Posts Tagged ‘Cinci limbrici ai mintii – Manolescu Plesu Patapievici Liiceanu Cartarescu’

SMUCK MANOLESCU preia modelul Bubico Tismaneanu: Ambasadorul pupincuristilor bolsevici. De ce s-a omis Nicolae Manolescu din propria sa capodoperă?

August 21st, 2009 VR No Comments »

După două decenii de la prăbuşirea (în sus!?) a comunismului, încă mai înregistrăm gesturi incredibile de laşitate, sfidare violentă a memoriei, profit imoral bazat pe maladia devastatoare a subculturii galopante în proporţie de masă.
Ar fi bine ca acest drept câştigat să nu ne mai fie, în nici un fel, terfelit în minciună. Adevărul, oricât de vinovat, de neplăcut, de apăsător asupra conştiinţei, trebuie recunoscut şi asumat de demnitate. Nu pentru ca un om sau mai mulţi oameni să fie judecaţi, condamnaţi, ci, mai important, reabilitaţi; valoarea lor şi a ceea ce ne-au oferit/dăruit depăşind cu mult mai mult momentele unor rătăciri în care au crezut ori s-au prefăcut că acceptă, aflându-se şi ei sub vremuri.
O carte foarte aşteptată în aceste două decade a fost Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură (Piteşti: Paralela 45, 2008, 1451 p.). O lucrare impresionantă, care cere luni de zile de parcurs cu atenţie şi, desigur, cu folos.
Plecând de la modelul de neocolit, instrument de lucru comparabil, Istoria literaturii române, de G. Călinescu, am căutat articolul despre autorul prodigios, Nicolae Manolescu (peste 20 de volume!), dar am constatat cu tristeţe că lipseşte. Voiam să compar pornind de la cum s-a autocaracterizat Călinescu la vremea lui şi cum o face N. Manolescu acum. Un fel de “literatură comparată”.
Domnul Manolescu a recurs la o stratagemă literară şi, într-o Postfaţă, a folosit opiniile unui coleg, universitarul-scriitor Sorin Alexandrescu. Opinii care, superlativ-elogioase, nu-l avantajează pe Nicolae Manolescu. Sorin Alexandrescu, fost coleg de catedră un timp, ori că nu a citit o bună parte din scrierile colegului său, ori că omite păgubos, nu salvator, pagini din trecutul ce se opune celor afirmate de domnia-sa.
Motivaţia e de neînţeles şi am zice, cu durere, scârbavnică. Am o admiraţie pentru cultura domnului Sorin Alexandrescu, în vremea studenţiei mele constituia diferenţa (1961-1966). Îl priveam ca pe un exemplar exotic. Acum, la o vârstă înaintată, mă înspăimânt să citesc ce scrie domnia sa:
“O discuţie despre canon ar trebui să pornească de la recunoaşterea faptului evident că «ordinea literară» românească a fost stabilită de patru oameni: Maiorescu (1840-1917), Lovinescu (1881-1943), Călinescu (1899-1965), Manolescu (n. 1939). (…) Însemnătatea «celor patru» este enormă. (…) Maiorescu ridică din mâlul primordial arhipelagul genurilor şi atitudinilor literare; Lovinescu taie în pădurile şi poienile lui, contururile primelor oraşe şi conferă modernismului unica îndreptăţire a existenţei în cultură; Călinescu aduce în Istoria lui prima imagine despre sine modernă, iar Manolescu salvează decenii de-a rândul, de neghina comunistă, grâul curat.
Metafora despărţirii apelor de uscat, gestul demiurgic prin excelenţă, implică totodată indignarea apelor, respingerea formelor alternative ca antiforme. Demiurgul este şi Marele Defensor: Maiorescu ne apără de demagogie, Lovinescu de păşunism, Călinescu de naţionalism şi antisemitism în plină perioadă antonesciană, iar Manolescu respinge asalturile comuniste şi neaoşiste.”
Domnul Manolescu îşi promovează opera sa capitală pe baza unor minciuni sfruntante, jignitoare pentru generaţii. Cum a căzut în capcana aceasta? Cum a salvat decenii de-a rândul, de neghina comunistă, grâul curat, şi cum a respins asalturile comuniste şi neaoşiste?
Începând din anul 1961 (v. Viaţa românească, nr. 7) şi până 1965 (v. Literatura română de azi, Încercare de sinteză, în colaborare cu D. Micu), domnul Manolescu a fost un incredibil propagator al ideologiei literare bolşevice. Am mai scris şi nu vreau să mai dezvolt subiectul. Totuşi, pentru cei ce nu mai au acces la ceea ce Nicolae Manolescu tăinuieşte, voi puncta câteva lucruri, nu pentru a contesta pe un valoros om de cultură, ci pentru a dovedi că domnul Sorin Alexandrescu a dat un gir mincinos, condamnabil.
La vârsta de 23 ani, proaspăt absolvent şi colaborator la revista, de mare prestigiu pe atunci, Contemporanul, condusă de comunistul-ilegalist George Ivaşcu, şeful lui Nicolae Manolescu, tânărul critic făcea exact contrariul a ce se spune în Postfaţă de către Sorin Alexandrescu.
Să cităm de ici-de colo:

“Cărţile celor trei poeţi – Horia Zilieru, Anghel Dumbrăveanu şi Ion Rahoveanu – altfel diferenţiate individual, se aşează însă în unele coordonate tipice, dintre care reţinem deocamdată, ca simbol cuprinzător, lumina. Nu e doar incandescenţă a sufletului juvenil, ci un optimism funciar, bizuită pe o mare încredere în virtuţile epocii socialismului. Constructorul comunismului cultivă lumina. În poezia celor mai tineri e mărturia unor infinite rezerve de entuziasm. Lumina e puritate, candoare, dar şi dăruire optimistă idealului comunist.” (Contemporanul, nr. 11, 16 martie 1962).

Sau: “Literatura realist-socialistă este, prin natura ei, o literatură a valorilor etice, surprinzând mutaţiile profunde, determinate în cunoştinţă de ideea socialismului, promovând idealuri de viaţă noi, îndeplinind, adică, un rol educativ însemnat în formarea omului epocii noastre. Înzestraţi cu cunoaşterea ştiinţifică a realităţii, scriitorii noştri reflectă cu perspicacitate desăvârşirea făuririi con-strucţiei noi, socialiste, reflectă chipul omului nou, constructor al societăţii viitorului. Acesta este în primul rând muncitorul comunist. E o mare cucerire a literaturii noastre contemporane zugrăvirea acestui erou al revoluţiei.” (Înnoire, în Contemporanul, nr. 34, 24 august, 1962).

Să mai cităm o mostră: “Factorul hotărâtor al revoluţionării literaturii noastre este Partidul. (…) Încă în primii ani de după Eliberare, Partidul a început procesul complex şi îndelungat de închegare a unui front scriitoricesc unit, a îndrumării literaturii noastre.” (Literatura română azi, în Contemporanul, 34, 21 august, 1964).

A se observa că este vorba de articole aniversare. Ultimul slăveşte cele două decenii de la Eliberare. Un bilanţ literar al socialismului victorios. Manolescu a semnat săptămânal asemenea cronici în Contemporanul şi, normal, era bine stipendiat.
În anul 1965, împreună cu D. Micu (bineşcolit la Scânteia ani de zile!), editează volumul Literatura română de azi (se reia titlul aniversar de mai înainte!), într-un tiraj de 12.120 exemplare. Un diluviu de laude Partidului, lui Marx, Lenin, Gh. Gheorghiu-Dej şi lui Nicolae Ceauşescu şi literaturii socialiste/comuniste.
Cu asemenea propagandă bolşevică-unicat, falsificată de domnul Sorin Alexandrescu, N. Manolescu se lasă “aliniat” în continuarea iluştrilor înaintaşi: Maiorescu, Lovinescu, Călinescu.
De ce s-a omis Nicolae Manolescu din propria sa capodoperă? De ce şi-a ascuns activitatea din acel “cincinal roşu”, 1961-1965? Activitate inclusă în opera omnia atunci când a primit premiul (autoacordat!) Anonimus (50.000 de dolari)!
Domnul Manolescu nu trebuie să se apere de o activitate trecută, duşmănoasă poporului român, cu ascunderea adevărului. Bodyguarzii săi, de o ineducabilă obrăznicie, într-un delir de incompetenţă, coalizaţi într-o imnologie de lingăi, la momentul potrivit, îşi vor arăta faţa dosului cu o voluptate la fel de vicioasă ca şi aceea a profitului îndelungat. Linguşeala sordidă nu este însă primul bumerang.

“Cel mai mare critic literar român din toate timpurile”, repetent la Academie

Domnul Manolescu are un singur mare duşman: el însuşi! Şi Ceauşescu s-a convins! Dar… prea târziu! Aşa se întâmplă dintotdeauna când “minciuna stă cu regele la masă”!
Curând după evenimentul apariţiei Istoriei manolesciene, s-a născut un nou scandal legat de persoana reputatului critic literar: domnul Nicolae Manolescu, “cel mai mare critic literar român din toate timpurile”, preşedintele USR, directorul revistei România literară, profesor universitar doctor, preşedintele tuturor juriilor care decernează premii (cui trebuie!), beneficiarul celor mai “financiare” premii, ambasador al României la UNESCO (împreună cu “tovarăşu Corbu”), editorialist sportiv la Evenimentul zilei (plus Adevarul – nota mea) etc., etc., etc., a fost respins de Academia Română de la titlul suprem. Ba, chiar a doua oară!
Lingăii în derută îşi muşcă limba… Totuşi, caiafele acestea triplicitare nu au organizat, în curtea Academiei, o “demonstraţie” precum pesediştii din Ilfov în apărarea unor gangsteri plângăcioşi, care demisionează din şase în şase luni, dar nu de tot.
Dar domnul Manolescu a fost şi este un luptător. Între 1961-1965 a luptat din răsputeri pentru ca noi să înţelegem (eram student!) că “Lumina e puritate, candoare, dar şi dăruire optimistă idealului comunist”. Şi aceasta nu ca membru, după cum mereu se împăunează. Şi comunismul a învins cu asemenea sprijin de autoritate. Noi, care am fost membri, am contribuit doar cu incompetenţa noastră, plătind şi cotizaţie.
La alegerile penultime pentru preşedinte al USR a urcat de 17 ori la microfon – ţâşti-bâşti – să-şi impună autoritatea, dar un comando ardeleano-moldav, foarte strunit, l-a înfrânt. A fost ales Eugen Uricaru (transilvănean). Dar, acesta, din păcate, a “defectat” aproape de încheierea mandatului şi domnul Manolescu, concurând cu… Mihai Gălăţanu (hî, hî, hî!) şi doamna Carolina Ilica, a triumfat. Păi, cum?
Cine dintre “revoltaţii” şi “lăudătorii”, ai celui care merită, pe drept, recunoaşterea valorii domnului Nicolae Manolescu în promovarea literaturii române neomoderne între 1965-1989, nu cunoaşte concesiile lui delirante şi incomparabile la care facem trimitere? Ori n-au citit şi atunci sunt nişte sărmani ignoranţi, subculturali, şi nu au dreptul să se afle în treabă, ori au citit şi atunci, din varii motive, se prefac a nu şti şi fac dovada unei împuţite laşităţi şi… complicităţi. Posibil profitabile!
Întrebarea se adresează şi condotierului lexical, Mircea Mihăieş care deplânge în România literară (păi, unde?!), revista condusă (aţi ghicit!) de reputatul literat respins de Academia Română, lovind cu bâta cuvântului în cei care nu sunt ca dânsul sub umbrela marelui respins. “Respingerea titularizării (pentru a doua oară!) a lui Nicolae Manolescu e cel mai limpede indicator al dezastrului moral în care Academia se bălăceşte de ani şi ani de zile” (în România literară, nr. 3, 2009, p. 4). Domnul Mircea Mihăieş împinge grosier acuzele către scriitorii “vexaţi de locul modest unde-i pusese domnul Manolescu”, dar membri titulari în înaltul for şi care i-ar fi fost opozanţi.
“Academicienii care i-au spus NU” lui Manolescu îşi şuşotesc în aparteuri explicaţiile şi îşi declară oamenilor de încredere antipatia pentru criticul refuzat a doua oară” (Cotidianul, 20.1.2009, p. 18).
Acad. Marius Sala, vicepreşedinte al Academiei, nu subscrie motivaţiei de felul: “Nu-mi place de mutra lui!” şi înclină să se ia în seamă “impactul” şi mai ales “tensiunile” pe care le-a provocat în mediul literar apariţia Istoriei: “Poate şi premiile, onorurile şi atenţia de care s-a bucurat criticul au cântărit în defavoarea admiterii lui. (…) A fost invidia la mijloc, a cules toate premiile, prea mult s-a vorbit de el. (…) Nu-i o greşeală că e vot secret, e o greşeală că oamenii n-au avut tăria să spună public ce reproşuri îi aduc.” (Cotidianul).
Oare de ce? – întrebăm din nou. De ce/cine se mai teme şi după douăzeci de ani?! E posibil ca numai de ei, de ceea ce ascund şi nu vor să rişte. E întristător!
Citez tot din avertismentele penale ale lui Mircea Mihăieş: “Dacă şaptesprezece din (sic) cei patruzeci şi unu din (sic) membri titulari consideră că Nicolae Manolescu nu e demn să poarte toga academică, înseamnă că nebunia şi iresponsabilitatea au atins cote intolerabile”. “Nebunia” şi “iresponsabilitatea”?
Dar dacă acei oameni au citit ceea ce se pare că M.M. să nu fi făcut când s-a alfabetizat în opera celui ce-i oferă o pagină fixă în fiecare săptămână în prima revistă literară din ţară (ori se preface eroic că nu ştie?), cum ar fi putut să-şi ignore conştiinţa?
Păcat că un comentator de talia sa se coboară la un nivel… intolerabil. Huliganic.
“Toga de academician”? La ce i-ar folosi dacă nu este ajutat, sincer, să se delimiteze de meritele incomparabile cu care promova “lumina comunistă”, în paralel şi exact când primii neomodernişti: Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Cezar Baltag şi alţii, şi alţii luptau pentru restabilirea cursului literaturii prezente cu performanţele interbelice şi anterioare acelei perioade?
Nu-l judec şi, cu atât mai puţin, nu-l condamn pe domnul Manolescu pentru avântul tineresc. Apreciez capacitatea sa sisifică de a se maturiza şi afirma deplin şi definitiv în fruntea criticii literare postbelice.
Dar rămâne o întrebare: de ce, după prăbuşirea sângeroasă a comunismului nostru drag, domnul Manolescu a renunţat la “cronica literară”? Am avut nevoie existenţială, literară, de cuvântul domniei sale atunci, dar nici în aceşti douăzeci de ani nu ne-ar fi fost de prisos.
Arta aparţine duratei, dar minciuna? Laşitatea, cupiditatea, lichelismul, oportunismul, pupincurismul, paradirea “lingvistică” a feselor mai-marelui tău temporar, sunt sortite şi ele duratei?
Trăim o etapă turbulentă. Un tsunami al subculturii şi al imoralităţii.

de George Mirea
Surse: Zodii în cumpănă si https://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/

Posted in Uncategorized Tags: , , , No Comments »

PETRU ROMOSAN cotraataca: Mirela Corlăţan a fost plantată în redacţia „Cotidianului” de un serviciu secret. Mai multe detalii azi la "6, vine presa!"

August 10th, 2009 VR No Comments »

Petru Romoşan: „Nu am colaborat cu Securitatea”

Cel mai cunoscut scriitor din România ultimelor zile acuză că va da în judecată statul român

La sfîrşitul lunii iunie, jurnaliştii de la „Cotidianul” lansau bomba: Petru Romoşan a fost turnătorul lui Horia Bernea şi Ion Negoiţescu. Citînd amplu din documentele puse la dispoziţie de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), „Cotidianul” l-a transformat pe Romoşan într-un „caz”, caz care a luat amploare pe fondul conflictelor apărute între redacţie şi noul director, Cornel Nistorescu, prieten al criticului de artă şi analistului politic. Nu a lipsit mult pentru ca „scandalul Romoşan” să se transforme, în ăresa centrală, într-un adevărat „scandal Cotidianul”. După liniştirea apelor, Petru Romoşan, unul dintre cei mai stabili colaboratori ai Foii transilvane, vorbeşte despre cei care se află în spatele „scandalului” şi despre legăturile pe care le-a avut cu Securitatea.
– Cum comentaţi faptul că articolul despre colaborarea dumneavoastră cu Securitatea a apărut pe site-ul „Cotidianului” chiar în momentul în care Cornel Nistorescu a fost desemnat redactor-şef al publicaţiei de conducerea grupului Realitatea-Caţavencu?

– Nu cunosc detalii relevante în legătură cu preluarea „Cotidianului” într-o vineri după-amiază de Cornel Nistorescu şi postarea imediată a unui articol orientat şi „distrugător” despre mine, Petru Romoşan, pe site-ul aceluiaşi ziar. Decizia lui Nistorescu, pe lîngă dorinţa de a pune piciorul în prag din primul moment, are şi o dimensiune sentimentală. Eu, ca editor, aş fi procedat diferit: aş fi tipărit articolul în forma existentă, cu o notă a redacţiei precizînd că vor urma documente, clarificări, alte puncte de vedere. Cît despre concedierea pseudojurnalistei Mirela Corlăţan, înţeleg că ea trebuie decisă de patron, Sorin Ovidiu Vîntu, şi de reprezentantul său în redacţie, Doru Buşcu. Înţeleg aceste lucruri din presă, şi nu de la Cornel Nistorescu. Pentru a înlătura alte suputaţiuni.
– Ştiaţi că se pregăteşte un asemenea articol?

– Da, evident. Acest articol mi-l pregătesc „prietenii” mei de la CNSAS şi din „cultură”, împreună cu prietenii lor adevăraţi din servicii de cînd m-am întors, ca un prost, în România, din 1997. Desigur, CNSAS a fost inventat abia în 2000. În 2001 deja, oameni din Consiliul CNSAS citeau cu delicii anchetele la care am fost supus în adolescenţă şi se preocupau de publicitarea „cazului”. Nu m-a interesat invitaţia „amicală” a lui Patapievici de a-mi studia dosarul pentru că ştiam că o asemenea lectură, cu fotocopiile aferente, ducea automat la scurgerea în presă a dosarului. În 2005, ziariştii de la „Jurnalul naţional” au putut citi acest dosar, pus la lectură liberă la CNSAS – de altfel, singurul dosar de persoană care se găsea acolo, toate celelalte „mostre” etalate pentru cercetători fiind dosare tematice. „Jurnalul naţional” nu a considerat necesar să publice extrase din gîndirea Securităţii. În 2007 am avut prima conversaţie telefonică contondentă cu Mirela Corlăţan, care era deja în misiune. Această foarte lungă istorie nu se datorează nici vreunei anchete aprofundate, nici vreunui studiu istoric. Dacă s-ar fi făcut aşa ceva, „cazul”nu mai ajungea în ziar. De fapt, interesul „băieţilor” nu e să dovedească dacă am colaborat sau nu cu Securitatea, ei ştiu foarte bine că nu am colaborat, ba dimpotrivă (vezi Planul de măsuri, semnat şi de generalul Marian Ureche). Tot ce doresc culturnicii şi securiştii actuali e ca detalii picante din viaţa mea să ajungă în presă. Iată că, după ce s-au scremut îndelung, au reuşit.
– Aţi apelat la Cornel Nistorescu, a cărui legătură de prietenie cu dumneavoastră este binecunoscută, pentru a preveni publicarea articolului sau, ulterior, pentru a o „scoate din presă” pe jurnalista Mirela Corlăţan?

