Posts Tagged ‘Ateneu’

Cum l-a umilit Herta Muller pe Liiceanu la scena deschisa in conferinta de la Ateneu ridiculizand si criticand falsa disidenta a intelectualilor tip Patapievici, Plesu sau Brucan. VIDEO. Blog de Veghe: Paul Goma, la 75 de ani de viaţă, 32 de exil!


Herta Muller ridiculizand "disidenta" lui Plesu si Liiceanu de VictoRoncea

Selectie din Conferinta de la Ateneu. Inregistrarea integrala la www.radio3net.ro, sectiunea Ultimele Materiale Video

UPDATE: Ulterior filmarea a fost cenzurata prin eliminare de pe net.

Transcriere si comentariu: Herta Muller l-a zdrobit pe “disidentul” Gabriel Liiceanu pe scena Ateneului. Audienta a râs de Liiceanu si l-a huiduit pe Plesu. Asculta si citeste interviul lui Roncea cu laureata Nobel despre Patapievici, Securitate si “intelectualitatea” ICR

Nicoleta Savin: Paul Goma, la 75 de ani de viaţă, din care 32 de exil!

Reactia jenanta a lui Plesu pe la spatele Hertei Muller:

Herta Muller l-a zdrobit pe “disidentul” Gabriel Liiceanu pe scena Ateneului. Audienţa a râs de Liiceanu şi l-a huiduit pe Pleşu. Ascultă şi citeşte interviul lui Roncea cu laureata Nobel despre Patapievici, Securitate şi “intelectualitatea” PCR-ICR

„Mulţi dintre noi ne-am simţit minoritari în propria ţară”, a insistat Gabriel Liiceanu. „Aş fi vrut ca pe vremea aceea să fi deschis mai mulţi gura şi să fi spus că se simt minoritari”, a replicat Herta Müller, urmată de un ropot de aplauze (video în baza materialului).
CONFERINTA HERTA MULLER. Schimb acid de replici între scriitoare şi filosof, la Ateneul Român

de Adrian Schiop / Romania Libera

În dialogul cu Gabriel Liiceanu de la Ateneu, Herta Muller a criticat intelectualii români, acuzându-i de falsă rezistenţă şi pasivitate în timpul comunismului.

Înainte de primirea Premiului Nobel, vizitele Hertei Müller în România treceau aproape neobservate – în 2009, scriitoarea a participat în România la un eveniment de provincie, Festivalul de Literatură „Oskar Pastior” de la Sibiu, iar ecourile abia de au trecut graniţele judeţului. Nobelul a schimbat însă radical percepţia publică asupra scriitoarei. Vizita de luni seara a stârnit un interes incredibil în rândul publicului bucureştean, care s-a înghesuit să intre în clădirea Ateneului. O altă mulţime de oameni încerca să facă rost de o invitaţie; la 19.30, la o oră după debutul evenimentului, oamenii mai negociau cu portarii din spatele uşilor încuiate un eventual acces. Cei care au avut norocul să se afle în sală au asistat la una dintre puţinele dezbateri autentice, fără mănuşi, pe subiectul complicităţii intelectualilor cu dictatura.

Vezi si NOBEL PENTRU HERTA MULLER! INTERVIU AUDIO realizat de Victor Roncea cu Herta Müller despre securistii si turnatorii promovati de ICR si Patapievici

IPOCRITUL MANOLESCU SE “BUCURA” pentru Herta Muller, pe care a expulzat-o din cele “cinci secole” de literatura romana ale “Istoriei” sale

Spalatoreasa Corlatan si amneziile domnului Plesu. Lenea lui Andrei Plesu, Europa libera si Vocea Americii in Jurnalul Monicai Lovinescu. Scrisorile catre Ceausescu. Basescu si candidatul Plesu la presedintia Romaniei. Maxima Imoralia

Răfuiala cu intelectualii români

Herta Müller îi spune lui Gabriel Liiceanu că ea nu este scriitoare, doar o obligă cuvintele să exprime gândurile, “Dar aici sunteţi…” zice gazda. “Scriitoare sunt doar când sunt singură cu mine. Aici sunt la circ”. Hohote de râs.

