Posts Tagged ‘die’

SPIONII SI TRADATORII care bantuie Romania. TriGranitul Popoviciu-Budapesta-Rotschild. Realitatea TV a uitat sa citeze sursa: Ziarul Tricolorul

Am descoperit cu surprindere ca toate informatiile vehiculate astazi pe televiziunile de stiri, si inclusiv la Realitatea TV, unde le-am auzit prima oara, provin din ziarul Tricolorul de astazi. Corect ar fi fost, totusi, sa se citeze sursa. Iata articolul cu pricina:

SPIONI ŞI MAFIOŢI

Din analiza informaţiilor existente au rezultat următoarele aspecte de interes operativ: Două mari grupări de afaceri îşi împart piaţa imobiliară din Bucureşti: Trigranit – reprezentată de fostul ambasador la Londra Dan Ghibernea (despre care în medii avizate se afirmă că este încă ofiţer activ) – şi „Popoviciu-Badea“, controlată de foştii gineri ai lui Ion Dincă, fostul prim-vicepremier al regimului ceauşist. Soţiile celor doi (în cazul lui Nicolae Badea, fosta) investitori giganţi în imobiliare au activat în contraspionaj, cu grade de căpitani. Doina Nadia Popoviciu, căpitan (r) contraspionaj, este fiica lui Ion Dincă „Te-leagă“ şi soţia magnatului imobiliar Gabriel „Puiu“ Popoviciu. A activat în Direcţia a III-a (UM 0625) din fosta Securitate, pe contraspionaj, fiind specializată în dialecte arabe. Liliana Badea, căpitan (r) contraspionaj, a fost soţia lui Nicolae Badea, preşedintele clubului Dinamo. E fata cea mare a lui Ion Dincă „Te-leagă“. A predat la Şcoala de Ofiţeri de Securitate Băneasa, de asemenea specializată în dialecte arabe.
Dan Marcel Ghibernea, despre care surse din SIE susţin că e spion activ, a fost semnalat drept ofiţer CIE, deconspirat de către Mircea Răceanu. Tatăl său a activat în DIE. În 1991, Doina şi „Puiu“ Popoviciu pleacă în SUA, împreună cu Liliana şi Nicolae Badea. Acolo, Popoviciu şi soţia sa primesc cetăţenie americană. Oficial, Doina, fost ofiţer de contraspionaj, domiciliază în New Jersey. Întorşi în ţară în anii ’90, cei doi cumnaţi „Puiu“ Popoviciu şi Nicolae Badea au început afacerile cu vestita ComputerLand, firmă implicată în „scandalul EADS“. Acum, Popoviciu controlează, prin interpuşi şi firme off-shore, un adevărat imperiu imobiliar. El a preluat fostele societăţi de stat Alltrom, Herăstrău, ASD Mioriţa şi Comaliment, trecîndu-le pe numele mamei sale, Ligia Popoviciu (77 de ani), fostă croitoreasă a Elenei Ceauşes cu. Din umbră, Popoviciu deţine participaţii şi în Hotelul Howard Johnson, Restaurantul Casa Doina şi fast foodurile Pizza Hut şi KFC. Dar piesa lui de rezistenţă este „Proiectul Băneasa“: un mini-oraş întins pe 221 ha în nordul Capitalei. Divorţat recent de soţia-ofiţer (r), Nicolae Badea se concentrează cu precădere asupra Clubului Dinamo şi a restaurantelor Pizza Hut şi KFC.
TriGranit Development Corporation, o multinaţională care investeşte miliarde de euro în proiecte imobiliare din centrul şi din estul Europei, a luat fiinţă în 1997 la Budapesta. Acţionar majoritar e Şandor Demian, cel mai bogat om din Ungaria (cu o avere de peste 1,03 miliarde de euro). În trecut, Demian a lucrat în comerţul cooperatist comunist de la Budapesta. Ceilalţi cofondatori sînt Lordul Nathaniel Rothschild (descendent al celebrei familii de bancheri din Anglia şi SUA), Peter Munk (fondatorul Barrick Gold Corporation – companie canadiană auriferă), Şandor Csanyi (preşedintele OTP Bank – cea mai mare bancă maghiară).
Afaceristul Arpad Paszkany – patronul CFR Cluj – joacă rolul de „cercetaş“ al TriGranit în România: identifică oportunităţi şi obţine informaţii de la administraţia locală. În prezent, TriGranit dezvoltă 30 de proiecte în 11 ţări, investind 8 miliarde de euro. Cele mai mari sînt în Rusia (în asociere 50%-50% cu Gazprom) şi în România, prin proiectul rezidenţial „Esplanada“ (costă 1 miliard de euro, e în parteneriat cu guvernul, se întinde pe 10,7 hectare).
Investiţia va fi gestionată prin TriGranit Development România.
Managerul de ţară al acestei filiale e Dan Marcel Ghibernea, fost ambasador la Londra. „N-are relevanţă cine m-a introdus. E normal, nu poţi să vii cîine surd la vînătoare, e nevoie de un om de legătură“, afirmă Ghibernea. Încă din anii ’80, acesta a lucrat pe Relaţii Externe, iar după evenimentele din decembrie 1989 a fost deputat PDSR (actual PSD). În 2000, este „uns“ director al postului de radio Europa FM, apoi în 2001, ambasador la Londra. Primul care i-a pus lui Ghibernea eticheta de apropiat al Securităţii a fost Mircea Răceanu, în cartea sa, „Infern 89“, publicată în 2000. Înainte de decembrie 1989 Răceanu a activat ca diplomat în SUA, dar a fost arestat în ianuarie 1989, acuzat de spionaj în favoarea SUA. Convinşi că urma să-şi petreacă restul zilelor în carceră, anchetatorii i-au arătat fotografii cu agenţi ai Securităţii, somîndu-l să-i nominalizeze pe ofiţerii deconspiraţi americanilor. Între sutele de fotografii, Răceanu a recunoscut şi figura lui Dan Ghibernea. Acesta respinge categoric apartenenţa la vreun Serviciu Secret. El susţine că, din anii ’93-’94, ofiţerii serviciilor noastre de spionaj lucrau la vedere: „Potrivit unui acord cu NATO, noi nu mai aveam voie să spionăm pe zona aia. Nu cred că îşi permitea cineva să facă prostii“.
Pe de altă parte, în 2004, Institutul Român de Istorie Recentă a publicat o listă a ofiţerilor de Securitate, în care figurează şi numele lui Marcel Ghibernea: ca ofiţer DIE/CIE, sub acoperire diplomatică în Franţa şi Anglia. La sfîrşitul anilor ’70, Marcel Ghibernea era acreditat la UNESCO, în misiunea condusă de Valentin Lipatti – deconspirat de generalul Pacepa ca fiind ofiţer DIE. Al doilea administrator al TriGranit Development România e Halasz Janos Pal, monitorizat ani în şir de contraspionajul românesc. Născut la Cluj, Halasz a absolvit Academia de Studii Economice „Karl Marx“ din Budapesta. În intervalul ’83-’89, Halasz Janos e secretar I în reprezentanţa comercială din Bucureşti a Ungariei. Atunci, şeful rezidenţei maghiare de spionaj în ţara noastră era Ernö Rudas – devenit, ulterior, asociat cu premierul Tăriceanu în afaceri cu motociclete. În 2001, Halasz revine la Bucureşti, ca director al reprezentanţei ITD Hungary – agenţia guvernamentală ungară de promovare a investiţiilor şi comerţului exterior. În 2006, Halasz Janos Pal e numit administrator al TriGranit România. Între legăturile lui „Puiu“ Popoviciu se numără o serie de miliardari controversaţi cu care îşi petrece vacanţele la Monte Carlo: Cristian Burci, Radu Dimofte (vărul Irinei Schrotter), Dan Fischer, Cătălin Voloşeniuc. Acest „Puiu“ Popoviciu este naşul de cununie al lui Ionuţ Costea, cumnatul lui Mircea Geoană. Un vechi partener al cumnaţilor Popoviciu & Badea este Bogdan Bartolomeu, soţul Ilincăi Preoteasa (fiică de ministru comunist de Externe), prima soţie a lui Adrian Năstase. Bartolomeu şi Popoviciu au înfiinţat companii off-shore în perioada cît s-au aflat ca imigranţi în SUA. Popoviciu, Paszkany, Lloyd, Badea, Patriciu, Bartolomeu şi alte VIP s-au asociat cu premierul Tăriceanu în „Clubul Vinului“, o firmă exclusivistă de vinuri selecte. În martie 2000, grupările „TriGranit“ şi „Popoviciu-Badea“ îşi unesc interesele în TriGranit România SA. Compania trebuie să gestioneze proiectul „Esplanada“ (din centrul Capitalei) şi un complex de l ux pe Şoseaua Kiseleff (pe terenul Ştrandului Tineretului). Acţionar principal e off-shore-ul cipriot TriGranit Duna Land Ltd. Asociaţi cu TriGranit în noua firmă sînt Simon Bayley (manager în centrala TriGranit) şi Michael Peter Lloyd, Andrei Bejenaru şi Olimpia Neagu – oamenii magnatului Gabriel „Puiu“ Popoviciu şi ai cumnatului său, Nicolae Badea, preşedintele Dinamo.
Directori ajung două personaje-cheie: Michael Peter Lloyd şi Arpad Paszkany – patronul CFR Cluj şi reprezentant al TriGranit. Englezul Michael Lloyd e „creierul financiar“ al lui Popoviciu. Specialist în imobiliare şi jurisdicţii offshore, Lloyd a fost ofiţer în Rezerva Navală Regală. E în România din 1991. Pînă în 1993, a consiliat Agenţia Naţională de Privatizare (predecesoarea AVAS), iar între ’93-’95, Agenţia Română de Dezvoltare, din partea guvernului britanic. Potrivit declaraţiilor lui Lloyd, „TriGranit e un important dezvoltator în Europa. În 2000 au intrat în România şi, cum nu erau prea mulţi experţi imobiliari, m-au contactat, mai ales că ne ştiam de cînd lucram pentru Jones Lang LaSalle (consultanţă imobiliară)“.
După cinci ani (2005), viziunile diferite duc la separare, iar grupările îşi împart piaţa. Ruptura se oficializează în paradisul fiscal care este Amsterdam, capitala Olandei. Popoviciu preia TriGranit România (rebotezată Kiseleff Business Plaza), prin „compania-mamă“ a grupului său, Băneasa Development. Pe hîrtie, holdingul maghiar TriGranit îşi cedează acţiunile la preţul lor nominal (doar 2.550 lei) şi renunţă la ştrandul Tineretului de pe Kiseleff. Între timp, offshore-ul cipriot al TriGranit fusese înlocuit cu altul, olandez (TriGranit România Kiseleff BV). Pentru că traseul banilor lui Popoviciu trece tot prin Amsterdam, via Antilele Olandeze, miliardarul român e reprezentat în tranzacţie de Michael Peter Lloyd. În prezent, acesta e managerul Băneasa Investments – dezvoltatorul zonei comercial-rezidenţiale din nordul Capitalei. TriGranit va miza pe controversatul proiect „Esplanada“, prin TriGranit Development România .
Autor : ADEVĂRATUL SERVICIU ROMÂN DE INFORMAŢII