– Nu, nu am apelat la Cornel Nistorescu ca să scoată articolul din ziar. Cît despre „scoaterea” din presă a Mirelei Corlăţan, enervarea mea avea şi are o bază serioasă. Mirela Corlăţan a fost plantată în redacţia „Cotidianului” de un serviciu secret, lucru care încalcă flagrant separarea puterilor în statul de drept. Vă promit că voi reveni cu precizări, inclusiv la tribunal.

“Am castigat fabulos”

– Ce regretaţi din întregul scandal?

– Cel mai mult regret faptul că i-a fost stricată poate ultima vacanţă a fiicei mele în România. În ce ne priveşte pe mine şi pe soţia mea, calomnierea la care am fost supuşi a fost enormă, dar tot ce nu te omoară te întăreşte.
– Pentru cîteva zile, numele Petru Romoşan a fost mai folosit decît cel al preşedintelui Traian Băsescu, al premierului Emil Boc, care între timp se întîlneau cu delegaţia FMI. Aţi cîştigat ceva din faptul că, involuntar, aţi devenit „cel mai cunoscut om din România”?

– Da, am cîştigat fabulos. Toţi cei care şuşoteau despre mine pe la colţuri, liber sau „organizat”, din 1978 încoace pot să se aprovizioneze astăzi liniştit pe Internet cu bîrfe, minciuni şi insinuări, mai ales pe blogurile lui Vladimir Tismăneanu şi Ioan T. Morar sau din ziarul „Adevărul”, manevrat „intelectual” de Andrei Pleşu. În acelaşi timp însă pot citi în pdf., pe site-ul „Cotidianului”, dar şi pe altele, atît documentarul CNSAS, trimis Curţii de Apel, dar şi mie şi „Cotidianului”, ca şi Planul de măsuri care viza aneantizarea mea la Paris. Cine citeşte cu atenţie, cu judecată şi bună credinţă hîrtiile de la CNSAS, se poate lămuri, în cîteva minute, odată pentru totdeauna, despre ce e vorba.
– Din tot ce s-a scris despre dumneavoastră – reacţii în presă, pe bloguri, comentarii pe siteuri, reacţii directe ale celor din jurul dumneavoastră – ce v-a afectat cel mai mult?

– Cunosc destul de bine autenticul nivel al presei din România, ca şi peisajul cultural -scriitori, artişti etc. În plus, în ultimii zece ani, pentru a face faţă unor presiuni enorme şi stupide, a trebuit să-mi însuşesc o foarte solidă pregătire în materie de servicii secrete. Nu mă afectează deci mare lucru. În schimb, am fost plăcut surprins să văd pe bloguri şi pe forumuri că oameni care nu mă cunosc personal, care n-au nici o legătură cu mine, pot să gîndească sănătos şi independent, strict cu capul lor. E un semn bun pentru România viitorului.

Securitatea ca armată de ocupaţie

– Care e răspunsul la întrebarea ultimelor zile: „A fost Petru Romoşan turnător la Securitate”?Care au fost legăturile pe care le-aţi avut cu Securitatea înainte şi după ce aţi plecat din România?

– Nu, categoric şi definitiv, nu am colaborat cu Securitatea. Dimpotrivă, am fost, sînt şi voi fi un adversar al Securităţii. Să vă explic de ce dumneavoastră, cititorilor, ca şi ofiţerilor foşti şi actuali. Pentru că o mare parte a Securităţii a fost o armată de ocupaţie, pentru că o bună parte a serviciilor de astăzi nu servesc interese româneşti, pentru că România a fost şi este o răspîntie a imperiilor moarte, unde e foarte greu de ştiut cine pentru cine lucrează.
– Vă regăsiţi în afirmaţia lui Cornel Nistorescu: „Petru Romoşan (…) era în septembrie 1988 un erou”?

– Căutaţi-l, vă rog, pe ziaristul şi scriitorul maghiar de origine română Bodor Pal la Budapesta şi întrebaţi-l pe Domnia-Sa.
– Îi veţi ataca în instanţă pe cei care au fost implicaţi în publicarea ultimelor articole despre legătura dumneavoastră cu Securitatea?

– Vor fi cîteva procese punctuale. Dar e posibil să se pună în mişcare şi un mare proces „Romoşan împotriva statului român”. Avocaţi şi jurişti serioşi studiază această posibilitate.

Un articol de Daniel Iftene
Citiţi AICI comentariile semnate de Petru Romoşan în paginile cotidianului Foaia transilvană.
Urmăriţi Cazul Romoşan şi documentele de la CNSAS publicate de Cotidianul, AICI.
Posted in Uncategorized Tags: , , , , , No Comments »

CATARII PLESU si LIICEANU vs ROMOSAN si SOTIA: Disidenta de Paris si Heidelberg. PLANURILE ALFA si ATLAS ale Securitatii

August 6th, 2009 VR No Comments »

De la rosa canina la Compania (I). Interviu cu Petru ROMOSAN – din 2002 (!)
Petru Romosan a inceput ca poet, a continuat ca negustor de arta. Acum este directorul unei edituri importante, Compania. Securitatea facuse in anii ’80 o pasiune devastatoare pentru persoana lui, ceea ce l-a determinat sa aiba doua tentative de a trece pe jos granita spre Ungaria (in 1988). Prima data a fost prins. A doua oara a reusit sa ajunga „dincolo“. A locuit in Franta timp de multi ani, dar dupa Revolutie a preferat sa se intoarca in Romania, unde a infiintat, impreuna cu sotia sa, Adina Keneres, Editura Compania. (…)
Petru Romosan: “Sotia mea era deja la Paris, eu eram santajat in scopul de a lucra pentru Securitate (referinta istorica: tovarasul colonel Budeca, pictor amator, tovarasul care se ocupa de angajatii UAP), ca tovaras trimis in Vest, si nu puteam sa imi depun actele de plecare definitiva, mi se refuza dreptul de a depune o cerere. Prin urmare, nu aveam alta solutie decit sa plec pe jos sau sa renunt la reintregirea familiei. Dar nici sa ramin nu puteam, pentru ca institutia respectiva care ma dorea atit de mult continua sa existe. De aceea curajul meu a fost o consecinta logica a acestei situatii inextricabile. Nu am avut niciodata treaba cu Securitatea, doar ei au avut treaba cu mine. In numele adevarului trebuie sa precizez ca atita timp cit am lucrat la UAP, sapte ani, tovarasul Budeca nu mi-a facut nici un rau, dimpotriva, eu i-am produs mari dureri de cap. Mai ales in 1987, cind am reusit sa-l pacalesc major cu un pasaport pentru nevasta-mea. Cred ca bietul om a avut probleme.”
Cotidianul: După ce mai fusese contactat în vederea recrutării, Petru Romoşan a semnat angajamentul de informator pentru a-i permite soţiei lui să primească paşaportul şi să plece din România – a doua zi – Fara a da ulterior Note Informative! – Nota mea

Monica Lovinescu. Jurnal, 1981-1984. Selectii (sublinierile imi apartin):

1981, Paris

Marti 15 decembrie:

Cand ma intorc de la dentist (abcesul) il gasesc acasa pe Gabriel Liiceanu. (…) Plesu a scris un articol impotriva patriotismului, el, de cand e in Germania, n-a putut scrie un rand de filosofie.

Miercuri 30 decembrie

Toata ziua la noi, G. Liiceanu.
Totul in jurul lui Noica cu Jurnalul de la Paltinis pe care l-a tinut L. Fabulos dialog socratic si nu mai putin fabuloase sofisme. Dar cand e gresit, eronat, primejdios prin capacitatea intelectuala de a sustine orice, Noica din acest Jurnal seduce, subjuga si-si lasa regretul de a nu-l fi intalnit cand avea intre 25 si 28 de ani, singura varsta cand admite sa-ti fie “antrenor”. L. se zbate de fapt acum intr-o recunostinta si o rebeliune amara.

1983, Paris

Duminca 8 mai

Seara, Liiceanu cu sotia.

Miercuri 11 mai

Seara la Liiceanu (varul sau plecat, i-a lasat casa) la cina cu Stoichita. Cateva stiri din tara. Ulea atacat de V. pentru felul cum s-a purtat cu Plesu si evitat apoi de toata lumea, a fost internat la Marcuta. (Interesant! – nota mea)

Vineri 13 mai

Seara Liiceanu cu sotia la noi. Sorin Marculescu i-a scris ca Jurnalul de la Paltinis s-a intors de la cenzura doar cu cateva pagini taiate si lasandu-i-se lui Balaita raspunderea publicarii. S.M. crede deci ca va fi publicat. Si brusc ne intrebam impreuna – dar cu cea mai mare infiorare tot Liiceanu se intreaba – cum va reactiona Eliade la paginile atat de dure impotriva lui, dar nu numai Eliade, ci si Noica insusi, care poate fi furios de repetarea a ceea ce a spus el despre Eliade si de dezvaluirea continutului scrisorilor acestuia din urma, al carui egotism absolut il deplange Liiceanu in Jurnal. (E. da vesti despre el si nu cere niciodata de la Noica).
Acum Noica spune ca s-a terminat in Romania cu cultura pe treizeci de ani. Cum se inseala in toate pronosticurile, poate fi un motiv de speranta. (Si cat de mare dreptatea avea Noica! Faceti calculul – Nota mea)

Duminica 2 octombrie

De la trei dupa amiaza la 12 noaptea, Liiceanu la noi. (…) Ii telefoneaza la Heidelberg lui Andrei Plesu in clipa cand acesta chiar a intrat in casa. E cu Ujica, si Liiceanu scurteaza convorbirea. Dupa ce ne intoarcem de la restaurant, il recheama si vorbim si noi cu el. I-au dat drumul cu copilul.

Vineri 30 decembrie

Seara telefon Culianu – Plesu – Liiceanu. Au sosit la Paris. (…) Liiceanu imi spune ca au venit toti trei cu masina de la Hedeilberg… (Pentru a face Revelionul la Paris)

1984, Paris

Duminica 1 ianuarie

Daca exista semne pentru un in ceput de an, acesta a fost cu adevarat fast. De atata vreme ne doream sa-i vedem impreuna pe Liiceanu cu Plesu – si iata ca s-a intamplat. Toata ziua aici, de la 4 dupa-amiaza la miezul noptii…

Marti 28 februarie

Telefon de la Vlad Georgescu: va trece prin Paris la 9 martie directorul sectiei romane de la Vocea Americii, Edward Mainland, care vrea sa ma vada, sa-i recomand redactorii pentru Vocea Americii. Are trei posturi libere. Ii dau numarul de telefon de la Megeve, dar telefonam imediat lui Plesu. Ocazia pentru el si Liiceanu e unica…

Joi 1 martie

Ieri telefon de la Andrei Plesu. A fost atat de socat de sugestia cu Vocea Americii incat pe moment i s-a taiat respiratia si n-a mai stiut ce sa intrebe. De atunci discuta meru cu Liiceanu. Il lamuresc cat pot.

Duminica 4 martie

La pranz, la telefon Liiceanu si Plesu. Raspunsul – cum ne asteptam (oarecum) – negativ. Liiceanu se scuza, isi cere iertare. (…) S-au tot chinuit pana seara tarziu, ieri, apoi a cazut peste ei o pace noua cand si-au spus “nu”. (Le mergea prea bine in Romania! – Nota mea

Sambata 12 mai

Telefon Liiceanu. L-a convins telefonic Imre Toth sa fie vesel! Si face eforturi. Vin in trei, la sfarsitul saptamanii la Paris. Cu sotia si cu Plesu. (:-) – Nota mea)

Luni 21 mai

Seara cina, in Cartierul Latin, cu Liiceanu, sotia lui si Plesu.

Vineri 25 mai

Mai tarziu, ajungem la Liiceanu si Plesu (stau la Oprescu acasa) pentru o cina care nu stiam ca e de aniversare. (Dupa Revelion si ziua de nastere sarbatorita tot la Paris! – Nota mea)

Luni 28 mai

Cina cu cei doi: Liiceanu si Plesu. (…)
Liiceanu si cu Plesu, care ne asteptau seara acasa, sunt inmarmuriti cum de a avut Tudoran curajul sa faca asa ceva prin telefon. (A dat un interviu la Radio Suisse Romande impotriva redeschiderii Canalului). Si cum nu au taiat comunicatia? Si cum nu-l suprima pe D.T.?

Miercuri 30 mai

Azi, miercuri, pe la pranz, Liiceanu si Plesu, in sfarsit singuri. (Nebunaticii… – Nota mea)

Duminica 24 iunie

La Bucuresti e mare bucurie ca au fost invitati 30 de scriitori la Liege (nu stiu ce colocviu) (Printre ei si Manolescu – Nota mea) . Presupun ca e lista data de noi lui Annette pentru Knokke.

Marti 26 iunie

Marti seara telefon cu Liiceanu. Doinas urmeaza sa soseasca la Heidelberg.

Joi 28 iunie

Am citit cu un dublu dezgust cartea lui Haiduc Je refuse de tuer (Plon).
– Primul dezgust: se lauda cu familia lui de comunisti fanatici si mari securisti (taica-sau – Hirsch – adjunct al Ministrul de Interne pe vremea marii terori) si gaseste ca totul mergea bine pana la Ceausescu. (…)

Marti 3 iulie

Goma cu Ana la cafea sa-l vada pe Manolescu (revenit la dejun dupa ce de dimineata fusese la Annette). Telefoneaza si Haulica si i-l trec la telefon.
Ne spunem cu V. ca daca Manolescu n-ar fi indispensabil acolo, ar fi fost cel mai bun director al Europei Libere.

Marti 28 august

Steinhardt perchezitionat de Secu la Rohia. In jurul lui, Rosenthal fabuleaza amarnic (ar fi fost perchezitionat din pricina articolului sau impotriva Jurnalului de la Paltinis) (Catarii de la Paltinis – Revista Familia, decembrie 1983 – Nota mea). Incerc sa-i explic lui Mihnea (Berindei) ca e o aberatie.

FIN (deocamdata)

DEZVALUIRI: Alfa si Atlasul Securitatii

ZIUA prezinta astazi, fara comentarii, planurile Securitatii privind controlul cetatenilor Romaniei comuniste care calatoreau in strainatate. Printre cei avizati favorabil de politia politica in regimul Ceausescu pentru a studia sau munci in Occident, ca persoane de incredere ale statului comunist, se afla si multi favoriti ai regimurilor ulterioare: Iliescu, Constantinescu, Basescu. Oameni politici, afaceristi, intelectuali bursieri, poeti si scriitori, chiar si disidenti, calatoreau cu avizul Securitatii revenind apoi, cuminti, la matca. Nu prezentam o lista, dar asteptam de la cei care au devenit, chiar fara voia lor, colaboratori sau agenti de influenta ai regimului comunist sa urmeze exemplele deja date de alti confrati de-ai lor: daca nu au curajul pasului in fata pentru a-si marturisi vina sa faca direct pasul in spate si sa se retraga din viata publica. Romania are nevoie de un viitor euro-atlantic fara reziduurile comuniste. (D.E.)

Controlul statului totalitar asupra cetatenilor a fost intarit imediat dupa fuga generalului DIE I.M. Pacepa. Securitatea a preluat in mainile sale controlul deplasarilor in strainatate prin intermediul planurilor Alfa si Atlas – dupa cum arata istoricul Stejarel Olaru in volumul “STASI si Securitatea”. Cetatenii Romaniei socialiste nu mai puteau iesi din tara fara sa treaca mai intai pe la ofiterii de Securitate care aveau la indemana toate mijloacele legale pentru a-i recruta. Stejarel Olaru completeaza documentele de arhiva privind cele doua planuri secrete cu informatii obtinute de la fosti ofiteri de Securitate de catre istoricul Alex. Mihai Stoenescu.

Recrutarea celor care voiau sa vada Occidentul

Planul “Alfa” ii viza pe cetatenii romani care urmau sa paraseasca tara pentru o perioada mai scurta de 90 de zile. Stejarel Olaru arata in volumul amintit ca acest plan avea la baza mai multe legi comuniste (Legea 23/1971, HCM 18/1972, HCM 19/1972) legi care se refereau la modalitatea de pastrare a secretului de stat sau a felului in care se clasificau, se pastrau si se manipulau documentele. Stejarel Olaru apreciaza ca “Aceasta baza legislativa oferea posibilitatea ofiterilor de Securitate sa-i agate pe toti cei care paraseau Romania, fiind prelucrati in mod expres indiferent de motivul pentru care plecau. Planul de masuri Alfa referindu-se la cetatenii romani care urmau sa se intoarca din calatorii prevedea ca acestia sa fie contactati de un ofiter de securitate”, insa nu neaparat in toate cazurile.
In esenta planul Alfa prevedea pregatirea contrainformativa a cetateanului roman, acesta urmand ca la intoarcere sa declare daca i s-a retinut pasaportul fara motiv, daca a fost contactat de politie sau reprezentanti ai altor institutii straine, daca s-a incercat atragerea lui in activitati potrivnice statului roman sau daca i s-a cerut efectuarea de intermedieri pentru cetatenii romani care aveau rude in strainatate. Practic, sa dea o informare detaliata.
Stejarel Olaru arata in volumul “STASI si Securitatea” ca “Daca cei care plecau in strainatate pe perioade de numai pana la 90 de zile scapau destul de usor, semnand o declaratie sau doua la intoarcere, cetatenii romani care paraseau tara pentru perioade mai mari, fiind vorba numai de cei care plecau in interes profesional, aveau mai mult de suferit. De altfel, masura luata de Securitate era extrem de perversa, fortandu-i pe acestia sa devina in marea lor majoritate informatori sau agenti ai politiei politice din Romania. Masura era prevazuta in celalalt plan al Securitatii, intitulat Atlas care avea la baza acelasi cadru legislativ”.

