Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

In dimineata zilei de 14 iunie, la ora 5.00, au ajuns in Bucuresti peste 10.000 de mineri, continuand sa soseasca alte si alte garnituri. In total la Bucuresti s-au adus aproape 20.000 de mineri, ca o demonstratie de forta fara precedent adresata bucurestenilor ce trebuiau cumintiti.

In jurul orei 5.30, in Piata Universitatii a navalit hoarda de mineri inarmati cu rangi si securi. Au patruns in cladirea Universitatii si in Institutul de Arhitectura. Cladirile au fost cercetate de la subsol pana in pod, in cautare de efecte legionare ocazie cu care au fost sparte biblioteci, laboratoare, aparatura, si o gramada de capete de studenti. Sediile ziarelor “Dreptatea”, “Romania libera” si ale partidelor istorice au fost devastate. In raidul lor asupra Capitalei, minerii au inhatat peste 1500 de bucuresteni. Majoritatea arestatilor au fost dusi la unitatea militara Magurele, unde au trait un adevarat infern.

Acest lung sir de violente s-a soldat cu peste 900 de raniti, dintre care 500 au avut nevoie de spitalizare. In ceea ce priveste numarul real al mortilor, acesta ramane necunoscut. Oficial, s-a avansat numarul de sapte morti, dintre care cinci decedati prin impuscare. Din investigatiile noastre, alte zeci de morti au fost facuti disparuti. O data cu ei, In Romania a fost ingropata si democratia. Iliescu si Roman si-au atins scopul.

Infernul s-a ridicat pe pamant

Despre morti

George Roncea: Despre mortii acelor zile negre s-a vorbit si s-a scris fara a se putea gasi probe directe. Exista marturii care confirma ipoteza unui numar mult mai mare de morti deca cei sase declarati oficial. Fratele meu a avut ocazia nefericita de a cunoaste un om, omorat in noaptea de 14 iunie, pe care l-am cautat impreuna luni de zile. Nu apare pe lista mortilor. Fratele meu l-a fotografiat, in timp ce-si dadea duhul. Filmele, ca si toate aparatele noastre au fost inhatate de politie si mineri.

Acest om mi-a murit in brate la ora 3.00, in holul blocului Romarta. Era impuscat in gat. Fusesem chemat de un grup de oameni care m-au vazut cu aparatul de fotografiat, si care m-au lasat singur cu muribundul. Unul dintre locatari mi-a adus o lumanare, dupa care a fugit. Cu o mana incercam sa fixez lumanarea si cu cealalta trageam cadru dupa cadru. Mergea greu deoarece blitzul se reincarca incet. Parghia declansatorului imi aluneca din cauza sangelui de pe maini. Omul avea in jur de 30 de ani si alaturi de el zacea o geanta ponosita in care avea unelte de electrician. Se uita la mine cu ochii holbati inecandu-se din pricina sangelui care tasnea ritmic, in suvoaie puternice, inundandu-i pieptul si fata. Am incercat sa-i blochez, fara succes, gaura din gat, prin care i se scurgea viata. Am stat cam 5 minute cu el, timp in care a aparut ca din senin o masina de la Medecins sans Frontieres, care l-a incarcat, si dus a fost. Vreme indelungata, dupa aceea, am incercat sa dau de urma acelui om, sa-i gasesc familia, sa le spun ce s-a intamplat. Pe lista oficiala a celor sase morti ai mineriadei, publicata de Guvernul Roman, nu am gasit nici un electrician, nici un tanar in varsta de 30 de ani, nici un om impuscat in gat in fata blocului Romarta. Filmele facute de mine mi-au fost toate confiscate de mineri, impreuna cu toate actele aflate asupra mea.

Printr-o intamplare, dupa ce am iesit de la Magurele, am aflat de la Alexandru Babos, presedintele Asociatiei Studentilor Arhitecti, ca actele mele si filmele se aflau in posesia lui Cico Dumitrescu. Babos intrase in biroul acestuia cerand sa fie eliberati toti cei arestati in Facultatea de Arhitectura si din Universitate. In dreapta lui Cico Dumitrescu, pe coltul biroului, se afla borseta mea pe care Babos o cunostea foarte bine.”

La Guvern se afla cartierul general al represiunii

Declaratii ale victimelor: ”Pe la 5.15, colega mea Dania Sasu, cu care m-am aflat in atelier in cursul noptii, m-a rugat sa o insotesc pana la toaleta. Abia se lumina de ziua. In drum, ne-am intalnit cu doi colegi mai mari ( Victor si George Roncea n. n.) si, intrucat afara se mai putea ceva, ne-am dus cu toti in turn sa vedem ce s-a intamplat in cursul noptii in Piata. Cei doi au facut cateva poze si ne-au avertizat sa ne ascundem. Speriati, alergam prin scoala, in ideea de a ne ascunde de furia dezlantuita a atacatorilor. Eram 13 oameni speriati, noua baieti si patru fete, in toata facultatea. Ne-am gasit adapost intr-o camera la etajul 4 din corpul nou al cladirii. E greu de explicat ce am simtit cand usa camerei in care ne aflam a cedat la o lovitura puternica si mai ales ce am simtit cand unul dintre navalitori a exclamat: Uite-i aici! S-au napustit asupra noastra cel putin zece. Erau murdari, cu fetele congestionate de ura. Ne loveau cu orice: cu pumnii si palmele, cu cizme si bate din lemn (lungi de peste 1 m cu diametrul de cca 5 cm). Erau multi, foarte multi, cred ca sute, si invadasera practic scoala. Erau ingrozitor de brutali, simteau o placere diabolica sa vina sa te loveasca fiecare cu ce avea (bate, rangi de fier, furtune de cauciuc, ori, mai simplu, cu picioarele, cu palmele).si dupa cum se pricepeau mai bine. Scosi in strada, pe Edgar Quinet, ne-au urcat unul peste altul intr-o masina a guvernului. Pe bancheta din spate s-a urcat un miner (oricum, era imbracat in tinuta de miner). Era cel, care pe parcursul drumului pana la Palatul din Piata Victoriei ne-a palmuit cu multa sete si profesionalism.” – Silvana Anghel studenta an I Arhitectura

“Am fost fost lovit din primele clipe”

“Am fost gasiti pe la orele 6.15-6.30. Am incercat sa purtam un dialog cu minerii, dar incercarea noastra a esuat. Din primele clipe, am primit o lovitura in cap. Am fost luat literalmente pe sus. M-am trezit cu un miner langa mine, o jumatate de etaj mai jos, care ma intreba: Ce este asta?. Asta este emitatorul postului de Radio Contact, ce functioneaza la noi in Institut. Am incercat sa-i explic minerului si la ce foloseste. Raspunsul lui a fost: Bine, lasa ca vedem noi daca ai dreptate. Avem si noi specialistii nostri. Am fost purtat mai departe, primind lovituri de bata pe spinare, cu sangele siroind”. – Petrescu Bogdan Florin, membru al Consiliului Asociatiei Studentilor Arhitecti

“Am fost dusi la Guvern”

“In atelier patrunsesera cel putin 10 persoane. Erau toti imbracati in uniforma minereasca. Am fost tarati, efectiv, spre Piata Universitatii, unde alte zeci de oameni (imbracati tot in mineri) au navalit spre noi lovindu-ne si scuipandu-ne. Am primit lovituri de bata peste picioare si peste maini, cel care ma tragea de par nu-mi daduse inca drumul. In Piata Universitatii astepta o masina Dacia 1300 alba, in care am fost ingramadite patru persoane, pe bancheta din spate. Loviturile, umilirile, nu au contenit nici macar o clipa. In masina, in afara de noi patru, au mai urcat patru persoane imbracate in mineri, unul pe scaunul din fata, celalalt pe bancheta din spate. Am fost dusi in cladirea fostului Consiliului de Ministri.”- Savu Dania, studenta anul I, la Institutul de Arhitectura