Vezi si
EVZ: De la oile tovarăşului Dincă la milioanele domnului Puiu
de Andrei Crăciun
Joi, 20 Martie 2008

EVZ a găsit în arhive date despre averea cu care a pornit în viaţă socrul milionarului Gabriel „Puiu“ Popoviciu: câteva oi. Partidul i-a dat restul. ION DINCĂ. Îl ştia întreaga Republică Socialistă Română. Era „alintat“ „Te-leagă“. Nu e greu de închipuit de ce nici pentru cei care n-au apucat „Epoca de Aur“. A „luptat“ pentru idealurile „clasei muncitoare“, fiind unul dintre pilonii regimului care a adus românilor o viaţă de privaţiuni. Ambele sale fiice locuiesc acum în Statele Unite ale Americii, ţara „duşmănoasă“ Republicii Socialiste România, unde a făcut „Te-leagă“ carieră. Drumul lui Ion Dincă în „partidul şi statul nostru“ a pornit de jos. De la talpa ţării. De la câteva animale în bătătura părintească. Gabriel „Puiu“ Popoviciu, discret milionar de tranziţie, e unul dintre cei doi gineri ai lui Dincă. Celălalt, Nicolae Badea, numărul unu de la echipa de fotbal Dinamo, e şi el multimilionar. În dolari, bani capitalişti.
Socrul a luptat pentru o societate egalitară şi abolirea proprietăţii individuale. Ginerii, în schimb, au sfidat ideologia tatălui socru, acumulând proprietăţi fabuloase. Dacă ar fi trăit în anii ’50, Puiu Popoviciu ar fi fost „duşman de clasă“ şi cu greu ar fi scăpat de furia unora ca „tata-socru“.„Ca copilu nimănui“ Dosarul lui Ion Dincă din arhivele Naţionale Române redă traiectoria lui „Te-leagă“ ca soldat devotat în armata PCR. Dosarul voluminos de peste 100 de pagini, curăţat de amănunte „compromiţătoare“, se termină brusc în anii ’70, când steaua lui Dincă era în plină ascensiune, ca şi proverbiala sa duritate.
Ion Dincă s-a născut în 1928, într-o comună dâmboviţeană, din părinţi plugari. Conform autobiografiei sale pentru partid, datate 1 aprilie 1948, micului Dincă nu i-a displăcut şcoala, însă necazurile de acasă l-au silit să abandoneze, după doar cinci clase primare. Pentru o vreme. „Tatăl meu fiind concentrat şi mai având încă două surori micuţe, mama lipsită de orice sprijin n’a putut să ne procure alimente pentru toţi m-a băgat băiat de prăvălie la comerciantul Marin Ilie din orăşelul Găeşti“. Aici a învăţat „Ionel“ ce înseamană „sclavia“ şi a prins ură pe „patroni“. „După doi ani sclavie – scrie Dincă într-o română aproximativă – pentru că nu aveam contract, lucram zi şi noapte ca copilu nimănui. În sfârşit vine toamna anului 1942, când mama primeşte prin luna Octomvrie o scrisoare dela un unchi“.
Unchiul i-a propus să-l dea pe „Ionel“ ucenic în întreprindere. La „Nitramonia“, în Făgăraş. Aici a deprins Dincă meseria de strungar. Strungar în fier. Tot aici s-a remarcat, printre colegi, datorită înclinaţiilor artistice! Colegii din fabrică îl elogiază în recomandările date Partidului, al cărui „fiu credincios“ Dincă a devenit începând cu ianuarie 1948 (în dosar, data înscrierii în Partidul Muncitoresc Român diferă, Dincă însuşi oscilând între 1947 şi 1948).
„Te-leagă“, un romantic
Ori tov. Dincă a suferit în anii târzii o transformare radicală, ori referinţele foştilor colegi de strung sunt scrise după dictare. Altfel, cu greu se poate crede că, la 20 de ani, viitorul „Te-leagă“ era un tânăr romantic, pasionat de frumos şi poezie. „Tovarăşul Dincă Ioan, este un element muncitor destoinic şi foarte supus“, scria, punând virgulă între subiect şi predicat, tovarăşul Frâncu Alex, „o referinţă pe care se poate conta“. Alt tov. din fabrică, I. Şerbănescu, întărea: „Despre tov. Dincă Ioan pot spune căci e un bun tovarăş, nu este beţiv nu are niciun viciu rău“. Însuşi Dincă scria în autobiografie: „Nu am vici“. Tov. Florescu remarca aplecările artistice ale lui Dincă: „E un talent rar pe tărâm cultural“.Ambiţiile lui erau mari şi „elementul supus“ a avut o evoluţie fulminantă. Partidul a avut grijă. L-a trimis pe Dincă la Academia Militară Politică „Gheorghe Gheorghiu Dej“. Aici i se observă aceeaşi fire „sensibilă şi predispusă spre meditaţie, fire de artist cu înclinaţii spre manifestările artistice“.
Despre averea sa, Dincă scria în autobiografie că are de la părinţi moştenire „una casă ţărănească cu 3 odăi, un ha pământ arabil, una vacă cu 2 viţei şi 3 oi“. Se pare că totuşi oile lui Dincă erau prea numeroase, pentru că la Subcomisia de Verificare devin „2- 3 oi“. În final, Comisia de Verificare a Partidului tranşează situaţia. Tov. Dincă avea de la părinţi „2 oi şi un miel“. Suficient de puţin pentru o origine cât se poate de sănătoasă. Odată primit în rândurile Armatei, succesul a venit uşor. Tov. Dincă a avut o singură cumpănă: din oportunism, n-a recunoscut că are un cumnat condamnat pentru că a intonat cântece legionare. Şi-a făcut însă o „autocritică constructivă“. Şi a fost iertat.
TRASEU
„Puiu“, fără oi, dar cu bani Treptele pe care a urcat Ion Dincă în goana carieristă sunt abrupte: consilier al lui Nicolae Ceauşescu pe probleme militare, prim-adjunct la Secţia Militară a CC, responsabil cu Internele, Departamentul Securităţii Statului, Justiţia şi Procuratura; membru supleant al CC al PCR; membru în CC; membru al CPEx; primar al Capitalei; viceprim-ministru; prim-viceprim-ministru.
În ’89 era de partea roşie a baricadei. A fost condamnat pentru participare la reprimarea Revoluţiei, dar eliberat cinci ani mai târziu din Penitenciarul Jilava. S-a redaptat, devenind consilier la firma lui Nicolae Badea. A murit într-o zi de marţi. 9 ianuarie 2007. Întrucât în Armată a urcat până la gradul de general a fost înmormântat cu salve de tun. O sfidare post-mortem pentru toate victimele comunismului.
Ginerele său, Gabriel „Puiu“ Popoviciu (soţul mezinei familiei Dincă – Doina, foto) se înscrie perfect în destinul „schimbător“ al rubedeniilor de nomenklaturişti, ajunse milionare în valută. Nu se poate estima exact câţi bani are cel căruia apropiaţii îi spun, timid-respectuos, „domnu’ Puiu“. Dar ori de câte ori mergeţi la IKEA sau mâncaţi la KFC, ori de câte ori călcaţi printr-o anumită zonă din Băneasa (1% din suprafaţa oraşului unde „tata-socru“ a fost primar), sunteţi pe terenul multimilionarului Popoviciu. O întrebare rămâne: ar mai fi avut acesta averea de astăzi dacă „Te-leagă“ n-ar fi fost atât de furios pe „burgheji“ în trecut?

