DE CE NU SUNT DE ACORD CU UN CENTRU DE MARTIROLOGIE LA AIUD Răspunsul cel mai simplu este acela că nu este necesar din cel puţin două motive care ţin de: 1) finalitatea concretă a activităţii lui; 2) dezavantajele centralizării şi controlului asupra cercetării în sine.
1) Finalitatea concretă a activităţii lui. Ce atribuţii poate avea un astfel de Centru? Nu ştim bine, dar ne grăbim să îi punem piatra de temelie. In primul rând, presupun că, ar fi de ordin istoric. S-ar studia cui au aparţinut osemintele aflate în Râpa Robilor de la Aiud, ceea ce nu este rău, doar că acest lucru poate fi făcut de istorici de pe tot cuprinsul ţării, pe baza documentelor de arhivă. O parte din aceste date deja se cunosc. Cu un efort susţinut al câtorva istorici inimoşi de la Institutele de istorie deja existente şi vom avea lista completă a celor care au murit în închisoarea de la Aiud. A doua parte a problemei şi anume identificarea antropologică a osemintelor, de a afla exact ale cui sunt, presupune studii de antropologie fizică. Ei bine, în România există zeci de necropole istorice întregi care nu sunt studiate antropologic deoarece nu avem suficienţi antropologi specializaţi în domeniu. Şi nu doar în România , ci aproape în toată Europa. Iar identificarea ADN este încă la început. Cu mari eforturi se fac identificări pentru morminte istorice importante. Şi rezultatele nu sunt grozave. Cu alte cuvinte, acest deziderat ştiinţific, va fi aproape de neatins pentru un centru care va fi finanţat fie de stat, fie de Biserică, deci cu fonduri foarte limitate. A treia parte a problemei şi anume aceea a întocmirii hagiografiilor de rigoare este iarăşi o chestiune care poate fi rezolvată de istoricii Bisericii care pot trăi oriunde, nu doar la Aiud. De pildă, viaţa lui Sandu Tudor sau Mircea Vulcănescu poate fi studiată documentar doar la Bucureşti. Se uita însă că, hagiografii vaste sunt necesare doar pentru acei sfinţi sihaştri care, necunoscuţi de lume, lasă oseminte făcătoare de minuni. În astfel de condiţii, este obligaţia Bisericii să vadă în amănunt viaţa sfântului respectiv, pentru a stabili dacă ne aflăm în faţa unor moaşte sau nu. Problema este foarte delicata şi nu o dezvoltăm aici. Dar, pentru sfinţii din timpul prigoanelor, chiar şi în vechime, datele lor se stabileau pe baza proceselor verbale de condamnare şi nimic mai mult. Să nu confundăm sfinţii mucenici cu sfinţii sihaştri! Noi îi considerăm sfinţi pentru mărturia creştină dată în închisoare şi nu pentru viaţa lor din lume. Iar, când ne aflăm în faţa unui grup de martiri, nici nu se mai menţionează numele lor, ci numărul şi localitatea. De pildă, Sfinţii 40 de Mucenici din Nicomidia, prăznuiţi pe 9 martie. Iarăşi, aflarea felului în care au fost martirizaţi nu importă prea mult în cazul de faţă. Am avea, cel mult, o confirmare a torturilor menţionate în toate memoriile deţinuţilor politici şi nimic mai mult, a hranei insuficiente şi deshidratării masive. Asta ne interesează pe noi la aceşti Sfinţi? Dar, ceea ce nu ar intra deloc în sarcinile acestui Centru, deşi posibilitatea a fost vehiculată, ar fi aflarea criminalilor. De bine, de rău, îi ştim! Ba chiar, unii dintre ei trăiesc, obiecte de istorie. Însă nici un nume de torţionar nu este pomenit în Proloage. Centrul de Martirologie ar trebui să se ocupe doar de sfinţi, adică de subiecte de istorie, nu şi de instrumentele satanei, de obiectele de care pomeneam. Acestea cad în sarcina institutelor laice.
2)Dezavantajele centralizării cercetării. Un Centru de Martirologie serios ar fi o instituţie înfiinţată printr-o Hotărâre de Guvern, daca va fi naţional, de Consiliu Judeţean cu aprobări de la Comisiile de specialitate ale Ministerului Culturii dacă va fi judeţean. În cele din urmă se va afla în subordinea cuiva. Cui? Pentru că va avea atribuţii de cercetare istorică, antropologică, ştiinţifică cu alte cuvinte, va trebui să aibă angajaţi pe măsură. Cine va asigura salariile, deplasările pentru documentare, publicarea rezultatelor acestor cercetători? Cine va aviza proiectele lor? Pe ce criterii? Pentru ce să ne complicăm cu un astfel de Centru când există cercetători şi istorici cu experienţă la CNSAS, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, Institutul de Istorie, Patriarhia Română, Universităţi, muzee judeţene etc. Roadele unei structuri dispersate sunt mai bogate. Anul trecut în România au fost peste 300 de şantiere arheologice, dar, puţini ştiu că 75 % din cercetarea arheologică din România se desfăşoară în muzee, adică instituţii descentralizate şi doar 13 % în institute de arheologie, centralizate. Opinia că acest Centru de martirologie va funcţiona în cadrul mănăstirii, ca parte a activităţii ei, este oarecum forţată. De când au ajuns mirenii să stabilească ce activitate trebuie să aibă o mănăstire? Eu ştiam că vieţuitorii de acolo trebuie să se ocupe cu rugăciunea, în primul rând. Şi chiar dacă vor dori să studieze vieţile sfinţilor, nu toţi au pregătirea profesională pentru aşa ceva. Deci, iarăşi, plasarea acestui Centru pe orbita mănăstirii ridică unele probleme. De aceea, consider că la Aiud trebuie să se ridice doar o mănăstire. Călugării, care oricum vor consemna minunile petrecute acolo, pot face studii de rigoare cu privire la sfinţii martirizaţi în timpul comunismului, dar, mai ales, vor colabora cu cercetătorii creştini mireni de pe tot cuprinsul ţării şi care pot desfăşura proiecte de cercetare, pe unul sau mai mulţi ani, cu surse de finanţare diferite. Lucrările lor, avizate de o comisie de specialitate, pot intra în publicaţiile mănăstirii. Mănăstirea de la Aiud are nevoie doar de o reţea dispersată şi eficientă de cercetători, dacă va considera că cercetarea ştiinţifică a ceea ce se află acolo, este oportună. Dar, pentru aceasta, nu este nevoie să existe un Centru de Martirologie. Şi, credeţi-mă, nu vreau să se supere nimeni. Dr. Emilia Corbu
Nota mea: Cu regret, trebuie sa constat ca lectura opinie istoricului dr Emilia Corbu naste de la sine o serie de intrebari legitime. Printre acestea: cui anume i se va subordona Centrul si, desigur, cine anume il va coordona?
Despre Dan Puric, de exemplu, actorul principal al luptei impotriva dorintei marilor duhovnici, Parintii Justin Parvu si Arsenie Papacioc, pentru o Manastire, aflam de abia acum, dupa ani de zile, ca face parte dintr-o structura elitista de tip masonic. Despre Razvan Codrescu, ce sa mai spunem? Profitand de naivitatea din ce in ce mai elastica a dlui dr Pavel Chirila, la editura care, teoretic, apartine dlui doctor, Christiana, a publicat din nou, sfidator, porcaria sinistra anti-romanesca despre “Oboseala de Eminescu” si asa zisul ne-crestinism al lui Eminescu. Iar despre servitorul lui de la Rost, Claudiu Tirziu, tot acum, in urma acestei controverse despre Aiud, aflam ca a cenzurat o ilustra istorica in filosofie, Isabela Vasiliu Scraba, pentru ca ii critica pe Andrei Plesu, Andrei Oisteanu-Oigenstein, Teodor Baconsky sau Vladimir Tismaneanu, cu totii ne-romani si anti-romani. Nu degeaba spunea Parintele Justin ca tortionarii de ieri vor sa-i distruga si azi pe detinutii politic si sa confiste ideea pentru care s-a murit la Aiud: anticomunismul genetic al romanilor, prin credinta lor in Iisus Hristos si mantuirea acestui neam. Asadar, dr Emilia Corbu ne pune pe ganduri…
Un articol din suplimentul Scanteia al Jurnalului national de azi scoate in evidenta uriasul angrenaj al dezinformarii anti-romanesti, de dinainte, din timpul si de dupa evenimentele din 1989. Motorul principal: reteaua kominternului. Azi, o poveste cu Mihnea Berindei (*). Voi reveni!
Doi unguri din Transilvania omorâti în bãtaie de români
“Împreunã cu tãrile socialiste, cu celelalte popoare ale lumii vom actiona pentru ca omenirea sã nu mai fie marcatã de “rãzboi rece”, prefatase începutul lui 89, profetic, Gorbaciov în mesajul sãu de An Nou. Dupã 1945, între cele douã „lagãre” – reprezentate de Uniunea Sovieticã si Statele Unite ale Americii – se instituise „un joc cu scor nul”. „Rãzboi improbabil, pace imposibilã” –definise Raymond Aron periculoasa competitie a cursei înarmãrilor si dezinformãrilor propagandistice. Pe acest fundal, în vara lui 1989 ziarele românesti debordau în anunturi de glorioase succese datorate lui Ceausescu. Iar în paginile de informatii externe, în lumea „celorlalti”, toate mergeau din rãu în mai rãu: somaj, greve, inflatie, violentã, rãzboaie, insecuritate socialã. Tot atât de departe de adevãr erau însã si informatiile despre România difuzate de partea cealaltã a „cortinei de fier”.
Povesti cu maghiari linsati de români bestiali
Joi, 10 august 1989, la Paris, cotidianul Le Monde publicase sub titlul „Doi unguri din Transilvania omorâti în bãtaie”, urmãtoarea stire: „Doi români de origine maghiarã au fost omorâti în bãtaie, acum douã luni de cãtre militieni, potrivit informatiei primite de la Liga de apãrare a drepturilor omului în România, cu sediul la Paris. János Tamás, un muncitor de 42 de ani din satul Sindomini judetul Harghita, fãcuse rost de carne pentru o masã festivã cu ocazia primei comuniuni. În 23 mai a fost arestat de 4 militieni care au dorit sã afle de unde a cumpãrat mâncarea si l-au bãtut pânã a murit. În 12 iunie, Imre Tamás, sofer de camion în vârstã de 38 de ani, a fost prins si omorât în bãtaie pentru cã a comandat o bere în limba maghiarã în satul Miercurea Ciuc, în apropierea Clujului” (Sursã Agentia Infomina).
Jurnalistic vorbind, stirea aceasta e corect structuratã. S-a mentionat dintru-început si sursa de informare – Liga de apãrare a drepturilor omului în România, cu sediul la Paris. Francezului ce-ar avea dubii cã undeva, în Europa sfârsitului de secol XX, oamenii ar fi omorâti deoarece mãnâncã de sãrbãtori carne ori vorbesc în limba maternã, i se garanta „adevãrul” prin girul unei onorabile si democrate asociatii. Stirea de 7 rânduri e un exemplu clasic de munitie al rãzboiului psihologic prin dezinformare. Cu tehnici diverse si de efect chiar dacã manipulatorul îsi desconsiderã la limitã victimele. Începând cu „precizia” rãspunsurilor în algoritmul ce articuleazã schema stirii: cine, ce, unde, când si de ce? Coplesit de impresia grozãviei unor crime politice, occidentalul urma sã nu observe cã ambele „victime” se numesc Tamas iar ucigasii sunt anonimi. Cã nu existã nici un sat transilvan Sindomini ori cã „satul” Miercurea Ciuc e de fapt un oras aflat la sute de kilometri de Cluj, de unde sã stie?! Esentialã – îi a-i stârni dezgust si revoltã – era convingerea cã în Europa poti fi linsat dacã vorbesti o limbã maternã (alta decât limba oficialã) ori dacã mãnânci cu prietenii la o masã fripturã. Ce tarã cu nationalisti bestiali! Sã te-ndoiesti atunci cã lamele buldozerelor rãdeau în Transilvania satele unguresti de pe suprafata pãmântului?!
