De-a lungul anilor, mulţi credincioşi au dat mărturie despre minunile săvârşite prin intermediul sfinţilor de la Aiud. Multe dintre aceste minuni le-am consemnat, despre unele avem puţine date, iar despre altele, probabil multe la număr, noi încă nu am aflat. În vederea editării un cărţi despre minunile săvârşite de sfinţii mucenici din închisorile comuniste, îi rugăm pe toţi cei care au trăit asemenea fapte minunate sau ştiu de la alţii despre felul în care au mijlocit sfinţii pentru izbăvirea de boli, de necazuri, pentru soluţionarea unor probleme care erau imposibil de rezolvat în chip firesc, să ne trimită aceste relatări la adresa: [email protected]. Părintele Iustin Pârvu spunea: „Aveam această perioadă în istorie cu care ne putem duce în faţa lui Dumnezeu cu icoanele acestor martiri din tot cuprinsul ţării, din toate puşcăriile, martiri care îndeplinesc toate condiţiile canonice necesare unei canonizări”. Mulţumim anticipat tuturor celor care vor fi alături de noi în această lucrare şi o rugăm pe Măicuţa Domnului să îi acopere cu Sfântul ei acoperământ! Ieromonahul Augustin
Aiudul a fost cu-adevărat temniţa neamului românesc. Aproape toţi intelectualii români de vârf şi-au pierdut viaţa acolo. În primul rând, pentru că Aiudul a fost considerată puşcăria legionarilor. În 1948 a fost foamete. Erau patru ţigani, cu un car cu bivoli, care tăiau urzicile, le malaxau, aduceau un sac de mălai, un sac de făină de soia şi făceau mâncare pentru 3500-4000 de oameni. Asta pentru două zile! O altă crimă pe care a făcut-o regimul comunist a fost cu generalii care au condus Armata Română şi au murit la Aiud. Criminalii de război, cum i-au numit comuniştii. Practic erau ca nişte schelete. Asta a făcut regimul comunist. Şi poate e prea puţin acest lucru, pentru că, dacă am suferit cei care am fost în puşcărie, sunt sigur că au suferit şi cei de afară. Poate chiar mai mult! La Aiud a fost închisă toată elita neamului românesc. Domnule, de unde or fi adus călăii ăia de gardieni, ce lapte or fi supt la mamele lor? Nişte criminali ordinari. Deşi erau poate special înrăiţi, pentru că dimineaţa când veneau la serviciu, îi dezbrăcau la pielea goală să vadă dacă n-au scrisori pe care să le aducă deţinuţilor.
– Cum a fost regimul din închisoarea Aiud? – Ca să-ţi spun chinurile de la Aiud trebuie să pornim de la izolări. Să dormi pe ciment, iarna, vă daţi seama! În 1957 eram în celulă cu un preot, Părintele Iov din judeţul Arad, şi cu un contabil din Vrancea. Ne-au prins gardienii la rugăciune. Şi ne-au făcut raport în urma căruia am fost pedepsiţi cu 10 zile de izolare. Şi acolo, ce se întâmpla? În ajunul Sărbătorilor, te băgau la izolare. Pe cei mai recalcitranţi. Îmi aduc aminte că atunci am fost băgaţi la izolare vreo 60 de inşi. Şi au venit doi procurori să viziteze celulele unde eram izolaţi. Eu am raportat condiţiile în care stăteam. Ei mi-au răspuns că pereţii sunt curaţi şi că avem calorifere. De parcă ar fi funcţionat vreodată… În timpul ăsta au murit doi din cei băgaţi la izolare. În ziua a opta. Atunci ne-au dus la celulele noastre. N-am să uit cuvintele Părintelui Iov, care s-a aşezat în genunchi lângă patul lui şi a spus: „Mulţumescu-Ţi, Ţie, Doamne, că am suferit puţin pentru tine!”. În 19 ani şi şapte luni cât am stat în închisoarea Aiud n-am ştiut nici de mama, nici de tata, nici de scrisoare, nici de vorbitor, nici de cămaşă, nici de izmană, nimic. Am lucrat zi-lumină şi am primit o pastă de dinţi şi-o batistă. La Piteşti, casierul şi contabilul de acolo mi-au spus cât am câştigat lucrând în mină: 45 de bani.
– Ce personalităţi aţi cunoscut la Aiud? – Cam pe toţi pe care îi ştiţi şi dumneavoastră, eu i-am cunoscut acolo.
– L-aţi cunoscut pe Traian Trifan? – Cum să nu. Trifan era în închisoare din 1941. L-am cunoscut şi pe Părintele Arsenie Papacioc, şi pe mulţi alţii.
