Victor Roncea Blog

● Ilina Gregori, Ştim noi cine a fost Eminescu? Fapte, enigme, ipoteze, Editura Art, 2008.

“Eminescu este încă insuficient cunoscut sub aspect biografic, subevaluat sub aspect intelectual şi, ca Ťpoet naţionalť, prea îngust înţeles.” De la aceste aprecieri a plecat Ilina Gregori cînd a scris aclamatul studiu “Eminescu la Berlin” (în Studii critice, 2002), şi tot cu această credinţă a scris şi “Între Berlin şi Charlottenburg”, şi “Bucureşti, 28 iunie 1883”, cele trei studii alcătuind împreună volumul de faţă. Ilina Gregori şi-a numit atunci investigaţiile eminesciene în ambianţa social-politică şi culturală berlineză parabiografie. Acribia documentară şi verva ei speculativă au demontat atunci o mare prejudecată arătînd că presupusa nefastă perioadă berlineză a fost, de fapt, una privilegiată din punct de vedere intelectual (contactul cu tot ce oferea mai modern şi mai actual în epocă academismul german, interesul sporit pentru filozofia inconştientului, pentru etnopsihologie şi egiptologie, colaborarea ştiinţifică cu Editura Brockhaus) şi momentul creativ de vîrf al poetului ajuns inclusiv secretar al agentului diplomatic român în capitala germană (aproape 40 dintre postume, geneza “Luceafărului”, cîteva proze ş.a.). Ilina Gregori merge de data aceasta şi mai departe, propunînd onirobiografia: “metoda unui cercetător care, în mod experimental, ţine seama de partea de inconştient implicată în percepţia mediului urban şi, plasîndu-se în locul locuit de personajul său, nu refuză propria investiţie subiectivă, personală, a decorului, drept condiţie a unei posibile întîlniri în spaţiul lecturii-proiecţie cu eroul său”. Metodă pe cît de riscantă, pe atît de interesantă, cu condiţia ca respectivul cercetător să întreţină un echilibru credibil între arheologia istorică, biografia şi speculaţiile pe marginea inconştientului creator. Din fericire, experimentul îi reuşeşte Ilinei Gregori, şi cele două studii noi sînt deopotrivă fermecătoare prin inedit şi generoase prin deschiderea lor hermeneutică. Motivată pînă la obsesie de tot ce nu se ştie despre Eminescu, cercetătoarea preferă să ofere doar ipoteze (“partea cea mai frumoasă a studiilor eminesciene”) şi să ridice zeci de întrebări cu atît mai provocatoare şi nu mai puţin fertile.

Ilina Gregori evocă şi reconstituie minuţios preocupările intelectuale universitare, atmosfera şi cadrul politic berlinez, detalii locative, date privitoare la Castelul din Charlottenburg, istoria Hohenzollern-ilor cu accent pe iubirea cuplului regal Friedrich Wilhelm-Luise, toate astea în sprijinul aproape exclusiv al hermeneuticii aplicate “Avatarilor faraonului Tlà” pe care încerc să o rezum brutal mai jos. Pornind de la un posibil “complex egiptean” şi adoptînd metoda lecturii “în circuit” a textelor înrudite tematic şi cronologic, ne oferă o interpretare memorabilă acestei proze. Cercetătoarea contestă titlul dat de Călinescu cu ocazia publicării pentru prima dată a textului în 1932, nu-l consideră nuvelă şi cu atît mai puţin “un caz de metempsihoză”, comparabil cu povestiri de Théophile Gautier sau E.A. Poe. Mai mult, denunţă direcţia de interpretare a “licenţei critic-editoriale” călinesciene urmată în unanimitate de criticii literari. Ipotezele onirobiografice ale Ilinei Gregori, generate şi întărite de cîteva stranii fraze eminesciene, sînt fascinante. Inspirat de egiptologia revelată de profesorul berlinez C.R. Lepsius şi de muzeul acestuia, inseparabil de schiţele de prolog “Archaeus” şi “Cugetări imposibile”, cercetătoarea consideră textul “Avatarilor…” (pentru care propune titlul “Povestea faraonului Tlà”) un “experiment poetico-metafizic de superbă (şi deconcertantă!) îndrăzneală” pe tema identităţii (personale, istorice, mitice), nicidecum a reîncarnării. Ilina Gregori arată că povestea evocă un Egipt fantezist, iar cuplul Tlà-Rodope este, istoriografic, aberant. Mai mult, 1) Tlas se dovedise a fi o eroare de lectură a hieroglifei (numele real al respectivului faraon fiind Uneg), eroare consacrată de istoricul egiptean Manetho prezent şi în notele lui Eminescu unde este citat… greşit, şi 2) “tlas” înseamnă în coptă “limbă”. Prin urmare, Ilina Gregori interpretează povestea de dragoste în cheie (inter)textuală: numele Tlà nu-l evocă pe obscurul faraon egiptean fiind, de fapt, reflecţia poetului asupra limbajului hieroglific, a limbii înseşi, a lumii iluzorii (schopenhauriene?) făcute din cuvinte: “Şi dacă pretinsele Adevăruri trîmbiţate pînă mai ieri se dovedesc astăzi a fi, totuşi, simple Ťvorbeť, atunci ce erou putea fi mai potrivit pentru supra-Ťpovesteať eminesciană decît Tlas, regele Limbă?”.

Capitolul final, cel bucureşten, denunţă aberanta teorie a complotului care i-ar fi adus moartea poetului antimonarhist, fiind, în acelaşi timp, o pledoarie pentru reevaluarea publicisticii sale. Dar adevăratul nucleu al acestei părţi îl reprezintă evocarea primei internări în sanatoriu a poetului în urma intenţiei mărturisite public de a-l ucide pe regele Carol. Paginile în care stranii corespondenţe sugerează că potenţialul regicid al poetului nebun camuflează psihic un posibil fratricid transformă onirobiografia eminesciană într-un adevărat thriller psiho-hermeneutic pe tema identităţii geniului creator. Captivante deopotrivă prin acurateţea informaţiilor şi prin speculaţie interpretativă, studiile Ilinei Gregori în care istoria şi biografia alternează cu teoria şi (psiho)critica literară se citesc cu delicii intelectuale şi cu sufletul la gură. Cît despre identitatea lui Eminescu, pasionat să-şi multiplice semnăturile şi numele prin adaptări alofone, anagrame, pseudonime şi alte travestiuri onomastice, “el n-a fost aşa cînd era, cînd credem că-l Ťştimť, el nu e”. Meritul absolut al Ilinei Gregori este că reuşeşte să-l elibereze pe Eminescu, experimental, dar interogativ, din vitrina cu etichete a propriului mit. Rareori a fost Eminescu atît de enigmatic, de incitant şi de viu!