Se împlinesc în această noapte 10 ani de la trecerea la Domnul a “neînfricatului preot român” – cum bine scria The Guardian la plecarea sa – Părintele Gheorghe Calciu, un adevărat arhanghel pământean al războiului întru cuvânt, unul din marii mei îndrumători pe care mi i-a dat Dumnezeu în această viaţă. În 2003 ne-a făcut o scurtă vizită la redacţie, mai mult pentru a ne binecuvânta, dar am ţinut să-l şi înregistrăm. Am trăit multe clipe binecuvântate alături de Părintele Gheorghe în Statele Unite ale Americii. Sorin Drăgan, un alt “golan exilat” al Pieţei Universităţii, care a fost la dreapta Părintelui la Biserica Sfânta Cruce din Alexandria, Virginia, a scris mai multe decât voi scrie eu. Textul publicat de acesta pentru Ziaristi Online, cu ceva ani în urmă, a fost preluat azi şi de Mărturisitorii.ro. Pe patul de spital din Bucureşti, Părintele ne-a transmis un mesaj care se împlineşte azi. Îi mulţumim! Dumnezeu şi Arhanghelii să-l aibă în oastea lor din Ceruri. Este un mare luptător!
Parintele Calciu in vizita la ZIUA
Parintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa ne-a vizitat ieri la redactie pentru a ne aduce binecuvantarea sa odata cu urarea de a ne continua activitatate civica cu acelasi profesionalism. Aflat in Romania pentru a planifica urmatoare editie a Romfestului, care se va desfasura la Galati si Cahul, intre 2-6 octombrie, parintele Calciu ne-a marturisit ca din acest an se retrage de la conducerea executiva a prestigioasei manifestari a romanilor de pretutindeni, “lasand tinerii la datorie”. La Bucuresti, Sfintia Sa s-a intalnit cu Prea Fericitul Patriarh Teoctist si a sustinut, pentru tineri, o conferinta intitulata “Ortodoxia si provocarile contemporane”. Noi i-am solicitat un scurt interviu.
Interviu cu parintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa: Deasupra noastra domneste bucuria credintei
Indrumator spiritual si membru de marca al rezistentei anticomuniste, inchis in repetate randuri si eliberat doar la interventia personala a presedintelui Statelor Unite, Ronald Reagan, parintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, aflat, recent, in tara, ne-a acordat un scurt interviu. Parintele Calciu, foarte activ in sprijinul pastrarii identitatii comunitatilor romanesti din afara hotarelor actuale ale Romaniei este presedinte de onoare al Romfest. Anul acesta urmeaza sa organizeze manifestarea romanilor de pretutindeni la Galati si Cahul, ocazie cu care vrea sa lase conducerea manifestarii pe maine tinere, in tara. Un fel de intoarcere acasa. Am stat de vorba cu parintele, admirandu-i vioiciunea privirii, nestinsa nici de luptele pierdute nici de suferintele trecute; dimpotriva.
Reporter: Parinte, va rugam sa ne dati cateva amanunte despre organizarea Festivalului Romfest. Parintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa: Din punctul meu de vedere, Romfest-ul aceasta este ultima exprimare a activitatii noastre. Eu sunt batran, ma retrag. Vreau sa predam acest Romfest in mainile tinerilor din aceasta tara, pentru ca de la inceput, Romfestul a fost proiectat ca o actiune de sustinere a celor care sunt persecutati in Romania. Un act de lupta impotriva Guvernului comunist si, ulterior, ca o sarbatoare in tara romaneasca. Ceea ce noi nu prevedeam a fost ca lucrurile se vor petrece asa de repede.
Aceasta editie se va tine la Galati-Cahul, sau cel putin aceasta este viziunea noastra, nu stiu daca se va si realiza. Intai am vrut sa aiba loc la Iasi-Chisinau, dar erau semnale ca acolo, peste Prut, am fi fost impiedicati. Asa ca am ales Galatiul. La Galati, presedintele Euroregiunii, ne-a fagaduit ca ne va inlesni trecerea Prutului. Am avut multe promisiuni. Este macar un element, pe care in alta parte nu il aveam. Cu autoritatile din Galati ne-am inteles foarte bine.
Rep: Daca situatia din Romania a intrat pe un fagas de stabilizare, nu acelasi lucru se poate spune despre Basarabia. Ce poate face statul, ce pot face cetatenii? Parintele: Atata vreme cat Guvernul Basarabiei face opozitie cu vointa populara, nu raman decat relatiile diplomatice si relatiile personale cu cei care sunt angajati in lupta pentru liberalizarea Basarabiei. Trimiteti carti! Noi am trimis in Basarabia carti, televizoare, computere, o multime de lucruri. Ca o persoana particulara se pot face multe. Eu cred ca acest sector din Ministerul de Externe care se ocupa cu romanii de peste hotare are dreptul sa intervina mai bine pentru romanii de acolo.
Nu trebuie ca Basarabia sa fie un fel de codasa, mai ales ca ea a fost teritoriul nostru si o anumita prudenta nu trebuie sa anuleze complet relatia cu Basarabia. Imi inchipui ca Romania este absolut deschisa in cooperarea rutenilor, ucrainenilor, deci trebuie sa fie si ei deschisi. Perseverenta, dragostea fata de aproapele nostru, intentia sincera de a ajuta, acestea vor da rezultate.
Spiritul romanesc va castiga in Basarabia
Rep: Pe linie politica, credeti ca ne vom putea apropia in viitorul apropiat? Parintele: Sunt convins. Sunt convins ca incet-incet, spiritul romanesc va castiga acolo; am vazut ca Iurie Rosca e foarte bataios, e un om care poate influenta masele, poate aprinde spiritele, si pe de alta parte e Mitropolia Basarabiei, care apropie credinciosii intre ei. [dupa cum se vede I.R. a reusit sa-i pacaleasca pe multi… – n.m.]
Rep: Ce fac romanii din SUA? Cum ii mai ajuta ei pe cei din Basarabia? Parintele: Romanii din SUA ii mai ajuta, insa sa stiti ca s-a creat si acolo un fel de stare de apatie. Pot sa va spun ca in general ceea ce se intampla in tara se reflecta si la noi. Daca in tara este o batalie mai mare, se petrece si la noi. Daca aici in Romania lumea se lasa dusa de disperare sau de nepasare, si la noi se intampla la fel. Deci sa stiti ca noi suntem un fel de ecou. Dar adevarul este ca am niste sentimente ca, procentual, mai nationalisti suntem noi, cei plecati; mai patrioti decat cei de aici.
Politicienii actuali sunt niste profitori
Rep: Politicienilor actuali ce sfaturi le-ati da? Parintele: Politicieni? Pai nu stiu daca acestia sunt niste politicieni! Adica de fapt ei nu sunt politicieni – nu vorbesc in absolut – sunt niste profitori.
De exemplu, Guvernul! Guvernul trebuie sa creeze o clasa de mijloc. Creati, domnilor, o clasa de mijloc! O tara care nu are o clasa de mijloc este o tara nenorocita. Pentru ca exista o clasa suprapusa: cei din varf. Ei nu investesc pentru refacerea intreprinderilor; isi cumpara case, depun banii in strainatate, omoara capitalul. In America, clasa de mijloc este cea care ajuta tara. Plateste taxele, nu incalca legile in nici un fel, etc. Deci clasa de mijloc asigura stabilitatea tarii.
Ori aici nu exista clasa medie, iar clasa superiora este implicata economic in afaceri oneroase, incat omoara orice intreprindere. Aici capitalul se construieste prin minciuna, inselatorie, escrocherii si asa mai departe. Nu avem un om bogat care sa faca ceva frumos si bun pentru tara. Sunt inca ahtiati, setea lor de avere nu s-a stins, este inca nepotolita, si probabil ca generatia urmatoare, indiferent de cum a fost acumulata averea va intelege ca exista si o clasa care munceste, care trebuie sa fie intretinuta prin salarii normale si chiar sa sporeasca aceste intreprinderi mici si mijlocii.
Rep: Faceti o legatura intre cei de la putere si clasa aceasta de imbogatiti? Parintele: Absolut! Absolut! Vad ca toti acestia care sunt milionari au si forta politica. Chiar daca nu sunt facatori de lege, ei au o influenta politica extraordinara. Nu se tem de nimeni, nu le pasa de Justitie, nu le pasa de nimic. Si nimeni nu-i impiedica pentru ca nu exista o Opozitie reala.
Am foarte mare incredere in tineret
Rep: De ce nu exista Opozitie? De ce nu avem o Opozitie? Parintele: Asta va intreb eu! Sunteti aici. De ce nu avem Opozitie? Ce ati facut? Sunteti tineri, capabili, ziaristi, ce ati facut voi? Numai ca semnalati? Am vazut ca ziarele aici striga in pustiu. Ziarele scriu, si mizeria nu se curata.
