Victor Roncea Blog

Dan Danila mi-a scris din Canada, tara sa adoptiva, pentru a ma transpune, prin cartea sa, FRONTIERISTII, inapoi in timp, in anii gri si apasatori ai comunismului. Fugit din tara pe la Dunare, ca multi alti “nebuni”, Dan Danila a ajuns, dupa peripetiile de rigoare, printre care si tranzitul prin Iugoslavia, in tara ce parea atunci, pentru noi, romanii, “taramul libertatii”: America. Dan Danila face parte dintre acei frontieristi care s-au aruncat cu capul inainte, infruntant riscurile si necunoscutul, pentru a concretiza ideea de libertate. Au existat si alte feluri de frontieristi, cu misiuni prin tarile occidentale, prelungite chiar si la intoarcerea “la baza”, in Romania, sau chiar agenti trimisi din sens invers, pentru operatiuni anti-romanesti cum au fost tentativele de smulgere a Ardealului si Banatului de la tara-mama, in zilele “revolutiei” din 1989 si pana in martie negru, 1990. Dan Danila nu este dintre aceia. Este dintre cei care au trebuit sa-si castige libertate, cu orice risc. Dintre cei care si-au ales drept motto, drept crez : “Traieste liber sau mori!”. M-a impresionat abordarea lui Dan Danila si pentru ca, la randul meu, era sa-i calc pe urme, lui si altor prieteni de-ai mei. In mod cert, chiar si dupa iunie ’90, cand mi-am parasit tara reocupata de bolsevicii din esalonul conspirat, zburand deasupra Carpatilor am trait aceleasi sentimente ca si Dan Danila, strecurate intr-un rand din finalul cartii, in zborul “Delta 314” dinspre Belgrad spre New York: “printre lacrimi mai reusi să deslusească firul Dunării strecurîndu-se ca un sarpe printre sălcii”. Publicata anul acesta la Editura Constant si lansata la Biblioteca Astra din Sibiu, cartea acestui roman simplu, fara aere de “intelectual”, dar foarte hotarat, este o lectura incitanta despre un subiect uitat al vremurilor regimului comunist: FRONTIERISTII.

Redau mai jos un capitol al cartii, multumind autorului:

Deși urmele iernii dispăruseră demult, aerul nopţii se simțea din ce în ce mai rece  odată cu apropierea zorilor. O briză ușoară începu să se ridice dinspre vale foșnind frunzele copacilor de pe lizieră. Ca o uvertură la operă, cîntecul  greierilor preceda la intervale regulate orăcăitul broaștelor  ascunse prin bălțile din preajmă. Mirosul reavăn de pădure și pămînt mustind încă a apă plutea în voia curentului de aer format  deasupra fluviului. Prezența Dunării, deși mascată de întunericul nopții, se putea ghici fară dificultate.

Printre trunchiurile de copaci ce alcătuiau liziera pădurii se zăreau luminițe ce penetrau din loc în loc întunericul nopții. Se putea intui acolo malul iugoslav al Dunării, căci partea românească era cufundată într-o beznă înfricoșătoare, absolută.

Un trosnet de crengi rupte îl surprinse pe Panait, făcîndu-l să ciulească urechile ; în secunda următoare simți mîna lui Gligor scuturîndu-l ușor de umăr.

– Cît este ora ?… Cred că e timpul să-i dăm drumul !

Panait se răsuci în groapa cu frunzele uscate ce le ținu de adăpost și camuflaj pe timpul nopții, încercînd să-și elibereze mîna pe care ținea ceasul. Era un dar de la mama sa primit în ziua cînd fusese admis la facultatea de mecanică din urbea lor. ,, Oare o va mai  revedea vreodată ? ’’… gîndi acesta, apoi aprinse bricheta, luminînd cadranul rotund cu cifrele așezate în cerc pe fondul alb. Micuțul ceas

« Pobeda » fusese unicul lor contact cu timpul ultimelor zile de cînd plecaseră de acasă. Pentru o clipă negrul întuneric ce-i despărțise fu diluat de o lumină palidă ce tremura în reflexe gălbui pe chipurile lor. Înfățișarea lui Gligor  trăda frica, frica  conturată în  grimase ce-i sluțeau trăsăturile, aceeași frică pe care o simțea cuibărită în propriile lui măruntaie, paralizindu-i mișcările și gîndul. Panait ar fi vrut să vorbească, să spună ceva, chiar vorbe fără noimă, dar frica rece disipată în ființa lui îi ținea fălcile-ncleștate.