– Care a fost crezul pentru care aţi luptat şi suferit, Părinte? – Dragostea de neam, ţară şi Dumnezeu. Singurul om politic pe care l-a avut România şi a vrut să facă ceva în cadrul neamului, fără să împrumute nimic din Apus sau Răsărit, a fost Corneliu Zelea Codreanu. În afară de el am mai avut un singur om politic: Ion I.C. Brătianu. Restul n-au nimic comun nici cu Dumnezeu, nici cu neamul.
– Vi se pare moral să se ridice ceva la Aiud fără avizul foştilor deţinuţi politic? – Acolo sunt osemintele celor care au fost în puşcărie. Monumentul de la Aiud este al foştilor deţinuţi politic. Episcopul poate face ce vrea, dar osuarul a fost sfinţit de IPS Bartolomeu Anania. La sfinţirea mesei din Sfântul Altar am participat şi eu. Fosta mea soţie este maică la Aiud.
– Ce se întâmplă cu plănuita mănăstire si biserica de la Aiud? – Sunt două planuri. Unul din ele este dirijat de un om protejat al masoneriei, Dan Picu… Dan Puric. P.S. Andrei al Alba-Iuliei e de acord cu planul lui Puric. Părintele Augustin, de la Schitul de-acolo, a protestat putin dar acum totul a rămas baltă (Părintele Justin nu a fost de acord cu acest proiect). Eu cred că Părintele Justin ar face biserica. Ce vedeţi aici, la Petru Vodă, e făcut de el. Dacă nu e făcut cu mâna lui, atunci cu banul văduvei pe care l-a primit de la credincioşi. In plus fata de asta aici isi da si pensia lui. Cam asta este cu Aiudul…
Astazi in tara noastra romaneasca singurul care poate sa rezolve problema e Dumnezeu. Mie mi-a fost frica in toata viata mea doar de doua persoane: de tatal meu si de Dumnezeu. Tata nu mai este. Ce pot sa-mi mai faca astia? Doar trupul sa-l ia ca sufletul nu au cum sa mi-l ia! E al lui Dumnezeu!
(Fragmente dintr-un interviu acordat de fostul detinut politic, Monahul Paulin – 22 de ani de inchisoare, dintre care 18 numai la Aiud – revistei Veghea, nr. 4, 2009)
Blasfemia de la Sighetnu trebuie sa se repete cu Aiudul Interviu cu dr Florin Matrescu, autorul lucrarii “Holocaustul rosu”
– Am înţeles că, într-o luare de cuvânt, aţi semnalat conducerii Academiei Civice absenţa unei cruci din sala de conferinţă a Memorialului Sighet. – Nu numai asta. Am semnalat scoaterea crucii din sala de conferinţă, unde a fost prezentă cel puţin 3-4 ani. În perioada de început se spunea Tatăl nostru sau Cu noi este Dumnezeu. Erau prin urmare nişte semne ale unei manifestări creştine. Cu timpul, au dispărut. În urma observării acestor lucruri, am luat cuvântul, sfătuindu-mă şi cu Bădia Ion Gavrilă Ogoranu, şi am spus adevărul. Numai masoneria putea fi deranjată de prezenţa numelor unor oameni de dreapta pe plăcile respective. Dar ăsta a fost trecutul României. Nu-l putem şterge. Unul din insideri mi-a dezvăluit un amănunt, care are relevanţă. Anume, că de două ori pe an, vine un rabin din New York, care vizitează întreg Memorialul Sighet şi decide ce rămâne şi ce se scoate din exponate. Este vorba de o atitudine de plecăciune faţă de oameni care încep să controleze ceea ce românii au crezut că va fi un loc de evocare a suferinţei neamului românesc. Am cerut amenajarea unei săli pentru martirii din Basarabia şi Bucovina. Nu s-a acceptat. Dacă la Sighet s-au petrecut lucruri necurate, trebuie spus că ele nu sunt iniţiative româneşti. Nu acuz de rele intenţii pe cei care au făcut Memorialul Sighet. S-au supus unor forţe internaţionaliste.
– Putem spune şi anticreştine? – Da, au apărut două cruci, în celular şi la intrare, care te duc cu gândul către organele genitale bărbăteşti şi femeieşti (vezi foto). O să spună că este o stilizare foarte modernistă. În asemenea loc crucea şi numai crucea îşi găsea locul. Orice transformare a crucii este un sacrilegiu. Este o încercare de călcare în picioare a tradiţiei noastre şi a învăţăturilor Sfintei Scripturi. Este o blasfemie! N-aş vrea ca Aiudul să fie un nou Sighet. Am fost la Mănăstirea Petru Vodă, unde am căpătat binecuvântarea Părintelui Justin, am vorbit puţin cu dânsul, printre altele şi de o controversă care agită mult cercurile intelectuale româneşti privind apartenenţa la masonerie a unei personalităţi cunoscute a vieţii culturale şi, printre altele, am aflat de lupta dârză care se dă între partida patriotică, naţionalistă, suferindă a deţinuţilor politic şi alte planuri, care probabil aparţin masoneriei, de a se face la Aiud ceva care nu prea are legătură cu faptele de sfinţenie care s-au întâmplat în această închisoare.