„Epopee româneascã”: Învãtãtoarea Camelia a decis sã nascã pe ruta Turnu-Severin – Dunãre – Kladovo-Negotin
Astfel de stiri macabre erau pe tonul obisnuit al opiniilor si informatiilor despre România în presa occidentalã si americanã din vara lui 89. Cu o zi înaintea aparitiei în Le Monde a stirii mentionate anterior, un alt ziar francez, parizianul Le Soir îsi „cutremura” cititorii cu acest reportaj intitulat „Epopeea româneascã a Cameliei”: „O tânãrã învãtãtoare româncã, Camelia Popescu-Sorina, însãrcinatã în nouã luni, a fugit din România în iulie anul acesta, traversând Dunãrea înot. Atunci a simtit si primele dureri … Tânãra trãia împreunã cu sotul ei în Turnu Severin, port la Dunãre, într-un apartament neîncãlzit iarna si luminat cu un singur bec. Se sãturaserã sã economiseascã „în asteptarea unor vremuri mai bune.” Sotul ei a fugit primul, acum câteva luni, si este în prezent la Viena, într-un centru de primire a refugiatilor. Prima sa tentativã de fugã înot a esuat. Era împreunã cu un prieten care a fost împuscat în ceafã de autoritãtile române, iar el a fost închis. La scurt timp dupã asta a evadat din puscãrie si a reusit sã treacã frontiera româno-ungarã. În iulie a venit rândul doamnei Popescu-Sorina sã-si punã în aplicare planul de fugã. S-a dus la zece kilometri în aval de Turnu Severin, acolo unde malurile Dunãrii erau cel mai aproape unul de altul, latimea fiind de un kilometru. În mijlocul noptii tânãra învãtãtoare a umflat o camerã de cauciuc si a intrat în apã. Când a ajuns aproape de mijlocul drumului a simtit primele dureri, si apoi o senzatie de usurare. Abia dupã ce a ajuns pe malul iugoslav si-a dat seama cã i se rupsese apa în timpul traversãrii. Dupa câteva ore în care a mers pe câmp si prin pãdure, Camelia a ajuns în orasul Kladovo si mai apoi cu autobuzul în Negotin, unde a nãscut o fetitã, pe care a botezat-o Natasa. Cu ajutorul înaltului comisariat ONU pentru refugiati, tânãrã româncã sperã sã se întâlneascã cât mai repede cu sotul ei la Viena.” (traducere Agentia Infomina) Însãilarea e încã mai grosierã decât în articolul anterior. Ai crede cã nici mãcar n-a fost mânã de ziarist. Ci de profesionist al unui serviciu de dezinformare ce s-a servit de ziar la modul pecuniar al unei campanii publicitare. Alte comentarii ar fi de prisos. Povesti ca acestea erau difuzate frecvent în presa celuilalt „lagãr” pe parcursul lui 89. Cu ele s-au prefatat minciunile despre masacrul cu 60 000 de morti de la Timisoara si despre teroristii din Bucuresti: ultima redutã de pe frontul de est al „rãzboiului rece”. Lavinia Betea
Suplimentul Scanteia – Jurnalul National
(*) Mihnea Berindei, informator si purtator de cuvant si vicepresedinte al Ligii pentru Apararea Drepturilor Omului in Romania – LDHR, cu sediul la Paris, fondator al GDS alaturi de Silviu Brucan si membru al Comisiei Tismaneanu
Cel mai cunoscut scriitor din România ultimelor zile acuză că va da în judecată statul român
La sfîrşitul lunii iunie, jurnaliştii de la „Cotidianul” lansau bomba: Petru Romoşan a fost turnătorul lui Horia Bernea şi Ion Negoiţescu. Citînd amplu din documentele puse la dispoziţie de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), „Cotidianul” l-a transformat pe Romoşan într-un „caz”, caz care a luat amploare pe fondul conflictelor apărute între redacţie şi noul director, Cornel Nistorescu, prieten al criticului de artă şi analistului politic. Nu a lipsit mult pentru ca „scandalul Romoşan” să se transforme, în ăresa centrală, într-un adevărat „scandal Cotidianul”. După liniştirea apelor, Petru Romoşan, unul dintre cei mai stabili colaboratori ai Foii transilvane, vorbeşte despre cei care se află în spatele „scandalului” şi despre legăturile pe care le-a avut cu Securitatea.
– Cum comentaţi faptul că articolul despre colaborarea dumneavoastră cu Securitatea a apărut pe site-ul „Cotidianului” chiar în momentul în care Cornel Nistorescu a fost desemnat redactor-şef al publicaţiei de conducerea grupului Realitatea-Caţavencu?
– Nu cunosc detalii relevante în legătură cu preluarea „Cotidianului” într-o vineri după-amiază de Cornel Nistorescu şi postarea imediată a unui articol orientat şi „distrugător” despre mine, Petru Romoşan, pe site-ul aceluiaşi ziar. Decizia lui Nistorescu, pe lîngă dorinţa de a pune piciorul în prag din primul moment, are şi o dimensiune sentimentală. Eu, ca editor, aş fi procedat diferit: aş fi tipărit articolul în forma existentă, cu o notă a redacţiei precizînd că vor urma documente, clarificări, alte puncte de vedere. Cît despre concedierea pseudojurnalistei Mirela Corlăţan, înţeleg că ea trebuie decisă de patron, Sorin Ovidiu Vîntu, şi de reprezentantul său în redacţie, Doru Buşcu. Înţeleg aceste lucruri din presă, şi nu de la Cornel Nistorescu. Pentru a înlătura alte suputaţiuni.
– Ştiaţi că se pregăteşte un asemenea articol?
– Da, evident. Acest articol mi-l pregătesc „prietenii” mei de la CNSAS şi din „cultură”, împreună cu prietenii lor adevăraţi din servicii de cînd m-am întors, ca un prost, în România, din 1997. Desigur, CNSAS a fost inventat abia în 2000. În 2001 deja, oameni din Consiliul CNSAS citeau cu delicii anchetele la care am fost supus în adolescenţă şi se preocupau de publicitarea „cazului”. Nu m-a interesat invitaţia „amicală” a lui Patapievici de a-mi studia dosarul pentru că ştiam că o asemenea lectură, cu fotocopiile aferente, ducea automat la scurgerea în presă a dosarului. În 2005, ziariştii de la „Jurnalul naţional” au putut citi acest dosar, pus la lectură liberă la CNSAS – de altfel, singurul dosar de persoană care se găsea acolo, toate celelalte „mostre” etalate pentru cercetători fiind dosare tematice. „Jurnalul naţional” nu a considerat necesar să publice extrase din gîndirea Securităţii. În 2007 am avut prima conversaţie telefonică contondentă cu Mirela Corlăţan, care era deja în misiune. Această foarte lungă istorie nu se datorează nici vreunei anchete aprofundate, nici vreunui studiu istoric. Dacă s-ar fi făcut aşa ceva, „cazul”nu mai ajungea în ziar. De fapt, interesul „băieţilor” nu e să dovedească dacă am colaborat sau nu cu Securitatea, ei ştiu foarte bine că nu am colaborat, ba dimpotrivă (vezi Planul de măsuri, semnat şi de generalul Marian Ureche). Tot ce doresc culturnicii şi securiştii actuali e ca detalii picante din viaţa mea să ajungă în presă. Iată că, după ce s-au scremut îndelung, au reuşit.
– Aţi apelat la Cornel Nistorescu, a cărui legătură de prietenie cu dumneavoastră este binecunoscută, pentru a preveni publicarea articolului sau, ulterior, pentru a o „scoate din presă” pe jurnalista Mirela Corlăţan?
– Nu, nu am apelat la Cornel Nistorescu ca să scoată articolul din ziar. Cît despre „scoaterea” din presă a Mirelei Corlăţan, enervarea mea avea şi are o bază serioasă. Mirela Corlăţan a fost plantată în redacţia „Cotidianului” de un serviciu secret, lucru care încalcă flagrant separarea puterilor în statul de drept. Vă promit că voi reveni cu precizări, inclusiv la tribunal.
“Am castigat fabulos”
– Ce regretaţi din întregul scandal?
– Cel mai mult regret faptul că i-a fost stricată poate ultima vacanţă a fiicei mele în România. În ce ne priveşte pe mine şi pe soţia mea, calomnierea la care am fost supuşi a fost enormă, dar tot ce nu te omoară te întăreşte.
– Pentru cîteva zile, numele Petru Romoşan a fost mai folosit decît cel al preşedintelui Traian Băsescu, al premierului Emil Boc, care între timp se întîlneau cu delegaţia FMI. Aţi cîştigat ceva din faptul că, involuntar, aţi devenit „cel mai cunoscut om din România”?
– Da, am cîştigat fabulos. Toţi cei care şuşoteau despre mine pe la colţuri, liber sau „organizat”, din 1978 încoace pot să se aprovizioneze astăzi liniştit pe Internet cu bîrfe, minciuni şi insinuări, mai ales pe blogurile lui Vladimir Tismăneanu şi Ioan T. Morar sau din ziarul „Adevărul”, manevrat „intelectual” de Andrei Pleşu. În acelaşi timp însă pot citi în pdf., pe site-ul „Cotidianului”, dar şi pe altele, atît documentarul CNSAS, trimis Curţii de Apel, dar şi mie şi „Cotidianului”, ca şi Planul de măsuri care viza aneantizarea mea la Paris. Cine citeşte cu atenţie, cu judecată şi bună credinţă hîrtiile de la CNSAS, se poate lămuri, în cîteva minute, odată pentru totdeauna, despre ce e vorba.
– Din tot ce s-a scris despre dumneavoastră – reacţii în presă, pe bloguri, comentarii pe siteuri, reacţii directe ale celor din jurul dumneavoastră – ce v-a afectat cel mai mult?
– Cunosc destul de bine autenticul nivel al presei din România, ca şi peisajul cultural -scriitori, artişti etc. În plus, în ultimii zece ani, pentru a face faţă unor presiuni enorme şi stupide, a trebuit să-mi însuşesc o foarte solidă pregătire în materie de servicii secrete. Nu mă afectează deci mare lucru. În schimb, am fost plăcut surprins să văd pe bloguri şi pe forumuri că oameni care nu mă cunosc personal, care n-au nici o legătură cu mine, pot să gîndească sănătos şi independent, strict cu capul lor. E un semn bun pentru România viitorului.
Securitatea ca armată de ocupaţie
– Care e răspunsul la întrebarea ultimelor zile: „A fost Petru Romoşan turnător la Securitate”?Care au fost legăturile pe care le-aţi avut cu Securitatea înainte şi după ce aţi plecat din România?
– Nu, categoric şi definitiv, nu am colaborat cu Securitatea. Dimpotrivă, am fost, sînt şi voi fi un adversar al Securităţii. Să vă explic de ce dumneavoastră, cititorilor, ca şi ofiţerilor foşti şi actuali. Pentru că o mare parte a Securităţii a fost o armată de ocupaţie, pentru că o bună parte a serviciilor de astăzi nu servesc interese româneşti, pentru că România a fost şi este o răspîntie a imperiilor moarte, unde e foarte greu de ştiut cine pentru cine lucrează.
– Vă regăsiţi în afirmaţia lui Cornel Nistorescu: „Petru Romoşan (…) era în septembrie 1988 un erou”?
– Căutaţi-l, vă rog, pe ziaristul şi scriitorul maghiar de origine română Bodor Pal la Budapesta şi întrebaţi-l pe Domnia-Sa.
– Îi veţi ataca în instanţă pe cei care au fost implicaţi în publicarea ultimelor articole despre legătura dumneavoastră cu Securitatea?
– Vor fi cîteva procese punctuale. Dar e posibil să se pună în mişcare şi un mare proces „Romoşan împotriva statului român”. Avocaţi şi jurişti serioşi studiază această posibilitate.
Un articol de Daniel Iftene
Citiţi AICI comentariile semnate de Petru Romoşan în paginile cotidianului Foaia transilvană. Urmăriţi Cazul Romoşan şi documentele de la CNSAS publicate de Cotidianul, AICI.
“Cine, in clipa inexorabilei evaluari mai stie care a fost imparatul si care osteanul, care domnii si judecatorii si care supusii, care filosoful si care bacanul? Incertitudinea, relativitatea si coincidenta contrariilor atunci se vor desfasura mai in deruta si mai infricosator ca oricand…” urmare a celor “care-si petrec gaunoasa lor existenta intru superficialitate, estetica, literatura si alte forme diverse de amagire.”