În dialogul dintre Herta Müller şi filosoful Gabriel Liiceanu, mărul discordiei a fost angajamentul politic inconsistent al intelectualilor români în comunism, care, chiar dacă au refuzat să laude şi să sprijine sistemul, nici nu au îmbrăţişat vreo formă deschisă de protest politic.

Pentru Liiceanu, elita intelectuală s-a opus sistemului refuzând să-şi „prostitueze cuvintele” şi să scrie cărţile propagandistice pe care regimul le vroia: „Unii dintre noi am avut naivitatea să credem că aveam un angajament politic. Dar acum aflăm de la dvs. că acest mod de a nu ne prostitua cuvintele a fost prea puţin, că el nu a fost un angajamant politic, ci un vinovat apolitism”. Răspunsul Hertei Müller a venit sec, sprijinit pe comparaţia cu ţările din centrul Europei, unde s-au înregistrat mişcări de protest chiar şi în sânul Bisericii şi unde „au fost mai mulţi oameni care au spus ceva împotriva regimului. În România, dacă vrei să vorbeşti de dizidenţă, nu ai ce să spui, decât, eventual, că nu a fost dizidenţă organizată. Radu Filipescu, preotul Calciu, Paul Goma au fost lăsaţi singuri, cine i-a sprijinit? Protestatarii au fost prea puţini şi cine şi-a ridicat capul a fost lăsat singur”.

Concluzia scriitoarei este necruţătoare: rezistenţa prin cultură a intelectualilor este vorbă în vânt („când eu am avut probleme cu dictatura, cei mai mulţi au tăcut”), iar duritatea dictaturii în România se datorează şi intelectualităţii care s-a refugiat în cultură, păstrându-şi astfel o foarte confortabilă neutralitate politică. „Ce vreţi dumneavoastră să laud mi se pare prea puţin, n-am ce să spun. Este o modalitate de a rămâne onest personal, să nu te murdăreşti, dar nu a fost ceva împotriva dictaturii, care să deranjeze clanul de ceauşişti şi securişti. Dacă ar fi fost foarte mulţi care să deranjeze această dictatură, ea nu ar fi putut să se facă tot mai sinistră. Până la urmă, nimeni din Est nu a umblat cu maşina de scris la poliţie ca noi, care trebuia să obţinem permis pentru folosirea ei”, a observat câştigătoarea Nobelului făcând referire la faptul că scriitorii trebuiau să-şi înregistreze maşinile de scris pentru a putea fi identificaţi în cazul în care ar fi apărut manifeste sau scrieri subversive în regim de samizdat.

Scriitorii s-au enervat pe sistem „în sinea lor”

Replicile care au urmat acestui dialog spun multe despre cât de puţin conciliabilă este poziţia celor doi oameni de cultură: „Dumneavoastră aţi fost (să vă înregistraţi maşina de scris – n.r.)?”, a întrebat filosoful. „Da”, a răspuns Herta Müller. „Eu n-am mers”, a contraatacat Liiceanu. „Oh, sunteţi dizident”, l-a ironizat scriitoarea. „De ce aţi mers?” „Ca să folosesc maşina de scris fără să mă aresteze”. „ Trebuia să fiţi dizidentă şi să vă asumaţi riscul, să nu vă lăsaţi umilită în felul acesta.” „Da, dar vedeţi, n-am fost. Poate nici n-am fost dizidentă, pe când alţii au fost, cei care şi-au scris cărţile cu limbaj curat (necontaminat cu propagandă – n.red.)”.

Înţepăturile şi contrele au fost prezente pe toată durata dezbaterii – când povesteşte despre situaţiile umilitoare în care te punea regimul comunist, Gabriel Liiceanu remarcă, ironic, „asta ni s-a întâmplat mai multora”, iar Herta Müller ripostează: „Trebuia să vă enervaţi”, replica urmata de aplauzele publicului. „Dar ne-am enervat”, spune Liiceanu. „Desigur. Şi asta a fost tot”, conchide scriitoarea, în hohotele asistenţei.