Tortionarii si urmasii lor
– Părintele Justin vorbeşte despre o confiscare a suferinţei de către torţionari sau urmaşii lor. – Eu n-am avut timp să detaliez acest aspect. L-am întrebat doar: „Părinte, acest grav zvon care circulă în societatea românească este o colportare, o defăimare, sau este un lucru real?”. Şi mi-a spus că este un lucru real.
– După părerea mea există o tendinţă de confiscare a acestei memorii a rezistenţei şi a luptei anticomuniste. Sighetul a devenit o închisoare corectă politic, la Aiud diversiunile se ţin lanţ, închisoare Piteşti a fost privatizată etc. Pe de altă parte, Tismăneanu, urmaş al unor ilegalişti bolşevici, a condus Comisia Prezidenţială Pentru Analiza Dictaturii Comuniste. Există o tendinţă de a controla acest proces al memoriei? – Ăsta e un adevăr axiomatic. Marii istorici, zişi ai comunismului, atât din România, cât şi din afara ţării, sunt ex-troţkişti, maoişti, comunişti, convertiţi, chipurile, dintr-odată, la democraţie. Mai mult decât atât, sunt printre puţinii care au acces la arhive. Prin urmare, unele din spusele lor conţin foarte mult adevăr şi amestecă adevărul cu interpretări eronate, tocmai pentru derutarea publicului. Preferam surse mai puţine, informaţii mai puţine, însă corecte, decât cărţi voluminoase în care sunt unele adevăruri istorice luate din arhive, malaxate de minţi perverse care lucrează la comandă.
– Ei sunt stalinişti ori urmaşi ai staliniştilor care vin astăzi şi ne vorbesc despre anticomunism, reducând răul numai la perioada Ceauşescu. – Bineînţeles. Sau evită cuvântul comunism şi folosesc cuvântul stalinism sau, ceea ce mi se pare foarte grav, niciodată nu şi-au privit retrospectiv anii de prozelitism comunist.
– Cazurile Tismăneanu şi Brucan sunt elocvente. – Aflăm de-abia acum că Brucan ar fi fost sigur agent KGB, după cum ne informează istoricul Alex Mihai Stoenescu. De ce Brucan era onorat de Mândruţă cu titlul de „dom’ profesor” şi cu titlul de „Mafalda al naţiunii”? Brucan, un om care n-avea nici măcar liceul!
Au dreptul să vorbească numai urmaşii celor care au instaurat comunismul
– Şi ar mai fi o întrebare: de ce un Ion Gavrilă Ogoranu, oameni ai rezistenţei anticomuniste, Paul Goma, şi alţii au fost lăsaţi în afară? Ei nu fac parte nici din conducerea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România, n-au făcut parte nici din Comisia Tismăneanu, nu fac parte din nicio instituţie care ar trebui să fie preocupată de aflarea adevărului despre regimul comunist. – Aţi pus punctul pe „i”. În toate ţările foste-comuniste, niciun om din rândul supravieţuitorilor nu a fost convocat pentru a-şi spune cuvântul privind trecutul istoric comunist. Singurii care au căpătat dreptul să vorbească sunt urmaşii celor care au instaurat comunismul, care au devenit mari analişti şi filosofi ai comunismului. Nu poate fi o întâmplare şi, într-adevăr, doi oameni nu puteau fi ocoliţi în stabilirea adevărului istoric despre regimul comunist din România: Ion Gavrilă Ogoranu şi Paul Goma. Mai ştim şi alţii. Nici măcar nu au fost consultaţi. Au fost pur şi simplu daţi la o parte.
– Se urmăreşte oare ca aceşti oameni să dispară fizic? – Exact. Probabil fie aşteptăm să se prescrie crimele, fie să moară cei mai valoroşi martori: cei care au trăit comunismul.
– Ce părere aveţi de manualul de “istorie a comunismului”? – Sunt îngrozit. Avem de a face cu o neglijarea totală a unor aspecte din rezistenţa anticomunistă. În schimb putem admira şpagatul Nadiei Comăneci. Să neglijezi oameni care au luptat în munţi sau au îndurat puşcăria este o ticăloşie fără margini şi un act anticreştin. Anticipez că la următoarea editare a manualului despre comunism pentru elevi o să dispară şi numele Bădiei Ion Gavrilă Ogoranu şi ale altor personalităţi din rezistenţa anticomunistă.