La Magurele ranitii erau cusuti pe viu

“Dupa ce am fost scosi din Arhitectura am ajuns la Guvern. A urmat imbarcarea in dube, cu directia Magurele. In curtea unitatii, supravegheati cu caini lupi, ne astepta clasicul “culoar” format din politisti, care isi aduceau si ei, cum puteau, contributia, mai cu bastoane sau, mai simplu, direct cu automatele. Dupa ce ni s-au confiscat curelele si sireturile, am fost introdusi intr-o hala si insiruiti pe jos, in genunchi, “cu fata la perete si mainile la ceafa!” Eram aproximativ 400 de oameni dintre care unii raniti foarte grav (fracturi, leziuni interne, rani deschise). Unii dintre ei au fost cusuti “pe viu”. La ancheta ni s-a comunicat ca ,daca vrem, va impuscam pe toti” si ca “domnul Coposu si Munteanu al vostru au dat ortu-popii”. In unitate se aflau cazati si mineri. Dupa trei zile cativa studenti si ziaristi, printre care si eu, am fost eliberati fara a ni se da nici un act de “retinere”, desi l-am solicitat. Din grupul celor 13, “ridicati” in acea dimineata de mineri, din Arhitectura, unul a stat inchis trei luni si a fost eliberat din lipsa de probe, trei au fost spitalizati, iar in acest moment, patru dintre ei se afla in strainatate ca azilanti politici.” – Victor Roncea

Marturii ale celor arestati ilegal in cladirea Institutului de Arhitectura, facute “Romaniei libere” pe data de 22 iunie 1990si publicate de Sorin Rosca Stanescu in serialul “Infernul se numeste Magurele”

George Roncea: “Orele 6-6.30: dupa ce am fost haituiti prin tot institutul de catre mineri, am reusit sa ne ascundem intr-o sala, impreuna cu patru fete, sub plansetele de desen. Ne-au gasit. Circa zece mineri s-au suit cu picioarele pe plansete. Apoi ne-au smuls de acolo pe rand si au inceput sa ne loveasca cu drugi de fier, vergele, sfredele de mine, cozi de topor si de lopata, bucati de scanduri, tuburi de cauciuc cu metal inauntru. Ne-au tarat pe cai diferite prin facultate, izbindu-ne tot timpul. Unii ne tineau de maini, altii loveau. I-am auzit pe unii strigand: «Omorati-i, omorati-i!» (George Roncea a fost confundat cu Marian Munteanu. Capul i-a fost spart, nu mai vedea, era plin de sange.) Unul dintre mineri a vrut sa ma taie cu toporul, dar a fost oprit cred ca de un sef. Am fost scosi din Arhitectura, apoi transportati spre Ministerul de Interne, loviti tot timpul pe drum. Nu ma mai puteam tine pe picioare, iar ei spuneau ca sunt drogat. Mi-au luat actele si banii. Am fost dusi in curtea Ministerului de Interne, unde se aflau multi tineri culcati pe jos, plini de sange. Din cand in cand erau loviti. O fata in pielea goala era batuta si apoi pipaita pe rand de politisti, sub pretextul ca i se cauta urme de ace de seringa. Mai tarziu am fost scosi in curte, tot in bataie, si aruncati intr-un camion albastru. Ne aflam inauntru 50-60 de insi. Toti aveau capetele sparte, multi dintre ei mainile rupte. La Magurele, ne-a asteptat un cordon de soldati si subofiteri care ne-au ciomagit cu bastoanele. Acolo m-am intalnit cu fratele meu, care fusese adus cu un alt camion”.

La randul sau, Victor Roncea marturiseste: “Pe noi nu ne-au lovit in cap, ci doar in burta si picioare (Cel care ne-a preluat dintre mineri, la etajul patru al Arhitecturii, si ne-a dus pana in dreptul Fantanii din Piata, unde ne-a inghesuit intr-o Dacie cu statie de emisie-receptie, era imbracat in civil, avea o casca alba si, efectiv, ne-a luat la subtiori, protejandu-ne capetele cu mainile lui, incasand uneori din loviturile date la gramada pe adresa noastra. Aplecat cum stateam, in timp ce primeam de jos in sus picioare si bate, ii vedeam degetele cu unghii curate care m-au frapat pe loc prin contrastul cu mizeria minerilor. Acum, dupa 20 de ani, cred ca era unul dintre ofiterii SRI responsabili de Piata si ii multumesc ca a reusit sa-mi salveze viata). Apoi ne-au dus langa fantana de la Universitate, unde se aflau cei de la Liga. Tinerii erau acolo, claie peste gramada, in apa si sange. Am remarcat o fata, studenta in anul I la Arhitectura, cu rochia complet sfasiata.

Ne-au transportat apoi la Guvern intr-o masina in care am fost batuti tot timpul. Acolo, intr-o camera de la etajul 1, se aflau 30 de insi intinsi pe jos. De fapt, minerii ne loveau tot timpul. 43 de insi am fost apoi transportati la Magurele. O buna bucata de timp, circa 750 de insi am zacut pe ciment, intr-un garaj. Dintre acestia, Cam 50 erau femei iar 60 copii pana in 16 ani. Cei mai multi erau desfigurati. Mai tarziu au venit medicii. In spatele cladirii, intr-o liziera, eram batuti atunci cand solicitam sa mergem la toaleta. Pentru aceasta operatie eram scosi in grupuri de cate patru. Dupa-amiaza au sosit anchetatorii si au inceput sa ne ia datele si declaratii. A doua zi a sosit o masina de mineri. Multi dintre ei au asistat la ancheta. Purtau manusi de box si erau inarmati cu bate. Celor arestati li s-a spus ca Marian Munteanu este mort. Multi erau atat de speriati, incat dadeau orice fel de declaratii”.(Rl)

Marturii la Dosar

Prezentam, pentru uzul Parchetului, atat declaratii ale personajelor implicate in represiune cat si ale victimelor, in speranta ca autoritatile vor onchide, in sfarsit. Dosarul 13-15 iunie 1990. Chiar si dupa atatia ani, adevarul trebuie sa fie aflat, iar cei vinovati trebuie cunoscuti.

Generalul colonel Victor Athanasie Stanculescu, Ministrul Apararii Nationale: Eu nu ma ocup cu speriatul oamenilor

Declaratia ministrului data in fata Comisiei a starnit stupefactie prin continutul sau. El dezvaluie opozitia ferma pe care Armata in general a manifestat-o fata de actiunile liderilor FSN. Generalul arata ca la sosirea sa de la Berlin, in data de 14 iunie, i s-a raportat de catre gen. Vasile Ionel ca in cursul noptii de 13/14 iunie, fix la ora 1,05, Armata era stapana pe situatia din Capitala si ca problemele militare fusesera rezolvate. El a mai spus ca Marele Stat Major nu a fost implicat in transporturile speciale (garniturile de tren formate ilegal care au adus minerii) si ca atunci cand au venit minerii i-a comunicat presedintelui Iliescu ,ca e prima si ultima data cand se mai intampla asa.

Citam in continuare din senzationala declaratie a gen. Stanculescu inregistrata de Comisie:

“La ora 11.00, dupa ce m-am intors m-am intalnit la Palatul Victoriei cu dl. N.S. Dumitru si cu dl. Adrian Sarbu, care primeau informatii despre activitatile din Capitala, activitati mai frumoase si activitati mai putin frumoase. Am solicitat domnului N.S.Dumitru, pe care il vazusem mai activ si cu mai multe cunostinte despre mineri sa gasim solutii ca ei sa se retraga din Capitala. Din partea d-lui N.S. Dumitru, a fost o rezistenta ca minerii sa fie trimisi inapoi. (Ba chiar i-a instigat la violenta, dupa cum ne-a declarat in aceste zile Generalul – n. red.) La propunerea mea dansul a raspuns: Sa mai vedem. Domnul Adrian Sarbu a fost la mine cu cateva zile inainte de 13 iunie. Dorea sa discutam despre evacuarea Pietii Universitatii, ca are un plan de evacuare, are niste idei. I-am raspuns ca eu nu ma ocup cu speriatul oamenilor. In 16 iunie 1990 mi-am prezentat demisia cu ocazia unui raport inaintat d-lui Ion Iliescu in care, printre altele, spuneam: In ultima perioada de timp, printre masurile principale pe care le-ati stabilit, nu s-a apreciat necesar sa fie consultata si persoana mea.”

