UN ZIARIST EVREU DE AZI, Tesu Solomovici, despre un ziarist de front de ieri: Ion Antonescu. Viata si moartea maresalului Antonescu

October 18th, 2009

Viata si moartea maresalului Antonescu

Numarul acesta al “Dosarelor Ultrasecrete” cuprinde fragmente din noua lucrare a lui Tesu Solomovici intitulata “Viata si moartea maresalului Ion Antonescu”.

Autorului i s-a parut paradoxal ca desi exista un munte de cercetari referitoare la epoca in care a trait maresalul si la scrierile si actiunile sale, iubitorului de istorie nu-i sta la dispozitie nicio ampla biografie a personajului. Se stie ca din varii motive, inainte de cucerirea puterii, la 4-6 septembrie 1940, nimeni nu a indraznit sa scrie o carte despre militarul aflat, in genere, in dizgratia regelui Carol al II-lea; in anii cand a fost Conducatorul Statului nu a permis sa se scrie si sa se publice o carte despre el, iar in anii comunismului regimul il vroia uitat. Postdecembrismul a reaprins curiozitatea publica pentru maresalul care fusese condamnat pentru crime de razboi si executat la 1 iulie 1946. Alaturi de multe cercetari serioase au aparut altele cu iz apologetic, ulterior, din initiativa prezidentiala, o Comisie Internationala de istorici romani si straini, coordonata de Elie Wiesel, s-a straduit sa puna randuiala in modul cum e perceput Ion Antonescu de democratia romaneasca. Tesu Solomovici s-a straduit sa descrie in volumul amintit o viata – cea a maresalului Ion Antonescu.

Ion Antonescu devine ziarist

In anul 1913, Ion Antonescu avea gradul de capitan. Tanarul ofiter va avea prilejul sa traiasca din plin evenimentele care zguduiau din temelii Peninsula Balcanica. Zona era in plina fierbere inca din 1908-1909, de cand vecina Romaniei, Bulgaria, se proclamase independenta, iar Austria se grabise sa anexeze Bosnia si Hertegovina. In 1911 izbucnise Razboiul italo-turc, iar un an mai tarziu, in toamna lui 1912, Bulgaria, Serbia, Grecia si Muntenegru declansasera razboiul de eliberare de sub jugul Semilunii turcesti. Ion Antonescu, desi nu era plasat in varful puterii, intelege ca Romania nu va putea sta impasibila in timp ce harta acestui colt de lume e in schimbare. Cand regele Carol I apreciaza ca Romania trebuie sa primeasca compensatiuni teritoriale la granita dobrogeana, iar marile puteri, prin Protocolul de la Petersburg, nu ne acorda decat o fasie neinsemnata cuprinzand Silistra, Antonescu e revoltat. In cercurile militare pe care le frecventeaza el vorbeste cu glas tare despre o actiune energica impotriva Bulgariei”. Nu trece mult timp, si intr-adevar armata romana, dupa 36 de ani, trece pentru a doua oara Dunarea.
Intrarea in Razboi a Romaniei inclina brusc balanta, si Bulgaria e silita sa capituleze. Interventia romaneasca fusese hotaratoare. La 17 iulie se intruneste la Bucuresti “Conferinta Pacii”, iar la 28 iulie se incheie Pacea de la Bucuresti. Romania castiga Cadrilaterul. Dar razboiul jucase rolul de arbitru in Balcani, dovedise puterea si influenta sa in politica europeana, va rezuma istoricul Mihail Polihroniade. La aceasta concluzie ajunsese si Ion Antonescu, care cauta o cale de a-si exprima public opiniile.
Generalul Grigore Crainiceanu, un militar savant, membru al Academiei Romane, scotea in acea vreme “Buletinul Armatei si Marinei”. Crainiceanu care avea laude pentru Antonescu i-a propus acestuia sa scrie ceva pentru revista sa.
Astfel, in numarul 1 din ianuarie 1913, al “Buletinului Armatei si Marinei” a aparut primul articol semnat Ion Antonescu; niste observatii curajoase si bine gandite din punct de vedere militar pe marginea razboiului turco-italian. Antonescu justifica gestul razboinic al italienilor care se bateau departe de Roma, tocmai in Tripolitania, pentru stapanirea unui colt arid de desert.

Razboiul din Tripolitania

“Tripolitania, in trecut pe aici trecea singurul drum strategic, care unea Egiptul cu Marocul, Asia cu Africa. Pe aici au inaintat victorioase coloanele fanatice ale Arabilor si Turcilor, si in sfarsit numai pe aceasta cale au reusit sa puna prima oara piciorul in Europa, debarcand in Spania, scrie Ion Antonescu.
La Tripolitania aspirau deopotriva si in ascuns atat Franta, cat mai ales Anglia. Prin cucerirea acestei provincii cele doua popoare antice, in interesul comun, sperau sa-si dea mana, sa stapaneasca astfel intreg Nordul Africii, sa domine cu desavarsire si definitiv marea Mediterana si sa comande fara nici o restrictiune, cand o sa vrea si cum o sa vrea drumul Indiilor.
Ruptura este dureroasa, si pentru totdeauna Italia va prezenta in Tripolitania vointa si dorinta Germaniei, vointa si dorinta >. Prin noua situatie creata, puterea <Intreitei intelegeri> in Mediterana este definitiv taiata drept la mijlocul ei.
Acestea sunt adevarurile si numai imprejurul lor trebuie cautata originea conflictului african”.