Știau că nu e loc pentru greșală, … iar un eșec în încercarea lor de a trece ilegal  frontiera  ar atrage consecințe grave. În cazul cel mai fericit, dacă ar scăpa cu viață ar  urma snopirea și mutilarea în bătaie ; apoi umilirea pînă la aneantizare, valoarea lor umană în ochii torționarilor s-ar fi redus la zero. Faptul că ar fi intrat la închisoare nu-i frămînta atît de mult, …cît înjosirea la care ar fi fost supuși.

Din teama de a fi respinși de cei apropiați, nu divulgaseră secretul lor, decizia de a fugi din țară. Puțini erau tentați să cocheteze cu o idee ce aducea în calcul și pierderea puținului ce-l mai aveau…viața! astfel că pericolul implicat într-o asemenea acțiune anihila intențiile majorității celor ce mai căutau scăpare din infernul comunist. Probabil ei mai sperau ceva, își mai puteau crea iluzii,…dar pentru Panait și Gligor viața își pierduse rațiunea. Acceptaseră în subconștientul lor dezaprobarea unanimă, iar acum se simțeau ca niște orfani abandonați.

În urmă cu patru zile ieșiseră din mica stațiune balneară din timpul vechilor romani și apucaseră pe căi umblate doar de sălbăticiunile pădurii. Avuseseră ca singure mijloace de orientare busola și harta pe care Panait le cumpărase din orașul lor. Se străduiră să nu le scape nici un detaliu în încercarea lor de a se furișa neobservați, știind că nu puteau avea încredere în nimeni. Oamenii trăitori la frontieră nu se sfiiau să informeze autoritățile ori de cîte ori zăreau străini prin preajmă. Din pricina aceasta își luaseră costume de camuflaj din cele folosite de pescari și vînători, confundîndu-se astfel cu elementele naturii. Lucrul acesta îi salvase în cîteva ocazii în care fuseseră surprinși de oamenii aflați la munca cîmpului. Umblaseră pe timpul zilei tăind în linie dreaptă după direcția acelor de busolă. Nopțile își căutaseră culcuș prin văgăuni, ținînd frica fiarelor al căror tropot îi luase adesea prin surprindere. Străbătuseră desișuri încîlcite luptîndu-se ca să-și croiască cale, iar uneori se ascunseseră prin ravene sau liziere de pădure. După cîteva zile găsiră un pîrîiaș ce se aliniase pe direcția lor, lărgindu-se treptat cu afluenți ce se scurgeau pe povîrnișurile dimprejur. Apucaseră cursul rîului, fiind convinși că vor atinge Dunărea într-un final. Inspirată decizie căci valea se deschisese dintr-odată, etalînd marele fluviu ce separa aceste două țări atît de diferite.

Erau acum aproape de zona de « non retour » în care odată intrați, trebuiau sa joace pînă la capăt. Mai puteau face pasul înapoi din locul în care se găseau, se mai puteau întoarce acasă să reînnoade firul la viața pe care o lăsaseră în urmă …

Panait revăzu într-o clipă toți acei ani de pregătiri, de speranțe, de vise ținute în secret ce s-ar fi năruit ca un castel din cărți de joc, … dar ar fi rămas totuși cu viața. Simțea cum haosul punea din nou gheara pe el, făcîndu-și cuib în suflet și în măruntaie. Ar fi reluat aceeași viață lipsită de pasiune în care alții decideau destinul lui…, aceleași serate cu prietenii în care își înnecau amarul în alcool, aceeași neputință ce-i amplifica  frustrarea dîndu-i senzația de coșmar.

Impulsul de răzvrătire pe care îl cunoștea și-i devenise atît de familiar de la o vreme, ce-i usca gîtlejul și-i făcea tîmplele să zvîcnească, începu să pună stăpînire peste haos copleșindu-l.

,, Nu, nu putem renunța chiar acum, …  am așteptat prea mult această clipă, ’’ fu ultimul gînd ce străbătu ca un fulger mintea lui Panait. Simți că soarta lui se va juca-n curînd, că singurul arbitru va fi Cel la care se ruga cu ardoare noaptea în odaia din casa mamei sale.

Cu mișcări repezi dar controlate, cei doi fugari începură să strîngă-n raniți puținul ce-l mai aveau cu ei…