Securitatea aviza bursierii regimului

In principiu, conform planului Atlas, Securitatea putea recruta ca informator pe orice cetatean roman care urma sa se deplaseze in strainatate in interes de serviciu sau la burse, unde plecarea era avizata tot de Securitate. Stejarel Olaru descrie in volumul citat procedurile complexe intreprinse de politia politica din Romania pentru a indeplini planul Atlas.
Verificarile efectuate de Securitate demarau cu o cautare a respectivului candidat la o deplasare in strainatate in evidentele proprii pentru a vedea daca nu cumva acesta fusese recrutat deja mai inainte. In cazul in care eventualul calator sau bursier nu era cuprins in cartotecile Securitatii se trecea la investigatii de domiciliu si serviciu in cadrul carora se adunau cat mai multe informatii personale. Dupa parcurgerea acestei etape avea loc contactarea directa si propunerea de colaborare. Cu aceasta ocazie respectivul primea un nume conspirativ si o parola, devenind colaborator oficial al Securitatii.

Colaboratori recompensati cu grade

“Am descris acest mecanism perfid si corupt al Securitatii pentru a arata ca incepand din anii ’80, aproape fara exceptie, cetatenii romani care lucrau in strainatate sau erau reprezentanti ai companiilor romanesti de stat in exterior, colaborau cu o ritmicitate clara cu Securitatea, cei mai multi dintre ei fiind informatori, putini fiind recompensati cu grade de Departamentul Securitatii Statului. In alte conditii, activitatea lor in strainatate nu ar fi fost posibila pentru ca pur si simplu nu era permisa de autoritati” – afirma Stejarel Olaru in lucrarea sa referindu-se la cetatenii romani care au parasit Romania socialista in interes de serviciu in perioada 1978-1989.

Norme de avizare securistica

Planurile Alfa si Atlas au fost extinse in 1987 prin intermediul unor “Norme privind competentele, atributiile si sistemul de lucru referitoare la avizarea persoanelor care se deplaseaza in strainatate, in interes de serviciu sau personal” – publicate integral de Marius Oprea in volumul sau “Banalitatea raului – O istorie a Securitatii in documente 1949-1989”. Planul a fost alcatuit din ordinul sefului Departamentului Securitatii Statului Tudor Postelnicu si a fost avizat de generalul colonel Iulian Vlad. Dupa o ampla introducere de conformitate in care se arata ca “la baza elaborarii acestor norme au stat orientarile si indicatiile date de secretarul general al PCR, tovarasul Nicolae Ceausescu” se trece la descrierea modului de avizare a calatoriilor in strainatate.
Practic, Securitatea concentra in mainile sale avizarea calatoriilor in strainatate pentru esalonul de varf al societatii romanesti: directori din ministere, directori de intreprinderi, sefi de servicii pentru laboratoare sau sectii, toti cei care isi desfasurau activitatea in Ministerul Afacerilor Externe sau in sistemul comertului exterior, toti cei incadrati in “institute de cercetare” alaturi de toti cetatenii romani “care aveau acces prin natura muncii la date si documente cu caracter secret de stat sau isi desfasoara activitatea in compartimentele de protocol sau birourile de documente secrete”.

Oceanul, Rutierul si Mercur

O deosebita atentie in ceea ce priveste avizarea unei calatorii in strainatate pentru o durata mai mare de 30 de zile era acordata “categoriilor de persoane expres prevazute in programele si planurile de masuri aprobate de conducerea Departamentului Securitatii Statului in actiunile Atlas, Oceanul, Rutierul, Mercur si altele similare care se deplaseaza in strainatate in interes de serviciu”.
Numele acestor operatiuni sunt sugestive pentru categoriile socio-profesionale din care faceau parte cei ce trebuiau sa colaboreze cu organele. De asemenea, Securitatea acorda atentie “Persoanelor care se deplaseaza in strainatate la specializare peste 30 de zile si care trebuie sa fie de regula surse ale organelor de Securitate, cu respectarea hotararii de partid care reglementeaza aceasta problema. Se impune ca aceste persoane sa fie bine verificate si testate, atat in tara cat si in exterior, existand o sincronizare intre cadrele verificate sau folosite pe aceasta linie de Securitatea interna si unitatile speciale, spre a se evita paralelismele sau suprapunerile. Dupa caz, avizele pot fi comune”.
Si in mod natural, organele de Securitate mai erau foarte atente in ceea ce priveste calatoriile in strainatate ale “persoanelor din reteaua informativa sau care sunt in supraveghere ori urmarire informativa de Securitate, indiferent daca sunt incadrate in munca, sunt liber profesioniste ori pensionate”. Nici pasarea nu iesea din tara fara avizul Securitatii.
George DAMIAN / ZIUA

Posted in Uncategorized Tags: , No Comments »

CACIALMAUA Institutului-fantoma de "Istorie a Religiilor" PLESU-OISTEANU. Precizari in tara lui Eliade si Culianu – Un studiu cenzurat de Revista ROST

August 6th, 2009 VR No Comments »

PRECIZĂRI IN ŢARA LUI ELIADE SI CULIANU

Formula “în patria lui Eliade si Culianu”, folosită de Teodor Baconsky în Dilema veche (nr. 239/ 11 sept. 2008) pentru a camufla cacialmaua numirii Institutului de istoria religiilor (ihr-acad) cu numele lui Culianu, am regăsit-o la dir. IHR Andrei Plesu în discursul din 20 oct. 2008, unde trebuia să escamoteze acel hocus pocus prin care Mircea Eliade a fost înlocuit printr-un Culianu înobilat de securistul Antohi cu titlul de “nou Eliade”. Evident, formula lui T. Baconsky (1), preluată de Pleşu (sau vice versa) conţine un fals: patria lui Culianu este patria ciuntită (de Bucovina de Nord, Basarabia si Cadrilater) a fostului asistent al lui Nae Ionescu de la Universitatea din Bucureşti. De fapt, menirea acestei false formule nu este aceea de a atrage atenţia asupra micşorării patriei lui Eliade, ci este de a-l coborî pe marele Eliade la nivelul lui Culianu. Formula a fost repetată de Pleşu după Baconsky pentru impunerea acestui neadevăr, pentru propagarea falsului prin care Culianu este făcut de-o potrivă cu Eliade. Dar “patria lui Eliade şi Culianu” este o formulă de-a dreptul vrăjitorească, ea având în sine capacitatea de a face pustiu în jur.
Atenţia celor înteresaţi de istoria religiilor în România lui Mircea Eliade, Nae Ionescu, Ioan G. Coman, Lucian Blaga, Constantin Micu-Stavilă, Mircea Vulcănescu, Irineu Mihălcescu, Vasile Gheorghiu (prof. teologie Cernăuţi), Th. Simensky, Gheorghe Muşu, Cicerone Poghirc, Sergiu Al-George, Arion Roşu, Angelo Moretta, Anton Dumitriu, Horia Stamatu, Vintilă Horia, Stan M.Popescu, Nichifor Crainic, Teodor M. Popescu, Benedict Ghius, Iustin Moisescu, D. Stăniloaie, etc., magic dirijată de formula repetată ritualic, “patria lui Eliade şi Culianu” se va focaliza negreşit pe cei doi, pe Eliade si Culianu, sau doar pe unul din doi (în orice caz nu pe Eliade căruia i se tot pun în cârcă închipuite vinovăţii politice, nicicând dovedite).
In nr. 83 din noiembrie 2008 al revistei Oglinda literară a apărut numele fişierului (“cacialmauaIIR”) în dreptul titlului articolului meu: Un hocus-pocus si o cacialma: numirea Institutului de Istoria Religiilor cu numele lui Culianu (p.3895). Faptul poate deruta în măsura în care mi s-ar putea atribui pe nedrept un gând pe care nu l-am avut, întrucât nu consider înfiinţarea Institutului de Istoria Religiilor (aflat sub tutela Sectiei de istorie a Academiei) o cacialma. In schimb, extrem de nepotrivită îmi pare numirea Institutului cu numele unui discipol al lui Eliade, dar si al lui Sergiu Al-George si Cicerone Poghirc (dintre profesorii români pe care i-a avut).
In articol notasem că Ioan Petru Culianu a scris în bio-bibliografia alcătuită în noiembrie 1990 că n-a apucat să fie angajat ca profesor asociat (sau conferenţiar) de istoria religiilor la Divinity School. De aici cacealmaua de a nesocoti poziţia academică si onorurile conferite lui Eliade, spre a da (în cadrele unui for academic) întâietate discipolului Culianu (nerecunoscut drept mare savant de mediul academic american şi nici de cel francez unde si-a trecut în zece ani doctoratul de Stat), numind Institutul de istoria religiilor întemeiat “sub auspiciile Academiei Române”, cu numele unui visiting professor la Chicago.
La un an de la moartea lui Eliade, un universitar american din şcoala de la Chicago scria despre Culianu că ar fi un “est-european” promiţător, după opinia lui Eliade, “the most promising young scholars in the History of Religion” (Kitagawa, 28 sept. 1987 în rev. Obs. Cult., nr.87/23 oct.2001). Aşadar, la data când lista celor cinci volume de istoria religiilor scrise de savantul I.P.Culianu era deja completă(2), în America era considerat un tânăr promiţător, si nicidecum savantul de renume mondial, marea personalitate comparabilă cu Eliade sugerată de formula lui Pleşu/Baconsky. In paranteză fie spus, recunoaşterea “internaţională” a savantului Culianu, atâta câtă este ea, se datorează ascocierii numelui său cu cel al lui Eliade, ceea ce a echivalat (uneori la propriu, cum s-a întâmplat cu Dicţionarul religiilor tradus în 15 limbi) cu o confiscare a gloriei lui Eliade (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Lichidarea lui Eliade prin tertipuri).
In total dezacord cu afirmaţiile lansate vreme de aproape două decenii despre “strălucita sa carieră” de istoric al religiilor, în bio-bibliografia redactată în vederea angajării permanente la Divinity School, I.P.Culianu consemnează că, luându-şi doctoratul de Stat în 1987, nu a predat istoria religiilor decât în anul universitar 1987-1988 si atunci doar ca “visiting professor la Divinity School si la Universitatea din Siena-Arezzo”.
Desigur, visiting professor (plătit cu ora) a fost si Sergiu Al-George, la Universitatea din Bucureşti. Dar ce diferenţă! E suficient să se citească “corespondenţa ştiinţifică si colegială, la rang de paritate” (apud. Alexandru Paleologu) purtată de Sergiu Al-George cu Jean Filliozat, Madelaine Biardeau, Claude Levi-Strauss, Giuseppe Tucci, Johannes Schubert, Pavel Poucha, etc (3) si să se compare scrisorile lui Sergiu Al-George către Eliade cu misivele din Italia si din Olanda trimise maestrului său de Culianu (v. Dialoguri întrerupte, Polirom, Iaşi, 2004).
Tot în nr. 83 al revistei Oglinda literară, în cea de-a treia parte a articolului meu Culianu în locul lui Eliade? (p.3858) s-a strecurat o greşală pe care n-am mai putut s-o îndrept, desi în site-ul meu (www.geocities.com/isabelavs/ ) o remediasem. Citind în volumul Convorbiri cu si despre Eliade (editor M. Handoca, Ed. Humanitas, Buc., 1998) înterviul lui Culianu din 1981, am crezut că la un moment dat el face referire la postul de radio din Bucureşti, de unde am dedus că a fost în ţară. De fapt, Culianu vorbise la BBC, iar cele scrise de mine despre revenirea în ţară nu aveau temei. Eroarea se înscria însă perfect în seria excepţiilor de la regulă pe care le semnalasem în comparaţia dintre Ion Omescu şi Culianu, exilaţi amândoi în 1972. Primul, o personalitate de valoare recunoscută în Occident, un specialist în Shakespeare premiat de Academia Franceză de care comuniştii din ţară se făceau că nu ştiu, că nu există, Ion Omescu fiind ostracizat, ca toţi ceilalţi exilaţi. In schimb, Culianu, care nu impresionase prin nimic ieşit din comun lumea istoricilor religiilor, era puternic mediatizat înainte de 1989 (de Oişteanu si Antohi) cu interviuri si recenzii în reviste academice.
La Institutul de Istoria Religiilor pe care Pleşu a ţinut să-l numească “Ioan Petru Culianu” se pare că a ajuns si biblioteca indianistului Arion Roşu. Îmbucurătoare este şi vestea că directorul interimar al institutului înfiinţat prin H.G. nr.32/ 9 ian. 2008 a desemnat pe unul din cei cinci angajaţi să fie secretar al Consiliului ştiinţific. Cum bine se ştie, Institutul de istoria religiilor înfiinţat de Andrei Pleşu în 1990 sub cupola Ministerului Culturii a funcţionat (condus de Radu Bercea) vreo 14 ani fără Consiliu ştiinţific. Să nu se repete ilegalitatea petrecută la Institutul “Sergiu Al-George”, noul institut “Ioan Petru Culianu” se mândreşte a-l avea drept secretar ştiinţific pe autorul următoarelor rânduri: “Vizitator care, initial, nu îti putea preciza câte luni va rămine la Chicago, Eliade s-a transformat de mult timp intr-o categorie, cumva genetică, a studiilor transcontinentale de istorie a religiilor. Acesta e si suportul prin care noua carte a lui Bryan Rennie [Changing Religious Worlds. The Meaning and End of Mircea Eliade. Religious Studies, Albany, State University of New York Press 2001, 306 p.] se justifica. In ceea ce ne priveste, acest meaning a survenit, cu toate volutele lui, in intervalul 1927-1943, pentru ca de acolo pina in 1967 sa se monumentalizeze tacerea ca sonorizare a unui sfirsit impus. De atunci încoace, nu exista in fond nici un semn definitiv ca prodigiosul înregistrat de Eliade a primit o comparabilă montură a receptarii, si aceasta nu e o operatie pe care trei schitari ale asimilarii si doua comentarii favorabile ei o vor putea dezlocui” (Eugen Ciurtin, în rev. Observatorul Cultural, nr. 92 din 2001).

Isabela Vasiliu Scraba

Eseist filosof, istoric al filosofiei
Membra a Uniunii Scriitorilor din Romania
Sectia Critica-Eseistica
_______
Note: 1. Invocând universalismul lui Cantemir, Teodor Baconsky consideră că între Universitatea din Bucureşti, politizată la maximum spre a scoate comunişti de nădejde (pe modelul lui Andrei Pleşu, secretar al Biroului Organizaţiei de Bază a tineretului comunist din Institutul de Istoria Artei), si Universitatea bucureşteană absolvită în 1928 de Mircea Eliade n-ar fi fost nici cea mai mică diferenţă. Dacă ar fi citit ultimul interviu al lui Culianu din decembrie 1990, ar fi aflat opinia ceva mai realistă a profesorului invitat la Divinity School “că în viaţa unui om care a trecut prin şcoala de tip marxist mai rămâne uneori un anumit tip de gândire simplistă”. Culianu se pare ca n-avea inocenţa lui Teodor Baconsky care nu poate distinge diferenţa între pregătirea universitară oferită de învăţământul de tip marxist (prelungit după 1989 in forme modificate conjunctural) si pregătirea lui Eliade cu personalităţi de anvergura intelectuală a unui Nae Ionescu, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Mircea Florian si ceilalţi profesori care pe atunci făceau faima universităţii bucureştene. Cum bine se ştie, după 1945 învăţământul superior românesc a fost golit de personalităţi (fie rămase în Occident, precum Mircea Eliade, Nicolae Herescu, etc., fie ucise sau întemniţate) si asezonat cu politruci în slujba ocupantului sovietic al ţării ciuntite.
Iată fragmentul din articolul lui Baconsky la care ne-am referit: “degeaba a reuşit cultura de sorginte cantemirească să pregătească –prin anii treizeci [pe Mircea Eliade] si, respectiv şaptezeci [pe membrul PCR, Culianu] ai veacului trecut –personalităţi care, salutar instalate la Universitatea din Chicago -[Eliade, cu un profesorat de trei decenii, ar fi fost, după Baconski, la fel de salutar instalat precum I.P. Culianu, ajuns acolo ca visiting professor] -, au contribuit [si Eliade, si Culianu, fără nici o diferenţiere între contribuţiile celor doi] atât de convingător la dezvoltarea unei ştiinţe si, respectiv, istorii generale a religiilor… E absurd să deţinem în patrimoniul românesc nume de asemenea anvergură [Eliade coborât spre a avea aceeasi anvergură precum Culianu] si să nu formăm cadrul menit să le valorifice moştenirea” (v. Teodor Baconski, Din polul opus, în rev. Dilema veche, nr. 239/ 11 sept. 2008). “Valorificarea moşternirii” ar reprezenta tocmai numirea cu numele lui “I.P.Culianu” a Institutului de Istoria Religiilor condus de Plesu, fapt nespecificat în articolul din Dilema veche, cacialmaua acestei numiri fiind prea din cale afară de evidentă.
2. La data când profesorul Kitagawa nu văzuse în Culianu acel savant de care se entuziasmează peste măsură istorici ai religiilor precum Patapievici, Pleşu, Oişteanu si Antohi, Ioan Petru Culianu îşi publicase deja cele cinci volume de autor. După Pleşu si ceilalţi, opera în cinci volume a lui Culianu (din care nici unul premiat de Academia Franceză, sau măcar de cea Italiană),“bate” opera stiinţifică în patruzeci de volume a lui Eliade, premiată de cele mai prestigioase academii occidentale. Iată desfăşurarea cronologică a volumelor de istoria religiilor publicate de Culianu: (a) licenţa din noiembrie 1975, Gnosticismo e pensiero contemporaneo: H. Jonas (1985); (b) Mircea Eliade (1978); (c) lucrarea de 3eme cycle din 1980, Experiences de l’extase (1984); (d) Eros et Magie a la Renaissance (1984) bazată pe licenţa de la Bucureşti din 1972 si (e) teza pentru doctoratul de Stat din 1987, Recherches sur les dualismes d’Occident. Analyse de leurs principaux mythes tipărită întâi la Lille. In rest, protejatul lui Eliade a editat separat părţi din volumele mai sus menţionate, a scris lucrări de beletristică şi a lucrat la volume colective. Cei care-i atribuie mai multe cărţi ştiinţifice le dublează sau triplează pe acestea cinci pornind de la faptul că ele au fost publicate cu nume diferite în franceză, italiană si engleză (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade si Culianu în universul minciunii post-decembriste).
3. v. Corespondenţa Sergiu Al-George în rev. Biblioteca indica, nr.3/1998, număr îngrijit de indianistul Vlad Sovărel, traducător din Mistica tantrică (Ed. Herald, Bucureşti, 2004, ed.II-a, 2008).

