credincios iar deasupra pe Mantuitor, al carui har ni-l raspandeste si noua, pacatosilor muritori de rand, celor care toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu ne-o dam.

De altfel harul Domnului se simte deasupra Manastirii in fiece clipa. La orice ora din zi curtea freamata de oameni, copii multi care se joaca – bucurosi si senini cum nu prea ii vezi prin “metropolele” de unde venim fiecare. Acolo ei sunt posaci sau prea agitati, in orice caz aproape absenti la stimului afectivi obisnuiti: mila, respect, dragoste de aproape si de toate cele frumoase lasate de Bunul Dumnezeu. Rugaciunea, iarasi; i se simte lipsa. Micutii de ei vin dintr-o lume prea tehnicizata, furata lui Dumnezeu, iar comportamentul lor tradeaza uneori inadaptarea la normal, la firesc. Dar isi revin repede la natural.

Aici, la Petru Voda, se trezesc ca “Frumoasa din padurea adormita”; si nu numai copiii. Vii o jumatate de om si pleci intreg. Induhovnicit si cu trezvie si energie ca dupa apa vie, pentru a razbate si lupta cu o agresiunea antiumana deja vizibila, care stapaneste, din ce in ce mai mult, viata oraselor. Televiziunea cu programele ei de indobitocire in masa, radioul manelizat, presa de propaganda si depravare, minciuna politicienilor, hulpavia bancilor, controlul statului politienesc, grija zilei de azi si maine, a razboiului ce va veni, a razboiului de zi cu zi, cu toate sufoca, violent, sufletul bietului om, mai mult sau mai putin pregatit de aparare. Vino, omule, la Petru Voda, sa-ti recapeti rasuflarea!, striga fiecare sfant de pe icoane sau de pe peretii atat de frumos pictati ai Manastirii.

La fel, si la orice ora din noapte, gasesti ajutor si mangaiere, la masa, de esti venit flamand de pe drum, la casa, de esti ostenit, la slujba si la sfintele moaste ale mucenicilor de la Aiud de vrei sa auzi si sa simti glasul lui Hristos si al Arhanghelilor chemandu-te. De esti slabit si vrei sa te intaresti cu un pios respect fata de cea mai buna parte a poporului roman, mortii nostri, cobori spre paraul din spatele Manastirii, la cimitirul inconjurat de brazi ce nu se indoiesc, cu crucile de lemn insiruite, care stau drepte, ca niste soldati gata de actiune, cu candele aprinse, si unde te asteapta oricand, pentru un sfat, Parintele Calciu si Parintele Atanasie, marturisitori ai temnitelor si bisericii biruitoare, sau blanda Maica Heruvima, rapusa de un cancer indus si indurat ca o adevarata mucenita a vremurilor din urma.

Aici, la umbra lui Dumnezeu pe pamant, se infiripa repede o discutie intre oameni care nu s-au vazut niciodata si se leaga camaraderii de nezdruncinat, atunci cand sunt sincere si cu sufletul curat. Se deruleaza povesti de viata cutremuratoare, dureroase, care au primit vindecare doar aici. Se intalnesc calugari cu peste 20 de ani de inchisoare, ca Monahul Paulin Clapon, care iti pot dezvalui haul iadului adus de bolsevici si biruinta militantilor ortodocsi din temnite, tineri ai fratiilor de cruce, legionari, taranisti sau liberali, preoti, profesori universitari sau simpli credinciosi, tarani care au sprijinit cu un bot de mamaliga luptatorii din cea mai indelungata rezistenta armata anticomunista din blocul sovietic. Romani din toate colturile tarii – talpa tarii sau politicieni, mai cu ifose sau mai smeriti, studenti sau academicieni -, ba chiar si straini care descopera bucuria ortodoxiei, bolnavi la suflet sau la trup, vin aici sa-si gaseasca, gratie harului Sfantului Duh si sfinteniei Parintelui Justin, alinarea sau insanatosirea.

Si totusi, ne-am intrebat adeseori, si nu numai noi, cum e posibil ca intr-o asemenea agitatie si verva, cu atatea griji adunate de la multimile de pacatosi, sau nelipsitii farisei si profitori si cu atatia draci cocotati pe turlele Bisericii sa se petreaca Minunea, Minunile?

Cum e posibil? Prin munca randuita, ascultarea si, mai ales, jertfa fiecaruia dintre oamenii care formeaza Obstea si care trudesc in manastire. Spunem jertfa pentru ca nu e usor pentru un calugar venit din lume sa slujeasca in totul Bunului Dumnezeu, “sa convietuiasca” in acelasi timp si cu marea de oameni care vin din ce in ce mai multi din toata tara si mai de departe. “Mai, copchile, mai…”, spune Parintele, si iti ia durerea de pe suflet cat ai clipi.

Stand aici si urmarind suvoaiale de bine, simti de multe ori nevoia sa strangi in brate cu sufletul pe toti acesti ostenitori, monahi, monahii, oameni ale caror chipuri aproape trec neobservate – dar ce frumoase sunt, chipurile lui Dumnezeu! -, truditorii veniti de la camp cu zambetul pe buze, sau cei de la bucatarie care cu vorba buna oricand te poftesc la masa, surorile care tin randuiala si iti ofera un loc de odihna, chiar pe-al lor de e nevoie, fratii care tocmai au scris un acatist pentru sfintii inchisorilor, corul dumnezeiesc care te face sa plangi in liniste alaturi si impreuna cu icoanele facatoare de minuni, tinerii preoti care predica cu nesat de Hristos, ucenicii Parintelui care tin aprinsa candela neuitarii istoriei adevarate a acestui neam, a sacrificiului pentru dreptatea in veac, a dragostei de tara si Dumnezeu.

Acest “fagure de miere” se implineste in mod atat de frumos prin Soborul de preoti si minunata strana care, de ani buni, prin consecventa si frumusete – ne duc ca o adiere in spatiul linistit si inaltator al rugaciuni totale. Si peste toti si toate, binecuvantarea parintelui Justin si harul Domnului. “Ajutooruul…”

Inca o data multumim, fratilor, surorilor, calugarilor, monahiilor, preotilor si demnilor ucenici ai Duhovnicului Neamului, Parintelui Justin Parvu, si, iertati-ne, pentru ca, zi de zi, va tulburam iar Sfintiile Voastre ne rasplatiti neuitand nici o clipa sa ne pomeniti in rugaciunile voastre, aparand acest sfant pamant, Gradina Maicii Domnului, alaturi de miile de mirese si soldati ai lui Hristos.

Dumnezeu sa va aiba in paza si sa ne ragasim, cand va veni momentul si de va voi Domnul, cu totii, in Manastirea Petru Voda cea din ceruri!

Carmen Paduraru, judecator
Pacatosul Victor Roncea, ziarist