Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

Insula Şerpilor

Un alt pământ românesc aflat sub stăpânire ucraineană este Insula Şerpilor.

Ea a fost amintită pentru prima dată de Arctinus din Milet (în Aethiopida), pe la anul 777 î.Ch., iar ulterior, de alte izvoare istorice sau literare antice, sub diverse denumiri: „Leuké“, „Leuca“, „Insula albã“, „Stânca albã“, „Insula strãlucitoare“, „Achillea“, „Insula lui Achile“, „Lãcaşul lui Achile“, „Fidonisi“, „Selina“, „Ilan Adassi“, „Zmeinoi“, „Ostro“, „l’Île des Serpents“ şi, evident, „Insula Şerpilor“.

Situată în faţa gurilor Dunării, mai precis, a braţului Sulina, la 45 km de oraşul-port omonim, Insula Şerpilor este cea mai mare dintre cele câteva insule ale Mării Negre. Cu o istorie multimilenară, Insula Şerpilor, integrată organic în istoria Gurilor Dunării şi a Dobrogei, iar după 1878, istoriei României, a fost, este şi va fi, în pofida vicisitudinilor istoriei, o parte a pământului românesc.

Până în secolul al XIX-lea, apartenenţa insulei la Dobrogea nu a fost negată niciodată şi de nimeni.

Decăderea lentă şi implacabilă a Imperiului Otoman, agresivitatea imperiilor Habsburgic şi Rus, disputa pentru noi teritorii, controlul Gurilor Dunării, Stâmtorilor şi a Mării Negre au determinat declanşarea unor războaie sângeroase, majoritatea purtate pe teritoriul românesc, soldate cu numeroase victime umane şi amputări teritoriale, între care menţionăm şi Insula Şerpilor.

Deşi definitivarea cuceririi Dobrogei de către otomani s-a realizat între anii 1445-1462, Delta Dunării şi zona adiacentă, inclusiv Insula Şerpilor au intrat sub stăpânirea efectivă a Sublimei Porţi abia în timpul campaniei din 1484, soldată cu cucerirea Chiliei şi Cetăţii Albe.

După 328 de ani de stăpânire turcească, în urma Păcii de la Bucureşti (16/28 mai 1812), Rusia ţaristă a anexat, în pofida oricărui drept istoric, alături de teritoriul cuprins între Prut şi Nistru (viitoarea Basarabie), şi braţul Kilia, devenind, pentru prima oară în istoria sa, riverană la Dunăre. Deşi tratatul prevedea ca micile insule nelocuite de pe Dunăre să nu fie ocupate de nici una dintre părţi[1], ruşii au apreciat că era momentul să anexeze încă un teritoriu românesc aflat sub jurisdicţie otomană – Insula Şerpilor.

Oficial, Insula Şerpilor a intrat în atenţia diplomaţiei europene  în urma Tratatului de la Adrianopol (2/12 septembrie 1829), cînd Rusia ţaristă a anexat braţul Sf.Gheorghe[2] cu întreaga Deltă, precum şi insulele de la Gurile Dunării, inclusiv Insula Şerpilor.

Apartenenţa juridică la un stat a acestei insule a fost consemnată pentru prima dată în Protocolul încheiat la Paris, la 6 ianuarie 1857, între plenipotenţiarii Marilor Puteri care au luat parte la Congresul de pace din capitala Franţei (1856) prin care s-a pus capăt războiului Crimeei. În acest protocol s-a consemnat faptul că Insula Şerpilor va aparţine, de drept, statului care stăpâneşte Delta Dunării, la vremea aceea, Imperiul Otoman: „Insula Şerpilor şi Delta Dunării reveneau direct Turciei“. De fapt, în urma războiului Crimeei (1853-1856) – încheiat cu înfrângerea Rusiei şi finalizat prin Congresul de pace de la Paris – Basarabia şi Insula Şerpilor, străvechi teritorii româneşti, au revenit Moldovei, ţară aflată la vremea aceea sub suzeranitate otomană.