Catarii de la Paltinis – Parintele Nicolae Steinhardt Revista Familia, Decembrie 1983
Distinsa doamna Isabela Vasiliu-Scraba, istoric al filosofiei, dupa ca a scris si publicat analiza “Hidra cripto-comunistă contra Vetrei Monahale de la Râpa Robilor”, postata de mine sub titlul general TORTIONARII KOMINTERNISTI si urmasii lor intarziati vs Manastirea de la AIUD. Tismaneanu si executantii lui: Tarziu, Codrescu, Corlatan, etc…, a primit zilele trecute un mesaj mizerabil de la un individ care se pretinde ortodox: Claudiu Richard Tarziu. Nu i-as fi dat, niciodata, vreo importanta, acestui infatuat venal si filfizon provincial, daca suspiciunile si indiciile mele asupra apartenentei sale la o retea anti-ortodoxa si anti-romaneasca nu ar fi primit, iata, o ultima confirmare. Redau doar doua pasaje din mesajul vitriloc al “crestinului” Tarziu, relevante, pe care le comentez pe scurt pentru a inchide definitiv discutia despre aceasta subspecie umana, a “orthomorfilor”.
A. Claudiu Tirziu denuntandu-l pe Roncea doamnei Scraba: “Ultima diversiune, cea cu apelul (pe care multi din cei trecuti acolo nici nu l-au semnat – de pilda dl Andronescu, pe care cred ca il cunoasteti si il puteti intreba) catre IPS Bartolomeu Anania este chiar o diversiune de maestru. Dar probabil ca nu va intereseaza.” Minciuna cu semnatura inexistenta a dlui Andronescu este sustinuta “oficial” si de Razvan Codrescu alias Vasile Adolf Crivat Marian (numele real) pe blogul sau insalubru.
2. Dl Demostene Andronescu a semnat printre primii Apelul doamnei Aspazia (dovada in foto pentru necredinciosi).
3. IPS Bartolomeu Anania a fost fericit cand a primit scrisoarea despre Aiud a fratilor lui din inchisori.
II. Claudiu Tirziu aratandu-si adevarata fata: “Prin acest recent text al dvs imi dati dreptate si ca nu am publicat anumite articole in care atacati vehement personalitati ale vietii publice, texte care mi s-au parut cam “supte din pix”. Am mirosit si acolo ca nu va documentati si ca platiti polite. Oare atacul de pe blogul Roncea este o polita pe care mi-o platiti mie tocmai pentru refuzul tacit al acelor articole?”
2. Ce demonstreaza aceasta, pentru cei care nu s-au dezmeticit inca din amorteala si se cred niscavai razboinici de guma, incapabili insa sa-si analizeze propriile caderi (iar de-s doar prosti nu-i bai, ca mare e Gradina Domnului!):
Aparatorii oficiali ai “orthomimului” Dan Puric, Claudiu Tarziu si Razvan Codrescu, sunt si agentii lui Andrei Plesu, Andrei Oisteanu (Oigenstein – nepotul lui Leonte Rautu, incadrat de NKVD/KGB), Teodor Baconsky (fiul poetului proletcultist Anatol E. Baconsky) si Vladimir Tismaneanu (fiul lui Leonte Tismenitki, agent NKVD/KGB), membri ai GDS, ICR, SAR, ETC, cu totii ne-romani si anti-romani in acelasi timp, definiti, pe scurt, de catre Parintele Nicolae de la Rohia, si el ne-roman dar ortodox si pro-roman, drept membri ai sectei catarilor. Cat adevar!
Formula “în patria lui Eliade si Culianu”, folosită de Teodor Baconsky în Dilema veche (nr. 239/ 11 sept. 2008) pentru a camufla cacialmaua numirii Institutului de istoria religiilor (ihr-acad) cu numele lui Culianu, am regăsit-o la dir. IHR Andrei Plesu în discursul din 20 oct. 2008, unde trebuia să escamoteze acel hocus pocus prin care Mircea Eliade a fost înlocuit printr-un Culianu înobilat de securistul Antohi cu titlul de “nou Eliade”. Evident, formula lui T. Baconsky (1), preluată de Pleşu (sau vice versa) conţine un fals: patria lui Culianu este patria ciuntită (de Bucovina de Nord, Basarabia si Cadrilater) a fostului asistent al lui Nae Ionescu de la Universitatea din Bucureşti. De fapt, menirea acestei false formule nu este aceea de a atrage atenţia asupra micşorării patriei lui Eliade, ci este de a-l coborî pe marele Eliade la nivelul lui Culianu. Formula a fost repetată de Pleşu după Baconsky pentru impunerea acestui neadevăr, pentru propagarea falsului prin care Culianu este făcut de-o potrivă cu Eliade. Dar “patria lui Eliade şi Culianu” este o formulă de-a dreptul vrăjitorească, ea având în sine capacitatea de a face pustiu în jur. Atenţia celor înteresaţi de istoria religiilor în România lui Mircea Eliade, Nae Ionescu, Ioan G. Coman, Lucian Blaga, Constantin Micu-Stavilă, Mircea Vulcănescu, Irineu Mihălcescu, Vasile Gheorghiu (prof. teologie Cernăuţi), Th. Simensky, Gheorghe Muşu, Cicerone Poghirc, Sergiu Al-George, Arion Roşu, Angelo Moretta, Anton Dumitriu, Horia Stamatu, Vintilă Horia, Stan M.Popescu, Nichifor Crainic, Teodor M. Popescu, Benedict Ghius, Iustin Moisescu, D. Stăniloaie, etc., magic dirijată de formula repetată ritualic, “patria lui Eliade şi Culianu” se va focaliza negreşit pe cei doi, pe Eliade si Culianu, sau doar pe unul din doi (în orice caz nu pe Eliade căruia i se tot pun în cârcă închipuite vinovăţii politice, nicicând dovedite). In nr. 83 din noiembrie 2008 al revistei Oglinda literară a apărut numele fişierului (“cacialmauaIIR”) în dreptul titlului articolului meu: Un hocus-pocus si o cacialma: numirea Institutului de Istoria Religiilor cu numele lui Culianu (p.3895). Faptul poate deruta în măsura în care mi s-ar putea atribui pe nedrept un gând pe care nu l-am avut, întrucât nu consider înfiinţarea Institutului de Istoria Religiilor (aflat sub tutela Sectiei de istorie a Academiei) o cacialma. In schimb, extrem de nepotrivită îmi pare numirea Institutului cu numele unui discipol al lui Eliade, dar si al lui Sergiu Al-George si Cicerone Poghirc (dintre profesorii români pe care i-a avut). In articol notasem că Ioan Petru Culianu a scris în bio-bibliografia alcătuită în noiembrie 1990 că n-a apucat să fie angajat ca profesor asociat (sau conferenţiar) de istoria religiilor la Divinity School. De aici cacealmaua de a nesocoti poziţia academică si onorurile conferite lui Eliade, spre a da (în cadrele unui for academic) întâietate discipolului Culianu (nerecunoscut drept mare savant de mediul academic american şi nici de cel francez unde si-a trecut în zece ani doctoratul de Stat), numind Institutul de istoria religiilor întemeiat “sub auspiciile Academiei Române”, cu numele unui visiting professor la Chicago. La un an de la moartea lui Eliade, un universitar american din şcoala de la Chicago scria despre Culianu că ar fi un “est-european” promiţător, după opinia lui Eliade, “the most promising young scholars in the History of Religion” (Kitagawa, 28 sept. 1987 în rev. Obs. Cult., nr.87/23 oct.2001). Aşadar, la data când lista celor cinci volume de istoria religiilor scrise de savantul I.P.Culianu era deja completă(2), în America era considerat un tânăr promiţător, si nicidecum savantul de renume mondial, marea personalitate comparabilă cu Eliade sugerată de formula lui Pleşu/Baconsky. In paranteză fie spus, recunoaşterea “internaţională” a savantului Culianu, atâta câtă este ea, se datorează ascocierii numelui său cu cel al lui Eliade, ceea ce a echivalat (uneori la propriu, cum s-a întâmplat cu Dicţionarul religiilor tradus în 15 limbi) cu o confiscare a gloriei lui Eliade (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Lichidarea lui Eliade prin tertipuri). In total dezacord cu afirmaţiile lansate vreme de aproape două decenii despre “strălucita sa carieră” de istoric al religiilor, în bio-bibliografia redactată în vederea angajării permanente la Divinity School, I.P.Culianu consemnează că, luându-şi doctoratul de Stat în 1987, nu a predat istoria religiilor decât în anul universitar 1987-1988 si atunci doar ca “visiting professor la Divinity School si la Universitatea din Siena-Arezzo”. Desigur, visiting professor (plătit cu ora) a fost si Sergiu Al-George, la Universitatea din Bucureşti. Dar ce diferenţă! E suficient să se citească “corespondenţa ştiinţifică si colegială, la rang de paritate” (apud. Alexandru Paleologu) purtată de Sergiu Al-George cu Jean Filliozat, Madelaine Biardeau, Claude Levi-Strauss, Giuseppe Tucci, Johannes Schubert, Pavel Poucha, etc (3) si să se compare scrisorile lui Sergiu Al-George către Eliade cu misivele din Italia si din Olanda trimise maestrului său de Culianu (v. Dialoguri întrerupte, Polirom, Iaşi, 2004). Tot în nr. 83 al revistei Oglinda literară, în cea de-a treia parte a articolului meu Culianu în locul lui Eliade? (p.3858) s-a strecurat o greşală pe care n-am mai putut s-o îndrept, desi în site-ul meu (www.geocities.com/isabelavs/ ) o remediasem. Citind în volumul Convorbiri cu si despre Eliade (editor M. Handoca, Ed. Humanitas, Buc., 1998) înterviul lui Culianu din 1981, am crezut că la un moment dat el face referire la postul de radio din Bucureşti, de unde am dedus că a fost în ţară. De fapt, Culianu vorbise la BBC, iar cele scrise de mine despre revenirea în ţară nu aveau temei. Eroarea se înscria însă perfect în seria excepţiilor de la regulă pe care le semnalasem în comparaţia dintre Ion Omescu şi Culianu, exilaţi amândoi în 1972. Primul, o personalitate de valoare recunoscută în Occident, un specialist în Shakespeare premiat de Academia Franceză de care comuniştii din ţară se făceau că nu ştiu, că nu există, Ion Omescu fiind ostracizat, ca toţi ceilalţi exilaţi. In schimb, Culianu, care nu impresionase prin nimic ieşit din comun lumea istoricilor religiilor, era puternic mediatizat înainte de 1989 (de Oişteanu si Antohi) cu interviuri si recenzii în reviste academice. La Institutul de Istoria Religiilor pe care Pleşu a ţinut să-l numească “Ioan Petru Culianu” se pare că a ajuns si biblioteca indianistului Arion Roşu. Îmbucurătoare este şi vestea că directorul interimar al institutului înfiinţat prin H.G. nr.32/ 9 ian. 2008 a desemnat pe unul din cei cinci angajaţi să fie secretar al Consiliului ştiinţific. Cum bine se ştie, Institutul de istoria religiilor înfiinţat de Andrei Pleşu în 1990 sub cupola Ministerului Culturii a funcţionat (condus de Radu Bercea) vreo 14 ani fără Consiliu ştiinţific. Să nu se repete ilegalitatea petrecută la Institutul “Sergiu Al-George”, noul institut “Ioan Petru Culianu” se mândreşte a-l avea drept secretar ştiinţific pe autorul următoarelor rânduri: “Vizitator care, initial, nu îti putea preciza câte luni va rămine la Chicago, Eliade s-a transformat de mult timp intr-o categorie, cumva genetică, a studiilor transcontinentale de istorie a religiilor. Acesta e si suportul prin care noua carte a lui Bryan Rennie [Changing Religious Worlds. The Meaning and End of Mircea Eliade. Religious Studies, Albany, State University of New York Press 2001, 306 p.] se justifica. In ceea ce ne priveste, acest meaning a survenit, cu toate volutele lui, in intervalul 1927-1943, pentru ca de acolo pina in 1967 sa se monumentalizeze tacerea ca sonorizare a unui sfirsit impus. De atunci încoace, nu exista in fond nici un semn definitiv ca prodigiosul înregistrat de Eliade a primit o comparabilă montură a receptarii, si aceasta nu e o operatie pe care trei schitari ale asimilarii si doua comentarii favorabile ei o vor putea dezlocui” (Eugen Ciurtin, în rev. Observatorul Cultural, nr. 92 din 2001).
