Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

Aruncat ca o măsea stricată de la Realitatea Tv, Roşca Stănescu şi-a găsit imediat cuib la Antenele lui Voiculescu, unde a fost invitat chiar ieri să discute despre un subiect drag lui: Traian Băsescu. Apariţia sa la televizor, în calitate de analist, la doar cåteva zile după ce stenogramele publicate de ziarul „Curentul“ au arătat că Roşca a trecut de mult în altă ligă, cea a şantajiştilor, reprezintă dovada tupeului său fără limite. Numai că, odată pornit, tăvălugul dezvăluirilor devine de neoprit.
Ziaristul Alin Fumurescu, fost colaborator al lui Roşca Stănescu, scrie, pe platforma „Vox publica“, un soi de autodenunţ, povestind cum a asistat la un şantaj direct al „naşului“ Roşca la adresa unui om de afaceri. Textul se intitulează în mod sugestiv „Naşul (SRS): lumini şi umbre…“ Extrem de interesantă este şi precizarea făcută de Alin Fumurescu, ca un soi de preambul la dezvăluire: „N-aş fi scris råndurile de mai jos dacă Naşul ar fi rămas Nasu’ pe care-l cunoscusem la începtul anilor ‘90. Nu pentru că mi-ar fi fost frică, ci pentru că, pur şi simplu, nu se cădea. Nu «se cădea» – sper că înţelegeţi conceptul căderii. N-a rămas. S-a rablagit, face gafe după gafe. Nasu’ nu «moare» frumos – or eu încă mai sper“. După preambul, ziaristul povesteşte direct cum l-a şantajat Roşca pe omul de afaceri, pentru cåteva zii de dolari: „… mă ştiu cu Naşu’ de prin 1994-5. Mă simt aşadar dator de a-l prezenta cu lumini şi umbre. Nu era înger. Nu era demon. Era… Naşu’. Am lucrat împreună la «Ultimul Cuvånt» (îşi mai aduce cineva aminte de acel ziar care încerca – şi reuşea – să fie occidental?), la «Ziua de Nord-Vest», unde eram redactor-şef, şi la «Ziua». Şantaja pe atunci? Fără doar şi poate, dar o făcea cu un stil inocent, greu, dacă nu imposibil de încadrat la «penal». Amintire de pe strada Cåmpeanu (? Ceva de genul ăsta, vis-à-vis de Inter). Mă nimeresc din întåmplare (sincer, din întåmplare) în biroul Naşului cu un afacerist transpirat, căruia îi dădusem de urmă. Palme umede, atitudine de moluscă, tot tacåmul. Molusca îşi spune păsul. Eu îmi spun dovezile. Naşul se uită la amåndoi. E ca rabinul din banc. Amåndoi avem dreptate. «Şi», zice, «fără nicio legătură cu această anchetă» – (iar cånd spunea asta, se apleca peste masă şi vorbea ceva mai tare, just in case) «aţi fi interesat într-o reclamă în „Ziua“?» Molusca zice «cum nu?» Şi zice 2.000 de dolari. Naşu’ se uită la el şi bufneşte în rås: «Păi dragă domnule, dumneata îţi imaginezi că 2.000 de dolari pot să îţi spele imaginea?»
Atenţie! NU era vorba despre acuzaţii. Era vorba despre imagine. Molusca dă din colţ în colţ şi marşează în cele din urmă. Nu mai reţin suma, şi nu mai are, de fapt, importanţă. Ceva de genul dublu sau triplu. Să fie primit. Oricum, eu nu aveam suficiente date pentru a înfunda molusca în puşcărie. Molusca, iertată-mi fie metafora, se simţea cu musca pe căciulă (imaginaţi-vă o moluscă avånd o caciulă). Atåt. A meritat? Da – credeam atunci: mi se părea un soi de haiducie – luăm de la ăia care au şi dăm… cui? Nu mi-am pus atunci această problemă. Sincer. Eram un tånăr idealist care avea dreptate, dar nu avea dovezi. Atåt“.

• Share
• Tweet
• Pin
• Email