Posted in Uncategorized Tags: , , , No Comments »

UN FALS filozof al religiilor (PLESU) despre Eliade – Studiu refuzat de Revista ROST pe motiv ca e "supt din pix", apud C. Tarziu

August 6th, 2009 VR 3 Comments »

Motto: “Aş vrea să pot scrie odată acest lucru grozav: teroarea istoriei este teroarea omului faţă de om (…). Viitoarele capodopere ale literaturii universale se vor crea pornind de la această terifiantă experienţă” (Mircea Eliade, 29 ian.1944)

Aservit comandamentelor politice dinainte de 1989, Andrei Pleşu l-a “reconsiderat” pe Eliade într-un articol scris şi publicat prin 1984-1985, cuprins în volumul post-decembrist Limba păsărilor (1994). Recenzând cartea apărută la fosta Editură Politică condusă înainte de 1990 de Valter Roman, tatăl premierului de după Revoluţia din decembrie 1989, George Pruteanu scria că autorul textelor disparate cuprinse în ea reuşeşte performanţa “să nu renunţe la comprehensiunea jovială chiar şi a adevărurilor solemne”. Rândurile lui Pruteanu denotă simpatia faţă de “angelologul” Pleşu, cum îi plăcea prin acei ani să fie numit. Dar si nivelarea materialist-dialectică încurajând “modul jovial” de înţelegere a adevărurilor solemne. După un an de frecventare a mediilor occidentale în calitate de ataşat cultural la Londra şi la Lisabona, Mircea Eliade observase că unii scriitori au tendinţa de a-şi însuşi “filozofia la modă a timpului în care trăiesc, chiar în aspectele ei cele mai sterile şi mai vulgare” (Jurnal, 29 mai 1941).

Pentru ca lucrările ştiinţifice ale lui Eliade să nu dăuneze materialismului şi nivelării culturale din comunism, ele au fost tipărite cu mare greutate şi multă parcimonie (1). La data “reconsiderării” istoricului religiilor, publicul românesc era foarte avid de Eliade. Poate de aceea în articolul său, spre a mai tempera spiritele înfierbântate de ecoul sucesului marelui Eliade, Andrei Pleşu plasează din start două neadevăruri crase, ambele cu vădite tendinţe manipulatorii în sensul micşorării realei aprecieri de care s-a bucurat (2) faimosul istoric al religiilor. De o certă vioiciune în exprimarea falsurilor şi a incoerenţelor ideatice menite a ilustra o aşa-zisă componentă sud-est europeană a gândirii lui Eliade, nomenklaturistului nu-i reuşeşte altceva decât să demonstreze duplicitatea culturii comuniste a cărei victimă predilectă a fost şi continuă să fie Mircea Eliade.

Cum am menţionat deja, articolul debutează cu nişte informaţii bibliografice dubioase. “Primul text monografic dedicat, în Occident, lui Mircea Eliade a apărut în 1963”, notează Pleşu desconsiderând adevărul care nu era greu de aflat: deja în 1960 era apărută cartea lui Welbon, Image of Man, an anthropogeny by a Historian of Religions: Mircea Eliade (v. M. Eliade, Contribuţii biobliografice, de M. Handoca, 1980, pp.98-99). Pleşu scrie aceste lucruri făcându-se că nu ştie de cartea lui Handoca, aflată în majoritatea bibliotecilor publice din Bucureşti. Oricum, dacă cineva ar fi vrut să comenteze neadevărurile strecurate de el ca din întâmplare, teroarea ideologică permanentă determina refuzul articolelor cu accente critice, catalogate a priori drept “atac la persoană”. În plus, revistele importante se aflau sub controlul comuniştilor internaţionalişti, adică a grupării “literare” din care Pleşu făcea parte (v. Cartea albă a securităţii, 1996).

Desigur Mircea Eliade era perfect la curent cu duplicitatea acestei mafii literare care deţinea poziţile cheie în cultura română şi care amâna cât putea publicarea operelor sale. De aceea filosoful religiilor n-a ezitat să-i dea biografului său 3000 de franci francezi (v. Jurnalul) ca acesta să poată plăti în 1980 tipărirea volumului Mircea Eliade-Contribuţii biobibliografice, indiferent unde. Numai că această soluţie implica riscul desconsiderării cărţilor astfel apărute, şi atunci, ca şi acum.

In fraza care succede primeia: “A urmat o destul de lungă tăcere, după care însă, începând din 1976 exegeza (…) a intrat într-o fază de acumulare galopantă”, atât partea cu “lunga tăcere”, cât si imaginarea unui moment -1976- în care situaţia s-ar fi îmbunătăţit sînt pure invenţii ale lui Andrei Pleşu care nu pot fi probate prin nimic. După 1963 până la volumul din 1976 a lui Saliba nu a urmat nici o “o tăcere”, fie ea lungă ori scurtă, cum doreşte, prin cel de-al doilea neadevăr, a-şi induce în eroare cititorii fostul conducător a tinerilor comunişti din Institutul de Istoria Artei.
Pentru că tezei de doctorat de la Northwestern University din 1960, i-au urmat cartea americanului Altizer din 1963 (singura amintită de Pleşu), urmată şi ea de teza de doctorat despre Le Thème du Temps dans l’oeuvre de Mircea Eliade prezentată la Université catholique de Louvain în1965. Un an mai târziu apărea în Italia la Università di Bari o altă teză dedicată operei lui Mircea Eliade. In America s-a publicat în 1968 exegeza lui Schreiber, The value of History and of Jesus Christ în the works of Mircea Eliade, iar în 1969 apărea masiva lucrare de 460 p. (Myth and Symbol. Studies in Honour of Mircea Eliade) în care Eliade era omagiat de cele mai mari personalităţi ale timpului (G. Tucci, P.Ricoeur, G.Dumezil, G. Scholem, W. Mueller, E.Benz, U. Bianchi, E.Junger, G. Spaltmann, universitarii spanioli de origine română: Vintilă Horia, George Uscătescu şi scriitorii Emil Cioran şi Vigil Ierunca, etc.).

Myth and Symbol din 1969 – pe care auto-intitulatul “filosof al religiilor”(3) se face că nu-l ştie (cum “nu-l ştie” nici Editura Humanitas care în două decenii n-a avut timp să afle de existenţa volumului, pentru a-l traduce şi tipări în româneşte) -, a fost urmat în America de două teze de doctorat despre Mircea Eliade în 1970, trei în 1971, două în 1972 şi una la Toronto în 1973. Între 1973 şi 1976 în Japonia s-au tradus şi tipărit în 13 volume operele marelui istoric al religiilor, desigur însoţite de felurite exegeze ale gândirii savantului. In 1974 s-au publicat trei doctorate despre Eliade la Louvain, unul la Otawa în 1975, alte două la Louvain în 1975, iar în 1976 nu a apărut doar “Homo religiosus” in Mircea Eliade a lui Saliba, ci şi un volum de exegeză semnat de profesorul de la Universitatea din Roma, Leo Lugarini, Tema del sacro: R. Otto e Mircea Eliade.
Aşadar de o “tăcere destul de lungă”, – pe care n-am greşi prea mult s-o numim “tăcere totală” -, nu poate fi vorba decât în ce priveşte receptarea ştiinţifică a operei de filosofia religiilor scrisă de un istoric al artei. Precizarea noastră nu ţine de biografia lui Pleşu. Ea are în vedere mai ales iubirea de frumos a acestuia. Intr-adevăr, acel opus magnum al său apărut în 2003 încântă privirea cu vrăbiile sale stilizate. Agăţate pe sârmă una lângă alta, cele trei înaripate se regăsesc cu precizie în susul fiecărei pagini din cele 280 ale cărţii: şi pentru bucuria artistică şi să nu se uite că este vorba de o carte Despre îngeri!

In ce-l priveşte pe Eliade, numai în perioada celor 14 ani avuţi în vedere de Pleşu (între 1963 si 1976) despre numeroasele sale cărţi de istoria religiilor s-au scris vreo 20 de lucrări de doctorat în SUA, Canada şi Europa occidentală, fără a mai pune la socoteală studiile ample care i-au fost consacrate de diverşi autori occidentali în 6 volume colective apărute pe la diferite universităţi în această perioadă (v. M. Handoca, Mircea Eliade-Contribuţii biobibliografice, 1980, pp.100-101) asta desigur fără a considera că anul 1976 ar fi produs vreo schimbare în ritmul de apariţie a exegezelor la opera lui Eliade.

Cum bine se ştie, dar se ocultează în mod răuvoitor, Mircea Eliade a fost membru a cinci Academii şi profesor honoris cauza a zece universităţi. Generaţii întregi au învăţat în Occident carte după lucrările lui. Marele istoric ale religiilor a fost permanent onorat de lumea academică pentru activitatea sa ştiinţifică. “Acumularea galopantă” (apud. Pleşu) a preţuirii sale ca istoric al religiilor a culminat cu tipărirea (post-mortem) la Macmillan (New York, 1987) a celor 8 volume duble la care profesorul de la Chicago a fost redactor şef: Mircea Eliade, The Encyclopedia of Religions (16 volume). Citarea culegerii de “studii omagiale publicată de H.P.Duerr” (unde există şi un articol scris de Culianu) ca un fel de culme atinsă în 1984, chiar un adevărat Everest al aprecierii de care s-a bucurat faimosul istoric al religiilor aduce o notă înveselitoare în articolul lui Pleşu.

În fapt, prin toate onorurile academice care i s-au conferit, Eliade a fost răsplătit de confraţii săi de-a lungul întregii vieţi pentru profunzimea gândirii sale şi pentru reala îmbogăţire a patrimoniului de valori culturale a omenirii. Mircea Eliade nu este un produs al unor maşinaţii politice puse în funcţiune din timp. El n-a fost predestinat de alţii să ocupe o poziţie proeminentă. Eliade n-a ajuns la premii si onoruri pe criterii extra-culturale, într-o atmosferă de teroare ideologică exercitată constant în România ciuntită şi batjocorită prin inventarea limbii moldoveneşti, aşa cum s-a întâmplat cu Pleşu, fost membru de partid împins în faţă din cea mai fragedă juneţe prin publicarea primelor sale conspecte de istoria artei, la vremea când Ion Frunzetti (1918-1985) avea 53 de ani şi putea scrie cu mult mai mult folos pentru cultura românească, fiind din adevărata elită. Doar Andrei Pleşu, după trei decenii de mediatizare – de la debutul din 1971 cu acele notiţe din albumul Corot (Antologia şi traducerea textelor, selecţia imaginilor şi cronologia: ANDREI PLEŞU) -, continuă să fie un scriitor notoriu, dar, din păcate, cu o notorietate slab susţinută de operă.

Alexandru Dragomir îi spusese tânărului Fabian Anton că există oameni care nu sînt faimoşi de pomană, cum a fost Noica, de pildă. Andrei Pleşu a reuşit performanţa de a deveni notoriu rămânând un scriitor ca mulţi alţii, autor al unei firave opere “ştiinţifice” lăudată prin reciprocitate şi prin relaţii clientelare, un eseist diferit de alţi eseişi prin cele două ministeriate. Un faimos scriitor de limbă română cu atât mai “singularizat” cu cât nici ca ministru al culturii, nici ca ministru de externe nu s-a preocupat să lămurească politicienii din vest cum este cu limba şi cu etnia “moldovenească”, ocupat cum era să le spună că România e “ţara lui Dracula” (4). E drept însă că ambele posturi au coincis cu vreo zece distincţii academice, recolta mai bogată fiind la cel de-al doilea portofoliu ministerial, deşi între timp nu-i mai apăruse nici o nouă contribuţie ştiinţifică la filosofia religiilor.

La urma urmelor, pentru notorietatea lui Pleşu nu a fost necesară scrierea niciunui volum de istoria religiilor, fiindcă publicarea unui plăpând curs post-decembrist “despre îngeri” şi tipărirea unor colecţii de articole de manipulare ideologică şi post-ideologică (în stilul articolului despre Componenta sud-est europeană a gândirii lui Mircea Eliade) nu intră în categoria istoriei religiilor. Sigur, asta este părerea noastră. Dar ea e indirect confirmată de Andrei Pleşu care pentru propriile-i producţii de “filosof al religiilor” a inventat o rubrică specială pe care a botezat-o “religie şi modernitate”.

Inedita direcţie de cercetare a istoriei religiilor a fost omologată cu prilejul înfiinţării Institutului de Istoria Religiilor (ihr-acad) pe care îl conduce (H.G. nr. 32/09-01-2008). Si, ca să nu rămână nici un dubiu asupra insolitului gen de cercetări preconizate pentru această nouă rubrică a istoriei religiilor, e suficient să menţionăm cartea despre “alunecările fasciste” ale Bisericii ortodoxe din România interbelică scrisă de specialistul în ortodoxie al Institutului, care, fiind în Elveţia, visa să scrie despre “fasciştii” Eliade, Cioran, Eugen Ionescu, dar i-a luat-o Alexandra Laignel-Lavastine înainte (5). Theodor Cazaban observa escalada în confuzie pornită de la cuvântul “legionar”, însemnând fascist, “fascist” însemnând nazist, iar “nazist” însemnând ce-i mai rău pe lume: “In acest amalgam, în această escaladă de confuzie se poate practica orice fel de manipulare”, concluziona jurnalistul.

Spre a evidenţia provincialismul lui Eliade, Andrei Pleşu s-a gândit să fie original si să nu repete ce-au spus alţii mai ştiutori decât el despre românitatea latentă în toate scrierile renumitului profesor de la Chicago, format la o excelentă universitate românească în efervescenţa culturală a unei ţări libere şi respectate la Societatea Naţiunilor datorită miniştrilor care o reprezentau peste hotare.

Pe urmele unui perfect necunoscut, fostul ministru al culturii ţine să evidenţieze o aşa-zisă “componentă sud-est europeană” în scrierile hermeneutului universurilor religioase, fără a-şi bate capul să argumenteze ideea. In locul oricărei demonstraţii, Andrei Pleşu invocă un obscur profesor de istoria religiilor de la Universitatea din Ierusalim (un israelit bulgar, sârb, ucrainian sau rus după numele de rezonanţă slavă) care scrisese despre existenţa unor “elemente de spiritualitate răsăriteană identificabile în structurile adânci” ale personalităţii lui Eliade, respectiv “romanitate, adausuri slave, balcanism, francofilie, intruziuni austriece şi germane” (A. Pleşu, Axa lumii şi “spiritul locului”. Componenta sud-est europeană a gândirii lui Mircea Eliade, în vol. Limba păsărilor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p.94).

Culegerea de articole (de 272 de pagini) intitulată în mod ridicol Limba păsărilor figurează alături de volumul Despre îngeri drept marile opere de “filosof al religiilor”(6) tipărite de cripto-comunistul Andrei Pleşu. În Limba păsărilor, model de lăutărism ca “un fel de deschidere superficială spre orice subiect” (apud. A.Pleşu), articolul din 1984 consacrat lui Mircea Eliade ar fi despre “spaţiul de obârşie” ca particular îmbinat cu universalul. Si totuşi, eseistul nu scrie despre universal si particular cum greşit indică titlul: Axa lumii şi “spiritul locului”. Pleşu nu scrie nici despre arhaicitatea ridicată la rangul de universalitate (v. Arhaic şi universal, 1981) pe care o evidenţiase la Eliade indianistul Sergiu Al-George, savant recunoscut de confraţii de peste hotare, fost deţinut politic şi demn urmaş al marelui istoric al religiilor, ca şi prietenii săi apropiaţi, Arion Roşu, Ion Larion Postolache şi Cicerone Poghirc, marginalizaţi de teroarea ideologică instituită şi menţinută de garda veche a Anei Pauker, din care făcea parte Leonte Răutu, frecventat de Pleşu.

Ilustrând un lăutărism cam afon (v. nota la Berdiaev, “un liber cugetător credincios”, în Limba păsărilor, 1994) , Pleşu abandonează “modul jovial de înţelegere” (7), doar în prezenţa elitei româneşti marginalizate. La spusele lui Petre Ţuţea (8) că ruşii “nu au ce căuta în Europa” – evident referitoare la intrarea în Europa a sovieticilor prin alipirea Basarabiei şi Bucovinei de nord însoţită de masacrarea şi întemniţarea românilor atât din teritoriile zmulse cât şi din ţara controlată de mercenarii ruşilor -, Plesu pune pe tapet valorile culturii ruse. Jovialul cripto-comunist s-a făcut a nu înţelege gluma lui Ţuţea că Dostoevski “e neamţ”, consemnând ofuscat că Ţuţea “torpilează evidenţele printr-un delirant abuz de autoritate”(op. cit., p.147)

Cât despre Eliade (marginalizat şi el de nomenklaturişti) , subtitlul articolului din Limba Păsărilor indică o preocupare pentru “universalitate şi universalitate(bis) la Eliade”. Prima universalitate este privită ca “axă a lumii”. A doua, numită impropriu provincialism ca “spirit al locului”, este un soi de universalitate de arie mai restrânsă, sud-est europeană. Andrei Pleşu începuse deslânatul său discurs despre Componenta sud-est europeană a gândirii lui Mircea Eliade, adică despre acea universalitate aleasă de obscurul universitar care l-a impresionat atât de mult pe Pleşu (simile simili cognoscitur), veştejind “starea de roză ebrietate a patriotismului local”, calul său de bătaie în toate împrejurările când îşi propune să se refere la valorile majore ale culturii româneşti. Si totuşi, nu credem că faimosul Noica era cuprins de “ebrietatea patriotismului local” când explica universalismul şi românitatea lui Mircea Eliade (v. Constantin Noica în vol. Convorbiri cu şi despre Mircea Eliade, 1998).

In octombrie 1981 Constantin Noica vorbea de căutarea de sine a marelui istoric al religiilor, căutare “mai adâncă decât îl îndemna veacul”. In tot ce-a scris, Mircea Eliade s-a căutat pe sine, urmărindu-se “până la izvoarele sale, româneşti ca şi străine” (op.cit.), sfârşind prin a preface (în felul său propriu) iraţionalismul aparent (al vieţii) în raţionalism, în existenţă cu sens. Chiar dacă multora, – orbiţi de mass-media -, opinia lui Constantin Noica nu le este pe plac, credem că ea are mai multă greutate si îndreptăţire decât incoerentele păreri despre Eliade avansate de un fals discipol al filosofului Noica, dublat de un fals “filosof al religiilor”.