Senzational: "Niki" Manolescu prezinta in Cotidianul Top "5 contra Romaniei", cele mai scarboase creaturi intelectuanale: Mano-Carta-Pata-Plesu-Liich

Numarul 1, cel mai tare din parcare, sunt, evident, chiar eu, groparul rozator al lui Eminescu, Labis, Noica, Marin Preda, Nichita Stanescu si al oricaror valori are literatura romana. Chiar daca sunt fiu de legionar, recunosc: sunt cel mai venal mancurt din Partidul acesta, orice nume ar avea el. Traiasca tovarasii Zigu, Gogu, Stalin si poporul rus, ca bani multi ne-au adus! Moarte lui tata!
Ete fleosc! Sunt trist! Ca orice gelatina intelectuanala sunt gata sa ma plasez unde-mi cere, cum bine zice tov Niki, Partidul, in care m-am inscris cu mandrie inca de cand aveam 19 trandafiri rozalii. Dar, as mai adauga, daca se poate, si unde zice pitoreasca si melancolica Securitate. Care m-a trimis la tov Stoian sa vad ce tantra fac tovarasii cand zic ca iau sau dau – nici acum nu stiu -, meditatii transcedentanale. I-am scris mai multe eseuri si lui tov maior acum gen (r) V. Malureanu si lui tov secretar general al PCR, nea Nicu (nu Vacaroiu), dar se pare ca nu i-au placut tovarasei Elena, mama noastra de atunci, a tuturor intelectuanalilor. De suparat ce era Sefu’, m-au trimis hat, la Heidelberg. Si pentru ca lucram deja la Cooperativa Ochiul si Timpanul m-au mai exilat o data, tot acolo, ca sa pun la punct cum stam cu “Ochiul si lucrurile” impreuna, culmea, ce coincidenta!, cu filosoful cremelor de baie Liigheanu. Ha, ha, ce stiti voi, gelatina-gelatina, dar mi-a oferit dragul de el Partidul doua burse Humboldt?! Sa mai zica cineva ca era rea Securitatea, ca mi-a dat si bani de dus si de intors. Tur-retur. Pentru ca, totusi, mai aveam si treaba, m-au pus baietii sa-l plagiez putin pe Theodor Adorno cu Minima lui Moralia, sa ma fac si eu filosof, ca mosul de-l capcanasem. Apoi, publicat de Secu in ‘j de mii de exemplare, m-am retras la Palatul Marucai Cantacuziono de la Tescani, dupa cum era planul. Ce mai vremuri: chiolhanuri de exil, nu gluma! Turna Johnny – ca el se pricepea bine la asta -, apoi venea Hrebe cu sufertasu’ de la Partid, Magu, si el “exilat”, la Focsani, ba chiar si tov Iliescu. Sa facem obscenitatea aia publica, revolutia, ba boilor! C-asa graita kaghebustra… Ce stiti voi, cum e sa zaci, ca o ameoba, visand despre ingeri, ingeri cazuti, evident. Dar tot e bine, ca-i cresti si-i bagi sa roada peste tot, cum bine face Niki, manca-i-as gherutele si codita aia de Plescoi sa-i mananc… Ete fleosc! Sunt trist! UDMR-isti mei cazuti n-au pupat fotoliile lui tata! Las’ ca are grija patronu’ nostru, conu’ Dinu, sa rezolve el. Asta daca nu ma da afara ca l-am aparat pe psiho-pitigoi si ma-ntorc de unde am venit, la Partid, la kominternul nostru de cartier! Sau ma, rog, cum i-a zis Brucan sa-i spunem: GheDeSe…

Sunt sigur ca m-ati recunoscut cu totii, dupa limba. De fapt, sunt chiar o limba. O limba lunga, lunga si rascracarata, mai ales dupa ce o ung bine cu crema. Asta dupa ce ma dau jos de pe Marcello si il pedepsesc pe Siegfried cu un apel salivos, licheluta mica si zbanghie ce e… As avea atatea sa-ti spun fiul meu, peste prajit ce esti, dar mai bine ma citesti. Cum am scris atat de bine despre ura si minciuna care zac in mine atat de confortabil, o sa poti citi si despre prostie, tot la Editura Politica. Ce sa-i faci, daca altceva mai bun nu era, asta mi-a dat Iliescu. Si eu? Ce era sa fac? Asta-s eu: am acceptat sacrificiul, in tacere. Si nu ma pot opri. Sunt un ticalos frumos si seducator (Andreiuska, ameoba mica de Plescoi stie!…). Si stiu sa ma prind bine de orice. Sa fi vazut cum l-am parazitat pe boul ala legionar de Noica! Si am incercat capusarea si cu bosorogii aia urati de Tutea si Cioran. Ah, ce scarba mi-a fost. Aproape la fel ca la Moni si Virgilius. Mi-am dat cu crema peste tot! Noroc cu plagiatul ca am reusit sa ma dau si eu filosof, ca Andreiuska, sa apar la televizor, sa fiu mangaiat de admiratori. Oh. Acum nu stiu ce sa fac cu toate milioanele mele… Oare ar veni lume la un targ de creme?