La rândul său, şi Congresul internaţional de la Berlin (1/13 iunie – 1/13 iulie  1878), convocat în vederea revizuirii Tratatului de la San Stefano (19 februarie/3 martie 1878) recunoştea, în articolul 46, apartenenţa Insulei Şerpilor la România (fostă Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti, stat creat în ianuarie 1859 prin dubla alegere a lui Alexanru Ioan Cuza ca domn al Moldovei şi Munteniei): „Les îles formant le delta du Danube, ainsi que l’île des Serpents (…) sont réunis a la Roumanie“ Practic, regimul juridic al Insulei Şerpilor a urmat, în decursul istoriei, destinul Gurilor Dunării.

Totodată, tratatul amintit confirmă retrocedarea sudului Basarabiei Rusiei, teritoriu mărginit la vest de talvegul braţului Chilia şi de vărsarea Starâi Stambulului. Insulele Deltei Dunării, ca şi Insula Şerpilor şi sangeacul Tulcea erau acordate României, împreună cu sudul Dobrogei, de la est de Silistra până la sud de Mangalia.

După încheierea primei mari conflagraţii mondiale, la Paris s-a desfăşurat Conferinţa de pace (între 18 ianuarie 1919 şi 21 iunie 1920), soldată, după îndelungi dezbateri, cu semnarea Tratatelor de pace care consfiinţeau unirea unor vechi teritorii româneşti (Bucovina, Transilvania şi Basarabia) cu ţara-mamă, România.

Rusia Sovietică nu şi-a trimis reprezentanţii la Conferinţa de pace de la Paris, apreciind că acolo se pune la cale o mare „tâlhărie imperialistă“. Absentând deliberat, regimul bolşevic de la Kremlin şi-a calculat din timp mutările pentru ca ulterior să-şi poată impune punctele de vedere şi interesele teritoriale, strategice şi economice pe calea şantajului şi a forţei.

Întrucât Rusia a refuzat semnarea unui tratat de pace cu România, la Paris s-a semnat un Tratat de pace de către Anglia, Franţa, Italia şi Japonia, pe de o parte, şi România, pe de altă parte, prin el recunoscându-se suveranitatea României asupra teritoriului dintre Prut, Nistru şi Marea Neagră. Primul război mondial şi tratatele amintite nu au modificat statutul juridic al Insulei Şerpilor, ea rămânând, în continuare, o parte a României.

În urma ultimatumurilor sovietice din 26 şi, respectiv, 27/28 iunie 1940, şi a discuţiilor care au avut loc în cadrul Comisiei Mixte pentru descrierea frontierei pe Dunăre între delegaţiile română şi sovietică (septembrie-octombrie 1940), nu s-a făcut nici o referire la Insula Şerpilor.

La 26 octombrie 1940, fără nici o notificare prealabilă, U.R.S.S.-ul a ocupat cu forţa cinci insule fluviale care aparţineau României, între care menţionăm: Tataru Mare, Daleru Mare, Daleru Mic şi Maicanul.

Drepturile legitime ale României asupra Insulei Şerpilor au primit o nouă certificare diplomatică şi juridică internaţională prin semnarea Tratatului de pace de la Paris din 10 februarie 1947 şi ratificarea sa ulterioară de către Parlamentul României (22 august 1967) şi Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S. (29 august 1947). Acestă dublă semnătură recunoştea faptul că Insula Şerpilor aparţinea, de iure şi de facto României.

Părăsită de aliaţii săi tradiţionali, cu armata sovietică de ocupaţie în ţară, cu consilieri sovietici în toate instituţiile statului şi cu un guvern obedient Moscovei, România se va confrunta curând cu noi tendinţe expansioniste şi rapturi teritoriale. În acest context extern şi intern deosebit de favorabil, factorii de decizie politică de la Kremlin au declanşat demersurile menite să anexeze  de la România Insula Şerpilor. La baza acestui nou rapt teritorial nu a stat numai lăcomia teritorială arhicunoscută a urmaşilor lui Petru cel Mare, ci şi o serie de interese strategice, militare şi economice.

(va urma)

Traian Valentin Poncea

---

[1] Articolul IV al Tratatului nu nominaliza expres Insula Şerpilor, dar prevederile sale se refereau, indirect şi la această bucată de uscat situată în proximitatea Gurilor Dunării.

[2] După ce anexase, în 1812, braţul Chilia, Rusia a ocupat, în 1826, şi braţul Sulina, iar în 1829, Sf. Gheorghe, cu toate insulele, stabilind frontiera cu Imperiul Otoman la sud de Delta Dunării.

• Share
• Tweet
• Pin
• Email