Interviu realizat deFlorian PALAS (fragmente din interviul acordat de reputatul istoric al comunismului, doctorul Florin Mătrescu, revistei “Veghea”, nr. 4, 2009 si publicat in avanpremiera dehttps://vlad-mihai.blogspot.com/)
Ei, torţionarii, vor să ridice biserici şi monumente, iar cei torţionaţi n-au voie să apară! Adică, ei au ucis şi tot ei ridică statui! N-o să le ajute Dumnezeu, orice ar face. Când o veni vremea să-i stârpească, le-o veni vremea! Dar să nu creadă că vor trece prin viaţă fără judecata acestor martiri! Ei nu se luptă cu oameni, se luptă cu Dumnezeu! Încercare foarte îndrăzneaţă, mândria lor depăşeşte limita. De aceea, vor avea de suferit! Vor avea de suferit ca şi Irod.
– Ce s-a întâmplat la Aiud, când l-aţi întâlnit pe Dan Puric? – Dacă era cinstit şi corect Puric, nu pleca, stătea acolo şi avea o faţă deschisă, o faţă de curaj, de întâlnire, de discuţie. Hai, dom’le, să vorbim! Dar aşa… „aşteptaţi că vine Înaltul în 10 minute”. A plecat şi a lăsat-o baltă. Asta numai din mândrie, din răutate, să dovedească el că e centrul pământului şi că fără el nu se poate face nimic. Într-adevăr, pentru moment, nu se poate face! Pentru că este (bagat) dracul! Dracul ăsta-i vechi, nu numai de acum, ăsta e vechi. A ridica o biserică acolo înseamnă a recunoaşte martirii, a recunoaşte tot acest mare eveniment al anilor ’48-’64. Asta înseamnă biserica! Nici nu m-am gândit la treburile astea, dar ei s-au gândit. Să fie biserică, să fie pomeniţi martirii. Dar una e centru de cultură, alta e centru martirologic, fiecare să-şi păstreze locul cuvenit. Asta este treaba cu centrul cultural. Nu-i un moment prielnic. Potrivnicul, Antihristul, este pe teren. Nu mai rămâne decât să-l încoronăm la Ierusalim, să apară ca persoană fizică, atât mai rămâne! Ce cerem noi e prea mult. Lucrurile sunt destul de înaintate. Acuma, ca să ne mai putem împăca cu duhul lui Dumnezeu, ar trebui să ne rugăm. Cât se poate! Că vin şi cipurile astea, care nu sunt fără rost. Sunt un mijloc de prăbuşire. Nu numai a individului, ci şi a naţiunilor. Toate se petrec sub ochii noştri. Trebuie să fim atenţi să ne izbăvească Dumnezeu de cel viclean. „Să ne ferim mereu de cei ce vânează sufletele noastre”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. E vânătoare mare de creştini.
– Cum aţi primit scrisoarea foştilor deţinuţi politic, prin care se cere binecuvântarea Mitropolitului Bartolomeu Anania pentru ridicarea unei mănăstiri la Aiud, cu planul şi înfăptuirea Sfinţiei Voastre? – Conţinutul acestei scrisori este interesant pentru oamenii care cred în Dumnezeu, care se tem de Dumnezeu şi care au o convingere despre toată existenţa aceasta. Ce te faci însă cu Occidentul? Nu poţi să faci pe spiritul occidental viaţă creştin-ortodoxă. Nu se poate. Atât este înţelegerea lor, până la raţiune. De-acolo nu se mai poate. Ori, în ortodoxie este mai întâi trăirea, după aceea vine raţiunea. Aşa este ortodoxia. Toate lucrurile scrise în această scrisoare, în conţinutul ăsta extraordinar, cine să le înţeleagă? Ăştia nu vor decât viaţă bună, trai bun şi putere. Noi avem de-a face cu astfel de elemente. Ce să le faci? Îi laşi în seama lui Dumnezeu. Nu vedeţi cum fac? Te trimit de la Ana la Caiafa.
– Generaţia interbelică a fost o generaţie strălucită a neamului românesc, a luptat, a fost în închisori, s-a jertfit. Cum s-a putut atunci şi astăzi nu se mai poate? – Cum s-a putut? N-au trecut prin criza asta de 70 de ani de comunism. De ce-au născut ei drăcovenia asta din Occident, bolşevismul, şi l-au adus aici, în Răsărit? Aici e rădăcina. De aici pleacă lumina şi întunericul. Aici au şi venit. Se tem încă.