Sunt mai mult decat unul dintre cei patru “limbrici ai mintii”, dupa cum zice Liicheanu. Eu sunt o tenie a mintii. Am stat ascuns ani de zile in curul cui m-a facut. Acum am iesit. Am papionul meu, sunt icerist! Voi lupta pentru Institutul Subcultural Anti-Romanesc pana nu va mai ramane autor pe autor in cultura romana. M-ati recunoscut, animalelor sovine de romani: sunt eu, sa moara enkavedistu’ de taica-miu-n puscarie stalinista (c-asa m-a pus si sarpele cu ochelari sa-i pacalesc pe trotkisti mei de Moni Saginata si Virgi Solium, ca agentu Dionis Patapievici, alias Denys Patapiewicz, alias Denis Patapicovici, criptonim D. Pătraşcu, a luptat cu comunismu’ pentru pace mondiala pana n-a mai ramas piatra pe piatra din Romania si leu pe leu in BNR unde-am bagat-o acum si pe Ioana). Dar acum nu mai trebuie sa mint. Minciuna a devenit adevar. Sunt in elementul meu, plin de savanti de renume rasaritean, turnatori si impostori. Si asta pe banii patibularilor de fecale de romani, cu cadavrul ala al lor de Eminescu, umbre fara schelet, inimi ca un cur, fara sira spinarii… Ahhh, ce-aveti, railor?! Nu ma striviti chiar asa…
O sa vedeti voi ce-o sa faca Niki cu mine cand voi fi mai mare, mai lung… Ce Eminescu, ce cacat?!… Pana atunci, puneti-va mana la ochi: va fi Orbitor! Cum am scris si la pagina 518: “Eram din nou sorbit in rectul prin care venisem”…
EXTRA BONUS Top “5 contra Romaniei”: Zoe si fiul. Petre si Dan, oase buboase de ardelean, prinse chiar de Ramadan…

O carte de exceptie: "Recviem pentru Spioni", de general (r) Gheorghe Dragomir. Lansare cu prezenta generalului Mihai Caraman

Ofiterii de informatii de calibru mare incep sa rupa tacerea. Lansata ieri seara intr-o sala plina ochi de spioni si contra-spioni de toate varstele, lucrarea generalului (r) Gheorghe Dragomir, “Recviem pentru Spioni”, publicata de Editura Romania in Lume, nu va avea cum sa nu faca valuri. Subiectele tratate cuprind inclusiv spionajul maghiar in Romania zilelor noastre si aspecte inedite despre lovitura de stat din decembrie 1989, considerata “cea mai complexa actiune de manipulare imagologica si de dezinformare a sfarsitului de secol XX”.

Discutia care s-a incins in sala in timpul prezentarii temelor lucrarii a atins actualitatea stringenta, detaliindu-se cu date concrete despre agresiunea maghiara in Romania perfectata prin agentura de spionaj ungar prezenta la toate nivelele autoritatilor, locale, centrale, religioase si, mai ales, guvernamentale. S-au evocat evenimente recente ca interzicerea ridicarii statuii Mitropolitului Andrei Saguna la Gyula, de catre Garda Maghiara, in timp ce criminalul de razboi anti-semit si anti-roman Wass Albert este omagiat in Romania de extremistii maghiari atat cu banii contribuabilului roman cat si cu fonduri ale Ambasadei Ungare, vizita prelungita si incitarile nelegale la “autonomie teritoriala” facute de presedintele ungur in tara noastra, arborarea de steaguri ale Ungariei si ale asa-zisului “Tinut Secuiesc” pe institutii de stat, incalcarea Constitutiei Romaniei chiar si de catre cei care ar trebui sa o respecte si apere si, nu in ultimul rand, afrontul la adresa presei romane adus de un diplomat al Ambasadei Ungariei in Romania.

Generalul Dragomir si alte cadre ale fostelor structuri ale DSS, DIE si CIE, ca si ale SIE, si-au aratat dezamagirea si nemultumirea fata de faptul ca unele informatii furnizate de profesionistii romani forurilor politice decizionale, ajung de multe ori pe masa adversarilor straini sau ale clientelei politice, pentru a fi folosite pentru diverse santaje, impotriva interesului national, chiar si in situatii extreme cum este cea prin care trece Romania de azi. Generalul Dragomir, fost adjunct al legendarului general Caraman, considera ca lucrarea “Recviem pentru Spioni” este si “un indemn adresat tinerei generatii de a aborda cu incredere, responsabilitate si respect aceasta profesie”. De altfel, generalul Mihai Caraman (foto dreapta sus) a constituit si o prezenta extrem de agreabila pe parcursul agapei spionilor si contra-spionilor prilejuita de lansarea cartii, sper eu, un prim volum dintr-o serie necesara despre adevarul din spatele “adevarului oficial”.


COMENTARIU MEDIAFAX: Procesul electoral, întârziat de excepţiile privind candidaturile lui Voiculescu şi Dabija