Eseist filosof, istoric al filosofiei Membra a Uniunii Scriitorilor din Romania Sectia Critica-Eseistica _______ Note: 1. Invocând universalismul lui Cantemir, Teodor Baconsky consideră că între Universitatea din Bucureşti, politizată la maximum spre a scoate comunişti de nădejde (pe modelul lui Andrei Pleşu, secretar al Biroului Organizaţiei de Bază a tineretului comunist din Institutul de Istoria Artei), si Universitatea bucureşteană absolvită în 1928 de Mircea Eliade n-ar fi fost nici cea mai mică diferenţă. Dacă ar fi citit ultimul interviu al lui Culianu din decembrie 1990, ar fi aflat opinia ceva mai realistă a profesorului invitat la Divinity School “că în viaţa unui om care a trecut prin şcoala de tip marxist mai rămâne uneori un anumit tip de gândire simplistă”. Culianu se pare ca n-avea inocenţa lui Teodor Baconsky care nu poate distinge diferenţa între pregătirea universitară oferită de învăţământul de tip marxist (prelungit după 1989 in forme modificate conjunctural) si pregătirea lui Eliade cu personalităţi de anvergura intelectuală a unui Nae Ionescu, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Mircea Florian si ceilalţi profesori care pe atunci făceau faima universităţii bucureştene. Cum bine se ştie, după 1945 învăţământul superior românesc a fost golit de personalităţi (fie rămase în Occident, precum Mircea Eliade, Nicolae Herescu, etc., fie ucise sau întemniţate) si asezonat cu politruci în slujba ocupantului sovietic al ţării ciuntite. Iată fragmentul din articolul lui Baconsky la care ne-am referit: “degeaba a reuşit cultura de sorginte cantemirească să pregătească –prin anii treizeci [pe Mircea Eliade] si, respectiv şaptezeci [pe membrul PCR, Culianu] ai veacului trecut –personalităţi care, salutar instalate la Universitatea din Chicago -[Eliade, cu un profesorat de trei decenii, ar fi fost, după Baconski, la fel de salutar instalat precum I.P. Culianu, ajuns acolo ca visiting professor] -, au contribuit [si Eliade, si Culianu, fără nici o diferenţiere între contribuţiile celor doi] atât de convingător la dezvoltarea unei ştiinţe si, respectiv, istorii generale a religiilor… E absurd să deţinem în patrimoniul românesc nume de asemenea anvergură [Eliade coborât spre a avea aceeasi anvergură precum Culianu] si să nu formăm cadrul menit să le valorifice moştenirea” (v. Teodor Baconski, Din polul opus, în rev. Dilema veche, nr. 239/ 11 sept. 2008). “Valorificarea moşternirii” ar reprezenta tocmai numirea cu numele lui “I.P.Culianu” a Institutului de Istoria Religiilor condus de Plesu, fapt nespecificat în articolul din Dilema veche, cacialmaua acestei numiri fiind prea din cale afară de evidentă. 2. La data când profesorul Kitagawa nu văzuse în Culianu acel savant de care se entuziasmează peste măsură istorici ai religiilor precum Patapievici, Pleşu, Oişteanu si Antohi, Ioan Petru Culianu îşi publicase deja cele cinci volume de autor. După Pleşu si ceilalţi, opera în cinci volume a lui Culianu (din care nici unul premiat de Academia Franceză, sau măcar de cea Italiană),“bate” opera stiinţifică în patruzeci de volume a lui Eliade, premiată de cele mai prestigioase academii occidentale. Iată desfăşurarea cronologică a volumelor de istoria religiilor publicate de Culianu: (a) licenţa din noiembrie 1975, Gnosticismo e pensiero contemporaneo: H. Jonas (1985); (b) Mircea Eliade (1978); (c) lucrarea de 3eme cycle din 1980, Experiences de l’extase (1984); (d) Eros et Magie a la Renaissance (1984) bazată pe licenţa de la Bucureşti din 1972 si (e) teza pentru doctoratul de Stat din 1987, Recherches sur les dualismes d’Occident. Analyse de leurs principaux mythes tipărită întâi la Lille. In rest, protejatul lui Eliade a editat separat părţi din volumele mai sus menţionate, a scris lucrări de beletristică şi a lucrat la volume colective. Cei care-i atribuie mai multe cărţi ştiinţifice le dublează sau triplează pe acestea cinci pornind de la faptul că ele au fost publicate cu nume diferite în franceză, italiană si engleză (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade si Culianu în universul minciunii post-decembriste). 3. v. Corespondenţa Sergiu Al-George în rev. Biblioteca indica, nr.3/1998, număr îngrijit de indianistul Vlad Sovărel, traducător din Mistica tantrică (Ed. Herald, Bucureşti, 2004, ed.II-a, 2008).
Motto: “Aş vrea să pot scrie odată acest lucru grozav: teroarea istoriei este teroarea omului faţă de om (…). Viitoarele capodopere ale literaturii universale se vor crea pornind de la această terifiantă experienţă” (Mircea Eliade, 29 ian.1944)
Aservit comandamentelor politice dinainte de 1989, Andrei Pleşu l-a “reconsiderat” pe Eliade într-un articol scris şi publicat prin 1984-1985, cuprins în volumul post-decembrist Limba păsărilor (1994). Recenzând cartea apărută la fosta Editură Politică condusă înainte de 1990 de Valter Roman, tatăl premierului de după Revoluţia din decembrie 1989, George Pruteanu scria că autorul textelor disparate cuprinse în ea reuşeşte performanţa “să nu renunţe la comprehensiunea jovială chiar şi a adevărurilor solemne”. Rândurile lui Pruteanu denotă simpatia faţă de “angelologul” Pleşu, cum îi plăcea prin acei ani să fie numit. Dar si nivelarea materialist-dialectică încurajând “modul jovial” de înţelegere a adevărurilor solemne. După un an de frecventare a mediilor occidentale în calitate de ataşat cultural la Londra şi la Lisabona, Mircea Eliade observase că unii scriitori au tendinţa de a-şi însuşi “filozofia la modă a timpului în care trăiesc, chiar în aspectele ei cele mai sterile şi mai vulgare” (Jurnal, 29 mai 1941).
Pentru ca lucrările ştiinţifice ale lui Eliade să nu dăuneze materialismului şi nivelării culturale din comunism, ele au fost tipărite cu mare greutate şi multă parcimonie (1). La data “reconsiderării” istoricului religiilor, publicul românesc era foarte avid de Eliade. Poate de aceea în articolul său, spre a mai tempera spiritele înfierbântate de ecoul sucesului marelui Eliade, Andrei Pleşu plasează din start două neadevăruri crase, ambele cu vădite tendinţe manipulatorii în sensul micşorării realei aprecieri de care s-a bucurat (2) faimosul istoric al religiilor. De o certă vioiciune în exprimarea falsurilor şi a incoerenţelor ideatice menite a ilustra o aşa-zisă componentă sud-est europeană a gândirii lui Eliade, nomenklaturistului nu-i reuşeşte altceva decât să demonstreze duplicitatea culturii comuniste a cărei victimă predilectă a fost şi continuă să fie Mircea Eliade.
Cum am menţionat deja, articolul debutează cu nişte informaţii bibliografice dubioase. “Primul text monografic dedicat, în Occident, lui Mircea Eliade a apărut în 1963”, notează Pleşu desconsiderând adevărul care nu era greu de aflat: deja în 1960 era apărută cartea lui Welbon, Image of Man, an anthropogeny by a Historian of Religions: Mircea Eliade (v. M. Eliade, Contribuţii biobliografice, de M. Handoca, 1980, pp.98-99). Pleşu scrie aceste lucruri făcându-se că nu ştie de cartea lui Handoca, aflată în majoritatea bibliotecilor publice din Bucureşti. Oricum, dacă cineva ar fi vrut să comenteze neadevărurile strecurate de el ca din întâmplare, teroarea ideologică permanentă determina refuzul articolelor cu accente critice, catalogate a priori drept “atac la persoană”. În plus, revistele importante se aflau sub controlul comuniştilor internaţionalişti, adică a grupării “literare” din care Pleşu făcea parte (v. Cartea albă a securităţii, 1996).
Desigur Mircea Eliade era perfect la curent cu duplicitatea acestei mafii literare care deţinea poziţile cheie în cultura română şi care amâna cât putea publicarea operelor sale. De aceea filosoful religiilor n-a ezitat să-i dea biografului său 3000 de franci francezi (v. Jurnalul) ca acesta să poată plăti în 1980 tipărirea volumului Mircea Eliade-Contribuţii biobibliografice, indiferent unde. Numai că această soluţie implica riscul desconsiderării cărţilor astfel apărute, şi atunci, ca şi acum.
In fraza care succede primeia: “A urmat o destul de lungă tăcere, după care însă, începând din 1976 exegeza (…) a intrat într-o fază de acumulare galopantă”, atât partea cu “lunga tăcere”, cât si imaginarea unui moment -1976- în care situaţia s-ar fi îmbunătăţit sînt pure invenţii ale lui Andrei Pleşu care nu pot fi probate prin nimic. După 1963 până la volumul din 1976 a lui Saliba nu a urmat nici o “o tăcere”, fie ea lungă ori scurtă, cum doreşte, prin cel de-al doilea neadevăr, a-şi induce în eroare cititorii fostul conducător a tinerilor comunişti din Institutul de Istoria Artei. Pentru că tezei de doctorat de la Northwestern University din 1960, i-au urmat cartea americanului Altizer din 1963 (singura amintită de Pleşu), urmată şi ea de teza de doctorat despre Le Thème du Temps dans l’oeuvre de Mircea Eliade prezentată la Université catholique de Louvain în1965. Un an mai târziu apărea în Italia la Università di Bari o altă teză dedicată operei lui Mircea Eliade. In America s-a publicat în 1968 exegeza lui Schreiber, The value of History and of Jesus Christ în the works of Mircea Eliade, iar în 1969 apărea masiva lucrare de 460 p. (Myth and Symbol. Studies in Honour of Mircea Eliade) în care Eliade era omagiat de cele mai mari personalităţi ale timpului (G. Tucci, P.Ricoeur, G.Dumezil, G. Scholem, W. Mueller, E.Benz, U. Bianchi, E.Junger, G. Spaltmann, universitarii spanioli de origine română: Vintilă Horia, George Uscătescu şi scriitorii Emil Cioran şi Vigil Ierunca, etc.).
Myth and Symbol din 1969 – pe care auto-intitulatul “filosof al religiilor”(3) se face că nu-l ştie (cum “nu-l ştie” nici Editura Humanitas care în două decenii n-a avut timp să afle de existenţa volumului, pentru a-l traduce şi tipări în româneşte) -, a fost urmat în America de două teze de doctorat despre Mircea Eliade în 1970, trei în 1971, două în 1972 şi una la Toronto în 1973. Între 1973 şi 1976 în Japonia s-au tradus şi tipărit în 13 volume operele marelui istoric al religiilor, desigur însoţite de felurite exegeze ale gândirii savantului. In 1974 s-au publicat trei doctorate despre Eliade la Louvain, unul la Otawa în 1975, alte două la Louvain în 1975, iar în 1976 nu a apărut doar “Homo religiosus” in Mircea Eliade a lui Saliba, ci şi un volum de exegeză semnat de profesorul de la Universitatea din Roma, Leo Lugarini, Tema del sacro: R. Otto e Mircea Eliade. Aşadar de o “tăcere destul de lungă”, – pe care n-am greşi prea mult s-o numim “tăcere totală” -, nu poate fi vorba decât în ce priveşte receptarea ştiinţifică a operei de filosofia religiilor scrisă de un istoric al artei. Precizarea noastră nu ţine de biografia lui Pleşu. Ea are în vedere mai ales iubirea de frumos a acestuia. Intr-adevăr, acel opus magnum al său apărut în 2003 încântă privirea cu vrăbiile sale stilizate. Agăţate pe sârmă una lângă alta, cele trei înaripate se regăsesc cu precizie în susul fiecărei pagini din cele 280 ale cărţii: şi pentru bucuria artistică şi să nu se uite că este vorba de o carte Despre îngeri!
In ce-l priveşte pe Eliade, numai în perioada celor 14 ani avuţi în vedere de Pleşu (între 1963 si 1976) despre numeroasele sale cărţi de istoria religiilor s-au scris vreo 20 de lucrări de doctorat în SUA, Canada şi Europa occidentală, fără a mai pune la socoteală studiile ample care i-au fost consacrate de diverşi autori occidentali în 6 volume colective apărute pe la diferite universităţi în această perioadă (v. M. Handoca, Mircea Eliade-Contribuţii biobibliografice, 1980, pp.100-101) asta desigur fără a considera că anul 1976 ar fi produs vreo schimbare în ritmul de apariţie a exegezelor la opera lui Eliade.