Scriitorii care „nu şi-au întinat cuvintele” şi-au consumat furia pe sistem în interior, „s-au enervat în sinea lor”, în cuvintele acide ale scriitoarei. Întrebată dacă se consideră dizidentă, Herta Müller, care în timpul comunismului a avut doar meserii fără tangenţă cu cultura, a parat spunând că nu se consideră dizidentă, ci o persoană obişnuită: „Am avut şi nenorocul să lucrez acolo unde cei mai mulţi intelectuali nu au ajuns. M-au tot împins de colo colo şi am ajuns să văd cum trăiesc oamenii normali… Am vrut să trăiesc normal, să nu fac ceva de care să nu pot să vorbesc pe urmă. Mi-a fost greaţă de funcţionarii ăştia, nulităţile pe care le vedeam în fabrică, în magazin, la poştă, la doctor, fiecare avea nişte aluri şi trata oamenii de parcă ar fi, mă scuzaţi, «ultimul căcat»”.

„Când stau aici nu sunt scriitoare, e altă meserie – e circ”

Valorificarea suferinţei a fost un alt punct de divergenţă în discuţia dintre cei doi – scriitoarea a tăiat scurt argumentul filosofului, care susţinea că trauma şi suferinţa aduse de comunism celor sensibili le-ar fi creat acestora o înţelegere superioară: „N-am nici o înţelegere superioară a lumii, tot aşa cum n-am de fapt o înţelegere a ei. Eu nu pricep lumea şi de aia scriu… Când stăteam în România şi mă gândeam seara la ce s-a întâmplat în cursul zilei, nu puteam să-mi dau seama. De altfel, nici nu-mi permiteam să mă gândesc într-un arc mai mare, o perspectivă mai largă. Îmi ajungeau lucrurile micuţe şi exacte care se tot adunau lângă mine, fiindcă lor trebuia să le fac faţă. Nu am putut să-mi pun probleme, pur şi simplu a trebuit să fac faţă şi asta îmi absorbea toate energiile din cap, tot ce puteam rezulta. De înţelegere superioară nici nu putea fi vorba”. Scrisul este pentru scriitoare o vocaţie pe care o practică doar în singurătate, „e ceva ce mă chinuieşte şi nu mă lasă în pace şi mă obligă să-mi screm mintea până nu mai pot, dar când o fac mă ajută. Când stau aici nu sunt scriitoare, sunt scritoare doar când sunt singură cu mine. Ce fac aici e altă meserie – e circ.”

„Patrie este ceea ce nu poţi să suporţi şi ceea ce nu poţi să părăseşti”

Sentimentul exilului a fost celălalt leitmotiv în discuţia de la Ateneu, scriitoarea repetând o idee mai veche, anume că nu mai e posibil să se întoarcă definitiv în România: „Eu m-am născut aici, am trăit toate cele până în ’87 şi după aia gata, m-au dat afară, nu am mai putut să mă întorc. Cred că (întoarcerea – n.red.) ar fi o iluzie. Istoria dintotdeauna a exilului e că nu te mai întorci cum ai plecat. Nu că nu ai vrea – ci că a trebuit să te schimbi acolo, să-ţi aranjezi altfel viaţa şi când vii înapoi descoperi că lucurile s-au tăiat.” În comunitatea germană din România, întoarcerea nu-şi mai are rost – „în sate mai sunt 3-4 oameni în vârstă care nu mai au pe nimeni şi casele de bătrâni sunt viitorul minorităţii germane din ţara asta. Dacă aş vrea să revin să continui nu aş avea cu ce, cu cine şi este imposibil. Toţi aştia sunt undeva în lume şi pe mine asta câteodată mă doare; dar alt-minteri spun că am avut şi noroc.” Chiar dacă preferă cuvântului ideologizat „patrie” pe acela mai intim de „acasă”, scriitoarea încearcă să-l definească: „De multe ori am zis în Germania că «heimat/patrie» este ceea ce nu poţi să suporţi şi ceea ce nu poţi să părăseşti. Poţi să pleci cu picioarele, dar duci cu tine greutăţile din cap. Tâmpita de patrie vine cu tine dacă nu vrei. Şi te chinuie şi acolo unde te-ai dus să scapi cu viaţă.”