Insa cred ca nici nu a existat o unificare a eforturilor tineresti. Eu am o foarte mare incredere in tineri. De altfel, stiti. Eu am o foarte mare incredere in tineret. De aceea am scris si “Cuvintele catre tineri”, pe vremea comunistilor.
Rep: Ati reusit sa va recuperati manuscrisele confiscate de Securitate? V-ati vazut dosarul? Vi l-au dat cei de la CNSAS?
Parintele: Manuscrisele nu mi s-au dat. Nici toata poezia din inchisoare, memorata si apoi scrisa cu Marcel, cu Iosif… Toate celelalte manuscrise confiscate in ’67 cand am fost arestat, nici unul nu mi-a fost restituit.
Mi-au zis ca manuscrisele nu mai exista
Rep: Pe ce motiv?
Parintele: Au zis ca nu sunt. Ca nu exista. Mi-a spus cineva ca undeva la Baneasa, unde au facut scoala aceea si au depozitate si dosare, sunt mormane intregi de manuscrise sau carti sau documente confiscate. Sunt aruncate acolo si daca te duci sa cauti printre ele inseamna sa pierzi 100 de ani. Cam asa mi s-a spus de la CNSAS.
Rep: Cred totusi ca sunt destul de bine triate.
Parintele: Eu stiu…
Ma rog pentru voi si tara
Rep: Si dosarul vi l-au dat?
Parintele: Dosarul nu l-am cerut. Nu vreau sa-mi amintesc nimic de acele momente. Vrea sa ma bucur ca sunt aici. Si sa ma rog pentru voi si tara.
Rep: V-ati intalnit cu Preafericitul Teoctist?
Parintele: Da, am stat mult de vorba, asa ca stiu situatia, si tulburarile, si realizarile si bucuriile pe care Biserica le are. Fiind o institutie divino-umana, partea umana are si ea nemultumirile si tulburarile ei. Deasupra tuturor acestora domneste insa bucuria, bucuria credintei in Mantuitor.
Rep: Parinte, va multumim. Parintele: Doamne ajuta!
Conform unui fost document confidenţial al United States Information Agency (USIA) intrat în posesia Roncea.Ro, agentul NKVD/KGB Silviu Brucan, fondatorul FSN şi GDS, afirma în faţa unui ofiţer acoperit american, în primăvara lui 1987, că în doi ani Gorbaciov va schimba complet blocul sovietic, că România va fi ultima ţară care va cădea dar după aceea va urma la conducere un guvern pro-sovietic, plin de glasnost şi perestroika (documentul va fi publicat integral în cartea despre 1989 la care lucrez – nota V.R.). Omul era sincer. Pe 15 noiembrie 1987 a început derularea acestei “profeţii”. După cum reaminteam la aniversarea a 20 de ani de la revolta muncitorilor braşoveni, în 1987 soarta lui Ceausescu a fost pecetluita.
“Inceputul sfarsitului” a fost prezentat si de scriitorul anticomunist Radu Portocala in prima lucrare de dupa 1989 care analiza caderea comunismului si inlocuirea lui cu unul “cu fata umana. In “Autopsia unei lovituri de stat”, Radu Portocala observa cum evenimentele de la Brasov au stimulat caderea lui Ceausescu atat prin constientizarea in sanul populatiei a ideii ca “se poate” protesta, cat si prin activarea imediata a cadrelor “disidente” pregatite de KGB sa preia puterea.
“Rascoala de la Brasov a fost urmata de o intalnire a activitatii opozitiei, reprezentata fie de indivizi izolati, fie de organizatii sindicale libere, aflate in stare embrionara. Ea este slaba, dezorganizata, dar are o audienta oarecare si, din nou, scapa de sub orice control. Aceasta miscare trebuia deci dublata de o structura paralela, pastrata sub stricta supraveghere, si usor de manipulat. Asadar sunt create toate piesele unei disidente provenind din sferele inalte ale partidului comunist si care are ca sarcina principala aceea de a deveni credibila si populara. O disidenta astfel organizata incat sa dea cetatenilor impresia de pluralism, de alegere intre mai multe variante. Cei care compun aceasta disidenta artificiala incep sa publice, in strainatate, texte critice la adresa lui Ceausescu. Trebuia discreditat omul, pentru ca sistemul sa iasa cat mai curat cu putinta. Suntem in anul 1987, iar soarta lui Ceausescu pare deja pecetluita”, scrie Radu Portocala. Mai jos un articol din Il Giornale, semnat de jurnalistul marxist ungaro-evreu Ferenc Fejtő:
Atunci s-a strigat “Jos Ceausescu!” pentru prima oară în România
Revolta s-a declansat la intreprinderea de Autocamioane Brasov, printr-o greva inceputa in noaptea de 14 noiembrie, la schimbul III, si continuata a doua zi dimineata cu un mars pana in centrul orasului, in fata Comitetului Judetean al Partidului Comunist Roman. Refuzul autoritatilor comuniste de a dialoga cu demonstrantii a provocat luarea cu asalt a sediului comunist de catre multimea adunata. Muncitorii au scandat pentru prima oara in Romania, “Jos Ceausescu”, intonand ceea ce avea sa devina imnul insurectiei din decembrie 1989 si, ulterior, al tarii: “Desteapta-te, romane!”. Portretul dictatorului Ceausescu a fost doborat de pe frontispiciul cladirii si incendiat. “Cutremurele nu au fost nimic pe langa ceea ce s-a intamplat!”, avea sa exclame prim-secretarul Comitetului Judetean PCR Brasov, Petre Preoteasa, in sedinta activului de partid din 15 noiembrie 1987. A urmat interventia brutala a trupelor speciale de securitate, arestarile, torturile etc.
în 2007 lansam la Braşov, în Aula Universităţii Transilvania, împreună cu colegul meu Florin Palas, lucrarea “Eroi pentru Romania – Brasov, 15 noiembrie 1987 – marturii, studii, documente” (Editura Semne/Artemis, Bucureşti, 2007) realizată in colaborare cu Asociaţia 15 Noiembrie 1987 – Braşov, CNSAS (Oana Ionel şi Mihai Demetriade) şi alte foruri jurnalistice, istorice si academice (ZIUA, INST, CICE-Iaşi), sub egida Centrului Rezistentei Anticomuniste şi coordonarea scriitorului anticomunist Vladimir Bukovski. Redau mai jos un extras documentar:
Bădia Ogoranu: “Fata Romaniei a fost spalata de atatea lasitati si tradari”
“Jertfa acestor luptatori cu arma in mana, alaturi de rezistenta celor din inchisori, alaturi de rezistenta crestina a preotilor, ierarhilor si mirenilor, a celor din exil, a taranilor in fata colectivizarii, a muncitorilor din Brasov, a unor intelectuali curajosi, toate acestea au adunat atata demnitate, incat sa se poata spune ca fata Romaniei a fost spalata de atatea lasitati si tradari, pentru ca romanii sa poata pasi cu fruntea sus pe pamantul pe care calca”– Badia Ion Gavrila Ogoranu – Membru de Onoare al Asociaţiei 15 Noiembrie 1987 – Braşov (Presedinte de Onoare: Parintele Gheorghe Calciu)
Vladimir Bukovski: “Haideti sa facem in Romania ce nu s-a mai facut niciunde in lume! Sa terminam cu comunismul!”-
“Haideti sa terminam odata cu comunismul! Sa ne purificam de acest pacat si atunci vom vedea cat de usoara si frumoasa va fi viata noastra. Nu va fi un rai, dar oricum, va fi mai bine. Tineretul sa vina in sprijinul nostru. Numai impreuna cu ei vom putea reusi. Problema care se pune pentru tarile din fosta Uniune Sovietica si cele aflate sub influenta Moscovei comuniste este ca au o mostenire dureroasa. Astazi, ii vedem pe fostii comunisti in alte structuri si, desigur, cu o infatisare diferita. Nici una dintre aceste tari nu va fi libera pana nu vom termina cu ei. Este nevoie de lustratie, suntem obligati sa-i scoatem din structurile puterii pe acesti oameni. Daca ei au putere, se vor organiza intr-o mafie si vor lupta impotriva noastra. Romania este o tara favorizata, plina de energie si emotivitate. Aici, se intampla intotdeauna cate ceva. Foarte putine sunt tarile care mai au asemenea caracteristici. Probabil, Polonia, Italia si Israelul. Spre deosebire de tara in care traiesc, Anglia, care se afla intr-o coma profunda. Haideti sa facem in Romania ce nu s-a mai facut niciunde in lume! Haideti sa terminam cu comunismul!” – Vladimir Bukovski, Presedintele de Onoare al Centrului Rezistentei Anticomuniste
Ancuta DUDUC: „Am fost anticomunisti de mici.”
Cand tata a fost urcat in duba, a fost lovit cu patul pustii. Dupa aceea, au venit la noi acasa cei de la Militie si ne-au intrebat unde e tata. Mi-au luat declaratii mie si mamei mele. Ne-au spus ca tata a fost ridicat pentru instigare.
