Victor Roncea Blog

Mănăstirea Putna: Sfinţirea Troiţei închinate memoriei victimelor masacrului de la Fântâna Albă

După ocuparea nordului Bucovinei în urma pactului Ribbentrop-Molotov din 1939, URSS a ocupat în 1940 Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa. Numeroşi români bucovineni au fost arestaţi, omorâţi, deportaţi, bisericile au început să fie închise, aşa încât multe familii au început să treacă noua graniţă şi să vină în România.

Un astfel de grup a fost cel care a căzut pradă masacrului de la Fântâna Albă, la 1 aprilie 1941. Atunci, circa 3.000 de români bucovineni din satele de pe Valea Siretului: Pătrăuţii de Sus, Pătrăuţii de Jos, Igeşti, Crasna, Ciudei, Budineţ, Cireşul, Crăsnişoara Veche, Crăsnişoara Nouă, Bănila Moldovenească, Dăvideni, Carapciu, Cupca, Trestiana, Suceveni, Iordăneşti, au plecat către România, fiind decişi mai bine să moară decât să mai trăiască sub stăpânirea Uniunii Sovietice. Cei din fruntea grupului au purtat trei cruci, icoane şi steaguri albe, arătând că nu doresc să facă niciun rău, ci doresc libertatea. Au spus autorităţilor sovietice că vor să plece fără să ia nimic cu ei, lăsând toată averea pe loc. Ajunşi în apropierea graniţei au fost întâmpinaţi cu foc de mitraliere. După încetarea focului, răniţii rămaşi în viaţă au fost aruncaţi împreună cu cei morţi în gropi comune. Cei care au reuşit să fugă au fost căutaţi în împrejurimi, astfel încât foarte puţini participanţi au rămas în viaţă. După două luni, la 13 iunie 1941, 13.000 de familii din aceste sate au fost deportate în Siberia şi Kazahstan, doar circa 10% dintre ele supravieţuind deportării.

La 70 de ani de la această pagină însângerată a istoriei noastre, o jertfă pornită din dorul de libertate, de credinţă şi de a fi la un loc cu fraţii, Departamentul pentru Românii de Pretutindeni a avut iniţiativa ridicării unei troiţe în memoria acestor jertfe nevinovate la Mănăstirea Putna, locul în care cei care au căzut atunci veneau adesea, locul din care Sfântul Voievod Ştefan cel Mare îi ocroteşte şi dincolo de moartea trupului.
Troiţa, asemănătoare cu cea din cimitirul soldaţilor români de la Ţiganca, Basarabia, a fost sfinţită în ziua de 1 aprilie 2011. Mai întâi s-a desfăşurat slujba parastasului, la care au fost pomeniţi cei morţi la Fântâna Albă, cei morţi în satele din jur, cei deportaţi şi cei ale căror nume nu se mai ştiu, dar au fost ucişi doar pentru vina de a fi români, de a-şi apăra neamul şi credinţa. Apoi a avut loc sfinţirea troiţei. Au slujit IPS Arhiepiscop Pimen al Sucevei şi Rădăuţilor, Arhimandritul Melchisedec Velnic, Stareţul Mănăstirii Putna, împreună cu clerici din mănăstirile bucovinene.
După slujba de pomenire şi sfinţirea troiţei au luat cuvântul Înaltpreasfinţitul Părinte Pimen care a amintit de dragostea pe care trebuie să o avem faţă de înaintaşi şi faţă de strămoşii noştri, apoi Eugen Tomac, secretar de stat al Departamentului pentru Românii dePpretutindeni, prezent astazi si la Fantana Alba, care a arătat necesitatea ridicării acestei troiţe la Mănăstirea Putna. Părintele arhimandrit Melchisedec Velnic, stareţul Mănăstirii Putna a amintit ca, la slujba de sfintire „au fost pomeniţi toţi aceia care au dat mărturie că îşi iubesc patria şi neamul, că iubesc libertatea şi credinţa”. Au mai luat cuvantul Viorel Badea, senator pentru diaspora, si Teodor Panţâru, basarabean, deputat pentru diaspora in Parlamentul Romaniei si autorul unui Proiect de Lege pentru cinstirea nationala a martirilor de la Fantana Alba.
Între oficialităţile prezente s-au numărat doamna Maria Ardelean, deputat de Suceava, domnul Cristi Dumitru, directorul Institutului „Eudoxiu Hurmuzachi” pentru Românii de Pretutindeni, doamna Angela Zarojanu, Subprefect al judeţului Suceava, domnul Aurel Buzincu, Directorul Direcţiei de Cultură şi Patrimoniu Suceava, reprezentanţi ai autorităţilor locale, ai Asociaţiei Pro Basarabia şi Bucovina, supravieţuitori ai acelor vremuri de grea încercare. Au participat mai bine de 100 de studenţi basarabeni şi români din Suceava. Slujba şi cuvântările au fost transmise în direct de postul de radio Vocea Basarabiei de la Chişinău. (Corespondent)

Masacrul de la Fantana Alba. Marturii

O marturie din CraiNou.ro: Varniţa, o tristă amintire

Domnul Gheorghe Mihailiuc, profesor pensionar, cu o vechime de muncă de peste 50 de ani, este unul dintre supravieţuitorii, astăzi în viaţă, ai măcelului de la 1 aprilie 1941 din pădurea Varniţa de lângă satul Fântâna Albă. Născut la 13 martie 1925 la Trestiana, judeţul Storojineţ (astăzi Dimca, raionul Hliboca), în acea zi neagră pentru românii nord-bucovineni, abia trecuse de 16 ani. Dar dorul de libertate nu l-a oprit să pornească, împreună cu fratele Nicolae (Culuţă), numai cu trei ani mai în vârstă, spre Patria-mamă. Însă nu le-a fost dat să ajungă. (Crai Nou – 2005)

În iadul de lângă graniţă, dezlănţuit de focul năprasnic de mitralieră al călăilor bolşevici, l-a despărţit de fratele drag. Timp de 12 ani n-a ştiut nimic despre Nicolae, care, rănit, a fost dus tocmai în regiunea Sverdlovsk, din munţii Ural. Abia după moartea odiosului Stalin el a scăpat din lagăr, dar fără dreptul de a se întoarce la baştină. A plecat în Basarabia, undeva lângă Anenii Noi, unde, în urma suferinţelor prin care trecuse în fundul Rusiei, peste 8 ani s-a stins din viaţă.

Prof. Gheorghe Mihailiuc, învinovăţit de naţionalism românesc, a fost purtat timp de jumătate de secol dintr-o şcoală în alta, hărţuit, acuzat de lipsă de devotament pentru Uniunea Sovietică, însă nici prigoana, nici teroarea la care a fost supus nu l-au frânt. Şi astăzi, la frumoasa vârstă de 80 de ani, el a rămas cu fruntea sus. De aceasta ne putem convinge o dată în plus citind cartea sa de poezie şi proză, „Dincolo de cuvintele rostite”, apărută la Editura obştească „Vivacitas” (Hliboca, 2004), din care prezentăm istorisirea de mai jos:

Nici n-am observat când au trecut anii. Am străbătut un drum lung şi greu, deseori presărat cu lacrimi amare. De multe ori traiul mi-a fost vizitat de dureri. Şi acum, la marginea vieţii, răsfoind cartea existenţei mele, caut să-mi adun a-mintirile, cele mai multe găsindu-le triste. Unele din ele se mai pierd în negura timpului. Sunt fapte asupra cărora se aşterne tăcerea, însă evenimentele tragice, care mi-au rănit adânc sufletul, nu se pot uita vreodată.

(more…)