„Cu cât era ţara mai prăpădită, mai puneau o strofă la imn”

Dialogul a luat sfârşit cu o amintire din comunism a Hertei Müller. După „nu ştiu câte luni de şomaj”, ea ajunge să predea ca suplinitoare la o grădiniţă, cu speranţa că slujba aceasta nu va fi ideologizată, „sunt copii mici, nimeni nu se uită ce şi cum”. Însă din prima zi descoperă că programul trebuie să înceapă cu intonarea imnului interminabil al României comuniste – „Cu cât era ţara mai prăpădită, mai puneau o strofă.”

Îi învaţă pe copii un cântecel de iarnă, însă „copiii nu erau obişnuiţi, aşa că a trebuit să le explic de ce fulgul are o rotiţă albă, de ce cade aşa. Nu mai ştiau decât chestii ideologice, mama, mama bună şi pac, într-a treia strofă – Elena. Nu te mai aşteptai, dar până la urmă tot venea.” A doua zi, proaspăta educatoare se face că uită de momentul ritualic al imnului, dar copiii vigilenţi îi atrag atenţia. „Apoi s-au pus într-un semicerc ca nişte soldaţi, cu mâinile lipite de corp şi au început să cânte. După trei strofe, le-am spus foarte bine, ajunge – dar unul a spus că nu e tot, aşa că a trebuit să-l cânte până la capăt.” „Copiii aceia”, a întrerupt-o filozoful, „au acum 25 de ani”. „Poate n-au ieşit încă din acele idei – dar depinde de ce li se spune acum”, s-a îndoit Herta Müller.

„Atunci are şi circul nostru din seara asta un sens”, a observat filosoful. „Nu ştiu.” „Poate le spune ceva”, a insistat Liiceanu. „Poate”, a pus punct Herta Müller dezbaterii. O dezbatere care dacă ar fi avut loc cu 10-15 ani mai devreme şi ar fi implicat mai mulţi intelectuali formatori de opinie, ar fi schimbat poate faţa culturii româneşti.

Coadă ca pe vremuri la autografele Hertei Müller si injuraturi la Andrei Plesu

O aglomeraţie de nedescris şi nişte crize de nervi ale unor pensionari cam agitaţi au însoţit lansarea seriei de autor Herta Müller, aseară, la librăria Humanitas Kretzulescu. Andrei Pleşu a fost cel care prezentat-o publicului pe marea scriitoare de care îl leagă o „prietenie de cursă lungă”. „Voi vorbi puţin pentru că ştiu că Hertei nu-i plac lucrurile astea. Nu-i plac festivismele, vorbele mari, temenele, zâmbetele de circumstanţă şi blabla-urile. „Da. Aşa e”, a confirmat scriitoarea zâmbind. „Motivul pentru care Hertei nu îi plac aceste lucruri este acela că ea e un om cât se poate de autentic, ori în situaţii precum cea de faţă, toţi suntem un pic neautentici. Unii dintre dumneavoastră aţi venit pentru că vreţi să vă lăudaţi apoi pe la cunoştinţe cu un autograf al Hertei Müller, alţii, care au apucat alte vremuri, au intrat pentru că au văzut coadă şi se ştie că la coadă te aşezi chiar dacă nu ştii «ce se dă»”.

La această afirmaţie, o femeie a strigat iritată: „Nu avem nevoie de jigniri!”, în timp ce un domn, şi mai nervos, a urlat din mulţime: „N-am venit să te ascultăm pe dumneata, ci pe doamna Herta Müller!” Cei prezenţi au rămas şocaţi văzând asemenea manifestări, dar Andrei Pleşu a parat cu eleganţă „lovitura” venită din public: „Ei bine, recunosc că şi eu am fost puţin neautentic, pentru că nici eu nu am venit aşa dintr-un elan personal, ci pentru că m-au rugat Herta şi prietenul meu Gabriel Liiceanu. Dar Herta e întotdeauna autentică. De altfel, motivul pentru care a plecat din ţară este tocmai acela că nu există sistem care să favorizeze neautenticul mai mult decât dictatura. În dictatură să faci şi să spui lucruri în care nu crezi devine o a doua natură. Ori Herta nu putea suporta aşa ceva. Închei prin a spune: „Herta, mor după tine! Îmi place cum scrii, ce spui, cum trăieşti!” Scriitoarea nu a adăugat decât câteva cuvinte, mulţumind editurii şi traducătorilor săi, după care şi-a suflecat mânecile şi a început să dea autografe. Şi, având în vedere faptul că admiratorii săi făcuseră o coadă ce se întindea până la Palatul Regal, a avut ceva de lucru. (G.L.)