Generalul Stanculescu este prima personalitate a puterii din acea vreme care recunoaste public existenta politiei politice. El precizeaza Comisiei ca ,intre mineri se aflau o parte din oamenii lui Cristescu de la serviciul de informatii 0215 (nume de acoperire, in realitate numele ofiterului este Calapod).”

Generalul Vasile Ionel, Seful Marelui Stat Major al Armatei: Nu mai era nevoie de mineri

“La sedinta din 11 iunie, de la Guvern, unde s-a hotarat evacuarea Pietii Universitatii, Armata nu a participat. In ziua de 12 iunie, ora 23, au fost solicitati 120 de militari pentru a bloca intrarile de la metrou, de la Universitate. Domnul presedinte Ion Iliescu si domnul prim-ministru Petre Roman mi-au dat dispozitii pentru a interveni cu trupe din garnizoana. Am alarmat garnizoana din Bucuresti in 13 iunie 1990, ora 17,20. Armata a primit munitie in jurul orei 23. La ora 1,05, in noaptea de 14 iunie, Televiziunea a fost eliberata, ca si Ministerul de Interne, dupa care s-a raportat domnului prim- ministru ca Armata este stapana pe situatie in Bucuresti. In acest caz nu mai era nevoie de mineri.”

Directorul SRI, Virgil Magureanu: Minerii au facut opera de justitie sociala

“Activitatea neautorizata din Piata Universitatii putea genera un focar epidemiologic. Bloca in mod abuziv o artera vitala de circulatie a Capitalei. Motivul evacuarii pietii il constituia deschiderea lucrarilor Parlamentului. Scenariul pentru evacuarea Pietii Universitatii a fost stangaci, nepotrivit. In momentul venirii minerilor, interventia lor nu mai era necesara. Unii dintre minerii sositi la Bucuresti au manifestat excese, antrenandu-se in actiuni violente. Minerii au facut opera de justitie sociala.”

Prim-ministrul Petre Roman: A fost o actiune de tip legionar

“Cred ca a fost o actiune de tip legionar. Acesta era sentimentul nostru si banuiesc ca oricine era in locul nostru ar fi avut acelasi sentiment. In legatura cu caseta audio 52-53 (in care Chitac, codificat 52, comunica cu Diamandescu-53 sa-l anunte pe presedinte ca Politia isi da foc la autobuze n. n.) este clar un trucaj. Exclud cu desavarsire posibilitatea ca politia sa fi avut in plan incendierea propriilor sale masini. Nu-si puteau permite sa faca acest lucru fara sa avem cunostinta cat de cat.”

Mihai Chitac, ministru de Interne: Pe 13 iunie, Politia a avut stari psiho-emotionale

“In ziua de 12 iunie 1990 toata conducerea Ministerului de Interne a fost convocata la Palatul Victoria unde presedintele ales si primul ministru au dat ordin ca impreuna cu Ministerul Sanatatii si SRI, Procuratura Generala, Armata sa se puna ordine in Piata Universitatii. A participat si N.S. Dumitru. S-a cerut a se organiza evacuarea pentru data de 12 iunie. Am obiectat ca timpul este foarte scurt, asa ca s-a decalat pe 13 iunie. Pentru ziua de 13 iunie s-au adus forte pe masura evenimentelor, 1400 de oameni. N-am prevazut o reactie atat de violenta. Politia a rezistat doar 12 ore. Neputinta politiei s-a datorat, in 13 iunie, starii psiho-emotionale.”

Generalul Corneliu Diamandescu, adjunctul ministrului de Interne: Minerii au adus infractori

“In 11 iunie domnul prim-ministru, domnul Chitac si subsemnatul, am discutat ce facem cu Piata Universitatii, cu grevistii foamei. La discutiile preliminare cu dl. prim-ministrul s-a vorbit despre texte de lege incalcate, despre necesitatea evacuarii Pietii Universitatii. Am arestat 263 de manifestanti pentru triere, toti gasiti in Piata Universitatii. Nu s-au produs violente, doar 5-6 oameni au fost luati pe sus. La instruirea cadrelor politiei le-am spus fara violenta, dar cu hotarare. Fiecare unitate de politie va interveni din proprie initiativa pentru a nu se depasi limita, si chiar pentru a se stopa violenta. Am dat ordin ca politistii sa nu se amestece in actiunile minerilor. Cand minerii au adus oameni au fost retinuti numai cei cu marfuri. Deci, au fost adusi infractori.”

Presedintele Televiziunii, Razvan Theodorescu: Amenintarile antisemite au fost subestimate

“Consider ca s-a facut o greseala in a se subestima amenintarile antisemite, antinationale cu cruci incarligate la adresa noastra. Ca si directorul Televiziunii, Emanuel Valeriu, am cerut Ministerului Comunicatiilor oprirea emisiei. Mi-am asumat riscul de a opri emisiunea pentru ca daca ar fi intrat ei, manifestantii pe post, cred ca in doua ore ar fi venit in Capitala, Oltenita, Giurgiul si Ploiestiul. Emisia a fost oprita intre ora 20,15 si 21,15. I s-a dat drumul tot la cererea mea, cam la jumatate de ora dupa ce parasutistii au intrat in biroul meu.”

Directorul Televiziunii, Emanuel Valeriu: Eu am hotarat oprirea emisiei

“Hotararea de a opri emisia am luat-o eu. Am dat un telefon ministrului Pintilie, am dat doua, sa opreasca emisia. El a refuzat motivand ca este un act de mare raspundere.”

Televiziunea poarta o vina considerabila. Cei care au aruncat pe romani contra romani, s-au servit in principal de Televiziune. Oprirea emisiei nu a avut loc nici macar in timpul Revolutiei. Numai conducerea statului poate opri emisia. Sistemul de relee de transmitere este urmatorul: Emisia de la antena Televiziunii este preluata la Palatul Telefoanelor, de aici la Casa Scanteii, unde este difuzata catre toata tara. Cand Televiziunea isi inceteaza emisia obisnuita pe ecran apare grila de dungi verticale. La oprirea emisiei de la cele doua relee intermediare, de la Palatul Telefoanelor si de la Casa Scantei, inseamna ca nu mai exista semnal in eter. In acest caz pe ecranelele televizoarelor apar ,purici” si atat, lucru care nu s-a petrecut niciodata de cand exista Televiziunea, in afara situatiei din 13 iunie. Perceputa ca un semnal grav, incetarea emisiei a avut rolul hotarator de a genera convingerea ca in Capitala se petrec fapte mai teribile decat in timpul revolutiei, cand emisia a functionat non stop. Autoritatea care poate hotari oprirea emisiei generale este conducerea statului. Ministrul Pintilie si adjunctul sau, Chirica nu puteau opri emisia decat in urma ordinului primului ministru sau al Presedintelui.

Comunicatul Guvernului din 14 iunie 1990:

“La sediul Guvernului au fost aduse de mineri un mare numar de obiecte gasite la sediile PNTCD si PNL. Din lista acestor obiecte fac parte: arme automate, un mare numar de arme cu aer comprimat, pistoale cu munitie aferenta, munitie de calibru 9 mm etc. Au mai fost gasite, de asemenea, obiecte care sunt supuse analizelor de echipelor de specialisti, despre care se stie deocamdata ca reprezinta o tendinta de fabricare prin xeroxare pe coala de bancnota de 100 de lei.”