Isabela Vasiliu-Scraba
—–
Note:
1.v. Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade şi manipularea post-decembristă perpetuând duplicitatea dinainte de 1989, pe pagina de internet a autoarei.
2. Micşorarea realei aprecieri de care s-a bucurat Mircea Eliade în lumea academică occidentală a fost realizată prin anii 1984-1985 de Pleşu prin minciuni. Marin Niţescu observase că în comunism, minciuna este “deliberată, calculată, verificată şi tipizată, ca o necesitate interioară, ca un instrument indispensabil în dialectica puterii” (M. Niţescu, Sub zodia proletcultismului, Ed. Humanitas, 1995, p.353). Tactica micşorării importanţei culturale a istoricului religiilor se poate observa în toate prezentările lui Eliade făcute de Editura Humanitas. Aici sînt fără greş omise toate distincţiile academice primite de marele filosof al religiilor, iar mai nou tinerilor cumpărărori ai cărţilor lui Eliade nici nu li se mai arată cine a fost autorul. Pe volumele din 2008 şi 2009 Liiceanu, în lipsa oricărei prezentări biografice, îi trece lui Eliade două liste. Una cu “opera ştiinţifică şi filosofică”, alta cu “opera literară”, fără minima precizare că în ambele liste e vorba de o selectie de titluri (v. M.Eliade, Intoarcerea din rai, 2008; M.E., India. Biblioteca maharajahului. Santier, 2008; M.E., Huliganii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009).
3. Spre deosebire de perseverenta micşorare a lui Eliade la fosta Editură Politică, – unde Liiceanu i-a tot publicat o serie de cărţi, fără a ajunge nici în 20 de ani la tipărirea integrală a operei eliadeşti -, în bio-bibliografia din volumul lui Andrei Pleşu, Despre îngeri, (Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003, p.2), găsim înşirată întreaga recoltă de onoruri şi premii obţinute de scriitor fie ca ministru al culturii, fie ca ministru de externe, fie ca rector la Colegiul Noua Europă care “funcţionează cu fonduri din străinătate” (apud. Pleşu, rev. “22”, nr.959), Institut privat care o are drept directoare pe fata acelui Leonte Răutu din garda veche a Anei Pauker, din care mai făceau parte Crohmălniceanu, I. Vitner şi N. Moraru. In pagina a doua a volumului Despre îngeri mai găsim prezentarea lui Pleşu ca “filosof al religiilor”, precum şi informaţia după care, prin faptul că a ţinut cursuri despre îngeri la Facultatea de Filozofie, Andrei Pleşu ar fi predat acolo “istoria religiilor”.
4. v. Andrei Pleşu, Despre îngeri, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003, p.160; precum şi Isabela Vasiliu-Scraba, Inspiraţia angelică a d-lui Pleşu, în vol. Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, 2004, pp.100-104 care se poate citi on-line.
5. Cel care (în emisiunea de la TV Cultural din 13 martie 2009) o admira pe autoarea volumului despre “uitarea fascismului” pentru reuşita cărţii ei este Mirel Bănică, din clientela aripii Răutu-Pleşu (NEC) ca beneficiar al burselor oferite de acest Institut privat. Volumul despre “alunecările fasciste” ale Bisericii ortodoxe româneşti în perioada interbelică a fost publicat de Polirom, având la bază un doctorat din 2004.
6. In fişa din Who’s who (Pegasus Press, Bucureşti, 2002, p. 518), Andrei Pleşu se trece “istoric şi profesor universitar”. De aici aflăm că are doctoratul în istoria artei luat în 1980 şi că ajunsese la gradul de lector universitar în 1982, la Secţia de Istoria şi Teoria Artei a Facultăţii de Arte Plastice (absolvită în 1971), fiind documentarist şi muzeograf până pe 28 decembrie 1989. În 1991-1992 apare brusc, din lector la Arte Plastice, profesor universitar la Facultatea de Filozofie, cu toate că făcea pe conducătorul de doctorate în istoria filozofiei încă din 15 octombrie 1990, fără să fie absolvent de filozofie şi fără a avea doctoratul în acest domeniu. Cu o ezitare care spune multe, pe volumul Limba Păsărilor (Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994) Andrei Pleşu nu a mai trecut că a fost profesor la Facultatea de Filozofie din 1991. El a trecut că ar fi fost “profesor din 1992”.
7. v. G. Pruteanu, Un Sancho Panza în Est, în rev. “România literară”, nr.8/ 1995.
8. v. Isabela Vasiliu-Scraba, Petre Ţuţea: “orice mare inteligenţă basculează între religie şi filosofie” care se poate citi on-line.
(Republicat)
Posted in Uncategorized Tags: , , , , 3 Comments »

MAFIA CULTURNICA impusca din nou banul vaduvei. Grupul de interese MANOLESCU – PLESU si-a auto-acordat 120.000 de euro din FONDUL NATIONAL CULTURAL

August 6th, 2009 VR No Comments »

In timp ce revista Romania literara a obtinut cea mai mare finantare nerabursabila posibila 183420 lei (un miliard opt sute lei vechi) Academiei Romane i s-au refuzat absolut toate proiectele depuse la Administratia Fondului National Cultural. Acesta a fost razbunarea lui Manolescu pentru faptul ca i s-a respins a doua oara pretentia de a intra in cel mai inalt for academic al Romaniei. In schimb au fost aprobate doua proiecte ale unui pseudo-institut infiintat de Guvern si trecut cu forta “sub egida Academiei”: Institutul-fantoma de “Istorie a religiilor” condus de cadarii Plesu si Oisteanu. La fel, Institutul de Istorie Nicolae Iorga – acesta e chiar al Academiei Romane – , nu a beneficiat de nici o finantare pentru revistele sale, ca urmare a respingerii unei prelegeri nestiintifice prezentate de Tismaneanu, dupa cum afirma cercetatorii si istoricii revoltati.
Castigatorii acestui an au fost, ca de obicei, aceiasi profitori ai tuturor regimurilor: Revista GheDeSe (cum ii zicea Brucan) “22”, revista de budoar a intelectualilor rosii “Observator cultural”, care apartine familiei de milionari in euro Musat (Musat si Asociatii), Uniunea Scriitorilor lui Manolescu si alte fundatii anonime sau maghiare.
Asa se duc banii vaduvei, indesati in buzunarele mafiotilor culturnici prin Fondul “National” Cultural…
Nu in ultimul rand, pe langa toate revistele respinse Academiei si Institutului Iorga, se afla si publicatia fostilor detinuti politic “Memoria – Revista Gandirii Arestate” .
Dupa parerea mea Agentia Nationala de Integritate si chiar si DNA ar trebui sa intervina neintarziat pentru cercetarea modalitatii prin care au fost conferite aceste fonduri, tinand cont de gravul conflict de interese ce rezulta din faptul ca membrii Comisiei sunt in totalitatea lor colaboratori sau angajati ai revistelor si fundatiilor sponsorizate de stat “cu manuta lor” si legati clientelar de grupurile de interese patronate de Manolescu, Liiceanu si Plesu – GDS, Humanitas si Noua Europa a noilor kominternisti. Practic si-au auto-acordat propriile salarii, din banul public!

Iata nerusinatele “Rezultate ale sesiunii de finanţare pentru reviste şi publicaţii culturale 2009″

Denumirea solicitantului – Titlul revistei – Punctaj – Suma acordată

1. Institutul de Istorie a religiilor Academia Română – Studia Archaeus – 94.67 – 10436.93

2. Asociaţia de Prietenie Korunk – Korunk – Fenomenul cultural ca element de responsabilizare socială şi economică – 92.33 – 11218.53

3. Fundaţia România Literară – România Literară -92.00 – 183420.80

4. Asociaţia Artphoto – Pavilion Nr. 13 – 90.00 – 15450.42

5. SC Idea Design SRL – Idea Artă şi societate – 89.00 – 27520.00

6. Institutul de Istorie a religiilor Academia Română – Studia Asiatica – 88.33 – 10285.60

7. Isoni Design SRL – Omagiu Remix Culture Magazine – Ediţia A 14-A – 88.33 – 41830.40

8. Q-Group proiect s.r.l. – Arhitectura nr. 77-79/2009 – 88.00 – 28208.00

9. Fundaţia Transsylvania Nostra – Transsylvania Nostra (patrimoniu construit), numărul 4/2009 – 87.50 – 13364.40

10. Fundaţia Culturală Secolul 21 – Secolul 21 – 86.67 – 74716.80

11. S.c. Revista 22 s.r.l – 22 URBS -85.67 – 48710.40

12. Fundaţia pentru cultură şi drepturile omului – Bucureştiul cultural – 84.00 – 16099.20

13. Fundaţia Arhitext design – Arhitext – 84.00 – 64190.40

14. Muzeul Naţional Al Ţăranului Român – Martor nr. 14/2009 – 83.00 – 25456.00

15. Academia de Muzică „Gheorghe Dima” – Intermezzo – 83.00 – 2600.98

16. Asociaţia Artresearch – Revista Man.in.fest Nr.3-2009 – 82.67 – 6604.80

17. Centrul de pregătire profesională în cultură – Revista muzeelor – 82.67 – 3311.00

18. S.C. Observatorul Cultural SA – Observatorul Cultural – 82.00 – 16787.20

19. SC Napsugar S. r.l. – Editarea suplimentului revistei pentru copii Napsugár – 82.00 – 22105.44

20. Revista Convorbiri Literare Iaşi – Convorbiri Literare – 82.00 – 16718.40

21 – Uniunea Scriitorilor din România (USR) – Noua Literatură – 82.00 – 16521.95

22. Revista Vatra – Vatra – 81.67 – 9845.28

23. Revista Apostrof – Apostrof – 81.00 – 14596.61

Total – 679999.56

Comisia de evaluare şi selecţie:

Alexander Baumgarten – CV: “În anul universitar 2000-2001 am fost bursier al “New Europe College” din Bucureşti. (…) Conduc la editura Humanitas din Bucureşti colecţia “Surse clasice” “

Alexandru Cistelecan – Membru al USR, membru al Colegiului de Redactie al Revistei “Vatra”

Peter Demeny – Colaborator al revistei “Observator Cultural”

Caius Dobrescu – Fost consilier al ministrului Afacerilor Externe… Andrei Plesu

Liviu Papadima – În perioada 1995-1996 a fost bursier al New Europe College din Bucureşti, incluzînd o călătorie de studii de o lună (aprilie 1996) la Vrije Universiteit, Amsterdam (cercetarea empirică a receptării literare), Teza de doctorat coordonata de… Paul Cornea. Citat: ” Ca bursier NEC am mai invatat un lucru, despre care nu m-as fi gindit la vremea respectiva ca-mi va fi atit de folositor zece ani mai tirziu: cum poate functiona „cuceritor“ o institutie”

Ruxandra Demetrescu – “Oct. 2003-iulie 2004, Fellow la New Europe College, Bucureşti”. Conducător ştiinţific al Tezei sale de doctorat: “Prof. univ. dr. Andrei Pleşu “

Elena Vlădăreanu – “mica vedeta” de 28 de ani, rasfatata tuturor revistelor “culturale”.
Exemplu de “poezie”:
“la dracu! cum să nu fim trişti
dacă însuşi dumnezeu e un biet locatar
în apartamentul de la etajul doi
îl inundăm de fiecare dată
când se sparge ţeava şi mama
nu are timp să cheme instalatorul
atunci vai sfintele lui picioare
îngheaţă în covorul
îmbibat cu apă rece
cum să nu tremuri de frig iarna
dacă însuşi dumnezeu e un locatar
pervers care priveşte cu binoclul la blocul din faţă
fata care la doar douăzeci-douăşcinci de ani are sânii atât de lăsaţi
care-şi fixează fără să nimerească vreodată
din prima sutienul cu burete
acelaşi sutien negru uzat
cum să nu fim trişti când însuşi dumnezeu
se masturbează plângând… “

Elena Vladareanu – care acorda Fondul National Cultural!

Gasiti aici si lista proiectelor respinse:
Rezultate sesiune finantare (2009)

Posted in Uncategorized Tags: , , , No Comments »

ADEVARUL a descoperit adevarata fata a lui TISMANEANU – KGB. REMEMBER cu Patapievici, Sorin Antohi, Andrei Corbea Hoisie, Herta Muller si… "Cain"

August 6th, 2009 VR No Comments »

TISMANEANU in EvZ, acum un an, pe 30.07. 2008, despre turnatorii si impostorii Andrei Corbea Hoisie si Sorin Antohi, promovati de Horia Roman Patapievici pe banii ICR (cu totii membri ai Comisiei Tismaneanu de “condamnare a comunismului”):

“Nu cade în sarcină ICR să-i elimine din competiţie. ICR nu este tribunal moral. Din păcate, actele de onoare sunt prea rare în asemenea cazuri, iar fostul informator este expert în raţionalizări auto-victimizatoare. Herta Muller ar fi făcut un gest salutar şi terapeutic adresându-se unor Sorin Antohi ori Andrei Corbea şi întrebându- i ce cred ei despre felul în care îşi utilizează poziţia de autoritate culturală pentru a reveni într-un fel de prim-plan al vieţii publice. Mai puţin salutar e, totodată, gestul Hertei Muller de a-şi transmite mesajele prin detestabilul Roncea, respingător personaj de subterană. ICR nu poate funcţiona ca instanţă de cenzură morală.” – “Despre informatori şi claritate morală”

ZIUA: Herta Muller despre cazul Patapievici – turnatorii ICR
Herta Muller (MP3, 15164 kB) Descarca »
Ruxandra Dimitru (MP3, 12293 kB) Descarca »
de Victor RONCEA

“Ma doare, ma doare enorm de ce se intampla cu Romania!”. Aceasta este reactia disidentei anticomuniste Herta Muller ca urmare a scandalului creat de prezenta informatorilor Sorin Antohi si Andrei-Corbea Hoisie la o “Scoala de vara” organizata de Institutul Cultural Roman condus de Horia Roman Patapievici.
Singura scriitoare din Romania nominalizata la premiul Nobel pentru literatura, disidenta anticomunista Herta Muller, in prezent membra a Academiei Germane pentru Limba si Poezie, s-a aratat public revoltata de faptul ca Horia Roman Patapievici a decis sa trimita la Berlin, intr-un program al Institutului Cultural Roman, doi fosti turnatori. Sorin Antohi, alias “Valentin”, si Andrei Corbea-Hoisie, alias “Horia”, fosti informatori ai Securitatii, sunt prezenti pe banii contribuabililor la o “Academie de vara” cu tema: “Germania si Romania. Transferuri academice, culturale si ideologice”. “Cursurile, cazarea si masa, precum si un program de timp liber sunt subventionate de catre Institutul Cultural Roman”, aflam din anuntul ICR. Conducerea Institutului, Horia Roman Patapievici, Mircea Mihaies si Tania Radu, a ales ca transferurile ideologice si academice ale Romaniei in Germania sa fie facute de doi fosti colaboratori ai politiei politice comuniste dintre care unul, Sorin Antohi, s-a dat autor al unor articole in publicatii stiintifice inexistente, s-a pretins un timp indelungat “doctor”, fara a avea aceasta calitate, si a coordonat lucrari de doctorat la Universitatea Central Europeana de la Budapesta, care acum sunt nule de drept.

“Planeta ICR”

Herta Muller a publicat in cotidianul german de mare tiraj Frankfurter Rundscahau o scrisoare deschisa adresata presedintelui ICR, Horia Roman Patapievici, in care intreaba, printre altele, daca “ICR-ul crede ca traieste pe o alta planeta unde nu exista conceptele de demnitate personala si de integritate morala in stiinta?”. Protestul scriitoarei disidente Herta Muller a fost urmat de alte gesturi similare ale intelectualilor si comunitatii romanesti din Germania. Patapievici nu a ales sa-i raspunda direct disidentei anti-comuniste, ci a preferat sa publice ieri un material titrat “Replica ICR”, aparut in Evenimentul Zilei, si in care raspunde “acuzatiilor din presa”. El considera ca afirmatia ca “ar exporta informatorii Securitatii este complet tendentioasa” si ca prezenta celor doi turnatori-impostori in Germania nu se datoreaza “clientelismul conducerii ICR, care isi promoveaza prietenii”. “Mie nu mi-a trimis nici o scrisoare. Ar fi putut sa-mi raspunda personal, ca eu i-am scris”, afirma Herta Muller in urma publicarii articolului din Evenimentul Zilei.

Demiterea lui Patapievici

Intr-o convorbire cu redactorul ZIUA, presedintele Asociatiei Romanilor din Berlin, Ruxandra Dimitriu, a anuntat ca miercuri seara comunitatea romanilor din capitala Germaniei se va reuni pentru a concepe o scrisoare deschisa adresata Presedintiei Romaniei, care patroneaza ICR, Guvernului si Parlamentului Romaniei, care raspund de banul public al contribuabililor si respectarea statului de drept, pentru a solicita demiterea presedintelui ICR Horia Roman Patapievici si a adjunctilor sai, Mircea Mihaies si Tania Radu. Dimitriu considera ca Patapievici nu mai are ce sa caute intr-o institutie publica din Romania dupa ce i-a trimis pe cei doi intelectuali turnatori ca reprezentanti ai societatii academice romane.

“Teatrul absurd” al condamnarii comunismului

Am stat de vorba si cu Herta Muller pentru a afla opinia domniei sale fata de pozitia publica a presedintelui ICR, Horia Roman Patapievici. Marturia scriitoarei si disidentei anticomuniste este tulburatoare. Herta Muller nu poate intelege cum ICR a indraznit sa trimita intr-o tara ca Germania, care este un exemplu privind lustrarea agentilor STASI, doi colaboratori ai politiei politice comuniste Securitatea. Este de amintit ca Sorin Antohi a fost silit sa-si recunoasca colaborarea cu Securitatea dupa 17 ani, pe cand era membru al Comisiei Tismaneanu, iar Andrei Corbea-Hoisie, dupa 18 ani, pe cand era ambasador al Romaniei la Viena. Herta Muller considera ca, in conditiile acestea, condamnarea comunismului este un “teatru absurd”. Din acest motiv a si refuzat sa faca parte din “Comisia Tismaneanu”. “Este ridicol ca dupa 20 de ani sa se spuna ca regimul comunist a facut crime! Trebuie sa facem ce trebuie, concret, nu teatru absurd”, afirma disidenta in interviul acordat ZIUA.