NOU: Privatizarea Humanitas, ilegală? “Carcasa” lui Liiceanu primită de la Pleşu – Editura Politică a PCR – nu era aşa de goală. Cifra e considerabilă: valoarea unui bloc de patru etaje cu 16 apartamente, respectiv 1.524.900 de lei “ceauşişti”. DOVEZI

Purificarea stirilor, o noua forma de cenzura

Interesant de urmarit “purificarea” de orice remarca facuta de scriitoare la adresa imposturii disidentei lui Liiceanu & gasca in relatarile televiziunii publice TVR si ale agentiilor de stiri, cum ar fi Agerpres, care noteaza totusi iritarea audientei la discursul lui Plesu, si Mediafax, care insa consemneaza, fara sa-i inteleaga probabil semnificatia cinica, replica stupida a filosofului ciubucar din final, dupa ce Herta Muller a afirmat ca “reprezentatia” de pe scena Ateneului reprezinta “circ”: “Poate că circul nostru are un sens, poate le spune ceva”, a continuat patronul Humanitas. “Poate”, a spus scurt Herta Müller, la sfarsitului evenimentului.

UPDATE: Herta Muller despre postura in care a fost pusa de Plesu si Liiceanu: “Ceea ce fac aici e circ!”. Primul Video de la Ateneu. Se cauta inregistrarea conferintei cu “Lesu si Pliceanu”. Aducatorului recompensa 🙂

VIDEO UPDATE: Cum l-a umilit Herta Muller pe Liiceanu la scena deschisa in conferinta de la Ateneu ridiculizand si criticand falsa disidenta a intelectualilor tip Patapievici, Plesu sau Brucan. VIDEO

Bookiseala: Cum l-a umilit Herta Müller pe Gabriel Liiceanu în public

Selectie Video din Conferinta de la Ateneu, mai jos. Inregistrarea integrala de la www.radio3net.ro a fost ulterior cenzurata prin eliminare de pe net.

Herta Muller ridiculizand “disidenta” lui Plesu si Liiceanu 

SEISM IN SRI SAU RAFUIALA INTRE MASONI? Acuzat de Ohanesian de implicare in rapirea din Irak, seful Anti-Tero din SRI, gen Ioan Stefanut, pus pe liber

Ieri, adjunctul SRI, Florin Coldea, l-a schimbat din functie pe generalul Ioan Stefanut, seful Directiei Generale de Pre­venire si Combatere a Te­ro­ris­mului din SRI, sustine, pe blogul sau, Sorin Rosca Stanescu. O “decizie cu totul surprinzatoare”, arata jurnalistul. “Omul care l-a creat pe Coldea. Care l-a fa­cut ceea ce este astazi. Se pare ca Florin Coldea isi pregateste capitularea. Si, in acest scop, l-a numit in­terimar, pana la fi­nalul mandatului lui Basescu din 6 decembrie, pe omul sau de casa, Sorin Du­­nea. De trei-patru ori pe an, ge­ne­ralul Ste­fanut este decorat de structurile de informatii ame­ricane pentru merite in lupta impotriva te­ro­rismului. Si iata ca a primit de la fostul sau discipol si actualul sau sef o frumoasa rasplata, la sfarsit de an”, spune Rosca Stanescu, citat de Ziua, sub titlul “Seism in SRI”.
Despre trecerea in rezerva a lui Stefanut (foto) se zvonea inca din 2007 ca ar fi urmat sa intre in lotul Zamfir – Bidireci, mai ales dupa ce jurnalistul Ovidiu Ohanesian a sustinut ca acesta ar fi fost implicat in cazul “Rapirea din Irak”. Mie mi se pare mai interesant zvonul ca tatal sau a fost soferul lui Brucan, pe vremea cand agentul rus era ambasador “roman” la Washington.
O sa va redau mai jos, pentru documentare, un articol din 2007 despre Stefanut si aceasta poveste, din ziarul Atac de atunci, si un articol din primavara anului acesta, despre masonii din SRI, scris de frumoasa Floriana Jucan:

Ovidiu Eduard Ohanesian: “Unul dintre initiatorii rapirii a fost gen. Ion Stefanut de la Antitero!”