BUCUREŞTI (MEDIAFAX) – Contestarea candidaturilor liderului PC Dan Voiculescu şi a poetului Nicolae Dabija întârzie procesul electoral, Curtea de Apel Bucureşti admiţând sesizarea Curţii Constituţionale, care urmează să decidă dacă Legea alegerilor a fost modificată respectându-se Constituţia.
Conform articolului 73 din Legea fundamentală, Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare, iar prin lege organică se reglementează sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente.
Legea 35 din 13 martie 2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului a fost modificată de Guvern, prin Ordonanţa de Urgenţă 97 din 27 august 2008.
Astfel, avocaţii organizaţiei “Adevăr şi Dreptate” (echipa Mihai Rapcea – nota mea)- pornind de la invocarea termenului de contestare, făcută de procurorul de şedinţă – au ajuns să reclame neconstituţionalitatea articolului 45 din OUG 97/2008, subliniind faptul că numai Parlamentul poate decide modificări ale legii organice referitoare la alegeri.
Organizaţia “Adevăr şi Dreptate” (condusa de fostul detinut politic Ion Varlam si de Viorel Ene – nota mea) a arătat că prin OUG s-a stabilit că termenul de contestate a candidaturilor s-a micşorat de la 72 de ore, cât prevedea legea organică, la 24 de ore. Mai mult, ea a abordat şi chestiunea afişării candidaturilor la birourile electorale, reclamând faptul că deşi s-a susţinut că s-au afişat într-o anume zi, acestea au fost cu o zi după.
OUG 97/2008 prevede că “acceptarea de către biroul electoral de circumscripţie a unei candidaturi se face, în termen de 24 de ore de la depunere, prin decizie şi poate fi contestată de către cetăţenii cu drept de vot, partidele politice, alianţele politice, alianţele electorale şi organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, în termen de cel mult 48 de ore de la afişarea deciziei de acceptare”. Respingerea de către biroul electoral de circumscripţie a unei candidaturi se face, în termen de 24 de ore de la depunere, prin decizie, şi poate fi contestată de către candidat sau de către competitorii electorali care au propus candidatura respectivă, în termen de 48 de ore de la afişarea deciziei de respingere.
Fără a se antama calitatea procesuală activă a organizaţiei “Adevăr şi Dreptate”, şi nici fondul problemei invocate de aceasta, Curtea de Apel Bucureşti s-a văzut într-o dilemă, atunci când s-a reclamat neconstituţionalitatea articolului 45 din OUG 97.
Avocatul lui Dan Voiculescu, Sergiu Andon – preşedintele Comsisiei juridice din camera Deputaţilor – a susţinut, în faţa instanţei, că legiuitorul nu a prevăzut situaţii de ridicare a excepţiilor de neconstituţionalitate şi că nu este oportună suspendarea cauzei, având în vedere că duminică, 26 octombrie, era ultima zi de soluţionare a contestaţiilor candidaţilor.
Totuşi, legiuitorul nici nu a exceptat ridicarea excepţiilor de neconstituţionalitate.
Mai mult, Sergiu Andon este cel care a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a Legii CNSAS, în timpul procesului privind verdictul de colaborator al fostei Securităţi pentru clientul său, Dan Voiculescu. Proces nesoluţionat încă, întrucât, pentru a doua oară, s-a invocat o excepţie de neconstituţionalitate a unor prevederi din actul normativ care a modificat legea CNSAS.
Organizaţia “Dreptate şi Adevăr”, pe fondul problemei, a contestat candidatura lui Voiculescu, având în vedere verdictul dat de CNSAS – care nu este definitiv, în lipsa unei hotărâri irevocabile a instanţei pe această speţă. Organizaţia spune că Voiculescu a comis un fals prin declaraţia depusă, susţinând că nu este un fost colaborator al Securităţii.
Toţi candidaţii sunt obligaţi să depună astfel de declaraţii.
Dacă procesul dintre Voiculescu şi CNSAS este nedefinitiv pentru că este contestat verdictul de fost colaborat al Securităţii, conform lui Sergiu Andon, decizia de acceptare a candidaturii liderului PC de către BEM Bucureşti este definitivă, chiar dacă recursul nu este soluţionat. Atunci ar fi irevocabil.
Până una alta, spune Andon, Voiculescu îşi poate începe campania electorală.
Totuşi, articolul 33 din Legea 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului (care nu este abrogat de OUG 97/2008) arată că, după expirarea termenului de depunere a candidaturilor, la care se adaugă termenele de contestare în instanţă, inclusiv recursurile, birourile electorale de circumscripţie încheie un proces-verbal prin care constată rămânerea definitivă a candidaturilor, apoi dispun imprimarea buletinelor de vot, afişează la sediul lor, precum şi la sediul secţiilor de votare, după constituirea birourilor electorale ale acestora, candidaturile definitive, cu precizarea numelui şi prenumelui, domiciliului, apartenenţei politice, profesiei şi ocupaţiei candidatului.
Concret, fără o listă definitivă a proceselor-verbale care să noteze candidaţii, procesul electoral este întârziat, neputându-se stabili ordinea candidaţilor pe buletinele de vot, acestea nu pot fi tipărite.
Curtea de Apel Bucureşti a transmis, luni, motivarea excepţiilor de neconstituţionalitate către Curtea Constituţională.
Potrivit articolului 30 din Legea de organizare a Curţii Constituţionale, preşedintele Curţii – primind încheierea de şedinţă a instanţei – va desemna judecătorul-raportor şi va comunica încheierea prin care a fost sesizată Curtea, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, indicându-le data până la care pot să trimită punctul lor de vedere.

Această procedură cere, însă, timp.
Lucia Efrim, [email protected]

Luni, 27 octombrie 2008 / 15:16:43
Muhuleţ: Decizia Curţii de Apel în cazurile Voiculescu şi Dabija nu poate afecta procesul electoral
BUCUREŞTI (MEDIAFAX) – Marian Muhuleţ, vicepreşedintele Autorităţii Electorale Permanente, apreciază că decizia luată de Curtea de Apel Bucureşti în cazul lui Dan Voiculescu şi al lui Nicolae Dabija nu poate afecta procesul electoral.
El a declarat, pentru agenţia MEDIAFAX, că, în opinia sa, se va lua în considerare situaţia de fapt în momentul rămânerii definitive a candidaturilor, respectiv cel mai târziu în data de 28 octombrie.
Potrivit afirmaţiilor sale, un argument în favoarea unui asemenea punct de vedere este şi faptul că, în actualul sistem electoral, blocarea unei singure candidaturi ar însemna blocarea întregului proces electoral.
Pe de altă parte, Muhuleţ, a precizat că, din punctul de vedere al Autorităţii Electorale Permanente, Ordonanţa de urgenţă 97-2008 e perfect constituţională, deoarece aceasta nu afectează drepturile elctorale ale niciunui cetăţean, actul normativ reglementând doar aspecte de ordin administrativ.
Marian Muhuleţ a refuzat să facă, în calitate de purtător de cuvânt al Biroului Electoral Central, vreun comentariu referitor la decizia Curţii de Apel şi despre consecinţele acesteia asupra desfăşurării procesului electoral.
El a precizat că acest subiect va fi discutat în şedinţa de marţi a BEC, Biroul Electoral de Circumscripţie Bucureşti solicitând BEC să adopte un punct de vedere referitor la cazurile Voiculescu şi Dabija.
Curtea de Apel Bucureşti a dispus, duminică, trimiterea la Curtea Constituţională a contestaţiei Asociaţiei “Adevăr şi Dreptate” la decizia Biroului Electoral Municipal (BEM) de admitere a candidaturii lui Dan Voiculescu la alegerile parlamentare din 30 noiembrie.
Instanţa a admis excepţia de neconstituţionalitate a articolului 45 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului 97 din 2008 prin care s-a modificat şi completat Legea 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi Sentatului.
Tot duminică, Curtea de Apel Bucureşti a admis excepţia de neconstituţionalitate a articolului 45 din OUG 97/2008 în cazul contestaţiei Asociaţie “Adevăr şi Dreptate” la candidatura lui Nicolae Dabija.
Nicolae Dabija candidează pentru postul de parlamentar pe colegiul Europa de Est.
Eliana Rădulescu, [email protected]

Talpes expune efectele Retelei KGB-GRU in Romania. Scrisoare Deschisa jurnalistului Victor Roncea

Postare din Iran. Comentarii cand ajung la Bucuresti.

La nedumeririle unui mai tânăr prieten,

Scrisoare Deschisă jurnalistului Victor Roncea

M-ai întrebat cu o insistenţă demnă de altă cauză :

– de ce insist pe grupurile oligarhice şi complicităţile lor economice şi politice?
– de ce sunt atât de dur atacat de foştii securişti?
– de ce nu-i menţionez, de ce nu-i deconspir pe securiştii din viaţa politică şi pe jefuitori averii publice?

