Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

de Gabriela Lupu

Am ieșit de la proiecția filmului „Portretul luptătorului la tinerețe“, în regia lui Constantin Popescu Jr, cu un mare sentiment de tristețe. Și nu pentru că pelicula mi-ar fi stârnit o emoție teribilă, ci tocmai pentru că nu s-a întâmplat acest lucru. Partizanii din munți și luptele lor de guerillă contra securității și a trupelor de miliție, lupte care au durat ani de zile, reprezintă poate unica zvâcnire de conștiință din anii comunismului a acestui popor care își numără disidenții autentici pe degete. Tocmai de aceea tinerii eroi din Munții Făgăraș care și-au dat viața în deplină cunoștință de cauză pentru un crez ar fi meritat un film excepțional ca și destinul lor.

Din păcate, singura calitate a acestei pelicule este aceea că a fost făcută, că s-a gândit în sfârșit un regizor să spună povestea acestor oameni cu adevărat curajoși. Un astel de film ar fi trebuit să apară imediat după revoluție, acum pare tardiv pentru că nu mai are valoarea unui proces al comunismului așa cum ar fi trebuit.

Teama care i-a ținut timp de 20 de ani pe creatorii noștri departe de acest subiect se explică prin faptul că aproape jumătate din acest timp țara noastră a continuat să fie condusă de comuniști. În plus, dintr-o hipercorectitudine politică nu a avut nimeni curajul să pună semnul egalității între un grup de tineri legionari și calificativul „curajos“, de parcă dacă erau legionari acest lucru le anulează eroismul. Ca să nu mai spunem că de fapt această etichetă a fost pusă chiar de organele securității statului și e surprinzător cum intoxicarea continuă până în zilele noastre.

Luptătorii din munți proveneau în realitate din diverse medii: studenți, elevi, militari, intelectuali sau țărani care refuzau cooperativizarea. Unii dintre ei erau într-adevăr simpatizanți ai mișcării legionare dar acest lucru nu îi înscrie automat în categoria criminalilor. Nu toți simpatizanții legionari l-au împușcat pe Iorga tot așa cum nu toți cei 5 milioane de membri ai Partidului Comunist câți aveau carnet roșu în 1989 au fost delatori sau securiști. Lucrurile trebuie nuanțate.

Asta este încă o dovadă de lașitate din partea noastră, să nu ne recunoaștem puținii eroi doar pentru că nu dă bine la CV. La CV-ul cui? aș întreba. De această sfială nu a scăpat nici regizorul care se atinge de subiectul luptătorilor din munți cu mult prea multe precauții, aproape cu mănuși chirugicale. De pildă nu ni se spune mai nimic despre personaje ca să nu se irite cine știe ce  fundații sau ONG-uri. Precauție oricum inutilă pentru că reprezentanții Institutului „Elie Wiesel“ s-au autosesizat, precum Parchetul, și au condamnat filmul chiar fără a-l vedea, așa, din principiu, gest care reprezintă, în fond, o nouă formă de cenzură ascunsă sub masca așa numitei corectitudini politice.

Constantin Popescu Jr a făcut acest film, dar l-a făcut cu reținere, sau, dacă putem să ne exprimăm mai colorat, l-a făcut cu un soi de „prezervativ“, ca să fie totul „safe“. Un fel de „spunem doar partea de poveste care să fie pe placul tuturor“ lucru care este egal de fapt cu „nu spunem adevărata poveste“.

Numai că tinerii partizani nu au luptat cu puști cu apă și nu s-au prefăcut doar că și-au dat viața, ci au murit de-a binelea. Din filmul care doar se face că este cel al lui Ion Gavrilă Ogoranu și a tovarășilor săi de arme, lipsește, pe cale de consecință, autenticitatea. Biografiile luptătorilor sunt diluate, reduse la minimum minimorum până la punctul în care nici nu-i poți deosebi unul de celălalt. Dar mai presus de orice, ceea ce este cel mai supărător, este că regizorul a dezbrăcat complet de sacru fenomenul acesta unic în istoria noastră.

Cei ce au văzut serialul „Memorialul Durerii“ sau au citit cărțile de memorialistică ale supraviețuitorilor, în special cea a lui Ion Gavrilă Ogoranu, „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc“, știu ce îi mâna pe acei tineri în luptă: credința (nu înțeleg de ce regizorului i-a fost jenă să amintească acest lucru că doar nu e vorba despre vreo boală rușinoasă) și dragostea de țară.

Atât credința cât și patriotismul (care este în fond tot un fel de credință) par astăzi desuete, dar aceste două sentimente care unora dintre noi nu le mai spune mare lucru au fost suficient de puternice pentru acei tineri încât să-i determine să meargă la moarte. În acest film care se întinde aproape pe durata a 3 ore nu își face nici măcar o dată vreunul dintre tinerii luptători semnul crucii și nu se vorbește mai nimic despre comuniști, despre cooperativizare și altele asemenea.

Or, tinerii aceștia, după cum spun martorii, purtau cusută în colțul batistei sfânta împărtășanie ca să nu îi prindă moartea necuminecați. Veți zice poate că acesta este doar un amănunt, posibil, dar este exact acel gen de amănunt care ar face diferența.

Din pricină că filmul nu pune pe coordonatele reale și corecte lupta și sacrificiul acelor oameni, din povestea lor nu se mai înțelege nimic. Un spectator străin de România care nu are la dispoziție pentru înțelegerea fenomenului luptătorilor români din Munții Făgărașului decât acest film va sfârși prin a crede că nu era vorba decât despre niște băieței avizi de aventură aflați într-un fel de tabără de supraviețuire. (Îi mai și vedem bălăcindu-se goi în apă, veseli nevoie mare, de parcă plecaseră de fapt la distracție și nu la moarte.)

Maxima tristețe este aceea că în timp ce această peliculă  despre luptătorii anticomuniști este atât de palidă și va fi aproape sigur lipsită de ecou, minciunile sfruntate din filmele așa-zis istorice fabricate de Sergiu Nicolaescu pot fi văzute de tinerii de azi săptămânal la tv. Să nu ne mire deci dacă peste câțiva ani se va vorbi despre partizanii din munți în termenii lui Nicolaescu și ai securiștilor care îi etichetau fără rușine drept „bandiți“ și „trădători de neam și țară“.  În timp ce comunistul criminal Che Guevara e un brand capitalist deja și tinerii poartă cu mândrie tricouri roșii cu „bărbosul cool“, adevăraților noștri eroi nici măcar posteritatea nu li se asigură printr-un film mai ca lumea. Probabil că regizorul a fost în esență bine intenționat, dar uneori, pur și simplu asta nu este de ajuns.

Originalul la ArtActMagazine

Vezi si Portretul murdarit al luptatorului la tinerete. Reeducarea in forma maximala: prelucrarea trecutului, rescrierea istoriei si mutilarea sufletului natiunii. Vergangenheitsbewältigung. Ogoranu, haituit de Popescu, Mungiu si Tismaneanu

Cine isi doreste monopolul asupra memoriei luptatorilor anticomunisti? De ce are loc desacralizarea marturisirii lor jertfelnice?

• Share
• Tweet
• Pin
• Email