Cum bine se ştie, dar se ocultează în mod răuvoitor, Mircea Eliade a fost membru a cinci Academii şi profesor honoris cauza a zece universităţi. Generaţii întregi au învăţat în Occident carte după lucrările lui. Marele istoric ale religiilor a fost permanent onorat de lumea academică pentru activitatea sa ştiinţifică. “Acumularea galopantă” (apud. Pleşu) a preţuirii sale ca istoric al religiilor a culminat cu tipărirea (post-mortem) la Macmillan (New York, 1987) a celor 8 volume duble la care profesorul de la Chicago a fost redactor şef: Mircea Eliade, The Encyclopedia of Religions (16 volume). Citarea culegerii de “studii omagiale publicată de H.P.Duerr” (unde există şi un articol scris de Culianu) ca un fel de culme atinsă în 1984, chiar un adevărat Everest al aprecierii de care s-a bucurat faimosul istoric al religiilor aduce o notă înveselitoare în articolul lui Pleşu.
În fapt, prin toate onorurile academice care i s-au conferit, Eliade a fost răsplătit de confraţii săi de-a lungul întregii vieţi pentru profunzimea gândirii sale şi pentru reala îmbogăţire a patrimoniului de valori culturale a omenirii. Mircea Eliade nu este un produs al unor maşinaţii politice puse în funcţiune din timp. El n-a fost predestinat de alţii să ocupe o poziţie proeminentă. Eliade n-a ajuns la premii si onoruri pe criterii extra-culturale, într-o atmosferă de teroare ideologică exercitată constant în România ciuntită şi batjocorită prin inventarea limbii moldoveneşti, aşa cum s-a întâmplat cu Pleşu, fost membru de partid împins în faţă din cea mai fragedă juneţe prin publicarea primelor sale conspecte de istoria artei, la vremea când Ion Frunzetti (1918-1985) avea 53 de ani şi putea scrie cu mult mai mult folos pentru cultura românească, fiind din adevărata elită. Doar Andrei Pleşu, după trei decenii de mediatizare – de la debutul din 1971 cu acele notiţe din albumul Corot (Antologia şi traducerea textelor, selecţia imaginilor şi cronologia: ANDREI PLEŞU) -, continuă să fie un scriitor notoriu, dar, din păcate, cu o notorietate slab susţinută de operă.
Alexandru Dragomir îi spusese tânărului Fabian Anton că există oameni care nu sînt faimoşi de pomană, cum a fost Noica, de pildă. Andrei Pleşu a reuşit performanţa de a deveni notoriu rămânând un scriitor ca mulţi alţii, autor al unei firave opere “ştiinţifice” lăudată prin reciprocitate şi prin relaţii clientelare, un eseist diferit de alţi eseişi prin cele două ministeriate. Un faimos scriitor de limbă română cu atât mai “singularizat” cu cât nici ca ministru al culturii, nici ca ministru de externe nu s-a preocupat să lămurească politicienii din vest cum este cu limba şi cu etnia “moldovenească”, ocupat cum era să le spună că România e “ţara lui Dracula” (4). E drept însă că ambele posturi au coincis cu vreo zece distincţii academice, recolta mai bogată fiind la cel de-al doilea portofoliu ministerial, deşi între timp nu-i mai apăruse nici o nouă contribuţie ştiinţifică la filosofia religiilor.
La urma urmelor, pentru notorietatea lui Pleşu nu a fost necesară scrierea niciunui volum de istoria religiilor, fiindcă publicarea unui plăpând curs post-decembrist “despre îngeri” şi tipărirea unor colecţii de articole de manipulare ideologică şi post-ideologică (în stilul articolului despre Componenta sud-est europeană a gândirii lui Mircea Eliade) nu intră în categoria istoriei religiilor. Sigur, asta este părerea noastră. Dar ea e indirect confirmată de Andrei Pleşu care pentru propriile-i producţii de “filosof al religiilor” a inventat o rubrică specială pe care a botezat-o “religie şi modernitate”.
Inedita direcţie de cercetare a istoriei religiilor a fost omologată cu prilejul înfiinţării Institutului de Istoria Religiilor (ihr-acad) pe care îl conduce (H.G. nr. 32/09-01-2008). Si, ca să nu rămână nici un dubiu asupra insolitului gen de cercetări preconizate pentru această nouă rubrică a istoriei religiilor, e suficient să menţionăm cartea despre “alunecările fasciste” ale Bisericii ortodoxe din România interbelică scrisă de specialistul în ortodoxie al Institutului, care, fiind în Elveţia, visa să scrie despre “fasciştii” Eliade, Cioran, Eugen Ionescu, dar i-a luat-o Alexandra Laignel-Lavastine înainte (5). Theodor Cazaban observa escalada în confuzie pornită de la cuvântul “legionar”, însemnând fascist, “fascist” însemnând nazist, iar “nazist” însemnând ce-i mai rău pe lume: “In acest amalgam, în această escaladă de confuzie se poate practica orice fel de manipulare”, concluziona jurnalistul.
Spre a evidenţia provincialismul lui Eliade, Andrei Pleşu s-a gândit să fie original si să nu repete ce-au spus alţii mai ştiutori decât el despre românitatea latentă în toate scrierile renumitului profesor de la Chicago, format la o excelentă universitate românească în efervescenţa culturală a unei ţări libere şi respectate la Societatea Naţiunilor datorită miniştrilor care o reprezentau peste hotare.
Pe urmele unui perfect necunoscut, fostul ministru al culturii ţine să evidenţieze o aşa-zisă “componentă sud-est europeană” în scrierile hermeneutului universurilor religioase, fără a-şi bate capul să argumenteze ideea. In locul oricărei demonstraţii, Andrei Pleşu invocă un obscur profesor de istoria religiilor de la Universitatea din Ierusalim (un israelit bulgar, sârb, ucrainian sau rus după numele de rezonanţă slavă) care scrisese despre existenţa unor “elemente de spiritualitate răsăriteană identificabile în structurile adânci” ale personalităţii lui Eliade, respectiv “romanitate, adausuri slave, balcanism, francofilie, intruziuni austriece şi germane” (A. Pleşu, Axa lumii şi “spiritul locului”.Componenta sud-est europeană a gândirii lui Mircea Eliade, în vol. Limba păsărilor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p.94).
Culegerea de articole (de 272 de pagini) intitulată în mod ridicol Limba păsărilor figurează alături de volumul Despre îngeri drept marile opere de “filosof al religiilor”(6) tipărite de cripto-comunistul Andrei Pleşu. În Limba păsărilor, model de lăutărism ca “un fel de deschidere superficială spre orice subiect” (apud. A.Pleşu), articolul din 1984 consacrat lui Mircea Eliade ar fi despre “spaţiul de obârşie” ca particular îmbinat cu universalul. Si totuşi, eseistul nu scrie despre universal si particular cum greşit indică titlul: Axa lumii şi “spiritul locului”. Pleşu nu scrie nici despre arhaicitatea ridicată la rangul de universalitate (v. Arhaic şi universal, 1981) pe care o evidenţiase la Eliade indianistul Sergiu Al-George, savant recunoscut de confraţii de peste hotare, fost deţinut politic şi demn urmaş al marelui istoric al religiilor, ca şi prietenii săi apropiaţi, Arion Roşu, Ion Larion Postolache şi Cicerone Poghirc, marginalizaţi de teroarea ideologică instituită şi menţinută de garda veche a Anei Pauker, din care făcea parte Leonte Răutu, frecventat de Pleşu.
Ilustrând un lăutărism cam afon (v. nota la Berdiaev, “un liber cugetător credincios”, în Limba păsărilor, 1994) , Pleşu abandonează “modul jovial de înţelegere” (7), doar în prezenţa elitei româneşti marginalizate. La spusele lui Petre Ţuţea (8) că ruşii “nu au ce căuta în Europa” – evident referitoare la intrarea în Europa a sovieticilor prin alipirea Basarabiei şi Bucovinei de nord însoţită de masacrarea şi întemniţarea românilor atât din teritoriile zmulse cât şi din ţara controlată de mercenarii ruşilor -, Plesu pune pe tapet valorile culturii ruse. Jovialul cripto-comunist s-a făcut a nu înţelege gluma lui Ţuţea că Dostoevski “e neamţ”, consemnând ofuscat că Ţuţea “torpilează evidenţele printr-un delirant abuz de autoritate”(op. cit., p.147)
Cât despre Eliade (marginalizat şi el de nomenklaturişti) , subtitlul articolului din Limba Păsărilor indică o preocupare pentru “universalitate şi universalitate(bis) la Eliade”. Prima universalitate este privită ca “axă a lumii”. A doua, numită impropriu provincialism ca “spirit al locului”, este un soi de universalitate de arie mai restrânsă, sud-est europeană. Andrei Pleşu începuse deslânatul său discurs despre Componenta sud-est europeană a gândirii lui Mircea Eliade, adică despre acea universalitate aleasă de obscurul universitar care l-a impresionat atât de mult pe Pleşu (simile simili cognoscitur), veştejind “starea de roză ebrietate a patriotismului local”, calul său de bătaie în toate împrejurările când îşi propune să se refere la valorile majore ale culturii româneşti. Si totuşi, nu credem că faimosul Noica era cuprins de “ebrietatea patriotismului local” când explica universalismul şi românitatea lui Mircea Eliade (v. Constantin Noica în vol. Convorbiri cu şi despre Mircea Eliade, 1998).
In octombrie 1981 Constantin Noica vorbea de căutarea de sine a marelui istoric al religiilor, căutare “mai adâncă decât îl îndemna veacul”. In tot ce-a scris, Mircea Eliade s-a căutat pe sine, urmărindu-se “până la izvoarele sale, româneşti ca şi străine” (op.cit.), sfârşind prin a preface (în felul său propriu) iraţionalismul aparent (al vieţii) în raţionalism, în existenţă cu sens. Chiar dacă multora, – orbiţi de mass-media -, opinia lui Constantin Noica nu le este pe plac, credem că ea are mai multă greutate si îndreptăţire decât incoerentele păreri despre Eliade avansate de un fals discipol al filosofului Noica, dublat de un fals “filosof al religiilor”.
Isabela Vasiliu-Scraba —– Note: 1.v. Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade şi manipularea post-decembristă perpetuând duplicitatea dinainte de 1989, pe pagina de internet a autoarei. 2. Micşorarea realei aprecieri de care s-a bucurat Mircea Eliade în lumea academică occidentală a fost realizată prin anii 1984-1985 de Pleşu prin minciuni. Marin Niţescu observase că în comunism, minciuna este “deliberată, calculată, verificată şi tipizată, ca o necesitate interioară, ca un instrument indispensabil în dialectica puterii” (M. Niţescu, Sub zodia proletcultismului, Ed. Humanitas, 1995, p.353). Tactica micşorării importanţei culturale a istoricului religiilor se poate observa în toate prezentările lui Eliade făcute de Editura Humanitas. Aici sînt fără greş omise toate distincţiile academice primite de marele filosof al religiilor, iar mai nou tinerilor cumpărărori ai cărţilor lui Eliade nici nu li se mai arată cine a fost autorul. Pe volumele din 2008 şi 2009 Liiceanu, în lipsa oricărei prezentări biografice, îi trece lui Eliade două liste. Una cu “opera ştiinţifică şi filosofică”, alta cu “opera literară”, fără minima precizare că în ambele liste e vorba de o selectie de titluri (v. M.Eliade, Intoarcerea din rai, 2008; M.E., India. Biblioteca maharajahului. Santier, 2008; M.E., Huliganii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009). 3. Spre deosebire de perseverenta micşorare a lui Eliade la fosta Editură Politică, – unde Liiceanu i-a tot publicat o serie de cărţi, fără a ajunge nici în 20 de ani la tipărirea integrală a operei eliadeşti -, în bio-bibliografia din volumul lui Andrei Pleşu, Despre îngeri, (Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003, p.2), găsim înşirată întreaga recoltă de onoruri şi premii obţinute de scriitor fie ca ministru al culturii, fie ca ministru de externe, fie ca rector la Colegiul Noua Europă care “funcţionează cu fonduri din străinătate” (apud. Pleşu, rev. “22”, nr.959), Institut privat care o are drept directoare pe fata acelui Leonte Răutu din garda veche a Anei Pauker, din care mai făceau parte Crohmălniceanu, I. Vitner şi N. Moraru. In pagina a doua a volumului Despre îngeri mai găsim prezentarea lui Pleşu ca “filosof al religiilor”, precum şi informaţia după care, prin faptul că a ţinut cursuri despre îngeri la Facultatea de Filozofie, Andrei Pleşu ar fi predat acolo “istoria religiilor”. 4. v. Andrei Pleşu, Despre îngeri, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003, p.160; precum şi Isabela Vasiliu-Scraba, Inspiraţia angelică a d-lui Pleşu, în vol. Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, 2004, pp.100-104 care se poate citi on-line. 5. Cel care (în emisiunea de la TV Cultural din 13 martie 2009) o admira pe autoarea volumului despre “uitarea fascismului” pentru reuşita cărţii ei este Mirel Bănică, din clientela aripii Răutu-Pleşu (NEC) ca beneficiar al burselor oferite de acest Institut privat. Volumul despre “alunecările fasciste” ale Bisericii ortodoxe româneşti în perioada interbelică a fost publicat de Polirom, având la bază un doctorat din 2004. 6. In fişa din Who’s who (Pegasus Press, Bucureşti, 2002, p. 518), Andrei Pleşu se trece “istoric şi profesor universitar”. De aici aflăm că are doctoratul în istoria artei luat în 1980 şi că ajunsese la gradul de lector universitar în 1982, la Secţia de Istoria şi Teoria Artei a Facultăţii de Arte Plastice (absolvită în 1971), fiind documentarist şi muzeograf până pe 28 decembrie 1989. În 1991-1992 apare brusc, din lector la Arte Plastice, profesor universitar la Facultatea de Filozofie, cu toate că făcea pe conducătorul de doctorate în istoria filozofiei încă din 15 octombrie 1990, fără să fie absolvent de filozofie şi fără a avea doctoratul în acest domeniu. Cu o ezitare care spune multe, pe volumul Limba Păsărilor (Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994) Andrei Pleşu nu a mai trecut că a fost profesor la Facultatea de Filozofie din 1991. El a trecut că ar fi fost “profesor din 1992”. 7. v. G. Pruteanu, Un Sancho Panza în Est, în rev. “România literară”, nr.8/ 1995. 8. v. Isabela Vasiliu-Scraba, Petre Ţuţea: “orice mare inteligenţă basculează între religie şi filosofie” care se poate citi on-line.