Te înţeleg şi îţi respect preocupările. Am să încerc să-ţi răspund pornind chiar de la faptul că pentru mine nu există situaţie mai onorantă decât aceea în care mă aflu; fără acces la cotidianele şi televiziunile importante, inclusiv la cele de stat, supus celor mai murdare alegaţii.
Şi – pentru a nu părea neargumentată ca o simplă declaraţie această „mândrie” a mea – voi începe, înainte de toate, prin a-ţi face câteva precizări considerate şi de mine necesare.
Pentru început, nu pot să nu fac referire la un caz recent, cu trimitere directă la tot ceea ce reprezintă pe şi de fond cauzele oricărei preocupări, ca şi argumentele răspunsului.
Este vorba de „exerciţiul” pe care ni-l propunea – şi mie şi Dvs. -d-nul Mihai Iacob, în articolul publicat în „Curentul” din 25 august 2008: „Tartorii tenebrelor – Măgureanu şi Talpeş”.
Să acceptăm „exerciţiul” acesta pentru început şi pentru că se constituie într-un exemplu de reprezentare pentru unii dintre cei care se numără, după părerea mea, printre artizanii unui joc fabulos în care ne-am aflat sau ne-am angajat, conştient sau nu, fiecare dintre cei care ne-am considerat cetăţeni ai României. Desigur am ales acest „exerciţiu” nu numai pentru că face parte dintre atacurile recente care mi-au fost adresate, ci şi pentru că ne oferă şansa abordării altor cazuri şi situaţii generate de aceleaşi grupuri de interese.
Fiind hotărât să mă însoţeşti în acest demers, te avertizez că, încă de la prima frază a articolului – asumat cu eleganţă şi în spiritul unei înalte deontologii de către cunoscutul ziarist, domnul Mihai Iacob – nu ar fi bine să trecem peste expresia „personaje de catacombă” cu referire la Ioan Talpeş şi Virgil Măgureanu.
O astfel de expresie, cred că suntem de acord, nu putea fi proprie unei personalităţi de nivelul domnului Mihai Iacob, cunoscut pentru eleganţa, educaţia, integritatea şi moralitatea ce-l situează (nu numai datorită dosarelor penale) în panoplia celebrelor personaje post-revoluţionare ce populează topurile româneşti, în special cele politice, economice şi financiare.
La aceasta se mai adaugă, imediat, fraza devenită chiar antologică: „Curajoşi, tartorii tenebrelor de la Cotroceniul «cârpei kaghebiste» Ion Iliescu şi-au dat încă o dată mâna – de data aceasta peste mormântul unuia dintre cei mai respectaţi ofiţeri ai sistemului de siguranţă şi apărare naţională”.
Mi-am zis „măi să fie”, cui să fie specifice asemenea „tehnici” şi „practici”. Să ne aflăm din nou în faţa limbajului lozincilor şi urletelor „revoluţionare” din anii `90?
În rândurile următoare aveam să aflu şi această „enigmă”. „Mai mulţi foşti ofiţeri superiori ai SRI şi SIE ne-au contactat la redacţie”. N-am mai avut nici un dubiu: nu era vorba – dragul meu prieten – de ofiţeri ai SRI şi SIE, ci de securişti sadea care n-au înţeles niciodată ce trebuie să reprezinte cele două noi instituţii, înfiinţate după decembrie 1989, discreditându-le şi întârziindu-le evoluţia democratică.
Amintiţi-vă de „valul” celor care i-au schimbat într-o sarabandă nebună pe „ceauşiştii naţionalişti” în decembrie 1989. Nu există decât foarte puţini aceia care nu pot fi documentaţi cu dependenţe faţă de personaje puse la naftalină în anii ’80 pentru subordonări sovietice.
Astăzi, nu mai este secret pentru nimeni faptul că decembrie 1989 şi consecinţele acelor evenimente au avut cauzalitate directă în detenta intervenită între Uniunea Sovietică şi Statele Unite ale Americii.
În perioada 1985-1989 s-au produs în Tratatul de la Varşovia şi CAER o serie de „deschideri” politice, sociale, economice şi culturale sub influenţa şi la intervenţia directă a Kremlinului. În pofida atenţionărilor şi a informaţiilor primite, Nicolae Ceauşescu nu a înţeles şi nici nu a vrut să înţeleagă că omenirea se afla angajată într-un alt proiect de dezvoltare – mondializarea surprinzând total nişte personaje obişnuite să gândească în termenii confruntării de clasă şi ai dreptului „inalienabil” de a stabili căile şi formele de dezvoltare economică şi socială.
Astfel s-a ajuns la o situaţie paradoxală, în timp ce „deschiderile” politice şi economice din Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, R.D.G., Bulgaria erau conduse şi impuse chiar de la Moscova, România şi Iugoslavia au continuat să se menţină în afara „spiritului vremii” şi să se opună politicii Uniunii Sovietice, în pofida faptului că aceasta îşi schimbase radical poziţia vizavi de relaţiile cu NATO şi „Occidentul”. Nu trebuie trecută cu vederea nici moştenirea „naţională” a celor două state, constituite în limitele geografice etnice odată cu semnarea Tratatului de la Versailles.
Surprinzător, dar nu şi argumentat, schimbarea fabuloasă ce avea să se producă pe planul relaţiilor internaţionale, ca şi a formelor de dezvoltare ce aveau să consemne prăbuşirea comunismului, aveau să o plătească – în forme diferite şi experienţe specifice problematicilor lor istorice, Iugoslavia şi România, tocmai foştii „colaboraţionişti” ai „Vestului” din perioada războiului rece. Spun acestea insistând asupra faptului că NU Ceauşescu şi grupul din jurul său sau „politrucii” au fost consideraţi adevăraţi inamici, ci România şi românii care au fost trataţi aproape douăzeci de ani precum, anterior, fascismul şi purtătorii săi expansionişti, militarişti.
Nu este cazul, încă, pentru dezvoltarea unei analize în măsură să evidenţieze modul în care s-au produs consecinţe la nivelul raportului de putere în România şi la nivelul structurilor de forţă – armată şi interne (miliţie şi securitate). Nu pot fi – însă – în nici un caz trecute cu vederea, mai ales în faza zilelor fierbinţi din decembrie 1989 şi ale anilor 1990-1991, adversităţile anterioare transformându-se nu de puţine ori în confruntări subtile cu consecinţe tragice pentru participanţii, unii întâmplători, ai străzii. Cert este că sub lozinca ce-ai făcut – în ultimii 5 ani şi mai ales 25 de ani – s-au produs nişte schimbări care nu-şi pot găsi similitudinea decât în spiritul Marii Revoluţii din Octombrie. Poate că nu era vorba doar de absenţa unor perfecţionări teoretice pe fondul „socialismului internaţionalist”, ci, în primul rând, de nevoia revenirii la putere a celor care fuseseră eliminaţi în anii ’60 şi ’70 sau a urmaşilor acestora, care – veniţi pe tancurile sovietice – săvârşiseră adevăratele campanii de genocid uman, cultural şi social. Desigur, totul făcut sub mantia şi în limbajul unor viziuni şi programe cu iz occidental şi de purtători confirmaţi de mijloace media occidentale, deşi ei înşişi foşti teoreticieni ai socialismului ştiinţific, erau consumatori şi promotori recenţi ai economiei de piaţă, o altă confirmare că şi un astfel de sistem putea fi acceptat – în geografia estică europeană – dacă Moscova şi-l asuma.
La nivelul „confruntărilor publice” – de o violenţă specifică comunismului rudimentar, în pofida sorginţii elitiste a instigatorilor şi susţinătorilor – „revoluţia a continuat” după dictonul leninist şi în pieţele Bucureştiului – totul pentru ca vremurile şi figurile atroce ale anilor 1945-1965 să nu poată fi abordate.
Astăzi, dragul meu prieten, sunt convins că mulţi, foarte mulţi dintre cei care de şi cu bună-credinţă au populat manifestările şi demonstraţiile din Piaţa Universităţii au cel puţin reprezentări contradictorii faţă de convingerile avute în acele momente. În special, când îşi amintesc de personajele (nu toate) care vituperau anticomunism pe pâine. Cred că de la acele momente, odată cu trecerea anilor şi deconspirarea sorgintei vorbitorilor, a moştenirilor şi relaţiilor lor, s-a născut acea neîncredere, deziluzie, mereu mai adânci din societatea românească. Eu, un privitor mai privilegiat din punctul de vedere al informaţiei, nu puteam, atunci, să nu sesizez cum se încerca repropulsarea unor biografii şi personaje care nu aveau nimic de-a face cu – prin ce ei constituiau – simţul şi speranţa publice româneşti.
Astăzi, sunt convins că din acea perioadă s-a acţionat profesionist pentru discreditarea şi blocarea unei căi şi a unor programe şi persoane ce ar fi putut asigura, într-o atmosferă publică acceptabilă, o dezvoltare normală a României pe făgaşul economiei de piaţă.
Pentru mulţi dintre cei care s-au proclamat sau au fost prezentaţi drept adevăratele conştiinţe româneşti, ceauşismul a fost cea mai criminală formă a comunismului chiar şi la nivel internaţional. Hitler şi Stalin chiar, începeau să pară figuri palide ale istoriei, iar crimele fascismului şi nazismului, ale revoluţiilor proletare făceau locul în abordări cinematografice unei dictaturi româneşti cu parfum latino-americano-islamico-terorist.
Demonizaţii fii ai Draculei trebuiau umiliţi şi reeducaţi de cavalerii răsăritului, aflaţi într-un nou angajament şi aranjament de putere ce se dorea a-şi pune amprenta şi asupra liniilor de forţă ale noului mileniu.
Pentru moment, pe ecranele „recentelor conştiinţe”, hitlerismul şi comunismul de tip stalinist păreau a nu mai reprezenta expresiile răului, atât timp cât se deconspira un rău mai apropiat gusturilor noilor generaţii care nu au cunoscut consecinţele dramatice ale celui de-al doilea război mondial sau vicisitudinile revoluţiei proletare şi colectivizării – Ceauşescu şi ceauşismul.
Confruntările şi frământările prin care a trecut societatea românească, după decembrie 1989, au oferit un continuu şi susţinut spectacol cu figuranţi politico-revoluţionari, sindicalişti, tineri sau elitişti – şi mai ales actori – hotărâţi şi pregătiţi să ceară drepturile existente în „ţările democrate”. Uitând cu toţii că se aflau într-o ţară confruntată cu o acută criză economică, la marginea unui blocaj internaţional ce se anunţa catastrofal. Agresivitatea şi vulgaritatea au fost temeiul şi instrumentul „promovării democraţiei” până la epuizarea acestora de orice substanţă sistemică. Constituţia a fost adoptată doar în decembrie 1991 pentru a fi continuu şi vehement contestată şi de multe ori neaplicată. Aşa-zisul stat român a funcţionat în întreaga perioadă fără actul său fundamental (se pare caz singular în istoria modernă a umanităţii). Cât despre Codul Penal, a fost declarat ceauşist chiar şi în părţile inspirate sau copiate din dreptul roman, mai ales. Odată amuţiţi „câinii de pază” ai sistemului statal comunist şi într-o perioadă de absenţă quasitotală a unor structuri de ordine, cele civice încercate eşuând, în mod firesc, lamentabil, s-a făcut simţită o formă de presiune continuă a „străzii”. La aceasta s-a adăugat şi o degringoladă, greu de imaginat şi acum, după consumarea acesteia, cu impact dezastruos asupra întregului sistem social, economic şi financiar. Jucătorii şi propagatorii, dragul meu prieten, se dovedeau a fi prea profesionişti şi prea mulţi pentru a crede că era vorba doar de produsele străzii sau profesionişti aterizaţi de pe alte meleaguri. Foştii „câini de pază” schimbau tabăra şi se dovedeau deosebit de eficienţi în clamarea necesităţii unei noi ordini pentru a preveni prăbuşirea totală, jefuirea unei valori publice fiind de cele mai multe ori prezentată ca o şansă pentru continuarea unui proces economic oricum condamnat de noua restructurare programată profesionist la scară europeană şi mondială.