Cand l-au arestat pe fratele meu, militienii i-au spus mamei sa-i dea niste pulovere mai groase. L-au luat si i-am urmarit, pentru ca l-au dus pe jos.
La noi a fost o suferinta de ordin psihologic. N-avea voie sa vina nimeni in vizita. Era militie din 10 in 10 metri in jurul blocului. Cine intra in scara era legitimat. Daca venea cineva la noi, trebuia sa dea declaratii. Ne-au pus sechestru pe lucrurile din casa, pentru ca va trebui sa platim, ne-au spus, un milion de lei pentru pagubele lor. Tata mi-a povestit ca au vrut sa-i faca injectii cu gaz metan, l-au batut cu un betisor peste testicule. L-au batut si pe piciorul la care avea probleme. Tata era mai aprig la manie. Mi-a zis ca l-a luat de gat pe un anchetator.
Mama a avut o depresie cand l-au luat pe Radu. A vrut sa se arunce de la balcon. Pentru mine si mama mea perioada a fost foarte grea. Lumea ne ocolea pe strada. Am avut parte si de oameni care ne ajutau. Tata il scuipa si il injura pe Ceausescu tot timpul. Am fost anticomunisti de mici.
Angelica VIERU: „Era in stare sa mearga oriunde numai sa se faca bine. Pentru copii, pentru noi toti.”
In sambata din 14 noiembrie, sotul meu a luat salariul. In duminica din 15 noiembrie 1987, dimineata pe la ora 6.00, am mers impreuna la sectia de votare de la Scoala Generala nr. 23, lasandu-ne copiii in casa singuri. Trebuia sa votam! Obligatoriu! Trebuia sa primim apartament cu 3 camere de la uzina. Nu trebuia sa faci „figuri” cand erai chemat la lucru duminica, sau in timpul saptamanii peste program, trebuia sa faci ce-ti spuneau sefii fara comentarii, pentru ca altfel se putea pierde totul. Si noi trebuia sa primim apartament. Unde stateam noi, pe str. Zorilor nr. 1, bl. D10, sc. A, ap. 25, aveam doua camere – apartament proprietate personala – cumparat de sotul meu cand inca nu eram casatoriti. Ratele mari, intretinerea mare la atatea persone, spatiul mic ne-au determinat sa cerem o locuinta mai mare, sa putem trai ca oamenii. Am votat si, dupa votare, ne-am intalnit cu un coleg de serviciu de la I.A.Bv, cu care sotul a plecat impreuna la munca. Eu am venit acasa, la copii, de care trebuia sa am grija, Liliana – fetita mai mare – fiind internata in spital cu hepatita. Asteptam sosirea lui acasa, ca unul dintre noi sa mearga la fetita, la spital. Pe la ora 13.00 a venit Vasile acasa, speriat, si cum a intrat in casa, s-a uitat la mine si mi-a spus: „E dezastru in oras! Stegarii au dat foc la Consiliul Popular.” Atat mi-a spus. Era nervos, foarte agitat. Nu-i trebuia sa manance, iesea si intra in casa de multe ori.
Eu am plecat pe jos sa-mi vad fetita internata de cinci saptamani in spital, din cartierul „Steagul Rosu” pana in str. Mihai Viteazu, la Spitalul de boli contagioase, iar cand am venit acasa, tot pe jos – pentru ca nu circula nicio masina in oras – l-am gasit acasa tot in starea de nervi in care l-am lasat.
Ceea ce vazusem in oras nu am mai vazut niciodata: cordoane de armata si militie cu scuturi, cu masti de gaze si cu caini nu lasau oamenii sa se indrepte spre centrul orasului. Oamenii erau in grupuri mici, dar nu i-am auzit vorbind nimic. Frica ii facea sa taca.
Seara, pe la ora 21.00, sotul meu a mers la vecinii nostri, la familia Moldovan, care tocmai sosise acasa, si a stat pana la 12.00 noaptea.
Luni dimineata, pe 16 noiembrie, a plecat la serviciu, de unde s-a intors doar pe la ora 19.00. L-am intrebat de ce a venit asa tarziu, si el mi-a spus ca a trecut pe la colegul Marchis, ca au avut sedinta de partid, ca l-a exclus din partid, ca i-a luat „carnetul” si ca o sa fie si el „ridicat”, dar ca va veni inapoi nu peste mult timp si ca sa nu fiu suparata. Ne-am culcat, dar mai tarziu m-am trezit si l-am vazut scriind cateva scrisori. Parca l-am intrebat: „Ce faci?”, si mi-a spus: „Nimic, nu mi-e somn!”. Toate luminile erau aprinse in casa. Dimineata am gasit un bilet pe care scria catre colegii lui cine l-ar fi „parat” c-ar fi fost si el acolo. Si ca biletul sa fie dat celui mai bun coleg. Nu-mi amintesc cui l-am dat.
Marti dimineata, in 17 noiembrie, deja pe la 5.30 el nu mai era acasa – plecase la serviciu. Am asteptat toata ziua sa vina, dar n-a venit.
Seara am mers la vecinii mei, si i-am intrebat daca stiu ceva despre Vasile, ca n-a venit acasa. Nu stiau nimic. Noaptea pe la 23.30-24.00 au venit cativa colegi, printre care Solcanu si altii, care m-au intrebat daca stiu ceva despre Vasile, dar nu stiam nimic.
Am fost atunci, joi, la Militie sa ma interesez de sotul meu si sa anunt ca a disparut. Militienii erau de jur-imprejurul cladirii, si nu mi-au dat voie spre poarta. M-au intrebat unde lucreaza, si cand le-am spus, mi-au raspuns: „Mergeti acasa ca o sa vina!”.
Dupa circa o saptamana a venit acasa la noi un civil de la Militie, care a luat datele lui personale si mi-a spus: „este la noi si peste cateva zile vine acasa”. L-am intrebat daca este la Brasov sau este dus la Bucuresti si mi-a spus ca este la Brasov, desi Vasile era deja la Bucuresti atunci.
Vasile a venit acasa la inceputul lunii decembrie, intr-o miercuri seara, in ziua in care mi-am scos fetita din spital.
In tot acest timp eu am fost cu copiii acasa, nu am putut sa primesc banii de la uzina, descurcandu-ma destul de greu, ajutata fiind de vecinii de pe scara, de colegii lui si-ai mei de la serviciu. Sotul meu era insotit de un civil, care
l-a avertizat sa nu anunte pe nimeni ca a venit acasa si sa nu uite ca a doua zi, de dimineata, il va astepta jos la scara sa mearga impreuna la club. Copiii au sarit toti pe el si l-au intrebat: „Asa murdar ai fost la spital?” – ca ei asa stiau, ca tatal lor este internat la spital. Seara, cand auzea liftul, era foarte atent si se uita pe vizor, iar pe la 12.30 noaptea a venit la noi domnul Moldovan, pe care Vasile l-a chemat cand acesta iesea din lift. Au stat de vorba pana tarziu. Vasile mi-a povestit ca la Bucuresti dadea declaratii din ora-n ora. Imi zicea ca n-a fost batut, dar nu l-au lasat sa doarma.
Dupa procesul de la Clubul uzinei, a venit acasa bucuros spunandu-mi ca a fost condamnat la 1 an si 6 luni inchisoare fara executarea pedepsei si ca urmeaza sa fie repartizat cu locul de munca in localitatea Barlad.
La 2-3 zile, cu o geanta in care avea haine de lucru – salopeta si bocanci – a plecat la Militie, de unde, insotit, a plecat cu o masina la Barlad. A fost retinut o zi si-o noapte la Vaslui, dupa care a ajuns la Barlad. De-acolo a dat un telefon sa-si faca angajarea la „Prestari Servicii”. Se apropiau Sarbatorile de iarna, si dandu-mi telefon la vecini, mi-a spus ca nu poate veni acasa, dar daca pot, sa merg eu cu copiii. Asta era de fapt pe 30 decembrie ziua. Cum sa merg cu 5 copii mici pe tren? Ii era tare dor de mine si de copii.
La inceputul lui ianuarie ´88 mi-a scris ca se simte bolnav rau si ca-i trebuie toate actele noastre pentru mutatie definitiva in Barlad. Mi-a mai scris ca primeste apartament cu patru camere si sa merg si eu cu copiii acolo. Intai, fratele lui cel mic, Petrica, a fost trimis de Vasile sa-i ia pe Liliana si Ionut si sa-i duca acasa la parintii lui, in satul Chilieni, judetul Vaslui. Apoi a venit din nou fratele lui si m-a ajutat sa plec impreuna cu ceilalti trei copii mai mici acasa la Vasile, pentru ca de fapt apartamentul aveam sa-l primim doar prin martie. Pana atunci aveam sa stam toti sase la socrii mei.