A consemnatFlorin PALAS
(fragmente din interviul acordat de Părintele Arhimandrit Justin Pârvu revistei Veghea, nr. 4, 2009 – inainte de anuntul celui de-al treilea proiect pentru AIUD -, si publicate in avanpremiera de https://vlad-mihai.blogspot.com/)
Inainte de Ziua Inaltarii Sfintei Cruci, in aceasta noapte, pana la cinci dimineata, are loc la Aiud o slujba speciala dedicata martirilor romani. Maine, la Rapa Robilor, fostii detinuti politic se vor intalni pentru a se inchina osemintelor de mucenici de la Aiud, printre care se afla ramasitele pamantesti frumos mirositoare ale elitei interbelice a Romaniei, inclusiv cele ale lui Constantin Gane, George Manu, Traian Braileanu, Mircea Vulcanescu, alaturi de sute de legionari si generali ai Romaniei. In cumplita temnita a Aiudului cu a sa zarca au fost intemnitati spre exterminare si indoire, fara a se reusi in totalitate, marile personalitati luptatoare ale Romaniei si ortodoxiei, majoritatea legionari sau simpatizanti legionari, cum ar fi: Petre Tutea, Virgil Maxim, Ioan Ianolide, Radu Gyr, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, Valeriu Gafencu, Grigore Caraza, Ernest Bernea, IPS Bartolomeu Anania, Parintele Clapon, Parintele Dumitru Staniloaie, Parintele Galeriu, Parintele Calciu-Dumitreasa, Parintele Iustin Pârvu, Parintele Arsenie Papacioc, Parintele Bejan, Parintele Daniil Tudor, Parintele Ion Lacatusu si multi, multi altii. L-am intrebat pe Parintele Arsenie Papacioc, inchis 14 ani la Aiud, ce crede ca ar trebui facut acum la Aiud in memoria martirilor anticomunisti.
Controversa declansata in ultima perioada de proiectul neortodox, ba chiar necrestinesc, al lui Dan Puric pentru un “memorial” la Aiud, opus celui prezentat episcopului locului, IPS Andrei Andreicut, de catre Parintele Justin Parvu, a trecut intr-o noua etapa. Orgoliile si smintirile au fost mari in urma a ceea ce pare a fi o tentativa de confiscare de tip Sighet a istoriei reale, a suferintei si biruintei, chiar si de la nivele de la care nu se astepta nimeni sa aiba asemenea caderi. Acum se propune un al treilea proiect, deocamdata necunoscut de majoritatea detinutilor politic, dar, in speranta ca acesta va include Biserica Marturisitorilor de la Aiud si va intruni valentele traditionale romanesti, ortodoxe, parintele Justin a avizat, momentan, aceasta intentie. Pacea este de patru ori mai presus decat dreptate, ne invata Parintele Arsenie Papacioc. Si Sfintia Sa, desi nu isi doreste un centru cultural, care probabil, nici nu se va mai crea, fiind mai degraba vorba de un centru de martirologie, are o pozitie asemanatoare, pe fond, Parintelui Justin: “Noi putem să ne aşezăm pe o poziţie salvatoare”. Marii duhovnici ai Romaniei, de care multi nu mai vor sa auda invocand ca sunt “prea batrani” ba chiar “putin senili” – sau mai mult: de la care unii au chiar pretentii demonice ca sa-si ceara scuze fata de nevolnicele lor persoane -, sunt stalpi ai credintei noastre in trecutul, prezentul si viitorul Romaniei. Asadar ascultam de ei si veghem, gata oricand de actiune pentru indreptarea vreunei nelegiuri la adresa memoriei celor care si-au dat viata pentru Hristos, neam si tara.
Părintele Arhimandrit Arsenie PAPACIOC: La Aiud e nevoie de mănăstire, nu de centru cultural!
“Am fost întrebat odată dacă să se facă mănăstire sau centru cultural. Dacă se face centru cultural, rămân o hârtie scrisă şi nişte porţi deschise – elemente de muzeu, uzuale. E nevoie de mănăstire, nu de centru cultural. Dar, orice ar face, lucrurile au evoluţia lor şi nu putem interveni. Eu una stiu: acolo ne-au luat multe forte ascunse din om. Ce poţi să faci? Să umbli cu cheta după ei? Fiule, nu te teme, are Dumnezeu grijă, că şi Aiudul acela mare descoperire de vină a fost. Că una este să asişti la foc şi alta este să fii în foc, ca să îţi poţi explica starea intimă a deţinutului care e în regim de exterminare. Fără milă. Focul nu cruta nimic; ca să dictezi focului ce să ardă – arde ce întâlneşte. Aşa că evoluţia vieţii n-o putem opri noi pe loc. Noi putem să ne aşezăm pe o poziţie salvatoare în dansul ăsta, aia-i altceva. Însă e păcat de Aiudul ăla acuma, care-i făcut şi aşteaptă; o stare de recrudescenţă sau ce-o fi aşteptând. Dar să se dărâme e păcat. Canonizarea martirilor nu se poate face printr-o petiţie, fără deţinuţi. Nu se fac lucrurile acestea cum vrea omul. Să se facă odată, că e păcat de atâtea lacrimi şi atâta sânge vărsat. Numai în Zarcă m-au ţinut: 14 ani. Să se facă, sunt de părere să se mişte ceva. Sunt pentru mănăstire la Aiud.