Petre Roman la Universitate, in ziua de 16 iunie, catre studenti, care-i aratau peretii stropiti de sangele colegilor lor: “Asta este vopsea cu care ati pictat voi peretii”.

Declaratie incredibila la Universitatea Bucuresti pe 15 iunie 1990

Roman a sustinut ca studentii i-au batut pe mineri

Petre Roman a venit la Universitatea Bucuresti (sediul din b-dul Balcescu) in dupa amiaza zilei de 15 iunie 1990. Minerii pusesera stapanire pe cladire in noaptea de 13 spre 14 si tocmai o parasisera pentru a primi multumirile lui Ion Iliescu. In acest interval au devastat laboratoare si sali de curs, au batut salbatic si arestat studenti si cadre didactice. In holul de la parterul Facultatii de Geologie, Roman a dat nas in nas cu un grup de studenti (printre care se afla si subsemnatul) si profesori care l-au luat la intrebari despre soarta celor arestati si despre distrugerile si violentele barbare din institutie. Roman a declarat, fara nici o jena, ca sangele de pe coridoare poate fi, de fapt, vopsea rosie. El a mai sustinut, cu seninatate, ca este posibil ca studentii sa-i fi batut, in realitate, pe mineri pentru ca, pe holuri, s-ar fi aflat cizme de cauciuc pierdute de acestia in timpul fugii! Printre altele, minerii au distrus la Facultatea de Geologie una din cele mai mari si importante colectii de micropaleontologie din lume, realizata de catre acad. prof. dr. doc. Theodor Neagu dupa o viata de munca si pastrata, pana atunci in deplina siguranta, la Catedra de Paleontologie.

Iliescu catre minerii care i-au snopit pe bucuresteni

“Multumesc conducatorilor dumneavoastra, inginerului Cozma!

Presedintele Ion Iliescu se intreba, retoric, printr-un comunicat de presa: “Cine oare a plantat in societatea romaneasca acesti primi germeni ai urii, ai violentei, ai «dialogului» intre oameni si institutii cu bata si cu sticlele incendiare?”. Ii amintim insa “cine a plantat flori” in Capitala in iunie 1990 si cu ce cuvinte se adresa atunci minerilor condusi de Miron Cozma:

“Va multumesc pentru tot ceea ce ati facut in aceste zile, in general pentru toata atitudinea dumneavoastra de inalta constiinta civica. Deci, va multumesc inca o data tuturor pentru ceea ce ati demonstrat si in aceste zile: ca sunteti o forta puternica, cu o inalta disciplina civica, muncitoreasca, oameni de nadejde si la bine, dar mai ales la greu. (…) Eu vreau inca o data sa-mi exprim intreaga recunostinta, din partea populatiei Capitalei pentru prezenta dumneavoastra, utila si eficienta. Vreau sa multumesc pentru spiritul organizat in care v-ati prezentat, si in care ati actionat, sa multumesc conducatorilor dumneavoastra, inginerul Cozma si celorlalti lideri sindicali care au fost in fruntea dumneavoastra, alaturi de noi, care ne-au ajutat in aceste zile. Deci, va multumesc tuturor pentru ce ati facut in aceste zile. (Aplauze si urale). (…) Stim ca avem in dumneavoastra un sprijin de nadejde, cand va fi nevoie vom apela!”

Conferinţă de presă a lui Petre Roman, 15.06.1990

Vocea Americii:
– “Domnule prim-ministru, aţi avut sub control pe mineri când au atacat şi jefuit sediile Partidului Naţional Liberal, Partidului Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat, reşedinţele domnului Raţiu şi domnului Câmpeanu? Dumneavoastră şi ministrul de interne i-aţi ţinut sub control pe mineri în acel moment?”

Petre Roman:
-” In ce priveşte pe domnul Raţiu, vreau să luaţi legătura cu dânsul, deşi nu a fost agresat. La un moment dat, considerând că se află într-un anumit pericol a venit la guvern. Asta a fost aseară în jurul orei 11. I-am asigurat paza necesară şi s-a întors la domiciliul lui.

Dânsul a constatat că la domiciliu i-au fost, mă rog, răvăşite hârtiile, mobila şi aşa mai departe. Am avut o discuţie cu liderii minerilor care mi-au afirmat categoric că ei nu sunt implicaţi în aceste acţiuni dezordonate împotriva domiciliului d-lui Raţiu.

Şi mai există o acuză – că ar fi intervenit la Arhitectură, unde ar fi făcut de asemenea acţiuni dintre acestea cu caracter devastator. Deci liderii minerilor susţin că minerii nu sunt implicaţi în această situaţie.

Eu vreau să fac o precizare: în Facultatea de Arhitectură s-au găsit obiecte aparţinînd minerilor, fie că sunt obiecte legate de meseria lor, fie că sunt cizmele caracteristice. Acestea sunt considerate dovezi ale faptului că minerii au produs acest dezastru. Ei bine, după opinia mea, acestea sunt dovezile clare că minerii n-au fost acolo. Pentru că minerii nu aveau nici un motiv să facă lucrul acesta în grabă, nu aveau nici un motiv să fie speriaţi, n-aveau nici un motiv să se debaraseze de cine ştie ce obiecte sub o anumită ameninţare. Deci, după părerea mea, este exact invers: prezenţa acelor obiecte arată că ne găsim în faţa încercării de a acredita ideea că ei au fost prezenţi acolo!”

Alte file din Dosarul construit de societatea civila responsabila:

13-15 iunie 1990 – 60 de morti peste cifra oficiala

Marturia Dr. D.G, medic la Spitalul Municipal din BUCURESTI

“Incepand cu noaptea de 13 iunie 1990 cand cei cativa zeci de manifestanti care-si petreceau noaptea in “Piata Universitatii”au fost batuti bestial de sute de politisti, care i-au incercuit in ziua de 13 iunie cand au fost lupte de strada (de data aceasta cu politistii in minoritate) si mai ales in zilele de 14 si 15 iunie, cand minerii, impreuna cu politisti si securisti deghizati au batut un mare numar de oarmeni, la “Sectia de Neurochirurgie” a Spitalului nr. 9 din Bucuresti au fost adusi sute de oameni cu “traumatism cranio-cerebral provocat prin lovire cu corpuri dure”.

Numarul lor depasea cateva sute. Majoritatea cereau sa nu fie inregistrati si, dupa un prim ajutor, paraseau camera de garda. Peste 150 au fost insa retinuti prezentand traumatisme grave, cu alterarea starii de constiinta. Dintre acestia, aproximativ 60 au decedat la un interval de timp mai scurt sau mai lung, unii dupa ce au fost operati. Majoritatea erau loviti in regiunea cefei si unii prezentau urme de lovire si in alte regiuni ale corpului.

Nimeni nu facut ulterior nici o ancheta in privinta acestor decese, tratate ca morti naturale, in spital, registrul in care au fost inscrisi cei decedati, la intrare, a disparut! Comunicatele oficiale prezinta cifra de 6 morti, toti decedati pe strada si sute de raniti. Nimeni nu a intrebat ce s-a intamplat cu cei raniti si nu a fost condamnat nimeni pentru ranirea lor.

Astea sunt faptele pe care le cunosc vi le comunic in speranta ca cei vinovati vor fi pedepsiti pana la urma”

(Florin Matrescu, Holocaustul Rosu, Bucuresti, 1998, p.158)

Morţii fără nume din iunie 1990 – Vinovatii printre noi

La câteva săptămâni de la mineriadă, câţiva studenţi la medicină efectuaseră cercetări în Cimitirul Străuleşti II şi au povestit câtorva membri GID că au descoperit acolo 2 tranşee cu aproximativ 78 de morţi neidentificaţi – decedaţi în perioada 13-17 iunie 1990. Au mai existat şi alte persoane – ziarişti, fotoreporteri, studenţi – care au efectuat cercetări şi fotografii la Institutul de Medicină Legală şi la Cimitirul Străuleşti. In august-septembrie 1990, sub semnătura lui Eugen Dichiseanu, ziarul România Liberă a publicat, într-un serial de 10 episoade, o anchetă asupra acestui subiect.