Patapievici l-a “acoperit” pe Antohi pe cand era la CNSAS

Cu referire la faptul ca Patapievici sutine ca trebuie avuta in vedere “valoarea profesionala” si “somitatea stiintifica” a celor doi intelectuali informatori ai Securitatii, Herta Muller spune cu sarcasm: “Da, sigur! Noi trebuie sa tinem cont de toate acestea in timp ce ei ocupa toate pozitiile de influenta din Universitati, din societate. Eu am spus ca nu sunt de acord, dar daca lui ii convine asa, treaba lui. Romania sa faca ce crede de cuviinta. Eu mi-am articulat parerea despre aceasta”. Revoltata, scriitoarea afirma ca a aflat ca “nu este pentru prima oara cand au fost trimisi la Berlin fosti securisti” sub auspiciile ICR. “Pentru ce mai sunt studiate Arhivele Securitatii daca nu are loc nici o consecinta? Care este sensul?”, se intreaba disidenta. Scritoarea isi aminteste si faptul ca Horia Roman Patapievici, in 2002, pe cand era in Colegiul CNSAS, a “acoperit” cazul informatorului “Valentin” Antohi si, acolo, “au facut tot posibilul ca sa nu se afle”, in pofida Legii si a misiunii CNSAS. “Am crezut ca Patapievici are niste repere morale de care tine cont”, spune dezamagita scriitoarea, membra a Academiei Germane pentru Limba si Poezie. Ceea ce a facut conducerea ICR, mai spune fosta disidenta, “nu ar fi posibil in Germania. Asa ceva nici nu se concepe!”.

“Ce fac intelectualii romani? Nu au o scarba morala?”

Referitor la cererea de demitere a lui Patapievici, Herta Muller considera ca este de datoria romanilor din tara sa actioneze: “Asa cum au grija de ea, asa o sa aiba tara”. “Ce fac intelectualii romani?”, se mai intreaba scriitoarea. “Am vazut ca in program este si Caramitru si Johnny Raducanu. Ce-i cu astia? Tac?”. Atat ei, cat si fiecare intelectual, ar trebui sa aiba o reactie “pentru ca simte nevoia, pentru ca are o scarba, o scarba morala. De aceea ar trebui sa refuze sa participe. Daca nu o are, ce sa fac? Caramitru mai are si prelegeri despre dictatura la Teatrul National despre securisti… Ce spune Cartarescu, ce spune Dinescu, ce spune Nora Iuga, ce spun toti intelectualii? Ce spun ziaristii?”. “Faceti ceva pentru voi, nu pentru asa-zisa imagine a Romaniei. Nu pentru UE. Pentru realitate, pentru voi insiva, pentru ca este tara in care traiti, pentru copii vostri!”, mai spune scritoarea, emigrata in 1987 in Germania impreuna cu sotul sau, Richard Wagner, la fel de revoltat de actiunea conducerii ICR. “Asa nu se mai poate! Au vrut sa faca un program remarcabil, ceva mare si tare. Cu cine?”, conchide scriitoarea anticomunista referindu-se la alegerea facuta de ICR: doi intelectuali turnatori.

Scrisoarea Deschisa a Hertei Muller catre Horia Roman Patapievici

“Draga Horia Patapievici,

Dupa cum reiese din programul Intitutului Cultural Roman vor veni la “Academia de vara” a ICR Berlin in aceasta luna Andrei Corbea Hoisie si Sorin Antohi. Antohi este chiar “directorul” acestui colocviu.
Este scandalos faptul ca Romania se prezinta in Germania cu aceste doua persoane care pe timpul dictaturii au lucrat cu serviciul de securitate roman.
In Germania s-a discutat timp de mai multi ani despre problema informatorilor STASI si au fost trase consecintele in toate domeniile: fostii informatori nu pot ocupa functii in cadrul universitatilor, la ziare si la institutiile culturale.
Daca ICR-ul se prezinta in Germania cu aceste persoane isi va cauza daune ireparabile siesi, iar participantii germani vor fi folositi doar pentru lustruirea imaginii unor agenti deconspirati.
Se pune intrebarea cum ii vor prezenta angajatii ICR Berlin invitatilor la scoala de vara pe partenerii de discutie romani: Corbea Hoisie – profesor si agent de Securitate cu o activitate indelungata si Sorin Antohi – oaspete al unor universitati europene timp indelungat cu un titlul de doctor falsificat si cu publicatii fictive? Si ce vor relata presei germane? Sau mai bine zis: ce nu vor relata?
Crede ICR-ul ca traieste pe o alta planeta unde nu exista conceptele de demnitate personala si de integritate morala in stiinta?
Ce inseamna sa fii intelectual in Romania de azi? Ce s-a ales din promisiunile Romaniei facute cu ocazia integrarii in UE?
ICR-ul de la Berlin reprezinta vitrina Romaniei in Germania – dar de fapt se prezinta drept vitrina unui trecut care nu mai apune. Cine va prelua raspunderea pentru acest fapt? De la caderea lui Ceausescu fiecare institutie in Romania are propria raspundere si influenteaza felul in care se traieste in contextul libertatii castigate pentru care au murit sute de oameni!
Am sperat ca Romania se va normaliza in final (dupa atata timp si dupa atatea sanse pierdute), cel putin in domeniul cultural.
Ma doare si ma infurie faptul ca se intampla exact contrariul.
Promit ca nu voi mai calca pragul ICR la Berlin – si nu voi fi singura care va proceda astfel.
Cu salutari cordiale,

Herta Muller”

“Replica ICR”

Explicatiile lui Horia Roman Patapievici privindu-i pe Andrei Corbea-Hoisie, fost ambasador la Viena si membru al conducerii Fundatiei Soros, deconspirat de CNSAS abia anul trecut ca infiltrat de Securitatea in grupul disidentilor de la Iasi şi Sorin Antohi, membru fondator al GDS, fost membru al conducerii Fundatiei Soros, fost membru al Comisiei Tismaneanu, fost profesor “doctor” la Universitatea Central Europeana de la Budapesta si fost spion al disidentului anticomunist Dan Petrescu:

Şcoala de vară “Germania şi Romania: Transferuri academice, culturale şi ideologice”, organizată la Berlin intre 19 şi 25 iulie 2008 de ICR-Berlin, nu a atras atenţia prin calitatea ei (excepţională), ci prin prezenţa a doi foşti informatori ai Securităţii intre participanţi (A. Corbea-Hoişie, care a fost invitat in calitatea sa de profesor la Institutul de romanistică al Universităţii din Viena, şi S. Antohi, unul dintre organizatorii şcolii de vară, in calitatea sa de preşedinte executiv al Institutului pentru Studii Avansate de Umanism Intercultural, Arbor- Mundi, Bochum).
S-a sugerat in presă că prezenţa lor acolo ar ilustra intenţia ICR de a promova in străinătate informatorii fostei Securităţi ori ar reflecta clientelismul conducerii ICR, care işi promovează prietenii. Această perspectivă este deopotrivă falsă şi răuvoitoare. De cand conduc această instituţie (ianuarie 2005), ICR nu a manifestat nici un fel de partizanat, nici politic, nici ideologic, nici artistic, nici amical şi, aş adăuga, nici moral. Dimpotrivă, a observat o strictă neutralitate: dovadă evantaiul extrem de larg de artişti şi formule artistice, care a caracterizat programele susţinute de ICR.
Aşa cum nu face judecăţi asupra formulelor estetice propuse de artişti, ICR nu face judecăţi morale asupra ideologiei ori convingerilor lor. Cat despre afirmaţia că ICR, cu prilejul acestei Şcoli de vară, ar exporta informatorii Securităţii, ea este complet tendenţioasă. Ceea ce exportă m este conceptul unui program de studii romano-german integrat, care include o conferinţă şi o Şcoală de vară pentru studenţii avansaţi (doctoranzi şi postdoctoranzi din patru ţări, Romania, Moldova, Ucraina şi Germania; participanţii au fost selectaţi pe baza unui concurs, vezi www.rki-berlin.de), cărora li se oferă posibilitatea să lucreze sub indrumarea unor excepţionali cercetători din Germania, Romania şi Israel (Jörn Rüsen, Jürgen Kocka, Moshe Idel, Armin Heinen, Stefan Troebst, Violeta Barbu, Klaus Bochmann, Dietmar Müler, Anke Pfeifer, Vasile Dumbravă, Andrei Corbea-Hoişie, Sorin Antohi).
Conceptul acestei şcoli de vară le aparţine celor trei directori (Rüsen, Bochmann, Antohi), iar profesorul Rüsen a insistat asupra colaborării cu Sorin Antohi. ICR a finanţat acest proiect pentru că este foarte bun şi, evident, nu pentru că Antohi şi Corbea-Hoşie sunt foşti informatori. Mă intreb: ICR ar fi putut respinge un asemenea proiect, cu argumentul că nu lucrează cu Sorin Antohi ori Corbea- Hoişie (să nu uităm, totuşi, de valoarea lor profesională), in condiţiile in care partenerii germani nu numai că nu au ridicat obiecţii morale la acest fapt, ci, in cazul lui Antohi, au optat explicit pentru colaborarea cu el, in calitate de co-director al Şcolii?
In Romania nu există un cadru legal in virtutea căruia cetăţenii romani care au fost informatori ai Securităţii să fie excluşi din viaţa publică ori academică. Din acest motiv, indiferent care i-ar fi fost scrupulele, ICR nu putea să adopte decat poziţia neutră. Astfel incat, valoarea ştiinţifică a profesorilor, decizia acestora de a nu ţine seama de trecutul celor doi colegi romani, precum şi posibilitatea oferită tinerilor studioşi din patru ţări de a lucra cu somităţi ale ştiinţei sub auspiciile ICR-Berlin au fost motivele care, in cele din urmă, au prevalat in decizia ICR de a finanţa această Şcoală de vară.
Horia Roman Patapievici

SENATUL EVZ: Ce ar trebui să facem cu informatorii?
Horia-Roman Patapievici
Joi, 24 Iulie 2008

Horia Roman-Patapievici: „Turnătorii au reprezentat o plagă a societăţii. Cu toate acestea, eu nu ştiu, din punct de vedere sistemic, cum trebuie să ne raportăm public la ei“.

Scrisoare deschisă către Herta Müller

Dragă Herta Müller,

Graţie talentului tău de conştiinţă veşnic trează, ai reuşit două lucruri pe care sunt sigur că nu le-ai dorit: să arunci în insignifianţă un program cultural valoros şi să închizi o dezbatere, pe care eficacitatea indignării tale a făcut-o să pară inutilă. Programul cultural aruncat în insignifianţă este şcoala de vară organizată de ICR-Berlin, „Germania şi România: Transferuri academice, culturale şi ideologice“, pe care ai prezentat-o în mod părtinitor ca fiind „vitrina unui trecut ce nu dispare“. Dezbaterea condamnată la inutilitate este cea referitoare la soarta informatorului.

N-am să pledez pentru valoarea ştiinţifică a programului şcolii de vară. Ar fi să mă expun obiecţiei tale că scuz imoralitatea prin competenţă, ceea ce nu e în intenţia mea. Dar pentru că miza scrisorii tale deschise este adevărul, trebuie să pornim de la el. (…) Îmi reproşezi că ICR „se prezintă în Germania cu două persoane care în perioada dictaturii au colaborat cu serviciile secrete“, ca şi cum şcoala de vară ar fi fost organizată anume pentru promovarea lor. E cu totul tendenţios să spui că ICR ar fi trimis în Germania ca „reprezentanţ i ai României“ foştii informatori ai Securităţii ori că ICR ar avea ca politică promovarea lor peste hotare. Motivul pentru care ICR a finanţat această şcoală de vară a fost înalta ei ţinută ştiinţifică (…).

Ar fi trebuit ca ICR să anuleze acest program din motivele care ţi-au stârnit ţie „durerea şi mânia“, şi pe care, de altfel, le împărtăşesc? Tu eşti sigură că da şi pari să agreezi ideea ca ICR să facă pedagogie morală cu societatea. Gândeşte-te însă ce ar însemna dacă ICR s-ar erija într-o instanţă morală, care şi-ar selecta participanţ ii la programele culturale pe care le finanţează după criterii morale, filozofice ori religioase particulare. Ar fi un dezastru de subiectivism. Ca imparţialitatea morală a unei instituţii publice să fie credibilă, ea trebuie acceptată şi în cazurile în care se află în dezacord cu convingerile noastre morale, filozofice, estetice ori religioase profunde. Sub conducerea mea, ICR nu finanţează numai programele culturale care se bucură de asentimentul meu. Faptul că un anume artist este prezent în străinătate cu finanţare ICR nu înseamnă că eu personal îi împărtăşesc ori apreciez formula artistică. Faptul că Antohi şi Corbea-Hoişie participă la această şcoală de vară nu înseamnă că eu personal sau ICR ca instituţie aprobăm ori justificăm trecutul lor de informatori: înseamnă doar că ei au fost consideraţi parteneri academici plauzibili de către colegii lor germani şi israelieni, personalităţi respectate ale comunităţii internaţionale.

Pe de altă parte, atunci când te întrebi cum vor fi prezentaţi cursanţilor Andrei Corbea-Hoişie ori Sorin Antohi – şi sugerezi ironic titulatura „profesori şi agenţi de securitate cu state vechi“ – ridici două probleme de principiu, care merită o dezbatere publică serioasă. Cât de durabilă e vina informatorului? Cum trebuie să ne comportăm cu informatorii care nu au făcut ori prilejuit crime (pentru că, dacă au făcut crime, soluţia e simplă: Codul Penal)? Prima problemă e filozofică şi religioasă, iar soluţia la ea nu e uşor de găsit. Tu pari să înclini spre ideea că vina este imprescriptibilă, că un fost informator rămâne în mod esenţial un informator şi că „atingerea“ informatorului cumva „întinează“. Numai aşa pot considera ca fiind raţională, şi nu doar impulsivă, decizia ta de a nu mai călca pragul ICR-Berlin şi încurajarea ta explicită ca şi alţii să facă la fel.

A doua problemă este consecinţa morală inevitabilă a celei dintâi. Îţi împărtăşesc sentimentul că turnătorii au reprezentat o plagă a societăţii româneşti. Cu toate acestea, dincolo de această dezaprobare globală, eu nu ştiu, din punct de vedere sistematic, cum trebuie să ne raportăm public la ei. Dacă ne adresăm legii, vedem diferenţele de tratament de la o ţară la alta. În Germania, ţara cea mai radicală în eliminarea STASI din structurile statului, informatorii sunt trataţi în funcţie de sinceritatea lor şi de dispoziţia angajatorului în România, decizia asupra sorţii informatorilor este lăsată la latitudinea opiniei publice (care, potrivit legii, ar trebui să fie corect informată: bineînţeles, nu e). Chiar dovedit, informatorul are toate drepturile care decurg din posesia cetăţeniei, pe care constituţia i-o garantează. Oprobriul nu antrenează, legal vorbind, o decădere din drepturile civile. Atunci, ar părea, soluţia este o lege a lustraţiei. Dar România nu are o lege a lustraţiei, iar Europa Unită, cum ştii, dezaprobă astfel de legi, pe care le consideră discriminatorii. Scrisoarea ta de protest mă somează să fac instituţional o discriminare pe care, legal, nu am dreptul să o practic decât moral. Tu ai numai responsabilitatea convingerilor tale, pe care, în ce priveşte răul făcut de securitate, le împărtăşesc în totalitate: însă eu, cât timp reprezint ICR, am şi obligaţia să mă supun principiului care îmi interzice să folosesc instituţiile statului pentru a-mi promova convingerile, atât pe cele pe care legile în vigoare le-ar susţine, cât şi pe cele pe care nu le-ar încuraja explicit.

Dragă Herta, permite-mi în încheiere să-ţi spun că problema de fond ridicată de scrisoarea ta nu este condamnarea prezenţei la Berlin a doi foşti informatori ai Securităţii, ci este absenţa unui răspuns de principiu la întrebarea pe care indignarea ta o face să pară şi imorală (pentru că ar părea să ţină partea informatorilor: nu, nu le ţin partea), şi inutilă (pentru că discuţia pare deja tranşată: nu e): ce facem cu informatorii care nu sunt de resort penal? Informatorii care nu ocupă funcţii oficiale în stat şi care şi-au recunoscut colaborarea cu Securitatea (de bine de rău ori total; cu demnitate ori ba; deschis ori pieziş; sincer ori arogant; etc.)? Le restrângem drepturile? Îi discriminăm social? Îi trimitem la „munca de jos“? Îi izolăm? Dacă sunt scriitori, le interzicem dreptul de semnătură? Ce trebuie să le facem, noi, virtuoşii, lor, păcătoşilor?

Ha, ha, ha! – Nota mea
Posted in Uncategorized Tags: , , , , , No Comments »

NISTORESCU a inceput deparazitarea presei si a "societatii civile" de profitorii tuturor regimurilor si agentii serviciilor. UN INTERVIU DE EXCEPTIE

August 5th, 2009 VR No Comments »

Nistorescu: scandalul, condus de serviciile secrete şi de Cotroceni
Liviu Iolu / EvZ
Miercuri, 05 August 2009

Într-un interviu pentru „Evenimentul zilei”, Cornel Nistorescu vorbeşte despre relaţia lui cu „Cotidianul”, cu jurnaliştii acestui ziar, cu colegii din trustul Realitatea-Caţavencu, cu Sorin Ovidiu Vîntu şi cu Securitatea.

Cornel Nistorescu le mulţumeşte tuturor celor care l-au înjurat în ultimele zile, pentru că au ajutat la relansarea, fără bani, a ziarului „Cotidianul”. El crede că furtuna stârnită de hotărârea sa de a şterge, de pe ediţia on-line a ziarului, un articol despre colaborarea cu Securitatea a prietenului său Petre Romoşan a fost o operaţiune pusă la cale de serviciile secrete şi de alte instituţii, precum preşedinţia.

Despre „Cotidianul”, Nistorescu spune că a fost „un ziar cuminte, dar fără pariuri mari în societate”, iar pe unii dintre angajaţii pe care-i conduce îi bănuieşte că sunt „infiltraţi care execută ordine”. Directorul ziarului afirmă că nu mai vrea să publice „lălăielile” jurnalistului Cristian Pătrăşconiu şi nici „gângăvelile lui Ioan T. Morar”. Iar pe Robert Turcescu spune că-l va mai lăsa să publice „după ce mai învaţă meserie, după ce mai progresează”.

Cu Securitatea, Cornel Nistorescu afirmă că a avut o relaţie inteligentă: „Am scăpat în aşa fel încât să nu semnez nimic, să nu am niciun fel de angajament”.

Când a părăsit redacţia „Evenimentului zilei”, ultimul editorial a fost scris la maşină. Pe biroul de director al „Cotidianului” are deschis în faţă un laptop: „Folosesc şi acum maşina de scris. Ieri am transpirat de ciudă că n-am avut-o la îndemână, pentru că mi-a dispărut un text din calculator, şi dacă o aveam, în cinci minute rescriam. Am pierdut editorialul şi a trebuit să-l rescriu de mână, cu pixul, am crezut că înnebunesc. Dar aduc eu o maşină şi-aici, pentru că este strictamente necesară. De acolo sigur nu dipare”, spune Cornel Nistorescu, jurnalistul care se consideră naiv la capitolul calculatoare.