Cum am ajuns la Barlad, la 2-3 ore m-am intalnit cu Vasile. Stia ca voi sosi. A fost fericit ca ne-a vazut, m-a ajutat sa merg pana acasa la socrii mei, el locuind la fratii si surorile lui din Barlad. Mi-a spus ca se simte rau, ca i se umfla picioarele, ca are ameteli, ca se simte slabit, ca nu are pofta de mancare, era slab de i se vedeau oasele. La inceputul lui februarie, a fost internat de urgenta la Spitalul Judetean Barlad, sectia medicala, sub ingrijirea medicului Barbulescu, care i-a spus surorii lui ca Vasile era in ultimul grad de boala.
El i-a spus, stand in pat, neputandu-se misca: „S-ar putea sa am cancer…”. Din ochi ii curgeau lacrimi. M-am schimbat la fata, ma abtineam sa nu plang, dar el a observat si mi-a spus ca asa crede el, nu ca i-a spus medicul, dar sa nu fiu suparata si sa am grija de copii.Cand a fost externat, situatia lui nu era cu nimic mai buna. I se umflase burta, il manca pielea, era umflat peste tot. Cand venea sa-si vada copiii, de sambata pana luni, in prima ora se simtea bine, dupa aceea spunea ca iar se simte rau. Si acasa, si la spital scuipa sange, nu putea sa vorbeasca mult si obosea repede. Nu stiam ce sa fac.
Comportarea lui devenise ciudata. Vorbea noaptea prin somn, dar nu puteam sa inteleg, tresarea, dormea cu ochii deschisi, dar numai in fotoliu sau pe jos intins pe burta, deoarece avea probleme cu respiratia. Cand il trezeam, atunci spunea ca se simte mai bine jos decat in pat, ca n-are nimic.
Pentru perioada cat a lucrat la Barlad, a luat bani putini pentru ca nu aveau comenzi, iar concediile medicale nu i-au fost platite la timp, ci cu intarziere de 2-3 luni. Iar eu trebuia sa ma descurc, asa cum puteam.
Din februarie, Vasile nu a mai lucrat deloc, fiind tot timpul bolnav. Doctorul i-a spus surorii lui sa se grabeasca cu dosarul pentru pensionare ca sa nu ramana copiii fara bani, fara pensie. Era clar ca sotul meu va muri.
In aprilie, Vasile a insistat la Militie sa primeasca un camion pentru a ne transporta mobila ramasa la Brasov in apartament. I s-au dat asigurari ca va primi camionul si sa mearga el inainte. Dupa 3-4 saptamani, Vasile n-a obtinut camionul de la Barlad si in Brasov a incarcat totul si-a pus la tren. Alti bani, alta distractie!
Sotului incepuse sa-i cada parul, sa i se miste dantura, ochii ii erau in fundul orbitelor, era palid si nu mai auzea bine. Prin iunie a fost la Iasi la un control, la Spitalul Sfantul Spiridon, dar i s-a spus sa revina in septembrie. Diagnosticul pus de doctorul Barbulescu s-a confirmat si la Iasi. In iulie si in august a fost din nou internat in Barlad. Era in stare sa mearga oriunde numai sa se faca bine. Pentru copii, pentru noi toti.
In 15 august 1988, fiind la socrii mei, pe Vasile a inceput sa-l doara foarte rau mana dreapta. Durere atroce pana la lacrimi. O zi si-o noapte a plans incontinuu. Apoi a plecat cu sora lui, Tinca, la Bucuresti, avand trimitere, la cererea lui, din partea doctorului Barbulescu. A fost internat la Spitalul Fundeni, unde doctorii nu i-au mai dat nicio speranta de vindecare. La putin timp dupa internare starea sanatatii lui s-a inrautatit si mai mult, fiind dus la reanimare. Sora lui din Brasov, Geta, a venit la Barlad cu familia si, dupa cateva zile, am plecat impreuna cu ei si cu copiii nostri, Ionut si Claudia, la Bucuresti, la Vasile. Ajunsi acolo, cand am intrebat de Vasile Vieru, ni s-a spus ca nu este internat in spital. Am simtit un fior rece prin tot corpul. Dupa circa doua ore de insistenta, a venit asistenta si, vazandu-ne speriate, ne-a dat fiecareia cate o pastila. Cumnatului meu i-a spus ca Vasile este la morga, fiind mort din data de 5 septembrie, la orele 1.00-2.00 din noapte.
Ce-a urmat, va dati seama. Inmormantarea si pomenile, conform traditiilor noastre populare. Cand am cerut masina ca sa-l transportam de la Bucuresti la Barlad, nu ni s-a dat. Am inchiriat o masina, care ne-a costat aproape 10.000 de lei. Colegii de serviciu ai sotului au cerut pentru participarea la inmormantare autobuzul intreprinderii. Sindicatul a fost de acord, dar partidul nu a fost de acord, pentru ca sotul meu, Vasile Vieru, participase la zguduitoarea miscare anticomunista din 15 noiembrie 1987.
Aureliu BEJENARIU: „La Bucuresti, fratele meu a fost batut in fiecare zi.”
In 14 noiembrie seara, pe la 22.30, am ajuns la lucru. In dulap era fluturasul de salariu. De la un timp ni se tot retinea din salariu. La inceput mai putin, apoi din ce in ce mai mult. De data acesta, retinerile erau aproape de 30% din salariu. Noi lucram foarte mult in perioada aceea. Nu stiu daca si eficient, dar lucram. Dupa ce ca ne descurcam ca vai de capul nostru, viata era grea, toti aveam datorii, ne mai luau si din bani. Nemultumirea mocnea in fiecare. In aceste conditii n-am mai lucrat. Dialogul cu seful de sectie, Ghelase, n-a dus la nimic. Din contra, mai tare ne-a suparat. Au fost mai multe interventii ale lui Dan Ioan si Serb Ion, care erau mai bine informati. Raspunsul lui Ghelase a fost: „Capul plecat sabia nu-l taie”.I-am spus ca stim si noi proverbe.
Toata noaptea n-am lucrat. Dimineata am iesit in fata sectiei. A venit din nou Ghelase, impreuna cu alti activisti de partid, sa discutam. Stand in fata sectiei, ni s-au alipit oameni. Cand a venit secretarul de partid, Biraescu parca, multimea era deja infuriata. N-a mai putut avea loc niciun dialog. A venit fratele meu, Cornel Vulpe, la mine si mi-a zis: „Du-te acasa, continuam noi greva.” Fratele meu, impreuna cu altii, a luat steagurile tricolore de pe stalpi. Atunci a aparut Aurica Geneti, care avea pe cap o casca alba. Impreuna cu Cadar, am hotarat sa ne retragem.
Am auzit de la niste vecini ca in urma manifestatiei sunt morti si raniti. Am inceput sa-mi fac complexe de vinovatie. A doua zi, m-am hotarat sa ma duc sa donez sange. Marti dupa-amiaza m-au luat la interogatoriu la Militie. M-au retinut ofiterii Gotca Ioan si Bucsa. Cred ca cel care m-a anchetat era procuror. N-am vrut sa scriu in declaratie numele colegilor care au facut greva. Mi-au dat drumul atunci. Joi am fost chemat din nou la Militie. Am fost luat in primire de capitanul Ionas Alexandru. Mi-a pus in fata vreo 80 de fotografii si mi-a cerut sa vad pe cine recunosc in ele. El a iesit din birou. Mi-a venit ideea sa ma uit si pe spatele pozei. Pe una din ele scria: „Nicolae Cocan, angajat la Fabrica de Paine, fortand usa Judetenei de Partid”. Aveam doi colegi de serviciu, Temelie Ion si Gandac Vasile, care erau undeva spre hotelul Capitol, in zona verde, si apareau in fotografii. Pe spatele fotografiei scria: „cetateni indignati asistand la distrugerile provocate de huligani”. I-am spus lui Ionas ca-i recunosc pe cei doi. Pe colegii mei manifestanti nu i-am spus. Pe fratele meu l-au luat miercuri de-acasa. Mama a incercat sa mearga la Militie, dar nu a reusit. Pana la proces n-am stiut nimic de el. Cand a fost deportat, mama a stat la el 3-4 luni ca sa-l ajute la treburile gospodaresti. In deportare a inceput sa fie nervos. Probabil ca diabetul, declansat in timpul anchetei de la Bucuresti, incepuse sa-si faca efectul. La Bucuresti, Cornel a fost batut in fiecare zi. Il infasurau in cearceaf si il bateau.
Dupa moartea mamei mele a inceput declinul fratelui. Sotia l-a parasit, nu a mai avut dorinta de viata. In plus, a mai facut si TBC uscat. La 19 august 1994 s-a stins. Avea 25 de ani…
Comunismul a insemnat o stagnare, chiar un mers inapoi al Romaniei. Demnitatea umana a fost anulata, iar demnitatea de a fi roman o mai simteam doar la reusitele sportivilor romani. Comunismul a uniformizat societatea, ducand-o spre limita minima.