In timp ce revista Romania literara a obtinut cea mai mare finantare nerabursabila posibila 183420 lei (un miliard opt sute lei vechi) Academiei Romane i s-au refuzat absolut toate proiectele depuse la Administratia Fondului National Cultural. Acesta a fost razbunarea lui Manolescu pentru faptul ca i s-a respins a doua oara pretentia de a intra in cel mai inalt for academic al Romaniei. In schimb au fost aprobate doua proiecte ale unui pseudo-institut infiintat de Guvern si trecut cu forta “sub egida Academiei”: Institutul-fantoma de “Istorie a religiilor” condus de cadarii Plesu si Oisteanu. La fel, Institutul de Istorie Nicolae Iorga – acesta e chiar al Academiei Romane – , nu a beneficiat de nici o finantare pentru revistele sale, ca urmare a respingerii unei prelegeri nestiintifice prezentate de Tismaneanu, dupa cum afirma cercetatorii si istoricii revoltati. Castigatorii acestui an au fost, ca de obicei, aceiasi profitori ai tuturor regimurilor: Revista GheDeSe (cum ii zicea Brucan) “22”, revista de budoar a intelectualilor rosii “Observator cultural”, care apartine familiei de milionari in euro Musat (Musat si Asociatii), Uniunea Scriitorilor lui Manolescu si alte fundatii anonime sau maghiare.
Asa se duc banii vaduvei, indesati in buzunarele mafiotilor culturnici prin Fondul “National” Cultural… Nu in ultimul rand, pe langa toate revistele respinse Academiei si Institutului Iorga, se afla si publicatia fostilor detinuti politic “Memoria – Revista Gandirii Arestate” . Dupa parerea mea Agentia Nationala de Integritate si chiar si DNA ar trebui sa intervina neintarziat pentru cercetarea modalitatii prin care au fost conferite aceste fonduri, tinand cont de gravul conflict de interese ce rezulta din faptul ca membrii Comisiei sunt in totalitatea lor colaboratori sau angajati ai revistelor si fundatiilor sponsorizate de stat “cu manuta lor” si legati clientelar de grupurile de interese patronate de Manolescu, Liiceanu si Plesu – GDS, Humanitas si Noua Europa a noilor kominternisti.Practic si-au auto-acordat propriile salarii, din banul public!
Iata nerusinatele “Rezultate ale sesiunii de finanţare pentru reviste şi publicaţii culturale 2009″
Denumirea solicitantului – Titlul revistei – Punctaj – Suma acordată
1. Institutul de Istorie a religiilor Academia Română – Studia Archaeus – 94.67 – 10436.93
2. Asociaţia de Prietenie Korunk – Korunk – Fenomenul cultural ca element de responsabilizare socială şi economică – 92.33 – 11218.53
3. Fundaţia România Literară – România Literară -92.00 – 183420.80
21 – Uniunea Scriitorilor din România (USR) – Noua Literatură – 82.00 – 16521.95
22. Revista Vatra – Vatra – 81.67 – 9845.28
23. Revista Apostrof – Apostrof – 81.00 – 14596.61
Total – 679999.56
Comisia de evaluare şi selecţie:
Alexander Baumgarten – CV: “În anul universitar 2000-2001 am fost bursier al “New Europe College” din Bucureşti. (…) Conduc la editura Humanitas din Bucureşti colecţia “Surse clasice” “ Alexandru Cistelecan – Membru al USR, membru al Colegiului de Redactie al Revistei “Vatra”
Peter Demeny – Colaborator al revistei “Observator Cultural”
Caius Dobrescu – Fost consilier al ministrului Afacerilor Externe… Andrei Plesu
Liviu Papadima – În perioada 1995-1996 a fost bursier al New Europe College din Bucureşti, incluzînd o călătorie de studii de o lună (aprilie 1996) la Vrije Universiteit, Amsterdam (cercetarea empirică a receptării literare), Teza de doctorat coordonata de… Paul Cornea. Citat: ” Ca bursier NEC am mai invatat un lucru, despre care nu m-as fi gindit la vremea respectiva ca-mi va fi atit de folositor zece ani mai tirziu: cum poate functiona „cuceritor“ o institutie”
Ruxandra Demetrescu – “Oct. 2003-iulie 2004, Fellow la New Europe College, Bucureşti”. Conducător ştiinţific al Tezei sale de doctorat: “Prof. univ. dr. Andrei Pleşu “
Elena Vlădăreanu – “mica vedeta” de 28 de ani, rasfatata tuturor revistelor “culturale”. Exemplu de “poezie”: “la dracu! cum să nu fim trişti dacă însuşi dumnezeu e un biet locatar în apartamentul de la etajul doi îl inundăm de fiecare dată când se sparge ţeava şi mama nu are timp să cheme instalatorul atunci vai sfintele lui picioare îngheaţă în covorul îmbibat cu apă rece cum să nu tremuri de frig iarna dacă însuşi dumnezeu e un locatar pervers care priveşte cu binoclul la blocul din faţă fata care la doar douăzeci-douăşcinci de ani are sânii atât de lăsaţi care-şi fixează fără să nimerească vreodată din prima sutienul cu burete acelaşi sutien negru uzat cum să nu fim trişti când însuşi dumnezeu se masturbează plângând… “
Elena Vladareanu – care acorda Fondul National Cultural!
Acuzatorul Poporului Horatiu Pepine: “Cornel Nistorescu a confirmat întrucîtva că nu agrează deconspirările, întrucît a comentat actul condamnării comunismului pe un ton depreciativ.”
Deutsche Welle – România 04.08.2009 „Cotidianul“ şi condiţia precară a presei româneşti
Großansicht des Bildes mit der Bildunterschrift: Schimbarea de conducere la ziarul „Cotidianul“ a provocat o criză, care dovedeşte că presa românească nu a reuşit încă, în ciuda unor aparenţe de stabilitate, să-şi găsească normalitatea profesională. Situaţia ziarului „Cotidianul“ arată cît de mult depinde presa românească de capriciile patronatului şi de circumstanţele politice. Apropierea campaniei electorale provoacă mereu cutremure în presă, organizări şi reorganizări menite să reaşeze forţele mediatice în ordine de bătaie. Se pare că la „Cotidianul“ s-a întîmplat la fel. Patronatul a numit un nou director cu opinii politice tranşante şi, în plus, l-a investit cu puteri discreţionare. Totuşi schimbarea nu s-ar fi remarcat atît de uşor, dacă noul director, Cornel Nistorescu, nu ar fi recurs la două decizii cel puţin controversate.
Decizii controversate
Prima a fost să retragă un articol care relata activitatea de informator al Securităţii a lui Petru Romoşan. Redactorii au văzut în această decizie un act de cenzură. Dar chiar dacă directorul unei publicaţii este investit în mod firesc cu maximă autoritate editorială, în cazul acesta a părut să fie un gest discreţionar, întrucît deconspirarea foştilor turnători a devenit în rîndul noii generaţii un fel de datorie publică. Grupul de ziarişti din jurul publicaţiei Caţavencu – şi care au relansat ziarul „Cotidianul“ – au organizat de ani buni o veritabilă campanie privind epurarea vieţii publice de colaboratorii Securităţii. De aceea interdicţia formulată de noul director a părut să fie o schimbare de optică de rău augur. Cornel Nistorescu a confirmat întrucîtva că nu agrează deconspirările, întrucît a comentat actul condamnării comunismului pe un ton depreciativ. În plus, era vorba de un prieten al său, pe care nu îl putea vedea demolat în propria sa publicaţie. În sfîrşit, scandalul nu ar fi luat amploare dacă noul director nu ar fi decis să-l concedieze pe Cristian Pătrăşcoiu, unul dintre ziariştii cunoscuţi şi foarte preţuiţi ai publicaţiei, argumentînd că acesta face parte din grupul acelora care „profită“ de pe urma condamnării comunismului. Îndoielile cu privire la autoritatea de care dispune noul director au fost şi ele rispite de declaraţiile lui Sorin Ovidiu Vîntu, care a spus că nu se amestecă în politica editorială.
Presa, mijloc de presiune politică
Dincolo de întîmplarea în sine se reţine situaţia precară a presei din România. Se ştie de ani buni că există în România prea multe posturi de televiziune şi prea multe ziare pentru o piaţă totuşi relativ modestă. Multe „tribune de presă“ sînt menţinute artificial fără o reală acoperire de piaţă, cu scopuri care depăşesc nevoia generală a informării şi dezbaterii publice. Televiziunile şi ziarele sînt veritabile mijloace de presiune politică, activate periodic atunci cînd este nevoie de ele. În restul timpului, presa funcţionează în aparenţă normal şi ziariştii trăiesc şi ei cu iluzia unei stări de relativă libertate. Pînă în ziua în care ziarul sau postul de televiziune sînt chemate să-şi îndeplinească scopul pentru care au fost multă vreme finanţate.
Autor: Horaţiu Pepine, DW-Bucureşti Redactor: Robert Schwartz
TISMANEANU in EvZ, acum un an, pe 30.07. 2008, despre turnatorii si impostorii Andrei Corbea Hoisie si Sorin Antohi, promovati de Horia Roman Patapievici pe banii ICR (cu totii membri ai Comisiei Tismaneanu de “condamnare a comunismului”):
“Nu cade în sarcină ICR să-i elimine din competiţie. ICR nu este tribunal moral. Din păcate, actele de onoare sunt prea rare în asemenea cazuri, iar fostul informator este expert în raţionalizări auto-victimizatoare. Herta Muller ar fi făcut un gest salutar şi terapeutic adresându-se unor Sorin Antohi ori Andrei Corbea şi întrebându- i ce cred ei despre felul în care îşi utilizează poziţia de autoritate culturală pentru a reveni într-un fel de prim-plan al vieţii publice. Mai puţin salutar e, totodată, gestul Hertei Muller de a-şi transmite mesajele prin detestabilul Roncea, respingător personaj de subterană. ICR nu poate funcţiona ca instanţă de cenzură morală.” – “Despre informatori şi claritate morală”
“Ma doare, ma doare enorm de ce se intampla cu Romania!”. Aceasta este reactia disidentei anticomuniste Herta Muller ca urmare a scandalului creat de prezenta informatorilor Sorin Antohi si Andrei-Corbea Hoisie la o “Scoala de vara” organizata de Institutul Cultural Roman condus de Horia Roman Patapievici. Singura scriitoare din Romania nominalizata la premiul Nobel pentru literatura, disidenta anticomunista Herta Muller, in prezent membra a Academiei Germane pentru Limba si Poezie, s-a aratat public revoltata de faptul ca Horia Roman Patapievici a decis sa trimita la Berlin, intr-un program al Institutului Cultural Roman, doi fosti turnatori. Sorin Antohi, alias “Valentin”, si Andrei Corbea-Hoisie, alias “Horia”, fosti informatori ai Securitatii, sunt prezenti pe banii contribuabililor la o “Academie de vara” cu tema: “Germania si Romania. Transferuri academice, culturale si ideologice”. “Cursurile, cazarea si masa, precum si un program de timp liber sunt subventionate de catre Institutul Cultural Roman”, aflam din anuntul ICR. Conducerea Institutului, Horia Roman Patapievici, Mircea Mihaies si Tania Radu, a ales ca transferurile ideologice si academice ale Romaniei in Germania sa fie facute de doi fosti colaboratori ai politiei politice comuniste dintre care unul, Sorin Antohi, s-a dat autor al unor articole in publicatii stiintifice inexistente, s-a pretins un timp indelungat “doctor”, fara a avea aceasta calitate, si a coordonat lucrari de doctorat la Universitatea Central Europeana de la Budapesta, care acum sunt nule de drept.