La Aiud trebuia să stai în foc!
Nu a zice, ci a mişca înseamnă a ajunge. Puneţi-vă în situaţia unui foc care te arde. Nu-i de glumă. Îmi amintesc când eram copil şi eram de faţă când tata tăia porcul. A pus paie pe foc să-l pârlească, şi când a dat foc, a început să fugă porcul. Vedeţi, la Aiud nu aveai unde să fugi, decât să stai în foc. Şi în general în închisoare aşa-i. Sunt condamnaţi, dar sunt în slujba unei plăţi ce nu te cruţă. Nu-i vorba numai de zarca, de celularul mare, e vorba de o stare interioară, o înfrânare, o poftă de a zice ceva, de a răspunde. Pentru că nu numai închisoarea e calea mântuirii. Oriunde-ar fi, omul are o răspundere. E un cerşetor, te surprinde, n-ai niciun ban, cum vrea el, dar zici „Doamne, miluieşte-l!”, îi dai atenţie. Să-ţi spun o întâmplare. Eram la Braşov, în maşină, într-o parcare. Unul, în parcare, fuma, şi un câine îi urmărea mâna. Când ducea mâna în sus cu ţigara, câinele credea că el mănâncă, şi când lăsa mâna în jos, câinele aştepta, spera că-i dă şi lui ceva. Nu-i dădea nimic, ăla habar n-avea. Dar eu trăiam momentul: tragedia câinelui: nepăsarea omului.
Dumnezeu vrea o permanenţă de la noi!
Nu există un pas în viaţă, să zicem trăită, fără răspundere. Dumnezeu vrea o permanenţă de la noi. Doamne, Doamne, Doamne, Doamne, Doamne! Pentru că Dumnezeu nu e supărat pe noi pentru anumite motive greşite, cât e supărat că suntem nepăsători. Asta e foarte grav. „La Mine nu vă gândiţi deloc? Eu v-am făcut, Eu vă voi judeca. La Dumnezeu, nu vă gândiţi la Mine deloc?”. Ei bine, nepăsarea asta Îl supără pe Dumnezeu. Dumnezeu care ne-a creat, care a făcut veşnicia, măi fraţilor, nu o perioadă scurtă sau lungă de timp. Veşnic. Moartea nu vine să-i faci o cafea, moartea vine să te tragă la răspundere: s-a terminat!”
Fragment dintr-un interviu realizat pentru revista VEGHEA
Citind ambele comunicate ale detinutilor politic, cel catre Inalt Prea Sfintia Sa Bartolomeu Anania, semnat de peste 40 de fosti detinuti politic si cel al Federatiei, semnat de cinci fosti detinuti, ambele binecuvantate de Parintele Justin, am trait cu totii bucuria ca in sfarsit va incepe constructia Bisericii de la Aiud. Am primit frumoasele lectii date de catre doamna Aspazia Otel Petrescu (14 ani de temnita), Monahul Paulin (22 de ani), Nicolae Purcarea (20 de ani), Grigore Caraza (21 de ani), Gavrila Rusu (fost condamnat la moarte, 21 de ani de rezistenta in munti) sau Raul Volcinschi, Demostene Andronescu si sora “Sfantului Inchisorilor” Valeriu Gafencu, Valentina Elefteriu Gafencu, la care s-au alaturat presedintele Asociatiei Fostilor Detinuti Politici, Octav Bjoza si presedintele Asociatiei 15 Noiembrie 1987 – Brasov, Florin Postolachi, cativa dintre semnatarii primului Apel, si, apoi, pe cele ale fostilor detinuti politic Constantin Iulian si Gheorghe Jijie, secondati de Pavel Chirila si Dan Puric, in cazul celui de-al doilea Apel. Se spune ca, uneori, pacea este mai presus decat dreptatea, iar un mare inaintas de-al nostru ne invata ca “mai mare vrednicie a socoti nu poate decat indata galceava in pace a intoarce, si pe cat mai in graba ar fi, cu atat mai laudata ieste”. Asa si bunul nostru Parinte Justin. Numai caracterele formate au capacitatea de a vedea dincolo de interesul imediat sau, pentru altii, de propriul orgoliu, in ideea de a sluji pentru un scop mai inalt. Numai personalitatile profunde stiu sa renunte la ceea ce au mai de pret pentru a primi rolul pe care Bunul Dumnezeu, in marinimia lui, l-a pregatit fiecaruia. Nu oricine are puterea sa-si recunoasca greseala si sa incerce sa se pocaiasca. Recunoasterea greselii este un dar de la Dumnezeu, nu este o slabiciune, cum ar spune sufletele mici. Iata de ce ne-am bucurat cand am auzit ca semnatarii celui de-al doilea Apel au dat dovada de smerenie, mergand, dupa mult timp, la Parintele Justin, pentru a cere binecuvantare. Ca fii duhovnicesti ai Parintelui Justin, vom sta mereu gata pentru a da o mana de ajutor tuturor, si celor slabi si celor puternici, si celor mici si celor mari, si fratilor nostri mireni si fratilor nostri monahi, si autoritatilor locale si celor bisericesti. Asteptam ca foarte repede sa se puna piatra de temelie a Sfantului lacas, curat ortodox, pentru ca noi toti sa contribuim la ridicarea acestuia iar Martirii nostri dragi sa se bucure, acolo in Cer.