15 Noiembrie 1987 – Lectia muncitorilor brasoveni si a martirilor anticomunisti. Nu o vom uita niciodata!
Nimeni si nimic nu ii va mai putea opri pe romani de acum incolo in castigarea si apararea libertatii si demnitatii lor nationale, ori de cate ori va fi nevoie.
In Romania, evenimentele sangeroase din 1989, precedate de o serie de alte manifestari de protest, au fost provocate, in mod evident, de natura regimului totalitarist importat din Uniunea Sovietica in urma cu 45 de ani. Comunismul a fost instaurat in Romania sub influenta deosebit de mare a serviciilor secrete sovietice venite inainte, cu si dupa trupele de ocupatie rusesti. Conservele si cartitele lor isi fac si astazi veacul in Romania mica eclipsand adevaratul for moral al Romaniei, fostii detinuti politici si luptatori anticomunisti. Strategii URSS au provocat o fractura adanca in trupul si fiinta natiunii, o rana care se resimte si astazi, in mentalitatile generatiilor chinuite, in familiile romanesti despartite de o granita nedreapta.
De-a lungul celor 45 de ani de comunism, torte vii au ars spre luminarea generatiilor viitoare: elita tarii, stinsa in inchisori, luptatorii anticomunisti din munti, studentii protestatari ai anului 1956, minerii lui 1977, urmati de putinii militanti care s-au solidarizat cu ei si cu cei din Europa de dincoace de Cortina de Fier. Romania a avut detinuti politici si martiri pana si in deceniul noua: sa ni-i amintim pe regretatul parinte Gheorghe Calciu, care a fost eliberat numai la presiunile Statelor Unite ale Americii si apoi expulzat din propria lui tara, si pe eroul Liviu Babes, care si-a dat foc pe partia de la Brasov, pentru a alerta Occidentul, intr-un protest suprem.
In 1987, muncitorii de la Brasov si-au adus contributia lor la daramarea comunismului in Romania. Incontestabil, revolta anticomunista a muncitorilor brasoveni a reprezentant inceputul sfarsitului pentru regimul socialist din Romania. O lovitura care a fisurat pentru prima oara, grav, sistemul aproape infailibil reprezentat de Partidul Comunist si Securitate. Pe fondul caderii pieselor de domino care zgaltaiau, rand pe rand, harta Europei de Est, revolta de la Brasov a reaprins romanilor flacara sperantei. Atunci s-a cantat, liber, cu burtile, dar si cu piepturile goale: “Desteapta-te, Romane!”. Se poate!, si-au spus romanii intariti apoi si de vestea caderii Zidului Berlinului. Nimic nu i-a mai putut opri in 1989 si nimeni si nimic nu ii va mai putea opri pe romani de acum incolo in castigarea si apararea libertatii si demnitatii lor nationale, ori de cate ori va fi nevoie.
La 60 de ani de la 1947, anul care a marcat instaurarea comunismului cu adevarata sa fata, de teroare bolsevic-ateista, la 30 de ani de la 1977 si 20 de ani de la 1987, comemorarea evenimentelor de la Brasov in 2007 nu ar trebui sa constituie numai un moment de reflectie pentru romani; ci si o ocazie pentru ca celelalte natiuni din regiune sa se informeze cu privire la procesul de restaurare a tarii si a adevaratelor sale valori si sa constientizeze situatia si exemplul Romaniei crestine, cu miile sale de jertfe, in Europa de Est si, de la 1 ianuarie anul acesta, in Europa reunita. Europa care nu va fi cu adevarat reintregita pana cand nu vor cadea toate ramasitele Zidului Berlinului.
Poporul roman are menirea sa fie liber. Aceasta este lectia pe care am invatat-o de la muncitorii brasoveni din 1987 si tinerii insurectiei anticomuniste din 1989. Nu o vom uita niciodata!
Sunt recunoscator, in primul rand, Bunului Dumnezeu, care mi-a daruit viata aceasta. De copil am invatat, de la vatra si intelepciunea parintilor mei – sfinti pururea pentru mine -, o data cu insemnatatea chemarii clopotului la slujbele Bisericii, pastrarea randuielilor ei si ca trebuie sa multumesc lui Dumnezeu si pentru darul vietii.
Era greu pentru ei, caci eram zece copii, cu ei 12, in anii 1915, cand am venit eu pe lume, in plina pregatire pentru razboi. Dar nu am auzit de la ei decat cuvinte de incurajare, de nadejde in Dumnezeu. Nu asteptau ajutoare din nici o parte, nu asteptau sa primeasca ceva fara munca, daruri sau drepturi. Tatal meu si mama mea purtau ei insisi de grija gospodariei si nu le lipsea nimic. Si nu posedau altceva decat acea gospodarioara foarte modesta pe care o mai vad astazi, cand merg spre sat, de la Iasi spre Stefanesti, pe malul Prutului sau spre Husi, unde mai sunt inca sate cu gospodarii, cu case acoperite cu stuf, ca aceea pe care ochii mei au vazut-o o data cu lumina zilei.
Ce valori nepretuite, morale, se cultivau intr-o asemenea familie! Nu se auzeau minciuni, vorbe desarte despre vecini sau despre altii. Ci, dimpotriva, numai lucruri frumoase. Pot sa spun cata insemnatate avea respectul pentru semeni. Cel putin doi din familie trebuia sa fie in fiecare sarbatoare si duminica la biserica. Acestia doi mergeau la biserica pregatiti si aduceau acasa anafura, daruri ale Duhului Sfant din sfintenia Bisericii, aduceau binecuvantare, aduceau cuvant ziditor de bucurie. Aceasta este comuniunea, una dintre frumusetile Ortodoxiei, ale romanilor, ale familiei romanesti.
Rezistenţa lui Eminescu la crimă (seria restituiri din ziare interzise)
“Orice s-ar intampla cu neamul romanesc, oricate dezastre si suferinte ne-au fost urzite de Dumnezeu, nicio armata din lume si nicio politie, cat ar fi ea de diabolica, nu va putea sterge Luceafarul lui Eminescu din mintea si din sufletul Romanilor”. “Dragostea neamului romanesc pentru cel mai mare poet al sau” este “setea lui de nemurire”. O spune Mircea Eliade.
Si nu este Eliade cel tanar care dogorea de misticismul Miscarii Legionare, ci Eliade omul religios pe deplin confirmat, care scrie aceste randuri la un 15 ianuarie, 1975, in ziarul romanilor din exil “America”. Tot Eliade ingrijise o “Editie de pribegie a Poesiilor”, la Paris, in 1949, a carei prefata se incheia cu urmatorul indemn, cu privire la scrierilelui Eminescu: “Pastrati-le bine; este tot ce ne-a ramas neintinat din apele, din cerul si din pamantul nostru romanesc”.
Daca rezistenta romaneasca din exil pastra lucrarile lui Eminescu ca pe sfintele moaste, in schimb, in tara, cea mai mare parte din creatia lui Eminescu, de poet dar si, mai ales, de jurnalist si ganditor national, era pusa la index de bolsevici. Eminescu integral a devenit interzis in Romania invadata, la ordinele comisarilor bolsevici ai culturii romane, gen Brucan sau Rautu, conform unor directive ale NKVD destinate tarilor care intrau sub ocupatia sovietica. Ordinele erau clare: eliminarea oricaror valori nationale si inlocuirea acestora cu melanjul sovietic, azi “globalist”, in toate domeniile, sub atenta indrumare a agentilor kominternului.
In Romania s-au mai putut publica operele politice si jurnalistice ale lui Eminescu de abia dupa 45 de ani de la instaurarea comunismului, in 1989, la 100 de ani de la moartea ganditorului luptator. Si atunci, cu scandal si presiuni care au implicat inclusiv organele de Securitate, de ambele parti, cea a sustinatorilor lui Eminescu, cum ar fi marele eminescolog academicianul Dimitrie Vatamaniuc, dar si de cea a detractorilor lui Eminescu. Istoricii si cercetatorii care recompun astazi istoria comunista, amintesc, in noua “Scanteie”, cum securistii se temeau ca publicistica lui Eminescu ar putea avea – si atunci, ca si in urma cu 100 de ani – consecinte pe plan international, respectiv ca ar fi putut afecta “relatia bilaterala a Romaniei cu Uniunea Sovietica si cu Israelul”. Incercarea de blocare a publicarii volumui X din “Opere” s-a lasat cu lupte subterane grele ale unei adevarate miscari de rezistenta nationala din institutii, care a reusit, prin mijloace romanesti, sa fenteze autoritatile comuniste si, in memoria marelui ganditor national, sa-i publice opera la comemorarea centenarului mortii sale, in urma cu 20 de ani.