Cercetările, efectuate de ziaristul Eugen Dichiseanu şi membri ai Ligii Studenţilor, printre care şi George Roncea, au descoperit mari nereguli, inadvertenţe, neglijenţe, deficienţe de organizare dar şi încercări de neprezentare de probe în funcţionarea instituţiilor implicate în gestionarea situaţiei morţilor fără identitate: Poliţia, Procuratura, IML, Primăria Municipiului Bucureşti. Pe post de acar Păun a fost atunci IPS (Întreprinderea de Prestări Servicii) care nu ar fi asigurat transportul corect al morţilor neidentificaţi de la IML la cimitir. Groparii de la Străuleşti povesteau că într-unele dintre sicrie erau şi câte 2 cadavre de neidentificaţi! Vice-primarul capitalei (care negase că ar ştiut ceva despre înhumări) semnase nişte acte legate de necesitatea rezolvării problemei neidentificaţilor de la Morgă şi se şi deplasase la Străuleşti; pentru data de 29 iunie fuseseră săpate, în mare grabă, la Străuleşti, două şanţuri comune, în care au fost înhumaţi mai mult de 40 de morţi neidentificaţi, care nu figurau în fişele Poliţiei; IML păstra chiar şi 7-8 luni morţi neidentificaţi dar fără a le asigura evidenţa – cu amprente, fişe, fotografii – corelată între mai multe instituţii implicate.

Autorul articolului precizează că a fost audiat de Comisia Parlamentară pentru cercetarea urmării evenimentelor din 13-15 iunie, dar, în momentul în care a furnizat comisiei amănunte, documente fotografice, cifre şi detalii concrete, preşedintele comisiei a întrerupt audierea. (România Liberă, nr. 214, 7 septembrie, 1990).

S-a pus mereu problema că aceşti morţi nu sunt revendicaţi. De fapt, nu ştim dacă nu i-a revendicat nimeni sau dacă cei care i-au revendicat au primit şi răspunsuri. Ştim însă că, în ultima perioadă a manifestaţiei, LOCUIAU pur şi simplu în corturile din Piaţă peste 100 persoane – care işi părăsiseră casele, rămaşi fara serviciu, veniţi din toată ţara, destul de mulţi din nordul Transilvaniei. În afară de ei, se adăpostiseră, pe lânga Piaţă şi pe lângă corturi, aurolaci, copii plecaţi din case de copii sau plecaţi de acasă – şi ei din diferite colţuri ale ţării. Era singurul loc de unde nu erau alungaţi, şi unde găseau înţelegere şi o bucată de pâine. Se adăpostiseră, în corturile din Piaţa Universităţii, şi copii şi tineri (elevi şi studenţi) din familii de bună condiţie, dar pe care propriii părinţi – adepţi infocaţi “ai lu’ domnu’ Iliescu” îi alungaseră de acasă, doar cu hainele de pe ei, socotindu-se dezonoraţi că aceştia susţineau manifestaţia “golanilor”, ba, culmea dezonoarei, stăteau şi în Piaţă. Au existat oameni din GID, care luau acasă persoanele fără domiciliu care doreau să facă o baie şi să mai doarmă intr-un pat. Erau mulţi care intrerupseseră de multă vreme legăturile cu familiile, şi pe care nu avea cine să-i caute. Chiar in GID am avut o astfel de persoană.

Un caz concret de “nerevendicat” este cel al studentului cunoscut ca “Sir”, despre care povesteşte autorul Gheorghe Dumbrăveanu (mort şi el, in condiţii ciudate, la câţiva ani de la eveniment) în cartea “Piaţa Universităţii” (Imprimeria “Coresi”, Bucuresti, p. 5-6).

In contul morţilor represiunii din 13-15 iunie 1990 sunt puşi totdeauna numai cei morţi atunci, pe loc. Nimeni nu a cercetat ce s-a întâmplat cu răniţii, câţi dintre ei au mai trăit şi cât? Nimeni nu a cercetat câte dintre femeile gravide, bătute sălbatic cu bocancii în abdomen (în mod special în abdomen !) au mai născut.

Există medici care au dat anumite declaraţii despre zecile de oameni trataţi sau operaţi de grave traumatisme cranio-cerebrale la “Secţia de Neurochirurgie” a Spitalului nr. 9 din Bucureşti, dintre care 60 au murit în câteva luni. Azi, însă, nimeni nu mai vorbeşte; în discuţii particulare, un domn doctor ne-a spus că multe persoane din lumea medicală bucureşteană au cunoştinţă despre aceste decese, dar că nu au curajul să vorbească.

Adevărul poate fi aflat prin cercetarea arhivelor şi a persoanelor aflate la conducerea multor institutii: Institutul de Medicină Legală, Direcţia Sanitară a Municipiului Bucureşti, Primăria, Direcţia Cimitirelor, a Crematoriului Cenuşa sau prin cercetarea registrele de gardă ale spitalelor bucureştene (unele registre au dispărut, altele au filele rupte).

Din neîncredere totală în instituţiile statului şi în justiţia română, dar şi de frică, lehamite, silă şi scârbă faţă de tot ce s-a întâmplat în aceşti ani, mulţi oameni refuză să vorbească – şi despre revoluţie şi despre mineriadă. Prea mulţi martori incomozi ai evenimentelor sângeroase din decembrie 1989 şi din timpul anului 1990 ba au fost împuşcaţi în ceafă sau în frunte, ba au fost călcaţi de o maşină pe trecerea de pietoni, ba au fost bătuţi sălbatic, ba şi-au găsit casa ori maşina sparte, ba au fost găsiţi “sinucişi” cu ştreangul de gât (ca Gigi Gavrilescu).

Consideram că vinovaţi de toate aceste crime, precum şi de instigare şi complicitate, sunt:

– Ion Iliescu şi Petre Roman (pe atunci preşedintele, respectiv primul ministru al României) împreună cu membrii Guvernului şi administratiei FSN implicaţi în represiuni (miniştrii de interne, armată, transporturi, prefecţi, primari, etc.)

– Preşedinţii şi persoanele din conducerea Televiziunii Române, a Radiodifuziunii Române, a ziarelor Azi, Adevărul, Dimineaţa – pentru instigarea la violenta si razboi civil, dezinformarea şi manipularea opiniei publice

– Conducerea IMGB, a ministerului Minelor, a minelor din bazinele miniere implicate în represiune, a regionalelor CFR şi a tuturor celor implicaţi în instigarea şi transportarea miilor de mineri şi muncitori la Bucureşti.

“Vreau să mulţumesc pentru spiritul organizat în care v-aţi prezentat, în care aţi acţionat, să multumesc conducătorilor dumneavoastră, inginerului Cozma şi celorlalţi lideri sindicali care au fost in fruntea dumneavoastră, alături de noi, care ne-au ajutat in aceste zile. Deci vă mulţumesc tuturor pentru tot ce aţi făcut în aceste zile.”

– citat din discursul ţinut la Complexul Expozitional, la 15 iunie 1990, prin care preşedintele de atunci al României, Ion Iliescu, a mulţumit minerilor pentru tot ce au făcut la Bucureşti în zilele de 14-15 iunie 1990.

Ion Iliescu a mulţumit unor români pentru că au omorât, torturat, bătut, jefuit şi retinut ilegal alţi români, cu aportul direct al organelor de stat. Ion Iliescu si administratia FSN au însângerat România, au umilit-o, i-au întunecat viitorul, i-au ucis speranţa şi i-au întemniţat libertatea.