Nu pot să nu mă întreb – şi astăzi – cum au fost toate posibile şi cum a putut funcţiona România? Sau, cine a dorit şi a impus toate acestea? Oricum, cei care au pregătit şi promovat toate aceste desfăşurări au dorit categoric o nouă Românie, un stat în care democraţia avea să confirme sărăcirea majorităţii populaţiei prin redistribuirea sălbatică a valorilor naţionale. Astfel, pe parcursul anilor ce s-au scurs din decembrie 1989, România s-a aflat într-o stare de continuă corigenţă, supusă tuturor condiţionărilor externe şi jafurilor interne. Mediul economic şi financiar a funcţionat sub semnul unor inovaţii ce au depăşit, chiar şi în plan legislativ, tot ce se poate imagina; toate preocupările guvernărilor ce s-au scurs, în loc să încerce crearea condiţiilor de funcţionare a compartimentelor economice cu piaţa asigurată, s-au angajat în privatizarea rapidă şi deşănţată. Totul în şi sub o presiune de coşmar în care sistemul phyrania a impus legile şi regulile economiei capitaliste româneşti. Creditele externe blocate din cauza absenţei pieţii financiare interne, în condiţiile în care nu era acceptată nicio garanţie românească, decât cea a statului, au deschis drumurile tuturor aventurierilor. Finanţatori de 3 dolari şi aceia aduşi cu şi în schimbul unor valori grele proiectau imaginea unei Românii aflată la marginea colapsului economic.
A fost un test fabulos, României stabilindu-i-se cele mai dificile condiţii politice, economice şi financiare. Polonia şi Ungaria beneficiau de împrumuturi internaţionale fabuloase de la băncile Occidentale – în mare parte anulate, dispunând în acelaşi timp, de preţuri avantajoase la toate categoriile de energie importate din fosta Uniune Sovietică.
Chiar şi după primii doi ani de şoc generalizat, când odată cu aruncarea CAER-ului în aer şi blocarea totală a pieţelor şi surselor de energie din Orientul Mijlociu şi Nordul Africii, restructurarea în sensul economiei de piaţă s-a făcut în condiţii incredibil de grele. Absenţa oricăror posibilităţi interne de finanţare au obligat statul şi Banca de Comerţ Exterior a României la împrumuturi cu dobânzi anuale de peste 20%, în timp ce pe piaţa occidentală sau chiar în Polonia şi Ungaria nu depăşeau 8%.
Nu puteai să nu te întrebi cine şi de ce ne ura atât de mult şi dacă nu era un blestem să fii român. Comunismul românesc nu a fost lipsit de victime, în nici un caz – însă – acestea nu au aparţinut altor popoare care să fi fost sacrificate, aşa cum s-a făcut în alte spaţii, pe altarul reuşitei unui experiment istoric ce ţinea de visurile copilăriei umanităţii.
Nu pot să nu recunosc că la început am crezut că duşmanii erau doar externi. Pe parcurs am început să înţeleg că tot ce se producea în România nu ar fi fost posibil fără duşmanii sau cozile de topor din interior.
În mai puţin de 15 ani, geografia economică a României a fost „curăţată” de tot ceea ce putea reprezenta o concurenţă în domenii economice internaţionale. Doar în ultimii şapte sau opt ani au început să se dezvolte întreprinderi finanţate din interior pentru producerea de componente şi servicii. Agricultura a intrat în criză, iar proprietatea pământului, trecută prin retrocedări succesive şi fărâmiţări mai tragice decât în perioada interbelică a sfârşit prin a intra în proprietatea unor speculatori italieni, spanioli, danezi, irlandezi şi austrieci în vest (între aceştia sunt şi câţiva întreprinzători reali şi notabili), iar în vechiul regat sub controlul unor proprietari şi mai ales administratori din Orientul Mijlociu ce exploatează suprafeţe uriaşe obţinute cu concursul şi participarea vinovată a unor înalţi demnitari publici.
Majoritatea activităţilor şi serviciilor, în special energetice, bazate pe rezervele naturale ale ţării au fost transferate, în speranţa unor ipotetice modernizări şi administrări eficiente, unor firme externe, care le-au cumpărat la nişte sume ce au împins statul român în poziţia de dator şi creditor lipsit de orice posibilitate de control. Desigur, toate acestea nu pot fi explicate doar printr-o nevoie de participare la jaf a politicianului român – aşa cum, îndeobşte, se consemnează în reacţiile oficiale sau ale mediei internaţionale.
Până acum, proiectul românesc în programul european aflat în desfăşurare nu reprezintă decât o geografie economică destinată acomodărilor de segment şi adăugirilor marginale oferite de o viitoare dezvoltare a serviciilor bazate pe utilizarea forţei de muncă. Nu cred că există ceva mai relevant pentru a defini „condiţia” viitorului român, cetăţean al Uniunii Europene decât recenta reclamă pentru vopseaua Dufa.
Aceasta a fost situaţia, cu puţinele excepţii ale unor nou-veniţi, şi acelea promovate şi susţinute de foşti securişti rămaşi în relaţii strânse, uneori chiar de coordonare, cu persoane din înalte poziţii ale SRI, SIE, din direcţiile de informaţii şi contrainformaţii ale armatei, sau ale Ministerului de Interne, fie mijlocitori interni ai intereselor unor servicii de spionaj extern.
Tot ce s-a petrecut în România după decembrie 1989 nu poate fi explicat doar prin descătuşarea iniţiativelor interne şi în special a unor tentaţii mai mari spre lene, corupţie şi jaf.
Negarea continuă a simbolurilor şi valorilor naţionale, „independentizarea” fiecărui individ, într-un perimetru în care respectul legii era considerat la fel de străin ca şi pe timpul domniei fanarioţilor, nu au fost posibile fără complicităţi interesate autohtone.
Adevăratul eşalon II al aparatului de partid şi de stat – compus din utecişti cu funcţii importante, fii şi fiice ale unor înalţi foşti demnitari comunişti au acţionat cu ţinte precise fie ca participant-intermediar, fie ca intermediar-participant într-o relaţionare dependentă cu acei care, până în 1989 au fost câinii de pază ai proprietăţii de stat şi odată cu revoluţia s-au angajat în jefuirea şi deturnarea acesteia, dirijându-i sau protejându-i pe cei care trebuiau să devină noua clasă politico-economico-financiară a României.
Un prieten, îmi atrăgea atenţia recent, că era firesc să se întâmple aşa, pentru că varianta trăită de noi nu făcea decât să respecte marile schimbări în raporturile politice şi de proprietate din istoria umanităţii. Într-un anumit fel, gărzile pretoriene au dat întotdeauna lovitura, schimbarea românească din 1989 nu putea să evite poziţionările şi instinctele de grup şi interese. Singura preocupare, acceptabilă chiar justificată într-o astfel de abordare, referindu-se doar la cupiditatea, violenţa şi încălcarea oricărei formule de spirit civic demonstrate de protagoniştii capitalismului sălbatic în România. Negarea şi distrugerea spiritului civic s-a făcut pe fondul atacării valorilor naţionale, exerciţiu propriu transformărilor româneşti, într-o specificitate ce le şi ne separă de evoluţiile caracteristice centrului şi estului european.
Este uşor de observat, astăzi, că România oferă exemplul celei mai sălbatice experienţe capitaliste, dintre toate ţările foste socialiste. Purtătorii unui astfel de experiment, deşi proveniţi în marea lor majoritate din familiile celor care au contribuit la construirea sau apărarea „socialismului luminos,” au făcut proba celei mai fabuloase cupidităţi. „Detaşamentul de mâine” al clasei muncitoare s-a dovedit a fi format din cei mai imorali bandiţi şi jefuitori.
În final, nu pot să nu vă spun – luându-mi întreaga răspundere – că 80% din proprietăţile transferate de la stat la particulari au avut protagonişti foşti securişti, colaboratori sau dependenţi, din ţară şi din străinătate, cu excepţia unor transferuri făcute în favoarea firmelor din fosta Uniune Sovietică la care dependenţele s-au dovedit a fi inverse.
S-a ajuns la situaţia fabuloasă în care serviciile au fost controlate şi utilizate de cercuri de interese constituite ad-hoc pentru a facilita setea unor protagonişti interni ce şi-au dat mâna cu sutele de dependenţi reîntorşi sub steagurile unor „democraţii” mai mult sau mai puţin Occidentale, pentru o nouă ordine economică în România. Dacă „dependenţii” au venit să reprezinte interesele lor sau ale unor afacerişti veroşi din străinătate şi s-au adresat coordonatorilor lor interni, nu tinerilor angajaţi în SRI şi SIE după 1990, cine au fost cei care au mai reprezentat sistemul de siguranţă şi apărare naţională?
Doar promovarea intereselor proprii, proces în care „câinii” protecţiei intereselor publice sau transformat în lupi, „lepădarea” de năravurile comuniste însemnând programarea şi participarea la marile jafuri.
În această mare spoliere nu ar fi corect să nu se evidenţieze „compensările” între „vest” şi „est”.
Concomitent cu progresele politice şi militare înregistrate de România pe făgaşul integrării în NATO şi Uniunea Europeană, tot mai multe valori economice au intrat sub controlul capitalurilor estice. Cursa continuă, oricum recuperările sunt vizibile, inclusiv de partea cui. Astfel, pe principiul promovării intereselor reciproce, cu cât angajările şi angajamentele politico-militare ale României faţă de NATO şi U.E. au fost tot mai puternice, cu atât prezenţa economică rusă în domeniile cele mai sensibile a fost tot mai pronunţată. Chiar şi în zone sau cazuri unde s-a simţit activitatea unor personalităţi româneşti preocupate de nevoia atragerii capitalului occidental şi a prezenţei economice vestice, nu pot să nu constat transferurile făcute prin reaaranjamente de „top” economic mondial ce au generat reconfigurări ce nu pot fi neevidenţiate pentru înţelegerea raportului de putere în România.
Nu cred că mai este necesar – dragul meu prieten – să vă prezint eu, acum şi aici, personajele respective şi dependenţele lor.
Până aici, la prima vedere, nimic nou pe frontul „economiei capitaliste de piaţă.” Doar că transferurile s-au făcut de fiecare dată programat prin încălcarea legilor pieţii şi prin jaf public.