“Planeta ICR”
Herta Muller a publicat in cotidianul german de mare tiraj Frankfurter Rundscahau o scrisoare deschisa adresata presedintelui ICR, Horia Roman Patapievici, in care intreaba, printre altele, daca “ICR-ul crede ca traieste pe o alta planeta unde nu exista conceptele de demnitate personala si de integritate morala in stiinta?”. Protestul scriitoarei disidente Herta Muller a fost urmat de alte gesturi similare ale intelectualilor si comunitatii romanesti din Germania. Patapievici nu a ales sa-i raspunda direct disidentei anti-comuniste, ci a preferat sa publice ieri un material titrat “Replica ICR”, aparut in Evenimentul Zilei, si in care raspunde “acuzatiilor din presa”. El considera ca afirmatia ca “ar exporta informatorii Securitatii este complet tendentioasa” si ca prezenta celor doi turnatori-impostori in Germania nu se datoreaza “clientelismul conducerii ICR, care isi promoveaza prietenii”. “Mie nu mi-a trimis nici o scrisoare. Ar fi putut sa-mi raspunda personal, ca eu i-am scris”, afirma Herta Muller in urma publicarii articolului din Evenimentul Zilei.
Demiterea lui Patapievici
Intr-o convorbire cu redactorul ZIUA, presedintele Asociatiei Romanilor din Berlin, Ruxandra Dimitriu, a anuntat ca miercuri seara comunitatea romanilor din capitala Germaniei se va reuni pentru a concepe o scrisoare deschisa adresata Presedintiei Romaniei, care patroneaza ICR, Guvernului si Parlamentului Romaniei, care raspund de banul public al contribuabililor si respectarea statului de drept, pentru a solicita demiterea presedintelui ICR Horia Roman Patapievici si a adjunctilor sai, Mircea Mihaies si Tania Radu. Dimitriu considera ca Patapievici nu mai are ce sa caute intr-o institutie publica din Romania dupa ce i-a trimis pe cei doi intelectuali turnatori ca reprezentanti ai societatii academice romane.
“Teatrul absurd” al condamnarii comunismului
Am stat de vorba si cu Herta Muller pentru a afla opinia domniei sale fata de pozitia publica a presedintelui ICR, Horia Roman Patapievici. Marturia scriitoarei si disidentei anticomuniste este tulburatoare. Herta Muller nu poate intelege cum ICR a indraznit sa trimita intr-o tara ca Germania, care este un exemplu privind lustrarea agentilor STASI, doi colaboratori ai politiei politice comuniste Securitatea. Este de amintit ca Sorin Antohi a fost silit sa-si recunoasca colaborarea cu Securitatea dupa 17 ani, pe cand era membru al Comisiei Tismaneanu, iar Andrei Corbea-Hoisie, dupa 18 ani, pe cand era ambasador al Romaniei la Viena. Herta Muller considera ca, in conditiile acestea, condamnarea comunismului este un “teatru absurd”. Din acest motiv a si refuzat sa faca parte din “Comisia Tismaneanu”. “Este ridicol ca dupa 20 de ani sa se spuna ca regimul comunist a facut crime! Trebuie sa facem ce trebuie, concret, nu teatru absurd”, afirma disidenta in interviul acordat ZIUA.
Patapievici l-a “acoperit” pe Antohi pe cand era la CNSAS
Cu referire la faptul ca Patapievici sutine ca trebuie avuta in vedere “valoarea profesionala” si “somitatea stiintifica” a celor doi intelectuali informatori ai Securitatii, Herta Muller spune cu sarcasm: “Da, sigur! Noi trebuie sa tinem cont de toate acestea in timp ce ei ocupa toate pozitiile de influenta din Universitati, din societate. Eu am spus ca nu sunt de acord, dar daca lui ii convine asa, treaba lui. Romania sa faca ce crede de cuviinta. Eu mi-am articulat parerea despre aceasta”. Revoltata, scriitoarea afirma ca a aflat ca “nu este pentru prima oara cand au fost trimisi la Berlin fosti securisti” sub auspiciile ICR. “Pentru ce mai sunt studiate Arhivele Securitatii daca nu are loc nici o consecinta? Care este sensul?”, se intreaba disidenta. Scritoarea isi aminteste si faptul ca Horia Roman Patapievici, in 2002, pe cand era in Colegiul CNSAS, a “acoperit” cazul informatorului “Valentin” Antohi si, acolo, “au facut tot posibilul ca sa nu se afle”, in pofida Legii si a misiunii CNSAS. “Am crezut ca Patapievici are niste repere morale de care tine cont”, spune dezamagita scriitoarea, membra a Academiei Germane pentru Limba si Poezie. Ceea ce a facut conducerea ICR, mai spune fosta disidenta, “nu ar fi posibil in Germania. Asa ceva nici nu se concepe!”.
“Ce fac intelectualii romani? Nu au o scarba morala?”
Referitor la cererea de demitere a lui Patapievici, Herta Muller considera ca este de datoria romanilor din tara sa actioneze: “Asa cum au grija de ea, asa o sa aiba tara”. “Ce fac intelectualii romani?”, se mai intreaba scriitoarea. “Am vazut ca in program este si Caramitru si Johnny Raducanu. Ce-i cu astia? Tac?”. Atat ei, cat si fiecare intelectual, ar trebui sa aiba o reactie “pentru ca simte nevoia, pentru ca are o scarba, o scarba morala. De aceea ar trebui sa refuze sa participe. Daca nu o are, ce sa fac? Caramitru mai are si prelegeri despre dictatura la Teatrul National despre securisti… Ce spune Cartarescu, ce spune Dinescu, ce spune Nora Iuga, ce spun toti intelectualii? Ce spun ziaristii?”. “Faceti ceva pentru voi, nu pentru asa-zisa imagine a Romaniei. Nu pentru UE. Pentru realitate, pentru voi insiva, pentru ca este tara in care traiti, pentru copii vostri!”, mai spune scritoarea, emigrata in 1987 in Germania impreuna cu sotul sau, Richard Wagner, la fel de revoltat de actiunea conducerii ICR. “Asa nu se mai poate! Au vrut sa faca un program remarcabil, ceva mare si tare. Cu cine?”, conchide scriitoarea anticomunista referindu-se la alegerea facuta de ICR: doi intelectuali turnatori.
Scrisoarea Deschisa a Hertei Muller catre Horia Roman Patapievici
“Draga Horia Patapievici,
Dupa cum reiese din programul Intitutului Cultural Roman vor veni la “Academia de vara” a ICR Berlin in aceasta luna Andrei Corbea Hoisie si Sorin Antohi. Antohi este chiar “directorul” acestui colocviu. Este scandalos faptul ca Romania se prezinta in Germania cu aceste doua persoane care pe timpul dictaturii au lucrat cu serviciul de securitate roman. In Germania s-a discutat timp de mai multi ani despre problema informatorilor STASI si au fost trase consecintele in toate domeniile: fostii informatori nu pot ocupa functii in cadrul universitatilor, la ziare si la institutiile culturale. Daca ICR-ul se prezinta in Germania cu aceste persoane isi va cauza daune ireparabile siesi, iar participantii germani vor fi folositi doar pentru lustruirea imaginii unor agenti deconspirati. Se pune intrebarea cum ii vor prezenta angajatii ICR Berlin invitatilor la scoala de vara pe partenerii de discutie romani: Corbea Hoisie – profesor si agent de Securitate cu o activitate indelungata si Sorin Antohi – oaspete al unor universitati europene timp indelungat cu un titlul de doctor falsificat si cu publicatii fictive? Si ce vor relata presei germane? Sau mai bine zis: ce nu vor relata? Crede ICR-ul ca traieste pe o alta planeta unde nu exista conceptele de demnitate personala si de integritate morala in stiinta? Ce inseamna sa fii intelectual in Romania de azi? Ce s-a ales din promisiunile Romaniei facute cu ocazia integrarii in UE? ICR-ul de la Berlin reprezinta vitrina Romaniei in Germania – dar de fapt se prezinta drept vitrina unui trecut care nu mai apune. Cine va prelua raspunderea pentru acest fapt? De la caderea lui Ceausescu fiecare institutie in Romania are propria raspundere si influenteaza felul in care se traieste in contextul libertatii castigate pentru care au murit sute de oameni! Am sperat ca Romania se va normaliza in final (dupa atata timp si dupa atatea sanse pierdute), cel putin in domeniul cultural. Ma doare si ma infurie faptul ca se intampla exact contrariul. Promit ca nu voi mai calca pragul ICR la Berlin – si nu voi fi singura care va proceda astfel. Cu salutari cordiale,
Herta Muller”
“Replica ICR”
Explicatiile lui Horia Roman Patapievici privindu-i pe Andrei Corbea-Hoisie, fost ambasador la Viena si membru al conducerii Fundatiei Soros, deconspirat de CNSAS abia anul trecut ca infiltrat de Securitatea in grupul disidentilor de la Iasi şi Sorin Antohi, membru fondator al GDS, fost membru al conducerii Fundatiei Soros, fost membru al Comisiei Tismaneanu, fost profesor “doctor” la Universitatea Central Europeana de la Budapesta si fost spion al disidentului anticomunist Dan Petrescu:
Şcoala de vară “Germania şi Romania: Transferuri academice, culturale şi ideologice”, organizată la Berlin intre 19 şi 25 iulie 2008 de ICR-Berlin, nu a atras atenţia prin calitatea ei (excepţională), ci prin prezenţa a doi foşti informatori ai Securităţii intre participanţi (A. Corbea-Hoişie, care a fost invitat in calitatea sa de profesor la Institutul de romanistică al Universităţii din Viena, şi S. Antohi, unul dintre organizatorii şcolii de vară, in calitatea sa de preşedinte executiv al Institutului pentru Studii Avansate de Umanism Intercultural, Arbor- Mundi, Bochum). S-a sugerat in presă că prezenţa lor acolo ar ilustra intenţia ICR de a promova in străinătate informatorii fostei Securităţi ori ar reflecta clientelismul conducerii ICR, care işi promovează prietenii. Această perspectivă este deopotrivă falsă şi răuvoitoare. De cand conduc această instituţie (ianuarie 2005), ICR nu a manifestat nici un fel de partizanat, nici politic, nici ideologic, nici artistic, nici amical şi, aş adăuga, nici moral. Dimpotrivă, a observat o strictă neutralitate: dovadă evantaiul extrem de larg de artişti şi formule artistice, care a caracterizat programele susţinute de ICR. Aşa cum nu face judecăţi asupra formulelor estetice propuse de artişti, ICR nu face judecăţi morale asupra ideologiei ori convingerilor lor. Cat despre afirmaţia că ICR, cu prilejul acestei Şcoli de vară, ar exporta informatorii Securităţii, ea este complet tendenţioasă. Ceea ce exportă m este conceptul unui program de studii romano-german integrat, care include o conferinţă şi o Şcoală de vară pentru studenţii avansaţi (doctoranzi şi postdoctoranzi din patru ţări, Romania, Moldova, Ucraina şi Germania; participanţii au fost selectaţi pe baza unui concurs, vezi www.rki-berlin.de), cărora li se oferă posibilitatea să lucreze sub indrumarea unor excepţionali cercetători din Germania, Romania şi Israel (Jörn Rüsen, Jürgen Kocka, Moshe Idel, Armin Heinen, Stefan Troebst, Violeta Barbu, Klaus Bochmann, Dietmar Müler, Anke Pfeifer, Vasile Dumbravă, Andrei Corbea-Hoişie, Sorin Antohi). Conceptul acestei şcoli de vară le aparţine celor trei directori (Rüsen, Bochmann, Antohi), iar profesorul Rüsen a insistat asupra colaborării cu Sorin Antohi. ICR a finanţat acest proiect pentru că este foarte bun şi, evident, nu pentru că Antohi şi Corbea-Hoşie sunt foşti informatori. Mă intreb: ICR ar fi putut respinge un asemenea proiect, cu argumentul că nu lucrează cu Sorin Antohi ori Corbea- Hoişie (să nu uităm, totuşi, de valoarea lor profesională), in condiţiile in care partenerii germani nu numai că nu au ridicat obiecţii morale la acest fapt, ci, in cazul lui Antohi, au optat explicit pentru colaborarea cu el, in calitate de co-director al Şcolii? In Romania nu există un cadru legal in virtutea căruia cetăţenii romani care au fost informatori ai Securităţii să fie excluşi din viaţa publică ori academică. Din acest motiv, indiferent care i-ar fi fost scrupulele, ICR nu putea să adopte decat poziţia neutră. Astfel incat, valoarea ştiinţifică a profesorilor, decizia acestora de a nu ţine seama de trecutul celor doi colegi romani, precum şi posibilitatea oferită tinerilor studioşi din patru ţări de a lucra cu somităţi ale ştiinţei sub auspiciile ICR-Berlin au fost motivele care, in cele din urmă, au prevalat in decizia ICR de a finanţa această Şcoală de vară. Horia Roman Patapievici
SENATUL EVZ: Ce ar trebui să facem cu informatorii? Horia-Roman Patapievici Joi, 24 Iulie 2008
Horia Roman-Patapievici: „Turnătorii au reprezentat o plagă a societăţii. Cu toate acestea, eu nu ştiu, din punct de vedere sistemic, cum trebuie să ne raportăm public la ei“.