Vinovatii trebuie sa plateasca.

“Civic Net – Piata Universitatii”

Seniorii Ligii Studentilor

Grupul Independent pentru Democratie

Asociatia 21 Decembrie 1989

Federatia Romana a Fostilor Detinuti Politici si Luptatori Anticomunisti

Asociatia Civic Media

13 iunie 2007

CUVANTAREA lui ION ILIESCU in zorii zilei de 14 iunie 1990 adresată minerilor adunati de FSN in Piata Victoria: “Avem de-a face cu elemente de-a dreptul fasciste”

“Mă adresez dv. de astă dată, mulţumindu-vă pentru răspunsul de solidaritate muncitorească pe care şi de astă dată l–aţi dat LA CHEMAREA NOASTRĂ!

Mulţumesc de asemenea tuturor celorlalte delegaţii din judeţe care au venit şi s-au adăugat acestor forţe solidare ale muncitorimii române.

Îi rugăm pe ceilalţi să rămână aici în piaţă.

Delegaţia de mineri, în frunte cu dl. Cozma, se va deplasa spre Piaţa Universităţii pe care vrem să o reocupaţi dumneavoastră.

(urale, ovaţii prelungite, entuziasm, aclamaţii)

Aşa cum aţi văzut, de astă dată, avem de-a face cu elemente, cu elemente de-a dreptul fasciste, (urale, aclamaţii ) care, care ieri s-au dedat la acte de vandalism, după ce, în cursul dimineţii de ieri, 13 iunie, forţe organizate de ordine publică au curăţit Piaţa Universităţii, la propriu, adică, după ce au evacuat o serie de elemente care zăceau pe spaţiul verde, au eliminat tot spaţiul, s-au apucat de curăţirea zonei, pentru că a rămas mizerie în urma acestora, s-au apucat să cureţe carosabilul, să spele, să pregătească pentru circulaţie. În după amiaza zilei de ieri, grupuri organizate de elemente incitate, multe din ele drogate, înarmate cu diverse elemente contondente, cu bare, cu lanţuri, cu pietre, cu cărămizi, cu ţigle, au atacat cordoanele de poliţişti, ăă, înarmate cu sticle incendiare, au dat foc la autobuze, la maşini şi apoi, grupuri, s-au îndreptat spre clădirea poliţiei pe care au incendiat-o, spre clădirea Ministerului de interne, spre seară, precum ştiţi, au invadat şi clădirea televiziunii care a trebuit să-şi întrerupă emisiunea.

În cursul serii, grupuri de muncitori, de poliţişti şi ostaşi, au reuşit să re-elibereze televiziunea şi spaţiul din jurul acesteia. Peste noapte au fost eliberate clădirile poliţiei şi ale ministerului de interne.

Unii dintre ei s-au reîntors în Piaţa Universităţii. Acum, spre dimineaţă, se pare, se pare că din nou au evacuat-o, au părăsit-o. Sînt acolo cîteva formaţiuni de paraşutişti şi poliţişti.

V-am ruga pe dv. minieri care sunteţi grupaţi, organizaţi, să vă îndreptaţi în coloană pe bulevard, până la Piaţa Universităţii, pe care s-o ocupaţi definitiv dumneavoastră… (urale, ovaţii, aclamaţii ) după care, în conlucrare cu forţele de ordine, vă rugăm să asiguraţi paza pieţii Universităţii, pentru ca să se efectueze, să se efectueze lucrări de curăţire şi de redare a circulaţiei acestui nod. (încercare de urale întrerupte)

Dumneavoastră să fiţi, dumneavoastră să fiţi paznicii, în conlucrare cu forţele de ordine, a acestui punct central din capitală. (urale ) .

Vă mulţumim foarte mult, vă rugăm să faceţi totul pentru a elimina excesele, pentru a elimina actele sîngeroase, şi dumneavoastră să asiguraţi paza necesară împotriva tuturor elementelor extremiste carea şi-ar mai face apariţia în această zonă. (urale prelungite)

Vă mulţumim foarte mult, tuturor! Drum bun şi cu bine! Succes!” (urale si prelungite)

SUA: Iliescu si guvernul sau au lovit in inima democratiei

Declaratia Departamentului de Stat al Statelor Unite ale Americii din 15 iunie 1990

Actiunile autorizate de presedintele Iliescu si guvernul sau, din ultimele cateva zile, au lovit in inima democratiei romane. Atacurile organizate impotriva sediilor partidelor de opozitie si a ziarelor independente si atacurile impotriva personalitatilor politice care urmareau teluri democratice prin mijloace pasnice, de catre muncitorii chemati in Bucuresti de presedintele Iliescu personal, ameninta sa readuca regimul autoritar in Romania.

Facem apel la presedintele Iliescu si guvernul sau sa inceteze imediat orice actiune impotriva procesului incipient de democratizare a Romaniei. In mod special, el trebuie sa recheme de pe strazi pe toti acei muncitori auto-organizati in grupari violente si sa-si ia in mod public angajamentul ca acestia nu vor mai fi incurajati sa se reintoarca.

El va trebui sa garanteze public siguranta conducatorilor si membrilor partidelor politice si a celor care-si exercita dreptul legitim la expresie si dizidenta si va trebui sa redeschida toate ziarele si publicatiile independente ale caror sedii au fost atacate in cursul zilei de joi. In continuare, insistam ca presedintele Iliescu si guvernul sau sa se angajeze intr-un dialog cu partidele de opozitie si alte grupari, pentru a repara daunele aduse democratiei romane, cauzate de evenimentele din ultimele zile.

In asteptarea reinstaurarii procesului democratizarii, Statele Unite au hotarat sa sisteze orice ajutoare economice neumanitare care ar fi putut fi acordate Romaniei. Ambasadorul Alan Green, care s-a aflat in aceasta saptamana la Washington pentru consultari, a primit instructiuni de a se reintoarce la Bucuresti, pentru a comunica conducerii Romaniei gravitatea ingrijorarii noastre legate de recentele evenimente care au avut loc in Romania.

Departamentul de Stat al SUA

Miscarea anti-comunista, de la Insurectia din 1989 la Mineriada din 1990

26 decembrie 1989: este organizat primul miting anticomunist de dupa Revolutie.

12 ianuarie: Manifestantii cer indepartarea de la Conducerea CFSN a nomenclaturistilor.

23 ianuarie: Frontul anunta ca va candida in alegeri, in pofida promisiunilor anterioare. Doina Cornea si alti dizidenti de frunte demisioneaza din Front.

28-29 ianuarie: PNTCD, PNL si PSDR cer demisia echipei conduse de Iliescu si Roman si constituirea unei puteri politice care sa includa si partidele istorice. Frontul pune la cale o contramanifestatie a ,oamenilor muncii”. Sunt adusi pentru prima oara minerii in Bucuresti.

18 februarie: La mitingul Opozitiei, din Piata Victoriei, diversionisti bine antrenati incita multimea pentru a patrunde in forta in sediul Guvernului. A doua zi, pe 19 februarie, sunt chemati la Bucuresti minerii, constituiti dupa modelul garzilor civile paramilitare ale Revolutiei bolsevice din Rusia.

22 aprilie 1990: Se implineau patru luni de la revolutie. Asociatii nepolitice au organizat o comemorare la Cimitirul Eroilor, de unde au pornit in mars spre Televiziune. La incheierea manifestatiei, in timp ce coloana de manifestanti se deplasa pe Calea Dorobantilor, de la balconul unui bloc s-a aruncat un ghiveci de flori care a ranit o femeie in varsta. Incidentul a facut ca tensiunea din randul manifestantilor sa creasca. Ajunsi in Piata Universitatii, ei ocupa carosabilul, blocand circulatia atat pe B-dul Nicolae Balcescu, cat si pe B-dul Republicii. Pentru prima data dupa Revolutie se inalta baricade.