Astazi a devenit cunoscut, prin documente de arhiva ascunse timp de peste un secol, ca Eminescu era talonat agresiv atat de Ohrana tarista cat si de serviciile speciale ale imperiului Austro-Ungar, pentru articolele sale nationaliste din Timpul si activitatea sa secreta din cadrul Societatii Carpatii, care avea drept obiectiv reunirea Romaniei, “refacerea Daciei Mari”. De aici i se trage si “moartea civila”, survenita la 28 iunie 1883, cand este arestat cu violenta, intrand in istoria care inca se scrie drept primul ziarist roman persecutat politic si supus practicilor de reprimare prin abuzuri psihiatrice si dezinformari grosolane despre viata sa, devenite ulterior o practica uzuala a regimurilor totalitare. Cu atat mai mult, este o datorie a fiecarui roman sa-l redescopere pe Eminescu militantul gazetar.
La 120 de ani de la uciderea lui Eminescu, inca neelucidata complet, mai exista si astazi tentative de asasinare a lui Eminescu din partea unor “brucani” sau “arioni”, cum spunea chiar Eminescu, dupa numele unui ministru al vremii, care, ca si azi, in ce priveste majoritatea guvernantilor Romaniei, actiona impotriva intereselor nationale. Dar daca Iorga il defineste pe Eminescu drept “expresia integrala a natiunii romane” si Tutea afirma ca “Eminescu e romanul absolut – suma lirica de mari voievozi”, cine are timp sa se aplece la sasaitul pigmeilor daca nu chiar pigmeii? Sfidandu-i pe toti ucigasii sai, Eminescu renaste an cu an in fiecare constiinta si suflet romanesc, dupa cum spune Eliade. Parafrazandu-l pe Eminescu in apararea Bisericii, dintr-un editorial din Timpul de acum 130 de ani, putem spun ca cine il sapa pe Eminescu “poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal si orice i-o veni in minte, dar numai roman nu e”.
“Cu Horia Tabacu se stinge un veac. O epocă în care presa mirosea a plumb, a cerneală tipografică și a tutun. O epocă în care viața era mai importantă decât știrea. Acum, operam impersonal pe computere, facem presa ca într-un joc video, alergăm dupa trofee, tiraje și audiențe, dar uitam, vai, atât de des, că înainte de toate este vorba despre viața.”
Foto: Razvan Petrescu / EvZ
La căpătâiul lui Horia
Cea mai mare spaima a unui ziarist este ca nu cumva sa dea o știre falsa. Una dintre acelea care, depistate la timp, te fac sa retragi ziarul de pe piața și sa dai întreg tirajul la topit.
De câteva zile, am senzația ca suntem cu toții victimele unei știri false. Ale unei farse de presa. Cum sa moara Horia? El, care era vitalitatea întruchipata? El, care, înainte de a fi ziarist, a fost reporter? (Nu va suparați pe mine pentru aceasta deosebire!) El, care ieșea pe teren ca un câine de rasă la vânatoare, luând urmele proaspete, amuşinând, pândind viața? El, care a trecut prin momentul ’89 într-un mod cum foarte puţini au trecut, aş îndrăzni să spun, cu eroism.
Ani buni am împarţit același birou cu Horia. Doar noi doi într-o camaruța de doi pe trei. Acolo, înghesuiți la etaj, într-o cladire de pe strada Câmpineanu, care amenința sa cadă la primul cutremur, am învațat de la el mai mult decât de la orice facultate de jurnalism. Am asistat la demonstrații de presa uluitoare. Bunaoară, cum se trece printr-un cordon de securitate, nu doar fara sa și se ceara vreo legitimație sau sa și se puna vreo întrebare, dar chiar sa fii salutat în poziție de drepți. Sau cum, printr-un simplu telefon și inflexiunile potrivite susurate la urechea unei secretare, sa obții secrete dupa care cohorte de ziariști alergau zile în șir. Asta este diferența dintre un reporter și un ziarist. Asta este presa adevarată.
Într-o zi, Horia a aflat un secret devastator despre o personalitate în voga acum un deceniu și ceva. Am sarit de pe scaun și am dat sa alerg, să schimb tot ziarul. M-a oprit: „Adi, nu putem sa dam drumul la așa-ceva. Gândește-te că are copii!”. M-am uitat uimit la el: a ridicat din umeri, stingherit cumva că-și dezvaluie inima uriașă din spatele platoşei de cinism rece.
Cu Horia Tabacu se stinge un veac. O epocă în care presa mirosea a plumb, a cerneală tipografică și a tutun. O epocă în care viața era mai importantă decât știrea. Acum, operam impersonal pe computere, facem presa ca într-un joc video, alergăm dupa trofee, tiraje și audiențe, dar uitam, vai, atât de des, că înainte de toate este vorba despre viața.
Dan Andronic, mă întrebai mereu unde este Horia, care nu rata nici o ocazie sa o tuleasca la ale lui. Acum pot să-ţi răspund: Horia este aici! Va fi mereu aici, împreuna cu noi. Pentru ca nu poți îngropa Viața!
Jurnalistul Horia Tabacu semna în EvZ, printre altele, şi cu pseudonimele Profesorul distrat şi Dodo Romniceanu (după numele căţelului lui şi al parcului în care îl plimba). Numărul accesărilor unora dintre articolele sale depăşea şi 30.000 de cititori. Voi reveni cu date şi materiale interesante despre ultimele sale zile de ziarist. In Memoriam Horia!
Horia Tabacu. Sper sa reuşesc să scriu şi eu despre ziaristul total Horia Tabacu, plecat dintre noi ieri dimineaţa, 28 februarie 2015. Pentru că trebuie scris despre Horia aşa cum era. Sau aşa cum l-am văzut eu, în cei vreo 22 de ani de când îl ştiu. Fără îndoială, cel care ar putea scrie cel mai bine despre Finul – şi sper că o va face – este Naşul, Sorin Roşca Stănescu, împreună cu care a scos prima gazetă liberă din Romania lui ’89, pe 22 decembrie, Libertatea, astăzi profanată mizer de actualii proprietari străini (Update: SRS a publicat un prim text – sper – despre cum a fost in 21 decembrie 1989 impreuna cu Horia). Până atunci, redau anunţul celor de la EvZ şi câteva rânduri publicate de George Roncea împreună cu trimiteri către scrierile sale nuvelistice şi doua albume de fotografii.
Dumnezeu să-l odihnească-n pace!
Luni, 2 martie, cei care l-au citit și admirat pe ziaristul și scriitorul Horia Tabacu pot să-și ia rămas de la fostul nostru coleg la Capela Cimitirului Bellu Ortodox, unde trupul său va fi depus la ora 12.00. La ora 16.00 va avea loc o slujbă religioasă.
Înmormântarea va avea loc marți, la orele 11, în cimitirul satului Bratia, comuna Axintele, județul Ialomița. În acest sat din mijlocul Bărăganului obișnuia Horia să-și petreacă mare parte din weekend-uri în ultimii ani, alături de soția sa Camelia și de fiica sa Alexandra, în vârstă de 13 ani. La Axintele se poate ajunge pe DN2 (drumul european E60), de la Coșereni, înainte de Urziceni, la dreapta, înca 18 km. (EvZ)
La pian, Alexandra Tabacu
George Roncea: Horia Tabacu a plecat…
Incredibil… s-a dus Horia Tabacu, la numai 60 de ani poate cel mai mișto presar din câți am cunoscut. inteligență, umor fin, autoironie, iscoditor mereu, cultivând o artă a îndoielii față de tot ce zboară, exercițiu de mefiență totală în raport cu aparențele, căutând mereu ce este invizibil publicului, investigând în spatele scenei, mai mult pentru sine, deoarece lăsa foarte puțin să se vadă din câte știa.
I-a plăcut mereu să călătorească, eram fascinat cu mulți ani în urmă de reportajele sale de pe o navă de marfă cu care a făcut juma din lume, pe mări și oceane, trecând prin tot felul de aventuri – mai ales că ăsta fusese visul meu din copilărie, să ma fac marinar (și aventurier).
“Ghid, profesor, ziarist, fost aventurier”, așa i-a plăcut să-și zică, pe coperta unei dintre cărțile sale…mi-a fost și mie și multora și ghid și profesor, așa, tangențial, prin forța exemplului, prietenește, cam cum ajuți un pui de găină să înoate, dacă tot insistă. Relativ recent mi-a făcut o mare surpriză scriindu-mi câteva rânduri de apreciere care m-au bucurat mult. Foarte rar ziariștii, mai ales din generații diferite își comunică unii altora aprecierea pentru scriitură. Horia Tabacu era extrem de critic și acid, dacă vroia să demoleze pe cineva o făcea atât de meseriaș că nu mai rămânea nimic după, fără să vorbească urât, din rever.