Jurnalistul Ovidiu Ohanesian l-a acuzat ieri pe generalul Ion Ştefănuţ, şeful Inspectoratului pentru Prevenirea şi Combaterea Terorismului (IPCT) din cadrul SRI, că a fost implicat în răpirea jurnaliştilor români în Irak. Potrivit lui Ohanesian, datele cu privire la implicarea lui Ştefănuţ în răpire i-au fost furnizate de un „oficial român“.

Jurnalistul a susţinut că fostul şef al Protecţiei Interne din SRI, generalul Ion Maranda, care „ştia tot, fără el nu mişca nimic“, a fost „măturat“ din servicii tocmai pentru că a aflat că Ştefănuţ nu ar fi fost străin de răpire şi a întocmit un raport în acest sens. Jurnalistul a refuzat însă să spună care a fost, concret, contribuţia lui Ştefănuţ la răpirea sa şi a colegilor lui, motivând faptul că a cerut Comisiei parlamentare de control a SRI să facă lumină în acest caz.

Genralul Ştefănuţ, actual şef al IPCT din SRI a scăpat basma curată din scandalul privind fuga lui Omar Hayssam din ţară, după ce Comisia SRI a decis că serviciul nu se face vinovat de fuga sirianului. Asta în ciuda faptului că una dintre unităţile conduse de gen. Ştefănuţ avea obligaţia, conform legii, să îl monitorizeze non-stop pe sirianul considerat un pericol pentru siguranţa naţională.

Ohanesian a solicitat în urmă cu o săptămână, atunci când a fost audiat la comisiei parlamentare de control a SRI, să fie audiaţi de urgenţă şi generalii Sorin Brăteanu, Ion Ştefănuţ, Adrian Isac şi Octavian Hârşeu. Mai mult, Ohanesian spune că a cerut şi desecretizarea raportului generalului Ion Maranda, care vorbea despre implicarea lui Ştefănuţ în răpirea jurnaliştilor români. „Cei din comisie m-au audiat, m-au înregistrat, şi gata. Nu au stabilit nimic. Oricum, comisiile sunt legate de mâini şi de picioare, nu prea au ce să facă. Asta e. Să vedem“, a spus jurnalistul, aduăgând că membrii comisiei nu l-au anunţat dacă îi vor audia sau nu pe ofiţerii respectivi. Jurnalistul a mai cerut şi în instanţă audierea generalilor respectivi, dar judecătoarea Sofica Dumitraşcu a refuzat, cu o excepţie. Generalul SIE Octavian Hârşeu, care însă a dispărut brusc. Deşi a fost citat de mai multe ori, acesta nu s-a prezentat la audieri.

Pentru a vă face o imagine completă a numelor implicate în acest caz, este necesar să devoalăm legăturile dintre cei nominalizaţi şi modul în care aceştia au crescut în grade. Astfel, despre şeful Secretariatului General al SRI, generalul Sorin Brăteanu, se spune că a fost „primul tătic“ al actualului prim-adjunct al SRI, Florian Coldea, pe care l-a şi năşit. Brăteanu l-a „crescut“ pe Coldea, după care l-a pasat în curtea generalului Ştefănuţ, la IPCT. În timpul scandalului privind răpirea jurnaliştilor, Coldea a fost introdus de cei doi generali SRI menţionaţi în vizorul lui Traian Băsescu, ulterior acesta fiind imediat promovat ca prim-adjunct al SRI (culmea!), exact în ziua în care preşedintele Băsescu semna decretul de trecere în rezervă a generalului Maranda. Despre Coldea mai trebuie spus că nu a dat examenul de licenţă în acelaşi an în care a absolvit studiile universitare, motivele invocate fiind „de ordin medical“ – după cum susţin oficialii SRI.