23 aprilie: Lumea se aduna pe trotuarul din fata Teatrului National. Se vorbeste la portavoce. Manifestanti din decembrie 1989, Andrei Rochian si Victor Roncea impreuna cu un grup de tineri blocheaza intersectia de la Piata Universitatii cu cateva panouri. Peste noapte raman circa 100 de persoane.

24 aprilie: In jurul orei 5.00 dimineata Politia se napusteste asupra oameniilor stransi in jurul troitei, lovindu-i cu salbaticie.

In jurul orei 11.00, Politia se retrage, Piata fiind reocupata de cateva sute de manifestanti. Se striga cu patima ,Jos Iliescu”! In dimineata aceleiasi zile, presedintele CPUN, Ion Iliescu, cere votarea unei motiuni pentru eliberarea fortata a pietei, motiune ce nu va fi adoptata. Ion Iliescu ii numeste pe cei care il contesta in Piata Universitatii, “golani”.

Intemeierea Golaniei

George Roncea: La ora 12.00, dupa ce am aflat la radio ce a zis Iliescu, am decupat un cartonas pe care am scris apasat ,golan”. In stanga jos am pus ca o marca semnatura: Ion Iliescu. Trag la xerox, cateva sute de bucati si cumpar doua cutii de ace. Imi pun prietena sa se plimbe cu ecusonul pe piept, printre oamenii care comentau indignati ofensa adusa de Iliescu. Chestia uimeste, la inceput, dar foarte iute apare reactia asteptata, de fronda ironica la adresa incruntatului Iliescu, moment in care apar la vedere cu teancul de insigne si cu acele. In doua minute raman fara ecusoane, pe care oamenii, razand, si le prind cu mandrie in piept.

La ora 15.00, Institutul de Arhitectura va fi impodobit cu o inscriptie pe care se putea citi: ,Facultate de golani”. Din acel moment s-a implinit fenomenul de auto-legitimare a unui grup social distinct ce era pana atunci inca difuz si lipsit de contur. Eticheta de ,golan” devine insemnul heraldic al minoritatii bunului simt din Romania.

Deschiderea balconului

La ora 17.00, presedintele Ligii Studentilor din Universitate, Marian Munteanu, deschide balconul Facultatii de Geologie, in pofida opozitiei profesorilor. Asfel debuteaza fenomenul Pietei Universitatii. Cheia celebrului balcon este furnizata de catre o femeie de serviciu, al carei nume, din pacate, nu a fost inregistrat de posteritate.

Inaltimea balconului, prelungire simbolica a trupului Universitatii, devenit tribuna a opiniei anticomuniste confera o alta perspectiva celor care contesta fesenismul de stat si de partid. Manifestantii, care pana atunci strabateau orasul in lung si in lat, se stabilizeaza si-si alcatuiesc o fortareata asezata pe un loc strategic. Incarcatura spatiului sacru, datorata jertfei aduse aici, se transfera asupra celor ce-l ,locuiesc” Se constituie astfel frontiera, limita grupului ad-hoc intitulat ,golani”, asupra caruia se rasfrange proiectia de ordin spiritual, de continuatori si depozitari ai mesajului celor ucisi aici in decembrie, pentru libertate. Granita teritoriului Golaniei este fixata de perimetrul Universitatii si al Facultatii de Arhitectura si are ca limite periferiale, intersectia, nod de circulatie vital al orasului, Intercontinentalul, care exprima simbolic Strainatatea si linia fostului baricadei din 21 decembrie.

Organizarea Pietei

Studentii din cele doua facultati s-au constituit echipe de lucru, pe ,specialitati”- respectiv pe expresie vizuala si literar-orala. Eu am ocupat atelierul de etajul patru al Arhitecturii, ale carui ferestre dadeau spre Piata, unde se aflau studentii anului sase, terminal, de la Institut, care isi pregateau lucrarile de diploma. Primul text afisat pe fatada a fost punctul 8 din Proclamatia de la Timisoara, scris pe un cearceaf subtilizat de prietena mea din casa. Doi colegi de la Academia de Arta au adus o enorma reproducere, facuta de mana dupa o fotografie ce-i infatisa pe Iliescu si pe Ceausescu impreuna. S-a intemeiat un grup relativ mic, format din absolventi ai Liceului de Arta N. Tonitza, studenti ai Academiei de Arta si ai Institutului de Arhitectura. Cu totul, eram cam zece. Ni s-au alaturat forte de la Grupul Independent pentru Democratie, asociatie cu multi medicinisti si cu un spirit intreprinzator remarcabil, condusa de Cornel Fieroiu.

Echipa Arhitecturii

Am realizat un proiect scenografic al amenajarii spatiului imagistic al Pietei, pe schema unei scene de tip italian, cu punct unic de focalizare, centrat pe balcon. Ideea era sa se obtina o particularizare distincta a Zonei Libere, atat prin dispunerea lozincilor, care trebuiau sa delimiteze Piata, cat si prin continutul mesajului inscris pe suprafata panzelor. Am compus o sigla a Golaniei, fixata pe turnul Arhitecturii, care desemna ideea nonviolentei, simbolic prin folosirea semnului pacii utilizat de studentii protestatari ai Occidentului din anii ’60. Stiam ca avem nevoie de suport international.

Pentru texte l-am utilizat copios pe Iorga – ,Cine uita nu merita”- dar si pe Adam Michnik. Toate acele uriase lozinci din Piata au fost realizate in atelierul de la Arhitectura. Fetele trageau la masina panzele iar noi pictam non stop, refaceam ce se strica din cauza vantului, ne cataram pe streasinile facultatilor, intr-o echilibristica periculoasa, pentru a atarna alte si alte texte si desene. Am acoperit cladirile Universitatii si ale Arhitecturii, care au devenit suportul unei gazete de perete sui-generis a Pietei Universitatii.

Deasupra balconului a fost instalata Icoana Maicii Domnului. Strajuind balconul, de o parte si de alta, se aflau portretele lui Eminescu. Simbolic, aceste efigii guvernau Piata si exprimau spiritul crestinesc si romanesc invocat de studenti.

Ecranul luminat

Atelierul de la Arhitectura si-a extins rolul functional din momentul aparitiei video-proiectorului. ,Aparitia” a insemnat sterpelirea sculei, aflata in proprietatea Centrului Cultural al Frantei, care avea deschisa o expozitie la sala Dalles. Aparatul era ,imprumutat”, la caderea serii, adus pe sest in Institut, si apoi plasat la loc, dupa ce se difuzau filmele montate tot acolo, la etajul patru. Ecranul fusese construit din bare de aluminiu ,completate” din patrimoniul Oficiului de Expozitii. Aveam trei video-uri si doua televizoare adunate de pe la amici. Casetele filmate in timpul revolutiei erau vizionate in premiera aici, montate improvizat si apoi distribuite la emisari sositi din centrele universitare din tara unde se organizasera mini – Golanii. Francezii au aflat dupa un timp ca filmele din Piata se proiectau cu obiectul lor asa ca am ramas fara el. Sorin Dumitrescu a incercat fara succes sa-i convinga pe francezi sa ne mai lase proiectorul.

Am incercat la toate centrele culturale la care stiam ca exista video-proiectoare, si cu aceasta ocazie am realizat ce puternica sustinere are regimul Iliescu. Nimeni nu a vrut sa ne serveasca. Tana Rosca, sotia lui Sorin Rosca Stanescu, ne-a facut rost pana la urma de un aparat mai mic de la Scoala germana, unde era profesoara. Nucleul format in studioul ad hoc de la etajul patru a fost generatorul ideei unei televiziuni alternative, care se va numi SOTI.