Am fost informat ca Centrul Rezistentei Anticomuniste organizeaza un pelerinaj la Aiud, din toate orasele importante ale tarii, pentru data de 14 septembrie, ziua Inaltarii Sfintei Cruci, ocazie cu care se va face publica o decizie importanta pentru tara. Pana acum se preconizeaza asigurarea transportului cu autocare din Bucuresti, Brasov, Cluj, Timisoara, Craiova, Constanta, Iasi. Va voi tine la curent cu amanuntele organizatorice.
Dan Puric, 5 iunie: “Nu mă mai amestec deloc în acest proiect”.
Oricine stie ca un cuvant dat este un cuvant dat; pentru cei care au cuvant. Considerand ca domnul Dan Puric are, documentul fostilor detinuti politic in care Parintele Justin a fost plasat pe locul 5 (cinci) dupa cel cu functia de fost detinut politic (?!) regizor, este absolut fara de valoare. Ca sa aiba totusi o insemnatate in ce-l priveste pe Dan Puric, ar trebui ca prima afirmatie – “m-am retras din proiectul Aiud”, neinsotita de nici o revenire – sa fie o minciuna. Dar atunci n-ar mai avea cuvant. Insa daca este adevar, atunci cea de a doua declaratie de initiat(or), ulterioara, este, asadar, un neadevar. Deci, daca desi a anuntat ca se retrage el nu o face, aceasta din urma are, asadar, automat, din pacate, aceeasi valoare cu prima: minciuna unui om fara cuvant. Din dilema asta nu poate iesi. Ar trebui sa si-o omologheze deja cu numele de “Aporia cretanului Puric”!
Am citit un comunicat de care, ca simplu ortodox, m-am ruşinat. Era nefericit întocmit, deşi purta antetul unei serioase organizaţii a foştilor deţinuţi politic. Semnătura părintelui arhimandrit Iustin Pârvu era sub aceea a regizorului Dan Puric. Imi veţi zice că e un document emis de o autoritate laică, lucru ce reiese şi din text şi prin urmare nu impunea respectarea uzanţelor ortodoxe. Foarte bine! Atunci nu se adresează nouă. Însă altceva aşteptam noi, poporul de rând, de la bărbaţii care s-au implicat activ în proiectul Aiud din 27 aprilie 2009, de când s-a pus piatra fundamentală, până azi. Aşteptam ca această mănăstire să fie tratată ca toate ctitoriile istorice, adică să i se precizeze ctitorul, proiectul şi jertfa. Acestea sunt aspectele fundamentale ale oricărui edificiu. Adică să ştim cine ridică mănăstirea, cum va arăta, cine se va implica şi în ce fel. Şi asta pentru că aşa se procedează în Biserica Ortodoxă. Dintotdeauna. Erau ctitorii domneşti, boiereşti, patriarhale, eparhiale, ale comunităţilor săteşti, etc. Ctitorul este, conform DEX, acea ,,persoană care suportă total sau în parte cheltuielile pentru ridicarea şi înzestrarea unei biserici sau a unei mănăstiri”. Deci el nu poate fi confundat cu persoana care iniţiază, binecuvintează sau susţine public un proiect. In cazul de faţă, dacă părintelui Iustin i se lasă doar rolul de iniţiator atunci se pare că va fi un ctitor colectiv care este poporul drepcredincios român şi care îşi deleagă autoritatea prin duhovnicii şi reprezentanţii săi. Dar să nu confundăm delegarea cu autonumirea. Acest ctitor este îndreptăţit să stabilească proiectul ctitoriei sale. Il aşteptăm cu interes. De mult! Cât priveşte jertfa, încă nu vedem nimic. Era cazul ca organizarea colectării de fonduri să fie deja făcută. Fiecare trebuie să ştie ce are de făcut, dacă nu şi-a ales deja doar susţinerea morală, cum se precizează în comunicatul cu pricina. Dacă aceste lucruri n-au fost precizate, nu ne rămâne decât să bănuim, ca păcătoşi ce suntem, că nu a avut altă menire decât să spele un obraz cu mâna unui mare duhovnic. E adevărat că o ctitorie se ridică cu rugăciune şi răbdare dar păstrând totuşi măcar ritmul marilor noştri strămoşi. Adică o mănăstire pe an.