În acelaşi timp, internetul şi calculatoarele au făcut ca, în ultimele zile, scandalul „Cotidianul” să ajute la relansarea ziarului abia preluat de Nistorescu.

„Toate ideile care mi-au venit costau bani, nu avem bani acum, nu ştiam ce Dumnezeu să fac. Mulţumesc frumos pentru această ticăloşie, pentru că ea are şi partea ei bună. Ne-au ajutat să relansăm ziarul!”

EVZ: „Furtuna de pe net”, cum aţi denumit-o, ajută la relansarea „Cotidianului”?
Cornel Nistorescu: Deja a relansat „Cotidianul”, această isterie, născută din nimic, şi promovată de oameni care au probabil motive şi interese, a făcut ca ziarul să se relanseze. E însă nefiresc să devină o problemă naţională faptul că am scos un articol de pe net, amânându-l pentru că ştiam foarte bine subiectul şi voiam să-l tratez la modul foarte serios, fiind o chestiune de viaţă şi de moarte pentru un om. Mi s-a zis „am luat legătura la telefon cu el şi ne-a înjurat”. Nu este nimeni obligat să-i răspundă unui ziarist oricând, orice şi pe orice subiect. Poate să se apere sau să nu răspundă.

Dar de la amânarea unui articol şi până la cenzură este o mare distanţă. Uneori, avem sute de articole pe care le amânăm, toţi jurnaliştii fac asta. Se întâmplă un lucru care ţine de o confuzie voită sau de o incultură crasă: asemenea decizii editoriale sunt considerate cenzură. Cenzură este atunci când o instituţie a statului intervine în conţinutul unei publicaţii sau al unui canal media. Asta nu este cenzură, este o decizie profesională. Să publici orice fără să te asiguri, să fundamentezi şi fără să evaluezi toate consecinţele, inclusiv pagubele sau nenorocirile pe care le poţi produce, mi se pare iresponsabilitate jurnalistică, nu libertate de exprimare.

Petru Romoşan este prietenul dumneavoastră.
Este prietenul meu, ştiu foarte bine această poveste şi cred că se întâmplă ceva cu totul nedrept. Dar nu cred că există cineva în cazurile importante de investigaţie să nu primească dreptul la apărare. Altfel nu e jurnalism, e dictatură a cuvântului scris sau dictatură a presei.

Este o coincidenţă faptul că acest articol, despre un prieten de-al dumneavoastră, a apărut în ziua în care aţi intrat în redacţie?
Mă tem că nu e coincidenţă. N-am nicio dovadă şi, de fapt, nici nu mai contează pentru că toate exagerările, până la urmă, duc la greşirea ţintei, duc la ratarea scopului. Scopul a fost să mă incrimineze pe mine, efectul a fost strălucit. Ne-a ajutat, fără să cheltuim nimic, de fapt, să relansăm „Cotidianul”. Să-l repunem ca ziar de atitudine şi nu ca ziar prăfuit, şi sclifosit, şi preţios, care dormea în chioşc şi care dormea, de fapt, şi în faţa suferinţelor şi necazurilor din societate.

Tot bombardamentul de comentarii pe site-uri, cea mai mare parte de o agresivitate ieşită din comun, arată mai degrabă ca opera unor profesionişti din serviciile secrete şi de la partide, decât ca reacţie de public şocat că un articol a dispărut. Din păcate, foştii mei colegi de la „Evenimentul zilei”, pentru că au băut şampania cu Traian Băsescu în ziua în care a câştigat alegerile şi au crezut că au câştigat alegerile împreună, au continuat şi continuă să facă o ziaristică de serviciu, au rămas înfeudaţi. Şi de asta chiar nu pot să mai citesc şi să mă mai uit pe textele lui Mircea Mihăieş sau Vladimir Tismăneanu. Ei nu sunt decât un comando politic răsfirat în presă sau în cercetare, pentru a servi interesele preşedintelui.

Dar, în afară de opoziţia colaboratorilor EVZ, aţi avut o opoziţie chiar în redacţia „Cotidianul”.
Cu unii oameni din redacţia „Cotidianul” cred că nu ne potrivim ca spirit, ca model de a face jurnalism. Eu nu mă scarpin două zile pe seama tremuratului unei frunze. În acelaşi timp, şi în redacţia „Cotidianul” există infiltraţi care execută ordine. Ştiu sigur că la nivelul aproape al tuturor redacţiilor din România există oameni ai serviciilor secrete în poziţii importante, nu neapărat simpli redactori.

Valeriu Turcan îşi permite să dea telefoane în redacţii pentru a afla cum evoluează atacarea şi abordarea scandalului „Nistorescu”. Fapt care mă face să cred că e o operaţiune pe care n-o conduc numai serviciile secrete, este condusă şi de către cei de la Cotroceni. Eu cred că Traian Băsescu are şi el un mic rol în această operaţiune.

Un „Cotidianul” făcut liber, cu jurnalişti buni, este o publicaţie periculoasă. Sigur că foarte mulţi, inclusiv Traian Băsescu, sunt îngroziţi că am putea deveni foarte repede un fel de „Evenimentul zilei” de altădată. E posibil să şi redevenim, pentru că acest scandal a scos „Cotidianul” din anonimatul în care plutea.

DESPRE UN FIN ŞI DESPRE SOV

„Turcescu să mai progreseze”

Scandalul a fost premeditat?
Mă tot gândeam cum Dumnezeu să fac ceva să se vadă, să se schimbe ceva, să se trezească ziarul ăsta. Toate ideile care mi-au venit costau bani. Mulţumesc frumos pentru această ticăloşie, pentru că ea are şi partea ei bună. Ne-a ajutat să relansăm ziarul!

Cum descrieţi linia editorială pe care o veţi imprima?
„Cotidianul” a fost un ziar foarte frumos scris, care n-a avut curajul să ia taurul de coarne niciodată. A fost un ziar cuminte, calofil, dar fără pariuri mari în societate. Fără mize mari. Ce va fi? Şansa ziarului va fi capacitatea de a surprinde realitatea şi problemele oamenilor. E educaţia şi conformaţia mea de reporter.

Circulă o listă cu oamenii pe care urmează să-i daţi afară.
Nici dacă ar citi cineva în subconştientul meu n-ar găsi o asemenea listă. Unii vor pleca dacă nu vor putea să se adapteze la un stil de muncă. Nu l-am dat afară pe Pătrăşconiu, nici n-am drept de semnătură încă. Nu vreau să mai public comentariile lui lălăite şi teziste. Un fel de limbi la limbile lui Băsescu. Nu l-am dat afară, dar aici nu va mai scrie cât sunt eu.

Nu vreau să mai public gângăvelile lui Ioan T. Morar. Nu ăsta este locul în care să se exprime. Banii sunt puţini, ei încasau sume destul de bune, mai mari decât miniştrii sau oamenii pe care-i acuzau că primesc mulţi bani. Şi ei îmi dădeau mie nişte sfârâiace.

Aţi spus că vă subordonaţi doar lui Sorin Enache. Dar Emil Hurezeanu este preşedintele Grupului Realitatea-Caţavencu (GRC).
Da, pentru că boardul s-a autodizolvat. Am înţeles că mă subordonez direct directorului acestui grup. Preşedintele are o activitate de coordonare de ansamblu, mult mai vastă, şi nici n-am apucat să mă întâlnesc cu el, pentru că la respectiva şedinţă în care am fost numit el nu era. Aşa că el, săracu’, nici nu ştie ce s-a decis acolo. N-am hotărât eu să-l dau afară pe bietul Pătrăşconiu, şi bolnav, că o fi bolnav omul, dar aici n-o să mai scrie nici el, nici Ioan T. Morar şi nici aceia care au mai fost şi au mai contribuit cu câte un pic la îngropatul „Cotidianului”. Nici Turcescu şi nici toţi ceilalţi.

Dar Robert Turcescu este unul dintre foştii colaboratori ai dumneavoastră de la EVZ, aveţi şi o relaţie de naş-fin.
Am mai mulţi fini şi naşi şi mai multe rude. Şi am oferit mai multor oameni posibilitatea să scrie, dar asta nu înseamnă că am putut să fac din ei mai mult decât au putut fi ei. Unii chiar mă înjură, dar fără înjurăturile celor cărora le-am dat o pâine şi o slujbă nici nu cred că ar fi avut farmec, şi dramatism, şi frumuseţe.

Robert Turcescu şi-a suspendat comentariul până se clarifică lucrurile, aflând că el aici nu mai publică. A vrut să mi-o ia înainte. O să-l las să mai publice după ce mai învaţă meserie, după ce mai progresează.

Mi se pare amuzant să anunţe lumea că se retrage până se clarifică aici ceva. Vezi, Doamne, de parcă el ar înţelege când e clarificat şi când nu e clarificat. Dar, în acelaşi timp, vrea să mă duc la Realitatea FM să-i fac emisiune, că poate îi măresc audienţa. Dacă aş fi fraier, m-aş duce şi aş munci pentru el.

Ce relaţie aveţi cu Sorin Ovidiu Vîntu?
Suntem vecini. Am ajuns vecini gard în gard. Absolută întâmplare. Şi, uneori, ne-am văzut de trei ori într-o săptămână şi odată nu ne-am văzut doi ani. Ce pot să spun? Şi am ajuns acolo pentru că un om m-a înşelat vânzându-mi un teren care nu avea ieşire la stradă. Pe un preţ foarte modest, este drept, dar apoi am cumpărat un alt teren, care nici el n-avea ieşire la stradă, şi aşa m-am chinuit până am reuşit să ies la stradă, ca oamenii. Aşa am ajuns vecin cu Sorin Ovidiu Vîntu. Am cumpărat de pe marginea şoselei o barză şi un pui. De-astea kitsch, decorative, din plastic. Am venit seara, le-am pus lângă gard şi, dimineaţa, femeia de serviciu îl chema pe încă unul să-i zică: „Haide, domne’ că iar au trecut lebedele sau gâştele lui Vîntu la noi, să le dăm înapoi”. Stăm gard în gard, dar nu m-am uitat niciodată peste. M-aş simţi atât de prost să întorc privirea ca să mă uit peste gard înăuntru încât nu aş putea să mai dau ochii niciodată cu un asemenea om.

TRECUT ŞI VIITOR

„Relaţia mea cu Securitatea a fost una, sper eu, inteligentă”

Care a fost relaţia dumneavoastră cu Securitatea? Odată cu cazul „Romoşan” s-a alimentat ideea că vreţi să ascundeţi, de fapt, propriul trecut.
Publicăm zilele următoare (de maine – nota mea) tot dosarul „Romoşan”. Relaţia mea cu Securitatea a fost una, sper eu, inteligentă. Am scăpat în aşa fel încât să nu semnez nimic, să nu am niciun fel de angajament. Am glumit cu ei, am spus bancuri, am băut şi bere cu unii dintre ei, am spus şi prostii – la alţii le-am spus diverse lucruri contrariante, dar e sigur un lucru.

Când va scoate cineva hârtia scrisă de mine, angajament sau raport despre cineva, mă retrag frumos, că am unde mă duce, şi Dumnezeu să-i ajute pe ai lui Tismăneanu şi pe ai săi luptători împotriva Securităţii şi a Comunismului. Pentru că l-au servit cu neruşinare şi acum vin şi dau lecţii altora. N-am semnat nimic, îmi pare rău. Şi nici nu m-a băgat Securitatea în diverse instituţii, n-am fost printre cei acoperiţi pe-afară, cum sunt alţii care s-au întors după aia. Dacă scoate cineva o dovadă, e în ordine.

Contestatarii vă consideră depăşit, prea bătrân ca să mai conduceţi un ziar cu succes.
Dan Tăpălagă, un om căruia i-am dat o slujbă când îi era greu, i-am dat-o şi a doua oară când îi era greu, a scris despre mine că sunt un mort. Alţii au scris despre mine că sunt un ratat, o nulitate lustruită. Am îndurat, în anii ăştia, de la acuzaţii de homosexualitate până la cele de alcoolism, toate aberaţiile posibile. Nu mă deranjează nimic din ce s-ar putea spune pe seama mea, important este să iasă acest proiect, proiectul „Cotidianul”.

Ce se va întâmpla cu blogurile celor care vă contestă chiar pe site-ul „Cotidianul”?
Să mă conteste. Nu sunt pe site-ul „Cotidianul”, sunt pe diverse site-uri şi au un link aici. Să mă înjure şi probabil că, în tr-o bună zi, s-ar putea să încep să le răspund. Devine interesant că, în România, ei înţeleg democraţia fără bunsimţ, adică vor să te înjure la tine în dormitor sau la tine acasă. Nu e nicio problemă, este interesant aşa. Poate că asta îi califică şi în acelaşi timp arată cât de mare cenzor şi demon sunt eu. Mai aveţi ştiinţă de ziare care găzduiesc bloguri pe prima pagină a site-ului în care este înjurat chiar cel care conduce instituţia? Nu uitaţi că asta se întâmplă aici şi tot eu sunt cel acuzat de cenzură şi de îngrădire a libertăţilor de exprimare a unei persoane. Minunat, sunt în cea mai frumoasă situaţie posibilă.

https://www.evz.ro/
Foto: Cristina Nichitus

Nota mea: Cotidianul “de elita” cu care se lauda micii sobolani aruncati de Nistorescu la groapa de gunoi a presei a avut, in cativa ani, 7 (sapte) redactori sefi si ditamai consiliul “fetzelor Cotidianului”. Cu totii au bagat ziarul la apa, sub linia de plutire. Aventura ne-a costat pe noi, cititorii, nervi, de la inhalarea polutiei profitorilor, si pe SOV milioane bune de euro. Cine plateste?

Posted in Uncategorized Tags: , , , , No Comments »

CAZUL ROMOSAN-COTIDIANUL. O PUNERE LA PUNCT NECESARA: Jurnalistul de investigatii Dan Badea ii da o lectie de etica executantei Mirela Corlatan

August 5th, 2009 VR No Comments »

DAN BADEA: In cazul Romoşan, Nistorescu a luat decizia corectă

Am citit zilele astea, cu atenţie, toate criticile importante aduse lui Cornel Nistorescu după aşa-zisul act de “cenzură” comis de el în favoarea lui Petru Romoşan. Am citit, cu oarecare efort, şi textul incriminat “comis” de Mirela Corlăţan pentru Cotidianul.

Opinia mea este că deşi derapajul moral al lui Nistorescu, din ultimii ani, părea definitiv, de această dată a decis corect.

Şi eu aş fi procedat la fel cu privire la cârpeala de presă intitulată “Petru Romoşan, turnătorul lui Horia Bernea şi al lui Ion Negoiţescu”.

Motivele mele ar fi fost însă diferite de cele ale directorului Cotidianul şi ar fi ţinut exclusiv de profesia de jurnalist. Nu nerespectarea principiului “audiatur et altera pars” (“să fie ascultată şi cealaltă parte”) e reproşul fundamental ce poate fi adus jurnalistei Mirela Corlăţan (MC), ci, pur şi simplu, lipsa de coerenţă şi credibilitate a afirmaţiilor însăilate în articol.

Nimic din ceea ce dezvăluie MC nu poate fi folosit cu adevărat împotriva lui Petru Romoşan şi asta nu pentru că, spre exemplu, acesta n-ar fi culpabil moral în cazul în care ar fi semnat, de dragul “artei”, un angajament pentru fosta Securitate. Chiar şi în acest caz, problema care se pune este însă următoarea: a semnat Romoşan, cu adevărat, un angajament cu Securitatea? Dacă da, de ce a făcut-o? A fost şantajat? A făcut-o din patriotism? A făcut-o din oportunism? Nu ştim. Din textul jurnalistei MC nu aflăm altceva decât ceea ce şi-a propus ea să transmită cititorilor care nu gândesc cu capul lor: Romoşan a fost turnător! Fără nici o argumentare.

Ziarista aduce, e drept, nişte citate în sprijinul afirmaţiei făcute, dar ele nu au nici o relevanţă. Din cine citează MC? Evident, din ofiţerul care l-ar fi racolat (pe 26 septembrie 1987) pe Romoşan, numitul lt.col Ştefan Budecă. Aşadar, dovada că Romoşan “a turnat” stă într-o afirmaţie făcută anterior racolării, în 1984, de către ofiţerul amintit: “Din câte ştie Romoşan Petru, cel în cauză (n.r. Gherasim) este prieten cu Horia Bernea, care de asemenea are preocupări mistico-religioase”. Asta este dovada că Romoşan l-ar fi turnat pe Horia Bernea.

De unde a dedus autoarea textului de presă că Petru Romoşan i-a spus personal ofiţerului de securitate amintit că Gherasim şi Bernea erau prieteni şi aveau preocupări mistico-religioase? Expresia “din câte ştie X…” poate să însemne orice cum ar fi: “X i s-a confesat lui Y, de la care am aflat că…”, sau “din TO existentă în casa lui X am aflat că…” etc etc. Siguranţa cu care ziarista MC pune ştampila în acest caz mă pune serios pe gânduri cu privire la intenţiile ei reale.

Mai departe. O altă enormitate publicată de MC este, cum altfel?, un alt citat din ofiţerul Budecă. “Faptul că provine dintr-o familie modestă, că este conştient că numai în România poate să se dezvolte ca poet, că este interesat să fie cunoscut şi apreciat bine de organele noastre (…) prezintă garanţia că va accepta colaborarea cu unitatea noastră”. Aberaţia vine din faptul că individul despre care ofiţerul afirma că “este conştient că numai în România poate să se dezvolte ca poet”, abia aştepta să plece din ţară. El avea să şi părăsească ilegal România, un an mai încolo. I-a cam tras-o, cum se zice, ofiţerului care l-a racolat. Să fi fost o lipsă de vigilenţă din partea ofiţerului care l-ar fi racolat pe Romoşan? Să fie un raport făcut pe genunchi, pentru a justifica altceva? Ziarista nu observă însă această ciudăţenie şi trece mai departe.

Pentru a demonstra că Petru Romoşan (foto, dreapta, alături de Mihai Pelin) l-ar fi turnat pe criticul literar Ion Negoiţescu, jurnalista foloseşte anumite citate dintr-o anchetă poliţienească făcută, în 1977, cu scopul de a dovedi că Ion Negoiţescu (asociat cu mişcarea Goma) era homosexual. Trec peste acest aspect deoarece din citatele utilizate de ziarista de la Cotidianul nu se înţelege nimic. Totuşi, se sugerează că Romoşan ar fi fost acuzat de homosexualitate, iar el s-ar fi dezvinovăţit în faţa autorităţilor.

Cum spuneam, nimic din cele scrise de Mirela Corlăţan nu se poate constitui într-un act de acuzare la adresa lui Petru Romoşan. Nu există nici măcar certitudinea că documentele citate sunt reale şi nu inventate, câtă vreme autoarea n-a prezentat un facsimil, ceva, pentru credibilitate.