Puțină lume știa că sub aparența sa șmecheroasă Horia Tabacu era preocupat și de lucruri cu adevărat serioase – distrugerea bisericilor Bucureștiului, operă a unor draci ce tropăie și acum din ce în ce mai zgomotos, la vedere, finanțați de o rețea care a renunțat până și la imaginea ocultă. Singurul articol reținut de Horia Tabacu în rubrica sa de note este acesta:
Cel mai important think-tank american la categoria instituţiilor de acest tip cu un buget de sub 5 milioane de USD, cotat totodată al doilea din lume, Foreign Policy Research Institute (FPRI – Institutul de Cercetări pe probleme de Politica Externă), a consacrat luna aceasta Ungariei lui Viktor Orban o analiză vastă, de 18 pagini, cu 153 de note de subsol. Numeroase dintre aceste note sunt citate, fapte şi date folosite de prestigiosului institut cu trimitere la articolul-manifest al tânărului politician Bogdan Diaconu, fondatorul Partidului România Unită, “Ne-am săturat de Ungaria“, apărut în luna iulie în cotidianul Adevărul, şi care întruneşte în prezent circa 65.000 de aprecieri ale abonaţilor reţelei de socializare internaţionale Facebook.
Analiza institutului de cercetări şi studii geopolitice se intitulează “Ungaria: merge în direcţia greşită?“, cu subtitlul lipsit de vreo nuanţă dubitativă (disponibil în versiunea PDF) “Ungaria “iliberală” a lui Viktor Orban priveşte spre Răsărit“. Autorul acesteia este profesorul John R. Haines, un cadru executiv al organizaţiei ştiinţifice, specializat în intelligence, Rusia şi mişcările separatiste din proximitatea ei şi, de asemenea, co-fondator al unei companii private axate pe dezvoltarea tehnologiilor contrateroriste şi de detectare a materialelor nucleare.
Analiza concisă şi chiar incisivă a forului american este cât se poate de “la zi” şi demonstrează atenţia pe care o acordă instituţiile speciale de peste ocean tendinţelor extremiste şi mişcărilor geopolitice, geoeconomice si geostrategice ale Ungariei, exprimate din ce în mai vocal şi deschis, de apropiere faţă de Rusia, acţiuni previzionate de altfel de Departamentul Externe al ziarului Ziua încă din urmă cu peste un deceniu.
Spre exemplu, profesorul Haines ne arată că referirea din subtitlul analizei la termenul “iliberal” îi aparţine prim ministrului ungar Viktor Orban şi este extras din discursul acestuia din 26 iulie 2014 de la Băile Tuşand, în care acesta a afirmat: “Noul stat pe care îl clădim este unul iliberal, un stat non liberal. Nu contestă valorile fundamentale de liberalism, libertatea, etc. Dar nu face din această ideologie elementul central al organizării statale, în schimb aplică o abordare particulară, specifică, naţională.” Mă întreb, desigur, câţi politicieni români sau/si factori de decizie au audiat sau citit ce a anunţat că vrea să facă Orban cu Ungaria pe teritoriul României? Probabil doar Bogdan Diaconu, la capitolul politicieni, din moment ce el este singurul care a observat povestea cu “iliberalismul” din capul lui Viktor Orban – chiar în articolul-manifest – şi s-a ridicat afirmând răspicat: “AJUNGE!”
“Legea statutului maghiarilor –o ameninţare la adresa securităţii statelor vecine”
După ce în prima parte a studiului sunt tratate relaţiile economice ale Ungariei cu Rusia, în capitolul cu titlul “Ungaria Mare“, specialistul american subliniază că retorica politică a “Magnei Hungaria” (Nagy Magyarország), respectiv “Ungariei Mare”, a experimentat o renaştere după căderea Republicii Populare Ungare în 1989, la fel ca şi contestarea Tratatului de la Trianon. Fidesz-ului lui Viktor Orban a îmbrăţişat retorica prin “copilul” formaţiunii, “Legea statutului” maghiarilor din afara graniţelor (cu excepţia Austriei), adoptată în 2001, şi care “a reprezentat încă de la început o ameninţare la adresa securităţii statelor vecine“, pe teritoriul cărora trăiesc maghiari în număr mai mare.
Conform vice-premierului Zsolt Semjen, circa 610,000 etnici maghiari din statele din jurul Ungariei au solicitat cetăţenie ungară în ultimii trei ani şi jumătate, se arată în analiza americană, observându-se reacţia de “auto-apărare” a Slovaciei, care si-a schimbat imediat Legea cetăţeniei, revocând cetăţenia slovacă oricui solicită şi dobândeşte a altă cetăţenie
Haines reamarcă în continuare afrontul aceluiaşi vice-premier care a declarat nu mai departe de sfârşitul lunii august a.c. că Guvernul ungar “sprijină total… toate conceptele de autonomie create de comunităţile [maghiare] pentru supravieţuirea lor”. Analiza trece apoi in revistă toate mişcările făcute de Orban în zonele locuite de maghiari, de la Transilvania la Transcarpatia, în Ucraina, asupra căreia se apleacă în mod deosebit, evidenţiind şi declaraţiile organizaţiile para-militare maghiare active in această zonă.
Capitolul “Para-istorie în stil unguresc”, care tratează revizionismul maghiar, se deschide sub formă de motto cu un citat despre istorie şi mit al sociologului si filosoful francez Jean Baudrillard urmat de o fraza categorică a lui Bogdan Diaconu din manifestul amintit: “Ne-am săturat de Ungaria şi de complexele ei furibunde de mare fost imperiu imaginar.”
Şovinismul guvernamental şi subminarea relaţiilor între state la Referendumul de suspendare a lui Băsescu
Dupa un excurs prin lumea miturilor originilor populaţiei vecine maghiare, profesorul american observă că sentimentele şoviniste si autonomiste ale unor grupări extremiste de tip neo-nazist, între care aminteste partidul Jobbik, se relectă şi la nivel guvernamental, după cum observă chiar OSCE. Şi aici expertul Institutului SUA oferă un citat mai larg dintr-o poziţie oficială a OSCE cu referire la România, care, cred, ar putea să facă valurile de rigoare în politica publică românească cât şi în cea de stat:
“Prim-ministrul maghiar Viktor Orban, de exemplu, a sfătuit cetățenii de etnie maghiară din România cu privire la participarea la un referendum recent din această țară, în timp ce membri ai Parlamentului ungar au convocat reuniunea unui comitet de “coeziune națională” în ţara vecină Slovacia. Deşi non-violente, aceste acțiuni sunt nu mai puţin provocatoare și subminează pe dedesubt relațiile de prietenie şi bună vecinătate dintre state. Mai mult decât atât, această focalizare asupra etnicilor maghiari din statele vecine contrastează cu propriul răspuns călduț dat de guvernului ungar anti-semitismului, precum și amenințările și violența împotriva romilor în Ungaria. Pentru a-l cita pe Înaltul Comisar [al OSCE]: ‘Ca un principiu călăuzitor, statele nu ar trebui să fie mai interesate în minoritățile care locuiesc în statele vecine mai mult decât în cele care locuiesc în interiorul propriilor granițe.‘” . Foarte interesant, nu? Este vorba, aţi înţeles, de sfaturile lui Viktor Orban oferite maghiarilor din România în favoarea lui Traian Băsescu, în sensul boicotării Referendumului din iulie 2012. O acţiune care, afirmă OSCE, a subminat relațiile de prietenie şi bună vecinătate dintre România şi Ungaria. Documentul original poate fi găsit aici: https://osce.usmission.gov/oct_2_12_ws13.html.
“Ne-am săturat de Ungaria”
“Înaltul Comisar poate avea dreptate în principiu – scrie profesorul Haines – dar în practică alte sentimente prevalează. Cazul la care ne referim este o cerere făcută în numele a 1,5 milioane de “maghiari ai diasporei” din Transilvania, cum că “a venit timpul pentru autonomia maghiară.” Potrivit unei declarații de la sfârșitul lunii iulie 2014 făcute de László Tőkés, capul unei organizații civice care reprezinta etnicii maghiari din România, “numai independență națională completă poate aduce renașterea comunității maghiare”, o declarație cu atât mai ieşită din comun cu cât euro-parlamentarul Tőkés este fostul vice-preşedinte al Parlamentului European. Alte voci din România diferă total de Tőkés: într-un editorial vituperant publicat în ziarul românesc Adevărul sub titlul “Ne-am săturat de Ungaria”, parlamentarul român Bogdan Diaconu acuză Ungaria de iredentism făţis, că “urmează doctrina Kremlinului” și caută “să refacă teritoriul monarhiei Austro – Ungare.” Diaconu a scris: “Ne-am săturat de Ungaria şi de premierul ei reales Viktor Orbán, salvatorul naţiunii maghiare, care de la primul discurs în Parlament şi-a afirmat „dreptul” de a controla teritorii din ţările învecinate şi de a da ordine altor naţiuni.“
Şi continuă:
“Ne-am săturat de Ungaria care se agită fără oprire ca UE să se ocupe de minoritatea maghiară, Consiliul Europei să se ocupe de minoritatea maghiară, Consiliul European să se ocupe de minoritatea maghiară, Comisia Europeană să se ocupe de minoritatea maghiară, Parlamentul European să se ocupe de minoritatea maghiară, SUA să se ocupe de minoritatea maghiară, Rusia să se ocupe de minoritatea maghiară, Guvernul României să se ocupe de minoritatea maghiară, Guvernul Ucrainei să se ocupe de minoritatea maghiară, Guvernul Slovaciei să se ocupe de minoritatea maghiară, Guvernul Serbiei să se ocupe de minoritatea maghiară, Turcia să se ocupe de minoritatea maghiară (Vona Gabor a vizitat şi Turcia unde le-a vorbit „fraţilor şi surorilor” poporului maghiar, care, întâmplător, a fost ocupat de Imperiul Otoman, dar istoria se rescrie), Dalai Lama să se ocupe de minoritatea maghiară (Tőkés a vrut să-l aducă în Transilvania să-i arate minoritatea maghiară care suferă la fel ca poporul tibetan)… Universul întreg trebuie să se ocupe de minoritatea maghiară şi de problemele ei închipuite…“
După acest citat larg din Bogdan Diaconu, John Haines prospectează într-un nou capitol originile genetice ale actualilor unguri aducând în atenţia cititorilor de specialitate studiile prin care se demonstrează că omuleţii roş-verzi care populează azi Ungaria nu sunt… maghiari.