Conceptia despre razboi

Pentru tanarul ofiter Antonescu, razboiul este un mijloc, si anume cel din urma si in acelasi timp si cel mai puternic, la care o tara recurge in ultima instanta pentru atingerea unui anumit scop. Este cel din urma mijloc, la care am zis ca se recurge, fiindca atat natiunea, cat si guvernul sau isi dau perfect seama, ca el impune jertfe, ale caror grave consecinte se rasfrang asupra activitatii momentane si viitoare a intregului stat.
Asadar din aceasta una si singura observatiune este usor de inteles, ca nimeni nu recurge la razboi decat ca ultim argument si numai pentru atingerea unui scop de o importanta vadit imperioasa.
Si subliniem aceste din urma cuvinte pentru a se sti inca o data mai mult, ca a trecut vremea razboaielor asa zise personale, pornite pentru satisfacerea unei ambitii individuale si cu totul straine de interesul comun. Aceste razboaie apar in istorie chiar din primele ei pagini si dispar odata cu Waterloo, cand Europa s-a coalizat pentru ultima oara nu in virtutea unui principiu, ci pentru distrugerea unui geniu”.
Ca un popor sa iasa victorios dintr-un razboi trebuie sa posede vointa de a rezista, de a lupta, de a invinge, intr-un cuvant “vointa de a trai si a progresa”. Gasim in aceste randuri crezuri pe care Ion Antonescu le va respecta cu sfintenie toata viata.

Antonescu despre educatia tinerilor

In aprilie 1913, Ion Antonescu participa ca invitat la Congresul International de Educatie Fizica, organizat la Paris, de Facultatea de Medicina. Atasatul militar roman asculta somitatile medicale si publice franceze si intelege importanta “renasterii psihice a unei natiuni”. El raporteaza la Bucuresti: “Energia unui popor nu este altceva decat rezultatul calitatilor sufletesti, cu care el e inzestrat. Calitatile sufletesti dau nastere vointei de a rezista, de a lupta, de a invinge, cu un cuvant vointei de a trai si progresa.
Astazi mamele fac educatia fizica a copiilor lor cu chinina, flanele “Jager”, sosoni, blanuri scumpe si inele pretioase. Totusi cine pierde speranta este un invins si noi n-avem nevoie decat de invingatori. Suntem convinsi, ca mai curand ori mai tarziu, mamele se vor patrunde de frumoasa si nobila menire ce au si, reapucand pe adevaratul drum, vor contribui cele dintai si in cea mai larga masura la indrumarea si desavarsirea calitatilor noastre intelectuale, morale si fizice. Avem aceasta speranta si ne mandrim cu ea.
Educatiunea fizica este primul factor de viata al rasei. Caminul creaza rasa. Femeia face prin maternitatea sa caminul. Trepiedul social al educatiunii fizice este constituit din camin, care face rasa, din scoala, care o educa, si din cazarma, care o apara…
Facem apel la conducatorii si guvernantii nostri, ca luand exemplu de la Franta oficiala si intelectuala, sa imbratiseze cu un moment mai devreme chestiunea educatiei fizice a poporului nostru, educatie, de care nu ne sfiim sa o spunem are foarte multa nevoie. Parintii, profesorii si ofiterii vom fi cu totii raspunzatori mai tarziu, daca nu vom face din educatia fizica si morala a poporului prima noastra preocupare. De ce folos poate fi societatii si patriei, individul, care, superior ca minte, a reusit, dupa studii briliante sa ia licenta la 20 de ani si sa fie ofticos la 25 de ani?. Tara are nevoie de indivizi cu plamani dezvoltati, cu organe sanatoase si cu inima de fier. Cu un astfel de material putem privi cu incredere viitorul si impune respect si teama tuturor vecinilor nostri”. Antonescu avea sa ilustreze aceasta teza cu imaginea Turciei, ale carei armate cucerisera lumea, dar stoarse de vlaga si energie, aveau sa sufere infrangeri dupa infrangeri.

Campania din Bulgaria

In campania din Bulgaria, din 1913, capitanul Ion Antonescu ocupa functia de sef al Biroului de Operatii in Statul Major al Diviziei I de cavalerie. El aduce servicii atat de importante armatei romane incat i se acorda cea mai inalta distinctie militara: Virtutea Militara de aur. Operatiunile militare ii ofera prilejul lui Antonescu sa dea o ochire larga asupra evenimentelor, si sa caute intelesuri istorice. Adrianopol, de pilda, nu este doar o cetate pe harta operatiunilor razboinice, ci “capatul unei glorii, care dispare si se stinge. Antonescu nu-si dispretuieste dusmanul, dimpotriva, are lauda pentru Sukri Pasa, aparatorul cetatii: Vointa si constiinta unui om a facut un timp destul de indelungat ca toata suflarea omeneasca sa priveasca cu neliniste, incordare si curiozitate, inspre acest de mai multe ori incercat colt al pamantului, noteaza Antonescu in carnetele sale de razboi. Prin cunostintele sale, prin tactul si mai ales prin taria sa de caracter Sukri Pasa a facut ca cetatea sa reziste un timp mai indelungat decat i-ar fi ingaduit starea actuala a fortificatiilor sale.
Cronicile de razboi ale capitanului Ion Antonescu dezvaluie convingerea autorului ca Razboiul din Balcani din 1913 nu fusese decat preludiul marelui Razboi pentru intregirea neamului romanesc, care avea sa se porneasca cativa ani mai tarziu.
Tesu Solomovici

Continuarea la Dosare ultrasecrete

Conducatorul statului sta de vorba cu rabinul evreilor
De cate ori a stat de vorba maresalul Ion Antonescu cu sef-rabinul Alexandru Safran, liderul religios al evreimii-romane? “De cateva ori” – marturiseste sef-rabinul. “Niciodata!” – zice istoricul israelian Jean Ancel, aruncand nedrept asupra marelui rabin umbrele imposturii….