Totul pare a fi un atac de presă, aşa cum s-au obişnuit să producă, de altfel, în ultimii ani, ziariştii făcuţi la apelul de seară.

Pentru cei care nu sunt convinşi de asta, le recomand să citească atent textul “În malaxorul Securităţii” apărut în 6 iulie 2009, în Jurnalul Naţional. Textul conţine un Plan de Măsuri al Securităţii din iunie 1989 şi este centrat pe compromiterea/decredibilizarea prin orice mijloace a lui Petru Romoşan. (Adica exact ceea ce face “gasca inrolata” prin executantii de la Cotidianul – Nota mea)

Acolo sunt toate argumentele care-l pot convinge pe orice om cu liceul la bază că articolul “cenzurat” de Nistorescu este, de fapt, o făcătură ordinară a unor indivizi care folosesc presa pentru a-şi regla conturi personale.

Citind acel Plan de Măsuri, din care jurnalista MC a preluat doar un fragment nesemnificativ, înţelegem că, de fapt, Petru Romoşan a fost o victimă a aparatului represiv. Este acelaşi aparat care, un an mai încolo, se mobiliza şi punea la cale compromiterea în Occident a fugarului Romoşan prin lansarea de zvonuri false şi documente plastografiate în laboratoarele serviciilor secrete.

Cunoscând toate acestea, orice ziarist cu o minimă responsabilitate ar fi fost circumspect în a lua de bune documente despre care există bănuiala că ar putea fi falsificate.

Iată de ce consider că Nistorescu a luat, indiferent de motivaţia reală sau invocată, decizia corectă prin scoaterea din Cotidianul a textului referitor la Petru Romoşan.

Ar mai fi, poate, de făcut o precizare.
Cei care mă cunosc ştiu că, după experienţa Evenimentul Zilei, aş fi ultimul care i-ar lua apărarea lui Cornel Nistorescu. Numai că o gaşcă de impostori bine aliniaţi/grupaţi, culmea, sub aceeaşi pălărie aurită a lui Sorin Vântu, lucrează de zor la distrugerea a ceea ce a mai rămas din presa românească.
Tonomatele au început să tropăie periculos de tare pe moşia lui SOV, speriate de apariţia intrusului Nistorescu. Frica e firească pentru cei care n-au fost, nici măcar pentru o secundă în viaţa lor, ziarişti adevăraţi.
Câţiva şmecheri din această categorie, despre care aflu, azi, că primeau un salariu de 5000 de euro de căciulă, în condiţiile în care ziarul avea pierderi de câteva milioane de euro, ţipă ca apucaţii că a venit cenzura peste ei. Lor li s-a adăugat, tot azi, şi “apostolul” de serviciu, ong-istul Toma, speriat şi el de viitură. Mircea Toma, susţinător al cauzelor tot mai strâmbe, e întotdeauna acolo unde trebuie să fie, chipurile, interesul “bizonului”. Impostura peste care stăpânesc şmecheraşii lui SOV este totală. Tonomatele Turcescu, Hurezeanu, Ursu şi Buşcu s-au retras deja în coteţul lui Vântu fără să priceapă că vine o vreme în care acelaşi “bizon” începe să înţeleagă cum stă treaba cu manipularea. Salariile de zeci de mii de euro, cu care le-au fost cumpărate conştiinţele papagalilor de serviciu, încep deja să pârâie zgomotos în burţile lor tot mai flămânde.
În definitiv, chiar dacă a rătăcit, ca orbetele, ani buni pe spinarea mafioţilor, Nistorescu este singurul ziarist adevărat dintre ei. Ori asta îi sperie pe impostori. Este şi motivul pentru care am decis să pun degetul pe această anomalie.

UPDATE: Petru Romoşan afirmă că materialul apărut sub semnătura Mirelei Corlăţan reprezintă de fapt un atac declanşat împotriva sa, cu mai mulţi ani în urmă, de Andrei Pleşu (“şeful operaţiunii”) care l-a folosit în această afacere, “ca mână de lucru”, pe Mircea Dinescu.

Iată un fragment din ceea ce ce mi-a declarat, concret, Petru Romoşan:

“(Cei de la CNSAS)n-au putut să dea decizie de colaborare a mea cu Securitatea până la povestea cu Dan Voiculescu şi cu Andon, pentru că trebuia să decidă ei în interior şi conform documentelor existente, în sensul că nu au decât o singură probă împotriva mea, iar singura probă e un angajament din 29 septembrie 1987, pe trei rânduri, în care apare un nume conspirativ şi care nu a fost onorat niciodată, pentru că nevastă-mea pleca a doua zi cu paşaportul şi, altfel, îi ridicau paşaportul.
Ei au ajuns să se răzbune pe mine, pentru tot chinul pe care-l provoc pentru ei de zece ani, trimiţând chestia asta, după noua lege, la Curtea de Apel, şi în felul ăsta au ajuns documentele în ziar. Nu-i interesau pe ei deciziile, înţelegi?
Sunt trei probleme esenţiale în această poveste. Prima problemă o reprezintă anchetele la care am fost supus începând din 1973, de la 17 ani, până în 1980, dintre care cea mai dură a fost cea din 1977. Acestea nu au avut legătură cu Securitatea pentru că sunt anchete poliţieneşti. A doua poveste, cea cu Paul Gherasim şi cu Bernea, este o porcărie sinistră, pentru că nu e adevărată. Oamenii erau urmăriţi cum eram şi eu şi n-am dat nimic despre ei. Iar ce spune ăla (ofiţerul de caz) e o banalitate, că ăsta e pictor mistic şi nu ştiu ce. Păi toată lumea ştia chestia asta. Dar în orice caz, turnura aia de frază nu este nici a mea, nici a ofiţerului de caz. Este a cuiva de acolo, din zona atelierelor.
A treia parte a operaţiunii este povestea cu angajamentul din 29 septembrie 1987, despre care am amintit deja mai sus.
Oricum, Curtea de Apel va stabili adevărul. Eu o să dau în judecată inclusiv statul român. Ca să pot să ating CNSAS-ul eu trebuie să dau în judecată statul român. Mă rog, eu răspund la unele chestiuni, dar răspund punctual. Pentru că răspunsul este chiar în documentarul lor…”

Dan Badea – Adevaruri necesare prin investigatii la cheie

Citiţi, mai jos, “Planul de măsuri în cazul Petru Romoşan din Franţa”, publicat în 6 iulie 2009 de Jurnalul Naţional:

Ministerul de Interne
Departamentul Securităţii Statului
Nr. 0027882 din şş. 06.1989
Strict secret
Exemplar unic

Plan de măsuri în cazul Petru Romoşan din Franţa

Petru Romoşan, în vârstă de 32 ani, fost membru al Uniunii Scriitorilor, a trecut ilegal frontiera de stat în Ungaria în septembrie 1988, stabilindu-se ulterior în Franţa, la Paris.
După rămânerea în străinătate, Petru Romoşan s-a situat pe o poziţie ostilă ţării noastre şi a intrat în contact cu elemente reacţionare ale emi­gra­ţiei române intelectuale de la Paris.

În luna mai a.c., a acordat un interviu denigrator postului de radio
„Eu­ro­pa liberă”, în conţinutul căruia a fă­cut referiri tendenţioase la statutul ar­tiş­tilor plastici din România.
De asemenea, a participat – ca invitat – la mai multe emisiuni ale postului maghiar de televiziune Budapesta-1, în cadrul cărora a comentat de pe po­ziţii ostile aşa-zisele măsuri luate de autorităţile române pentru a îm­pie­di­ca fuga unor persoane în Ungaria.

Pentru cunoaşterea, prevenirea şi contracararea activităţilor ostile ţării noastre desfăşurate de Petru Romo­şan, va fi întreprins un complex de măsuri informativ-operative, vizând:

I. – Completarea studiului operativ în caz şi folosirea datelor ob­ţi­nute pentru acţiuni de influenţă şi contracarare

1. Verificarea rudelor şi relaţiilor din ţară ale elementului şi ale soţiei acestuia, a persoanelor cu care mai întreţine legături şi documentarea exactă a activităţii desfăşurate de Petru Romoşan înainte de plecarea din ţară.
Se va acţiona asupra acestora în sco­pul determinării lui Petru Romoşan să renunţe la activităţile cu caracter denigrator şi să adopte o poziţie corectă faţă de RS România.

Termen: 15.07.1989
Răspunde: U.M. 0610

2. Obţinerea de date privind situaţia personală şi profesională a lui Petru Romoşan şi a soţiei acestuia, cu accent pe:
– identificarea domiciliului din Pa­ris al elementului (amplasarea imobilului, intrări, colocatari, mijloace de acces în zonă, număr de telefon etc.);
– stabilirea preocupărilor, cercului de relaţii, a persoanelor care îl vi­zi­tează la domiciliu sau cu care în­tre­ţine legături apropiate, elemente din emigraţie care nu agreează acţiunile acestuia sau cu care a avut diferite neînţelegeri, etc.;
– stabilirea locului de muncă al so­ţiei lui Petru Romoşan şi a programului de lucru al acesteia;
– identificarea canalelor folosite de soţii Romoşan pentru menţinerea legăturii cu rudele şi relaţiile din ţară.

Datele obţinute în urma com­ple­tării studiului operativ în caz vor fi folosite în scopul iniţierii unor acţiuni de descurajare şi timorare a acestuia.

În realizarea acestor sarcini, vor fi folosite în mod diferenţiat sursele: „Filip”, „Ruxandra”, „Călin”, „Donici”, „Prodan”, „Barbu”, „Gabriel” şi „Hornaru”, precum şi posibilităţile specifice pe linia U.M. 0544.

Termen: 30.08.1989
Răspund: U.M. 0610, U.M. 0544/225 şi U.M. 0195.

3. Stabilirea legăturilor pe care Pe­tru Romoşan le are la Budapesta şi ca­re îl sprijină în realizarea acţiunilor os­ti­le RS România (persoane contacta­te, adrese vizitate, locuri de cazare etc.).

Termen: 30.08.1989
Răspund: U.M. 0544/225 şi U.M. 0195

II. – Măsuri combinative de contracarare

1. Pentru compromiterea lui Petru Romoşan în mediile maghiare de informare în masă, va fi expediată din Franţa, în numele pictorului de origine română Viktor Roman, o scrisoare adresată Ministerului Culturii şi Televiziunii maghiare în care sunt prezentate profilul moral des­com­pus al acestuia, sprijinul şi colaborarea sa cu autorităţile române pentru urmărirea şi condamnarea criticului Ion Negoiţescu, în prezent redactor la postul de radio „Europa liberă”, întărindu-se astfel acuzaţiile că acesta este agent provocator manipulat de autorităţile de la Bucureşti.

Termen: 05.07.1989
Răspunde: U.M. 0544/225

2. Pe adresa Ministerului ungar de Interne şi a Televiziunii maghiare va fi trimisă o scrisoare ca provenind din partea unei persoane, în prezent aflată în Austria şi care ar fi fost re­ţi­nu­tă la graniţa română împreună cu grupul în care se afla şi Petru Ro­moşan, în conţinutul căreia se va preciza că acesta este agentul Securităţii române, iar la arestarea grupului a făcut public acest lucru pentru a evita suportarea tratamentului aplicat celorlalţi fugari.

Termen: 05.07.1989
Răspunde: U.M. 0544/225

3. Va fi expediată din Ungaria, or­ga­nelor de poliţie franceze, o scrisoare în care Petru Romoşan va fi prezentat ca agent al Securităţii maghiare, iar cu ocazia călătoriilor pe care le face la Budapesta realizează şi întâlniri cu ofiţerii de legătură pentru instructaj.

Termen: 15.07.1989
Răspunde: U.M. 0544/225

III. – Măsuri de compromitere în rândul emigraţiei române

1. În numele unui scriitor român din ţară, care, pentru a evita eventuale consecinţe doreşte să rămână anonim va fi trimisă o scrisoare lui Virgil Ierunca, cunoscut că nu-l agreează pe Petru Romoşan, în care autorul dez­văluie rolul jucat de acesta în arestarea criticului Ion Negoiţescu şi persecu­tarea de către autorităţi a altor oameni de cultură şi artă din România.

Termen: 15.07.1989
Răspunde: U.M. 0544/225

2. Va fi plastografiată şi expediată din Franţa o scrisoare adresată lui Dorin Tudoran, semnată de Petru Romoşan, prin care acesta solicită să-i publice în revista „Agora” un material în al cărui conţinut sunt atacaţi Virgil Ierunca, Monica Lovinescu şi chiar Dorin Tudoran.

Precizăm că în „Agora” se publică astfel de materiale, ulterior autorii fiind atacaţi foarte violent de Dorin Tudoran în articole-replică.

Termen: 30.07.1989
Răspunde: U.M. 0544/225

3. Sursa „Dinu”, care urmează a se deplasa în Franţa, va fi instruită să acţioneze pentru determinarea lui Virgil Ierunca să ia atitudine publică împotriva lui Petru Romoşan şi să îi creeze greutăţi în afirmarea pe plan literar în Franţa.

Termen: 30.06.1989
Răspunde: U.M. 0544/225

4. Sursele cu posibilităţi în mediu, ce urmează să se deplaseze în Franţa în perioada următoare, vor fi pregătite să susţină versiunile de dezinformare difuzate prin mijloacele specifice şi să acţioneze pentru compromiterea şi discreditarea lui Petru Romoşan în rândul emigraţiei şi mediile culturale autohtone.

Sarcină permanentă
Răspunde: U.M. 0544/225 şi 0610

Informaţiile obţinute privind evo­luţ­ia situaţiei operative în caz vor fi analizate periodic de şefii unităţilor centrale cu atribuţiuni în acţiune, care vor raporta conducerii D.S.S. rezulta­tul măsurilor întreprinse şi concluziile reieşite, în vederea stabilirii unor noi acţiuni de contracarare a ac­ti­vi­tăţilor ostile desfăşurate de Petru Romoşan.

Şeful U.M. 0610 Şeful U.M. 0195 Şeful U.M. 0544/225 “

La care se adauga semnaturile lui Liviu Avram, Mirela Corlatan si restul gandacilor de presa – Nota mea

Posted in Uncategorized Tags: , , , , , , No Comments »

BUBICO TISMANEANU a intrat in fibrilatie: muscoii de la Cotidianul ii cad pe capete. NISTORESCU: Lămuriri necesare şi periculoase

August 4th, 2009 VR No Comments »

N-am mai călcat într-un cuib de viespi din copilărie. Îmi amintesc groaza de atunci şi insectele mânioase intrate prin izmene, pe sub cămaşă şi prin buzunare! Isterizate de un pas în cuibul lor mă înţepau cu furie şi nu aşteptau nici o explicaţie. – Cornel Nistorescu

Ii public toate tampeniile lui Bubico de Primavarii pentru a intelege mai bine Sindromul Tismaneanu si idiotia congenitala de gradul II (cu pericol de avansare) a “gastii inrolate”:

De la Cornel Nistorescu, cu ura si razbunare

04/08/2009 — tismaneanu
In pofida sfaturilor primite de la cei care inca mai spera in cine stie ce metanoia de ultim ceas a lui Nistorescu, in pofida minunatului indemn al lui Eugen Istodor pe blogul sau de a actiona fara ura si razbunare, Nistorescu recidiveaza, isi insulta criticii, insinueaza vrute si nevrute la adresa lui Traian Basescu (pornind de la niste pretinse telefoane date prin redactii de Valeriu Turcan). In mintea acestui om obsedat de comploturi, ar exista cumva o conexiune intre presedinte si cei care considera actiunile sale drept potrivnice libertatii presei si in genere opuse pluralismului. Intrucat s-a intamplat sa stiu mai multe despre Romosan, editorul, n’est-ce pas, lui Mihai Pelin, Sorin Toma, promotorul campaniilor impotriva “boierilor intii”, dar si despre Nistorescu, am participat, prin acest blog, la ceea ce se numeste o conversatie democratica menita sa luineze dedesubturile sordide ale actiunilor lui Nistorescu. Am intervenit, sub semnatura proprie, si pe alte bloguri (Istodor, Patrasconiu). Am postat interventiile publice ce mi s-au parut pertinente si oneste.
Spre deosebire de Nistorescu, admir scrisul unor Ioan T. Morar si Cr. Patrasconiu. Dar nu despre chestiuni de gust este vorba aici si acum. In consens cu linia oficial anuntata de ziarul Ziua, Nistorescu da de stire ca va face campanie anti-Traian Basescu. Nu promite un ziar obiectiv si inteligent, ci unul ofensiv, militant, hiper-partizan, pe scurt unul fanatic. Iata un fragment din editorialul de ultima ora al lui Cornel Nistorescu. Ma simt onorat sa fiu prezentat astfel de un personaj pe care il asigur de deplina mea lipsa de consideratie. Iar faptul ca vede vrajmasi in orice directie priveste tine de o maladie a psihicului care a facut multe ravagii in Romania si in lume…
“Înţeleg acum de ce mă înţeapă gaşca Tismăneanu, un pluton jurnalistic în slujba preşedintelui. Înţeleg de ce postacii cu gramatică şi limbă de SRI, SPP şi SIE se înghesuie pe net! Înţeleg perfect de ce acoperiţii din redacţii trag din greu la umflarea balonului. Pericolul li se pare enorm! De-aia am şi renunţat la articolele de Gâgă ale lui Ioan T. Morar. E criză şi nu merită o leafă de ministru! De-aceea am renunţat şi la lălăielile lui C. Pătrăşconiu. Nu l-am dat afară când era bolnav (cum zice poetul şi analistul Emil Hurezeanu) şi n-am făcut nici o hârtie în acest sens. Dar am cerut conducerii Trustului Realitatea-Caţavencu să scape ziarul de scriitura unui asemenea personaj. Şi la şedinţa de board, la care E. Hurezeanu a lipsit, promisiunea a fost făcută. Nu s-a autosuspendat Robert Turcescu! A aflat că am renunţat şi la poezelele sale şi a sărit să anunţe poporul! Nu eu am desfiinţat boardul editorial. La iniţiativa cuiva care făcea parte din el s-a lăsat păgubaş.
Dincolo de aceste precizări, implicarea lui Valeriu Turcan în umflarea scandalului mă pune în gardă. Viespii şi bărzăunii au reuşit să-mi intre şi în pantaloni!”
Posted in Uncategorized Tags: , , , , , No Comments »
« Older Entries
Newer Entries »
Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More
RSS FeedAbonare RSS
Roncea.ro pe TwitterRoncea.ro pe Twitter

  • Featured Video

  • Ads

Powered by WordPress

toateBlogurile.ro

customizable counter
Blog din Moldova