Dughin, provocările euroasianismul si culcuşul maghiar
Poate şi mai interesant este următorul capitol în care sunt luate la puricat teoriile sociologului Aleksandr Dughin, supranumit “Rasputinul lui Putin”, şi care, prin specularea teoriilor geopoliticianului Halford Mackinder (1861-1947) privind vatra/heartland-ul Europei a dat naştere curentului “euroasiatic”. Curent care îşi găseşte în “Noua Ungarie” un culcuş calduţ, potrivit direcţiilor imprimate statului vecin de Viktor Orban şi partenerul său de extremism, Gabor Vona, capul Jobbik, care este citat cu un fragment dintr-un interviu acordat jurnalului rus de geopolitica “eurasiatică”. Concluzia interviului este relevantă. Vona dixit: “Dacă cineva caută identitatea maghiară va găsi acolo rădăcinile eurasiatice ale naţiunii”.
John Haines arată că direcţiile acestei noi ideologii a Rusiei în care se integrează Gabor Vona au fost trasate de însuşi Vladimir Putin într-un articol cu iz leninist (aprecierea mea) din Izvestia, publicat în octombrie 2011 şi reprodus pe pagina Misiunii Permanente a Federaţiei Rusiei la UE în care Putin propune Uniunea Eurasiatică.
“Luna viitoare – ne informează analistul american – Jobbik va participa la “Forumul Național Rus” din Sankt-Petersburg”. organizat de o falangă de informaţii a partidului Rodina (Mama Rusiei) condus de vice-premierul rus Dimitri Rogozin. Misiunea declarată a Forumului este “de a stabili o mișcare care unește forțele orientate național în Europa și de a stabili o platformă permanentă de discuții și de luare a deciziilor cu privire la aspectele legate de interacțiunea dintre forțele naționale conservatoare.” Obiectivul reuniunii este “formarea unui noi doctrine unite naționale unite pentru Rusia și Europa” și un subiect principal al Forumului va fi “unitate culturală ca factor fundamental în formarea spațiului național.”
Marele risc – Calul Troian atacă România pe tabla de şah a UE şi NATO
Capitolul final al studiului tratează riscurile previzibile în contextul în care Orban, “un politician abil”, va folosi în continuare banii Uniunii Europene dar în acelaşi timp va arată SUA şi NATO pisica numită Moscova.
“Ungaria pare, pentru moment cel puțin, ferm ancorat în Uniunea Europeană și NATO – scrie analistul american -; cu toate acestea, ar fi extrem de prostesc să ignore forțele care exercită presiuni politice și economice asupra ţării. În același timp, Ungaria trebuie să țină seama de frustrarea resimţită în alte capitale europene și în special ale statelor vecine, la care Bogdan Diaconu a dat glas:
“Ne-am săturat de Ungaria care vrea mereu mai mult, drepturi speciale, tratament preferenţial, control asupra comunităţilor maghiare din afara ţării, dar mai ales asupra averii ţărilor unde se află acestea, care vrea limba maghiară şi stat în stat peste tot, în numele rasei superioare pe care o reprezintă.”
Concluzia studiului reputatei instituţii americane de analiză şi predicţie priveşte direct România:
“Marele risc este că prin confluența lor, aceşti factori – presiuni economice interne, frustrărea din afara Ungaria cu “Sirenele iredentismul atavic”, cea din interiorul formaţiunii de guvernământ Fidesz – Alianta Civica Ungară ( să nu mai vorbim Jobbik ), conflictul continuu în Ucraina și apeluri pentru Autonomia Transcarpatiei – vor fi exploatati de către Rusia, cu intenția de instigare la discordie intra-NATO , în special în cadrul Grupului de la Visegrad (“scutul NATO împotriva Rusiei”) și între Ungaria și România. Luați în considerare în concluzie următorul citat dintr-o evaluare recentă a riscului prezentat de Eurasianism rus:
‘În funcție de evoluția balanței de putere dintre Rusia și UE, nu ar trebui să fie exclusă posibilitatea unor astfel de actori politici care să funcționeaze drepi “cai troieni” în slujba intereselor politicii externe ruseşti. Perspectivele Eurasianismului de a extinde această strategie asupra unor actori politici din interiorul UE rămân de văzut în viitorul apropiat. Cu toate acestea, trebuie avut în vedere faptul că… pentru “caii troieni” pro-eurasiatici din Europa Centrală și de Est, Eurasianismul pare a se baza pe transformarea sistemică, sau pe o schimbare radicală în agenda de politică externă, care ar aduce statele în cauză în sfera de influență a Rusiei… În cazul Ungariei, starea de fricţiune dintre Budapesta și Bruxelles… a fost o forță motrice în spatele reajustării politicii externe a acestui stat față de Moscova‘.”
Cu acest citat care ne relevă un viitor spectru geopolitic destul de gri, extras din studiul lui Vassilis Petsinis “Eurasianism and the Far Right in Central Europe and South East Europe.” Central and East European Review. 8 (2014), se încheie analiza Foreign Policy Research Institute semnată de John R. Haines.
Provocări la adresa Ortodoxiei
În toate acestea am şi eu o mică satisfacţie personala: că am scris în Ziua încă de la începutul noului mileniu, ca să zic aşa, că Ungaria e un cal troian al Rusiei în NATO şi UE iar Ucraina va deveni un măgar troian. Sau invers? 🙂 În acelaşi timp, cine poate număra câţi cai şi măgari ai Rusiei avem în politica aşa-zis românească? Aş mai putea să adaug că dacă la unguri “eurasianismul” se instalează pe fondul unor relaţii economice solide dintre Rusia şi Ungaria (schimburi comerciale şi investiţii de zeci de miliarde de euro) şi a fantasmelor unor spălaţi la creier de tipul Jobbik, în România curentul se infiltrează şi îşi găseşte adepţi prin intermediul unor cozi de topor ale ortodoxiei române şi a unei propagande acerbe “pravoslavnice” – de la şoferi cu grade deveniti “tătici pentru 400 de copii”, la o adevărată invazie de icoane ieftine ruseşti şi ucrainene – la care ierarhii români asistă mult prea pasivi.
Cât despre Bogdan Diaconu, care pentru câteva citate reproduse pentru compromitere pe blogul Vo(t)cii Rusiei a fost acuzat de clanul tismănenilor din presă că este “omul Moscovei” sunt curios ce vor mai zice acum detractorii săi, după atâtea calupuri masive publicate de cel mai important think-tank american (e drept, din randul celor cu un buget anual puţin mai mic de 5 milioane de dolari 🙂 ), totodată al doilea din lume de acest tip, ca valoare si prestigiu… Probabil vor aştepta şi ecourile din presa chineză… 🙂
Victor Roncea
PS: Pentru cei care nu au fost atenţi la link-uri, versiunea PDF a studiului cu toate cele 153 de note o puteţi găsiAICI
Ziarul ZIUA de pe Facebook imi face surpriza placuta de a publica un set de fotografii de la lansarea volumelor “Trustul banilor”, de Vladimir Alexe si “Romania in noua ordine mondiala”, a subsemnatului, realizata de colegul nostru Sorin Rosca Stanescu, directorul ziarului ZIUA, impreuna cu invitatii sai, la Salonul Presei Romane 2004 (!). Iata ca au trecut 10 ani. Mai multe despre acest prim volum gasiti aici: https://roncea.ro/books-carti-victor-roncea/
November 21st, 2016 
VR 
Posted in 
Tags: 