Nu este vorba de condiţionările dihotomice ale istoriei româneşti, domnule Roncea. Totul este în defavoarea românilor şi aceasta cu acordul şi prin participarea celor care ar fi trebuit să fie „câinii lor de pază”.

Cu aceeaşi preţuire,

al Dvs.

Ioan Talpeş

Spionii romani rup tacerea – Fosti ofiteri din DIE si SIE publica un Dosar operativ despre relatiile Romaniei cu KGB si GRU

Asociatia Cadrelor Militare in Rezerva si in Retragere din Serviciul de Informatii Externe a decis anul acesta ca spionii romani au dreptul si chiar si obligatia sa vorbeasca, pe intelesul tuturor, despre probleme sensibile ale tarii, atata timp cat amintirile lor nu afec­teaza siguranta nationala a Romaniei. Asa ca s-au apu­cat sa scrie. Si sa publice.Analizele fostilor spioni sunt cuprinse intr-o revista de circuit intern ajunsa acum la al treilea numar: “Persicop”. Pentru ca ZIUA a demonstrat o atentie speciala fata de problematica retelelor Kominternului, ale KGB si GRU in Romania, ofiterii de informatii in rezerva si in retragere ne-au pus la dispozitie, in exclu­sivitate, Dosarul special realizat de “Periscop”la 40 de ani de la invadarea Cehoslo­vaciei de catre trupele Armatei Rosii precedate de agentii serviciilor speciale so­vietice, care nu au ezitat sa uci­da pe loc ofiterii de contrainfor­matii cehi si slovaci care le supra­vegheau activitatea. Activitatea “Periscop”-ului este remarcabila, dupa cum o dovedesc si amintirile de pe teren ale veteranului care publica sub numele de V. D. Fulger – fost sef, printre altele, al colectivului Asia-Pacific – despre serviciile de informatii romanesti si consilierii sovietici. La fel, analiza lui Mircea Iordanescu despre inter­ventia militara din Cehoslo­vacia. Publicam astazi doar cateva extrase din Dosarul DIE.
Generalul Doicaru: “Nu mai dati nimic rusilor”
Continuarea la
ZIUA: Spionii romani rup tacerea

Foto: Fugarul Ion Mihai Pacepa, generalul Nicolae Doicaru, seful DIE , si Ion Stanescu, presedintele Consiliului Securitatii Statului

PS: Astazi am niste subiecte foarte haioase, cu plagiatori, ziaristi, securisti si spioni de prin Guvern. Sper sa-mi fac timp se le pun aici…
PPS: Trebuie sa multumesc cititorilor mei de pe acest blog care ma tin la curent cu ce-mi mai scapa si mie. Dau nu un suc ci un must, ca a venit vremea recoltei!

Powered by WordPress

toateBlogurile.ro

customizable counter
Blog din Moldova