Scris de Octavian Pescaru
Dacă tastezi în vreun motor de căutare CADA vei obţine cadastru, cadă baie, cadă hidromasaj, dar în niciun caz n-o să apară Comitetul de Acţiune pentru Democratizarea Armatei. Şi asta pentru că în anul de graţie 2010 foarte puţini îşi mai amintesc de spaima pe care le-au tras-o cătanelor bolşevice din armata română câţiva ofiţeri care pe 12 februarie 1990 înfiinţau ceea ce pe scurt s-a numit CADA. Oamenii ăştia curajoşi cereau în naivitatea lor ca din armată să fie eliminate cadrele care făcuseră sluj în faţa lui Ceauşescu şi îi executaseră orbeşte ordinele aberante, cele suspectate a fi pioni ai Moscovei, precum şi cele care au tras sau au dat ordin să se tragă în populaţie în timpul Revoluţiei. Se mai cerea printre altele îndepărtarea din fruntea armatei a generalului (dovedit mai târziu spion al KGB) Nicolae Militaru şi îndepărtarea din funcţiile de conducere a dinozaurilor comunişti purtători de trese şi înlocuirea lor cu oameni tineri. Cererile lor erau un soi de punct 8 al Proclamaţiei de la Timişoara în varianta MApN, cu diferenţa că Proclamaţia a fost lansată pe 12 martie şi era un manifest care se adresa societăţii civile.
Pentru cei care nu ştiu, voi aminti situaţia în care se afla armata română în primăvara lui 1990. Cei care au trecut prin această vidanjă colectivă numită armata română îşi amintesc de truda permanentă a cadrelor de a te îndoctrina politic. Cântece de slavă pentru partid şi Ceauşescu, defilări şi lecţii de economie politică doar, doar „soldatul românesc“ o ieşi din haznaua respectivă mai iubitor de partid şi de conducător. Toată această spălare a creierului era completată de munci la câmp, în construcţii, la Casa Poporului, la canal etc făcute, desigur, pentru propăşirea patriei şi a poporului. Pe lângă aceste îndeletniciri, soldaţii erau slugile permanente ale cadrelor militare care îi luau pe la casele lor şi îi puneau la diverse munci – la zugrăvit, la mutat mobilă, la săpat grădina, şamd. Apoi, soldatul, aşa nespălat, rupt în dos la propriu, cu bocancii scâlciaţi, când voia un bilet de voie ca să iasă în oraş trebuia să sară cu o şpagă grasă la „toaşu’ comandant“ sub forma unui clondir cu beuturică sau a câtorva pachete de ţigări. Şi uite aşa trăia ofiţerul român pe picior mare pe cârca soldatului-sclav. Tehnica militară era antică şi răsuflată. Armele erau atât de decalibrate încât dacă ţinteai la nord, glonţul se ducea la est, tancurile şi taburile erau mai mult de decor, iar cel puţin un sfert dintre militarii încorporaţi erau inapţi pentru serviciul militar, dar fuseseră trimişi în armată ca să suplinească absenţa celor cu pile, a celor pe care părinţii i-au ţinut acasă contra unor şpăgi frumoase date pe la centrele de încorporare.
Una peste alta, armata română avea în 1990 atât de puţine unităţi pregătite cât de cât din punct de vedere militar încât dacă vecinul sovietic se încorda un pic şi ne expedia o flatulaţie deveneam gubernie sovietică în 48 de ore, căci n-aveam cu ce ne opune. Asta era situaţia existentă în armată în februarie 1990, faţă de care membrii CADA solicitau public o reformă şi înlocuirea cadrelor pătate, ceea ce evident a stârnit mânia multor militari de carieră care-şi simţeau ameninţate moşiile, adică unităţile din care furau ca-n codru şi în care se purtau ca nişte dictatori.
Fiind un copil nedorit al Revoluţiei, CADA a fost avortată din pântecul armatei după numai 4 luni. Pe 14 iunie 1990, Ion Iliescu, adversar declarat al oricăror reforme, cerea interzicerea CADA, care solicitase şi ca armata să nu mai fie vreodată implicată în reprimarea unor acţiuni antiguvernamentale, iar o obscură entitate din MApN, Consiliul Militar Superior al Armatei, se conforma acestei cereri, deşi CADA n-a avut niciodată personalitate juridică. La scurtă vreme, toţi membrii declaraţi ai CADA erau înlăturaţi din armată sub diferite pretexte. Niciunul dintre ei n-a scăpat de răzbunarea lui Ion Iliescu şi a Ilieştilor în uniformă din armata română. La 20 de ani de la înfiinţarea CADA, merită să ne scoatem pălăria în faţa acestor curajoşi, naivi, idealişti, cum vreţi să le spunem, care acum 20 de ani credeau că se poate mişca ceva. Din păcate, armata română, din cauza lui Iliescu cel Roşu şi a găştii sale, a mai avut de aşteptat încă vreo 15 ani ca s-o apuce pe lungul drum al reformelor.