Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

Ce fel de politică externă?

Scris de Corneliu Vlad

Două treburi s-au întåmplat mai de curånd în relaţiile Romåniei cu lumea: scandalul european iscat de preşedintele Sarkozy şi ai săi pe seama ţiganilor originari din Romånia şi acordul romåno-azero-georgian privind transportul de gaz natural din zona caucaziană către Romånia, iar ceva-ceva şi în Europa de mai încolo (Ungaria, eventual Austria).
În primul caz, nu e „meritul“ Bucureştiului că Europa vorbeşte, în cheia respectivei etnii, despre noi. Dar am putea avea de cåştigat. Va trebui ca toţi europenii să înţeleagă, în sfårşit, că romånii sunt una, ţiganii (sau romii, sau rromii) sunt altceva şi că această problemă nu este doar una romånească, ci şi una care priveşte întreaga Europă Unită. Dezbaterea ţine de diplomaţia multilaterală şi, de data aceasta cel puţin, Romånia este, vrånd-nevrånd, în centrul atenţiei. De bine – de rău, Romånia este, aici, bine situată. Majoritatea statelor şi instituţiilor europene, inclusiv sectoare importante din Franţa, sunt pe o poziţie apropiată de cea a Romåniei. Că politica noastră europeană, ca şi, în general, politica noastră externă de tip multilateral, excelează cu încăpăţånare în mutism şi mediocritate, e altceva. De cånd Ceauşescu, Corneliu Mănescu sau Mizil se încontrau cu sovieticii prin Tratatul de la Varşovia sau CAER (deci tot în cadru multilateral), n-am mai întålnit vreo prestaţie romånească de luat în seamă, indiferent dacă în bine sau în rău, în incinte multilaterale, fie ele NATO şi UE sau ONU, OSCE etc. (cu excepţia remarcabilă a echipei Aurescu la Curtea de la Haga). În asemenea onorabile areopaguri suntem mai degrabă cuminţi şi anonimi decåt protagonişti. Nici în fruntea unor instituţii europene sau internaţionale nu se găsesc romåni, cum au polonezii preşedinte la Parlamentul European sau bulgarii la şefia UNESCO. În politica multilaterală, Romånia nu se prea vede, nu prea există.
În ce priveşte proiectul AGRI, deşi formula de colaborare e tripartită, reuşita e, în primul rånd, tot una a demersurilor bilaterale, ale Romåniei cu Azerbaidjanul şi Georgia. Va fi o reuşită dacă se vor găsi banii necesari şi gaz suficient pentru proiect. Dar e încurajator, adică se vede că putem face ceva şi pe cont propriu, nu numai ca interlocutori monosilabici prin felurite foruri, dar şi – nu mai puţin important – pentru că, în sfårşit, se încearcă iniţiative şi în afara spaţiilor NATO şi UE, de a căror fascinaţie exclusivistă Bucureştiul postdecembrist nu se poate dezbăra.
Şi atunci, pe ce tip de politică externă ar fi de mers? Pe cea bilaterală ori pe cea multilaterală? Dilemă stupidă, de genul pe cine iubeşti mai mult, pe mama sau pe tata.

Da, politicii bilaterale – şi cu SUA (relaţie în care luăm mai mult obligaţii şi riscuri decåt avantaje), şi cu Rusia (unde nu reuşim nimic bun), şi cu Germania, Turcia, Ucraina, China (unde există mari oportunităţi).
Da, şi politicii multilaterale, ale cărei avantaje rămån a fi (re)descoperite. Moscova lui Putin-Medvedev nu mai pune preţ pe multilateral, pentru Rusia, ONU, OSCE etc. sunt un fel de bătutul apei în piuă, iar în privinţa NATO şi UE, decåt să vorbeşti deodată cu zeci de interlocutori, mai bine tratezi separat cu SUA, Germania, Franţa, cu ceilalţi şi rezolvi mai operativ. Dar pentru un stat nu prea răsărit, ca Romånia, care nu prea are forţă de negociere (nu pentru că ar fi sortit a rămåne un partener subaltern, ci pentru că nu ştie să facă performanţă), formula multilateralismului e cu atåt mai de practicat, dacă ştii să atragi de partea ta aliaţi care să pledeze (şi) cauza interesului tău naţional.
Pe scurt, avem nevoie de o politică externă activă „din toate poziţiile“. Mai ales că, mai nou, i se zice politică proactivă, ce-o mai însemna şi asta (oare politica propasivă există?). Avem, de fapt, nevoie de o politică externă bună.

Editorial Curentul

• Share
• Tweet
• Pin
• Email