Echipa Universitatii

Daca Arhitectura constituia centrul de realizare a imagisticii Pietei, Universitatea reprezenta punctul de difuzie principal al mesajului Golaniei. Cantecele alcatuiau o umbrela sonora ce acoperea teritoriul Pietei si solidariza constiinta publica a locuitorilor acesteia. Baietii de la Liga purtau greul organizarii accesului la balcon, devenit o portavoce de mare putere a pietei. Oameni de toate felurile s-au perindat la balcon si pe masura ce lua amploare fenomenul Pietei la balcon au inceput sa apara personalitati de prestigiu ale vietii romanesti. Grupul de la GDS la inceput ne-a fost ostil, dar cand au vazut ca treaba din Piata se ingroasa si poate aduce un ce profit, si-au schimbat atitudinea. Studentii din Universitate trebuiau sa faca fata si grupurilor de diversionisti de la diverse asociatii dubioase, aparute ca ciupercile, care incercau sa imprime Pietei o orientare agresiva, pentru a compromite mesajul non violent lansat si sustinut de studenti.

Tot la Universitate se organiza curatenia si apararea Golaniei, cu concursul GID si al Asociatiei 21 Decembrie. Se facea cu schimbul de paza in perimetrul Pietei, deoarece, inca de la inceput a persistat norul amenintarii si violentei asupra Zonei. In timp ne-am ,dotat” cu aparate de emisie-receptie, de jucarie, cu o raza de actiune de 200 de metri, s-au creat ,consemne” si ,parole” de acces la ,obiective”: balconul, Universitatea, Institutul de Arhitectura, statia de amplificare, videoproiectorul, ecranul si punctul de lucru din spatele acestuia. Era o joaca dar o traiam cu seriozitatea unor tineri care au vazut multe, mult prea multe pentru varsta lor.

Agonia Pietei

La sfarsitul lui aprilie, se declara greva foamei pentru sustinerea revendicarilor Pietei. Grevistii (veniti din toate regiunile tarii: Timisoara, Cluj, Constanta, Galati) se vor instala in corturi pe peluza din fata Teatrului National. Fara nici o legatura cu manifestatia, in zonele limitrofe ale Pietei Universitatii (deci in afara baricadelor) a aparut treptat un fel de talcioc tiganesc, incurajat de politie. Era necesara o imagine detestabila asociata Pietei, care sa fie popularizata si ingrosata de Televiziune. In 17 mai organizatiile studentesti si ale revolutionarilor au blocat o initiativa, a unor grupuri obscure infiltrate in Piata, care ar fi putut genera razboi civil in Bucuresti. Ne-am dat seama ca nu avem capacitatea operativa pentru a putea bloca actiunile diversioniste ale unor profesionisti. Se intrevedea dezastrul – sfarsitul tragic al Pietii. Pe 24 mai ne-am retras din Piata urmand sa fim prezenti oficial in fiecare zi de joi (ziua lui 21 decembrie).

Reprimarea

Hotararea de lichidare a Pietei universitatii a fost luata pe 11 iunie, in cursul unei intruniri la Guvern, conduse de Ion Iliescu si Petre Roman. In noaptea de 12 spre 13 iunie, in Piata se aflau cca. 200 de persoane si grevistii foamei. In jurul orei 4.00, peste 1000 de politisti au inceput ,curatirea” Pietei. Marian Munteanu fusese ridicat de-acasa-in jurul orei 6.00 – pentru o ,discutie” la Politie. Iliescu declara pe 15 iunie, referindu-se la evacuarea Pietei: ,S-a procedat intr-o maniera foarte, foarte civilizata”.

Caracterul represiv si violent al actiunii a starnit protestele trecatorilor si a unor studenti din Facultatea de Arhitectura. Politistii i-au retinut si ridicat si pe acestia.

Pe 13 iunie, in jurul orei 10.00, Piata, complet eliberata de manifestanti, continua sa fie inconjurata de politisti. In jurul orei 11.00, isi face aparitia grupul de muncitori de la IMGB care “face ordine”, atacand studentii din Institutul de Arhitectura.

La ora 12.30, in jurul Pietei Universitatii se aduna deja cateva sute de manifestanti indignati dar pasnici, aflati fata in fata cu scutierii. Politistii ii bombardeaza pe manifestanti cu pietre. Cateva minute mai tarziu incepe confruntarea directa manifestanti-Politie.

La ora 14.00, pe lungimea de unda a postului radio Contact s-a interferat o discutie dintre ,indicativul 52″ si ,53″: ,Va rog sa informati pe domnul presedinte. Ne dam foc la toate autobuzele. Asta a fost intelegerea. Va rog sa informati.” ,52″ si ,53″ erau Chitac si Diamandescu.

Studentii care pazeau Facultatea de Chimie surprind un tanar care incerca sa dea foc unui autobuz cu ajutorul unei sticle incendiare. Luat la bani marunti, se descopera ca baiatul este elev la Academia de Politie.

La ora 15.00, tensiunea in Piata atingea cote maxime. In jurul orei 15.30 este eliberat Marian Munteanu.

La 16.10, Politia disparuse complet din zona, piata fiind reocupata de catre manifestanti.

La ora 17.00, Marian Munteanu apare in balconul Universitatii facand numeroase apeluri la calm si nonviolenta. In acest timp, sediul MI si SRI era atacat cu pietre si sticle incendiare, de catre indivizi dubiosi, atletici, echipati cu treninguri viu colorate, cam prea ostentativ ,civile”.

In jurul orelor 18.30-19.00, martorii declara ca au auzit sase sau sapte focuri de arma, trase din sediul MI, probabil de la etajul II sau III. Doua persoane au fost ucise.

In fata sediului Televiziunii se aduna aproape 2000 de oameni. Printre ei s-a zvonit ca vor fi admisi, in sediu, reprezentanti ai demonstrantilor, pentru inceperea unui dialog cu conducerea TVR. Astfel, militarii care pazeau institutia au permis patrunderea a 200 de persoane in cladire.

La poarta TVR au aparut grupuri de 40-50 de persoane, imbracate in salopete si inarmate cu bate, care au blocat iesirea celor invitati in cladire. Manifestantii retinuti in Televiziune sunt prezentati pe post drept agresori. Armata nu a intervenit.

La ora 22 la TVR, situatia era controlata de fortele de ordine. Manifestantii din fata cladirii au fost complet dispersati in jurul orei 1. TVR a transmis comunicatele presedintelui Iliescu si comunicatele Guvernului, in care se declara ca in tara ar avea loc o “rebeliune legionara”, in vederea rasturnarii ordinii existente. S-a facut apel catre cetatenii judetelor invecinate, precum si la mineri pentru a se deplasa in Capitala ,spre a restabili ordinea si a apara democratia.” Executivul insa deja apelase la Armata, iar garnizoana Bucuresti, la ora 17.20 intrase in alarma. In acelasi timp batalioanele de mineri se pregateau pentru a se indrepta catre Bucuresti.

Iliescu si Roman nu aveau incredere in Armata, de vreme ce utilizau in paralel o forta civila cu caracter paramilitar. Armata, la ora 1,05 noaptea, raportase ca reusit sa controleze situatia in capitala. Trenurile cu mineri, daca se dorea, puteau fi oprite dupa aceasta ora intre Craiova si Caracal. Nu numai ca Executivul nu a ordonat aceasta masura, ci dimpotriva a continuat sa aduca mineri, ultimele trenuri indreptandu-se catre Bucuresti la orele 7 si 9 dimineata.

Pentru deplasarea minerilor, Directia Miscare a Ministerului Transporturilor a aprobat formarea a 11 garnituri speciale de trenuri, cu incalcarea normelor in vigoare si a Regulamentului ministerului. Pentru formarea trenurilor speciale se impunea avizul unei comisii militare, ceea ce nu s-a facut.

Galerie de imagini din 13 iunie 1990

Marturii 13-15 iunie 1990

Dosarul Mineriada realizat de GID

Piata Universitatii – Zona libera de neocomunism a Romaniei

• Share
• Tweet
• Pin
• Email