Generalul Ştefănuţ este o figură destul de controversată în serviciile de informaţii. El şi-a început activitatea la Securitate, fiind propulsat datorită faptului că tatăl său a fost şoferul politrucului Silviu Brucan, în perioada în care acesta a fost ambasador al României în SUA. Înainte de moartea lui Brucan, reporterii ATAC au încercat să îi ia un punct de vedere cu privire la ascensiunea generalului Ştefănuţ în SRI, dar acesta a refuzat să comenteze.

Generalul Octavian Hârşeu, fost număr doi în Ambasada României la Bagdad, a fost unul dintre cei mandataţi de statul român să negocieze cu ră- pitorii jurnaliştilor. Despre el mass-media a spus că ar fi ofiţer SIE, iar acesta n-a negat o asemenea ipoteză. Un alt personaj cheie în răpire este fostul ambasador al României în Irak, Ştefan Stuparu. Despre el jurnalistul Ohanesian a menţionat că a fost decorat de două ori de Băsescu ca să tacă: „El e ofiţer sub acoperire SIE şi a primit ordin să îl predea pe Munaf americanilor, a trecut peste primul-ministru şi peste ministrul de externe şi a executat ordinul. A primit ordinul de mult mai de sus. Gândiţi-vă că Băsescu l-a decorat a doua oară, cu două trei zile înainte de a fi suspendat, numai ca să tacă“. Jurnalistul a atras atenţia asupra asemănării dintre acest caz şi cel al ambasadorului României la Roma, Valentin Colţeanu, care a semnat, împreună cu alţi cinci oficiali străini, o scrisoare către Romano Prodi, urmare a căreia a fost rechemat la post: „După ce a izbucnit scandalul cu Colţeanu, MAE a răspuns răguşit, după câteva zile, că ambasadorul a avut aprobare verbală de la MAE. A primit telefon mai de sus şi el, ca şi Stuparu, adică de la Băsescu“.
05 Iunie 2007