La Aiud, ca în multe alte locuri din România, au fost chinuiţi şi lichidaţi nenumăraţi români care, pentru că erau creştini, nu puteau să nu reprezinte o ameninţare pentru regimul comunist. Pentru că erau creştini şi nu doar anticomunişti, aceşti mucenici continuă să reprezinte o ameninţare pentru toţi cei care se simt ameninţaţi de creştinism, adică de adevărul omului. În semn de recunoştinţă şi dragoste faţă de acest dar pe care ni l-a făcut Dumnezeu, în perimetrul fostei gropi comune unde erau azvîrlite trupurile celor ucişi, în locul numit Rîpa Robilor a fost ridicată o biserică monument unde slujesc un ieromonah şi cîteva măicuţe. Acum, se pare că există şanse mari ca această cinstire a mucenicilor să fie profanată printr-o proastă cinstire. De pildă, printr-una interesată. Nu vorbesc despre interesul material, care urmează inevitabil apariţiei oricărui loc de pelerinaj. Să lăsăm asta în seama ierarhiei. Las deoparte şi acele interese legate de nişte vanităţi atît de neomeneşti de meschine încît, dacă acestea ar ajunge să reprezinte principalul motor al întregului demers, atunci ar fi bine să ne rugăm ca acest centru să nu se mai facă vreodată. Mă gîndesc mai degrabă la unele fixaţii revanşarde, care ar urmări prin înfiinţarea acestui memorial o răfuială tardivă cu torţionarii de odinioară. Tocmai de aceea, cred că un centru de martirologie, subordonat viitoarei mănăstiri, s-ar putea dovedi mai util decît pare la prima vedere. Pentru că, afirmînd caracterul creştin al rezistenţei anticomuniste, rezultatele cercetărilor de aici ar demonstra implicit natura religioasă a comunismului. În definitiv, nu-i cinstim pe martirii primelor veacuri ca pe nişte luptători împotriva imperialismului roman, ci ca pe nişte mărturisitori ai adevărului creştin împotriva întunericului religiei păgîne. De-abia în felul acesta ar putea începe cu adevărat o condamnare a comunismului în România. Creştinismul nu are doar rolul de a aminti ce s-a întîmplat în istorie, ci şi pe acela de a arăta sensul celor întîmplate, de a arăta cum ar trebui istoria să fie. Întrucît are memoria veşniciei, doar creştinismul poate salva şi memoria istoriei. Există temerea că prin înfiinţarea unui centru de martirologie în cadrul viitoarei mănăstiri de la Aiud ar putea fi deturnată semnificaţia jertfei mucenicilor creştini ucişi în România în timpul comunismului. Or, dacă rolul centrului de martirologie ar consta tocmai în sublinierea dimensiunii creştine a suferinţei celor prigoniţi, nu văd cum ar mai putea fi el deturnat. Într-adevăr, cum ar mai putea ţine acolo Tismăneanu o prelegere despre adevăratul anticomunism, sau Neamţu despre disidenţa lui Pleşu? Tocmai de aceea, contrar părerii exprimate de părintele Savatie, consider că ar fi mai bine să nu i se ceară statului român să îşi asume responsabilitatea pentru această întemeiere. Dacă vor exista la un moment dat în guvern politicieni creştini care vor dori să ajute financiar acest proiect, foarte bine. Dar dacă statul va prelua iniţiativa în realizarea Centrului martirologic de la Aiud, să fim siguri că vom avea noi directori de centru şi, deci, noi politici de studii cu fiecare nou guvern. Nu va fi decît un nou instrument de şantaj, pe lîngă cel reprezentat de CNSAS. Este frecventă părerea, legată de organizarea viitorului complex de la Aiud, că simpla existenţă a unui centru cultural ar compromite întreaga lucrare. Dacă prin asta se înţelege un centru de tipul celui de la Sighet, obiecţia ar putea fi îndreptăţită.
September 22nd, 2009 
VR 
Fraţi creştini,
Posted in Uncategorized 
Tags: 