Masoni la Ateneu

SRI masoneria ateneu Coldea Georgescu

Sambata trecuta am fost la un concert privat gazduit de Ateneul Roman.
Instrumentistii Filarmonicii „George Enescu”, condusi de maestrul Cristian Mandeal, au fost mai insufletiti ca de obicei, interpretand celebrele „Mica serenada” a lui Mozart, „Dunarea albastra” a lui Strauss, „Dansul focului” al lui Manuel De Falla, „Dansul sabiilor” al lui Khachaturian si alte minuni ale muzicii clasice, cu o forta si o expresivitate unice.
Eu ascult deseori muzica clasica in masina si am o prietena draga, cu un exceptional simt al umorului, care, de fiecare data cand se urca in dreapta, imi zice: „Auzi, tu nu te-ai saturat de manelele astea??? Tot cu Guta si Adi Minune esti?” Zambim, desigur!
Pretextul concertului a fost ca si pentru masoni a venit primavara… muzicala, ei fiind si organizatorii, si „beneficiarii” acestui eveniment.
Programul a fost superb, gandit nu doar pour le conaisseurs, ci si pentru profani.
Minunate si balerinele de la Liceul de Coregrafie „Floria Capsali”, care in pauza au incantat asistenta cu un balet impecabil.
Momentele de maxima virtuozitate instrumentala si emotie interioara, vitalizanta chiar si pentru suflete amortite, au fost shubertianul „Ave Maria”, „Adagio”-ul lui Albinoni (mai ales ca nu era cantat in memoria vreunui decedat), ci doar ca sa incante publicul prezent, si o varianta proprie, cantata in premiera, a Ochichornia.
Si, ca sa vedeti cum se nasc legendele si miturile populare… trebuie sa va povestesc ca ceea ce parea o certitudine pentru sutele de oameni prezenti in sala (si pentru cei care priviti fotografiile alaturate), si anume apartenenta mea la serviciile secrete, a fost, in fapt, o pura fatalitate. Am fost invitata la concert de organizatorul Elena Vernescu, doamna cu multa dragoste pentru cultura. Desi aveam rezervat un loc intr-o loja situata in plan secundar, in care m-am si asezat insotita de o prietena si de alti doi distinsi intelectuali, inainte de inceperea concertului, diplomatul Mircea Gheordunescu, fost director adjunct al Serviciului Roman de Informatii, pe care l-am vazut de trei ori in viata mea, m-a invitat in loja sa, aflata mai in fata, cu gentiletea unui barbat care, vazandu-ma micuta de statura, s-a gandit, probabil, sa-mi inlesneasca o vizibilitate mai buna a scenei. Si n-am refuzat invitatia. Desigur, cei din sala, care ne-au recunoscut, si-au spus fara dubii: „Iata dovada!” sau „Iata inca o dovada!” ca doamna Jucan este spioana, si de mult, nu de acum, din moment ce Gheordunescu, om vechi in servicii, o insoteste la concert! M-am amuzat mult, ma amuz si acum cand scriu, si-mi consolidez principiul potrivit caruia m-am obisnuit sa judec lucrurile in viata: nimic nu e cum pare. Iar daca va mai spun ca la dreapta statea si Florian Coldea cu sotia, legenda este deja imposibil de contrazis.
Apropo de Coldea, trebuie sa va spun ca n-am vazut in viata mea un chip mai impenetrabil, pe care nici macar muzica nu l-a miscat, ca al lui. Nu am reusit sa inteleg, nici macar sa deduc, daca i-a placut concertul, daca s-a plictisit sau daca, dimpotriva, l-ar fi vrut prelungit. Un ofiter de informatii perfect (sau poate tocmai de aceea imperfect!), care nu transmite nimic. Mircea Gheordunescu mi l-a laudat indelung, impartasindu-mi superlativele cu care toate serviciile omoloage SRI-ului le-au avut la adresa lui Florian Coldea de-a lungul timpului. Se pare ca, intr-adevar, in timp ce George Maior este cartea de vizita a institutiei, diplomatul cu discurs si portavocea in lume, Coldea conduce, in fapt, Informatiile, este omul care coordoneaza activitatea propriu-zisa. Din pacate pentru el, vorba unui prieten, este maximul ce va putea obtine in acest domeniu, intrucat directorul plin va fi intotdeauna o functie politica, iar Coldea, care s-a remarcat printr-o loialitate, de altfel laudabila, fata de presedintele Traian Basescu, nu va avea suportul unui viitor presedinte, daca il va chema altfel decat pe actualul. Ceea ce apreciez eu la Florian Coldea este nu numai relatia buna cu seful statului, cat mai ales aceea cu procurorul general, Laura Codruta Kovesi. Prietenii stiu de ce.
Am mai remarcat si faptul ca masonii sunt oameni eleganti, cu prestanta si cu aerul misterios ce-i caracterizeaza pe toti, transmitand vizibil superioritatea celui care apartine unei caste, unei organizatii superioare.
Numele a cel putin trei masoni celebri, Negruzzi, Alecsandri si Kogalniceanu, ne dominau de sus, pe de cupola Ateneului.
Am vazut oameni al caror liant raman principiile iubirii fraterne, al intr-ajutorarii (din pacate reciproce, caci rar am vazut masoni generosi cu cei din afara societitii!) si al adevarului, dar acel adevar doar de ei cunoscut si doar intre ei marturisit. Oricat ocultism ar acoperi masoneria, eu cred ca ramane o societate, si nu o secta, discreta, iar nu secreta.
Asta nu i-a educat insa, pe multi, in sensul de-a face diferenta dintre aplauzele normale pentru sfarsitul partiturii si cele nepotrivite de la sfarsitul partilor, care nu inseamna, de fapt, finalul. Avand in vedere insa ca masonii se ocupa cu organizarea politica si geostrategica a lumii, le scuzam nivelul muzical. O seara superba, in care m-am indragostit nu numai de muzica, ci si de unii oameni.

22 Mai 2009 – Q Magazine

NOTA MEA: NO COMMENT

Powered by WordPress

toateBlogurile.ro

customizable counter
Blog din Moldova