Scrisoare deschisă către Herta Müller
Dragă Herta Müller,
Graţie talentului tău de conştiinţă veşnic trează, ai reuşit două lucruri pe care sunt sigur că nu le-ai dorit: să arunci în insignifianţă un program cultural valoros şi să închizi o dezbatere, pe care eficacitatea indignării tale a făcut-o să pară inutilă. Programul cultural aruncat în insignifianţă este şcoala de vară organizată de ICR-Berlin, „Germania şi România: Transferuri academice, culturale şi ideologice“, pe care ai prezentat-o în mod părtinitor ca fiind „vitrina unui trecut ce nu dispare“. Dezbaterea condamnată la inutilitate este cea referitoare la soarta informatorului.
N-am să pledez pentru valoarea ştiinţifică a programului şcolii de vară. Ar fi să mă expun obiecţiei tale că scuz imoralitatea prin competenţă, ceea ce nu e în intenţia mea. Dar pentru că miza scrisorii tale deschise este adevărul, trebuie să pornim de la el. (…) Îmi reproşezi că ICR „se prezintă în Germania cu două persoane care în perioada dictaturii au colaborat cu serviciile secrete“, ca şi cum şcoala de vară ar fi fost organizată anume pentru promovarea lor. E cu totul tendenţios să spui că ICR ar fi trimis în Germania ca „reprezentanţ i ai României“ foştii informatori ai Securităţii ori că ICR ar avea ca politică promovarea lor peste hotare. Motivul pentru care ICR a finanţat această şcoală de vară a fost înalta ei ţinută ştiinţifică (…).
Ar fi trebuit ca ICR să anuleze acest program din motivele care ţi-au stârnit ţie „durerea şi mânia“, şi pe care, de altfel, le împărtăşesc? Tu eşti sigură că da şi pari să agreezi ideea ca ICR să facă pedagogie morală cu societatea. Gândeşte-te însă ce ar însemna dacă ICR s-ar erija într-o instanţă morală, care şi-ar selecta participanţ ii la programele culturale pe care le finanţează după criterii morale, filozofice ori religioase particulare. Ar fi un dezastru de subiectivism. Ca imparţialitatea morală a unei instituţii publice să fie credibilă, ea trebuie acceptată şi în cazurile în care se află în dezacord cu convingerile noastre morale, filozofice, estetice ori religioase profunde. Sub conducerea mea, ICR nu finanţează numai programele culturale care se bucură de asentimentul meu. Faptul că un anume artist este prezent în străinătate cu finanţare ICR nu înseamnă că eu personal îi împărtăşesc ori apreciez formula artistică. Faptul că Antohi şi Corbea-Hoişie participă la această şcoală de vară nu înseamnă că eu personal sau ICR ca instituţie aprobăm ori justificăm trecutul lor de informatori: înseamnă doar că ei au fost consideraţi parteneri academici plauzibili de către colegii lor germani şi israelieni, personalităţi respectate ale comunităţii internaţionale.
Pe de altă parte, atunci când te întrebi cum vor fi prezentaţi cursanţilor Andrei Corbea-Hoişie ori Sorin Antohi – şi sugerezi ironic titulatura „profesori şi agenţi de securitate cu state vechi“ – ridici două probleme de principiu, care merită o dezbatere publică serioasă. Cât de durabilă e vina informatorului? Cum trebuie să ne comportăm cu informatorii care nu au făcut ori prilejuit crime (pentru că, dacă au făcut crime, soluţia e simplă: Codul Penal)? Prima problemă e filozofică şi religioasă, iar soluţia la ea nu e uşor de găsit. Tu pari să înclini spre ideea că vina este imprescriptibilă, că un fost informator rămâne în mod esenţial un informator şi că „atingerea“ informatorului cumva „întinează“. Numai aşa pot considera ca fiind raţională, şi nu doar impulsivă, decizia ta de a nu mai călca pragul ICR-Berlin şi încurajarea ta explicită ca şi alţii să facă la fel.
A doua problemă este consecinţa morală inevitabilă a celei dintâi. Îţi împărtăşesc sentimentul că turnătorii au reprezentat o plagă a societăţii româneşti. Cu toate acestea, dincolo de această dezaprobare globală, eu nu ştiu, din punct de vedere sistematic, cum trebuie să ne raportăm public la ei. Dacă ne adresăm legii, vedem diferenţele de tratament de la o ţară la alta. În Germania, ţara cea mai radicală în eliminarea STASI din structurile statului, informatorii sunt trataţi în funcţie de sinceritatea lor şi de dispoziţia angajatorului în România, decizia asupra sorţii informatorilor este lăsată la latitudinea opiniei publice (care, potrivit legii, ar trebui să fie corect informată: bineînţeles, nu e). Chiar dovedit, informatorul are toate drepturile care decurg din posesia cetăţeniei, pe care constituţia i-o garantează. Oprobriul nu antrenează, legal vorbind, o decădere din drepturile civile. Atunci, ar părea, soluţia este o lege a lustraţiei. Dar România nu are o lege a lustraţiei, iar Europa Unită, cum ştii, dezaprobă astfel de legi, pe care le consideră discriminatorii. Scrisoarea ta de protest mă somează să fac instituţional o discriminare pe care, legal, nu am dreptul să o practic decât moral. Tu ai numai responsabilitatea convingerilor tale, pe care, în ce priveşte răul făcut de securitate, le împărtăşesc în totalitate: însă eu, cât timp reprezint ICR, am şi obligaţia să mă supun principiului care îmi interzice să folosesc instituţiile statului pentru a-mi promova convingerile, atât pe cele pe care legile în vigoare le-ar susţine, cât şi pe cele pe care nu le-ar încuraja explicit.
Dragă Herta, permite-mi în încheiere să-ţi spun că problema de fond ridicată de scrisoarea ta nu este condamnarea prezenţei la Berlin a doi foşti informatori ai Securităţii, ci este absenţa unui răspuns de principiu la întrebarea pe care indignarea ta o face să pară şi imorală (pentru că ar părea să ţină partea informatorilor: nu, nu le ţin partea), şi inutilă (pentru că discuţia pare deja tranşată: nu e): ce facem cu informatorii care nu sunt de resort penal? Informatorii care nu ocupă funcţii oficiale în stat şi care şi-au recunoscut colaborarea cu Securitatea (de bine de rău ori total; cu demnitate ori ba; deschis ori pieziş; sincer ori arogant; etc.)? Le restrângem drepturile? Îi discriminăm social? Îi trimitem la „munca de jos“? Îi izolăm? Dacă sunt scriitori, le interzicem dreptul de semnătură? Ce trebuie să le facem, noi, virtuoşii, lor, păcătoşilor?
Prima parte a unui interviu-fluviu care va starni, normal, valuri 🙂
Tökes a fost agent AVO Fostul sef al Compartimentului anti-STASI din Unitatea 0110 a DSS afirma ca europarlamentarul trebuie demis din forul european pentru colaborare cu politia politica
Domnule Ioan Rusan, astazi sunteti colonel in rezerva al SRI. Cu ce va ocupati inainte de 1989?
Eram ofiter de securitate, la UM 0110.
Si ce faceati in aceasta calitate?
Faceam ceea ce ar trebui sa faca si astazi ofiterii SRI specializati: identificam, monitorizam si distrugeam retelele KGB si ale altor servicii secrete atunci comuniste – sublinez: comuniste – din Romania. Am fost seful Compartimentului anti-Stasi din 110, supranumita “Unitatea anti-KGB”.
Cu toate acestea nu cred ca va este usor sa admiteti public ca ati fost securist. De ce?
Pentru simplul motiv ca in decembrie 1989 puterea a fost preluata chiar de catre cei pe care ii urmaream noi. O spun cu toata responsabilitatea: pana astazi, acesti tradatori si urmasii lor reusesc sa mentina majoritatea parghiilor de decizie in stat. Timp de 20 de ani s-a reusit identificarea tuturor lucratorilor Securitatii, la nivel global, drept “satrapi” ai poporului. Realitatea este cu totul alta. La momente istorice cruciale, ca cele de dupa 1945 si 1989, serviciile de spionaj implicate, in diriguirea destinelor Romaniei, isi implanteaza reteaua de tradatori in varfurile decizionale si taie arterele organismului de securitate. In ambele cazuri instalarea agenturii straine are numeroase similitudini: kominternistii – kaghebistii.
Dar pana la acestia Securitatea a facut si ea victime…
Istoria Securitatii se imparte in mai multe etape. Daca va referiti la prima etapa, cand majoritatea cadrelor Securitatii erau persoane alogene, provenite din fosta Uniune Sovietica, este foarte adevarat. Eu am intrat in sistem cu mult dupa 1964, data la care au fost eliberati toti detinutii politici inregistrati in perioada ocupatiei bolsevice a Romaniei. Observati ca adeseori chiar descendentii agentilor sovietici de atunci incearca sa amalgameze diversele perioade ale Securitatii pentru a ne invinovati pe noi de crimele parintilor lor. Au fost multe porcarii in anii ’50 cand, repet, tara se afla sub ocupatie sovietica.Majoritatea acelor tortionari au murit in patul lor sau au emigrat, care prin Israel care prin SUA. Pe astia de ce nu-i cauta CNSAS? Institutie care se situeaza deasupra suveranitatii Constitutiei, incalcand chiar decizia anterioara a Curtii Constitutionale. Mai mult, nu este foarte clar cui i se subordoneaza acest CNSAS si de ce nu exista nici pana la ora aceasta o comisie parlamentara de control a activitatii CNSAS si a colegiului sau dupa modelul celor pentru SIE si SRI.
Ce ne puteti spune despre perioada din apropierea loviturii de stat din decembrie 1989?
Eram in focuri. Toate serviciile de spionaj din tarile comuniste, socialiste isi intensificasera activitatea. Mai ales, cadrele de informatii sovietice si ungare, lucrau la maximum, exploatandu-si sursele pentru a afla cine ar putea prelua conducerea tarii in perioada urmatoare.
Era vorba si de schimbarea regimului sau numai al conducatorului?
Pe ei ii interesa in special schimbarea si eliminarea lui Ceausescu din motive care corespundeau intereselor lor de perspectiva geo-politice si geo-economice. In perioada premergatoare evenimentelor am monitorizat mai multe actiuni propagandistice anti-romanesti si anti-Ceausescu care se derulau in Occident cu punct de plecare spionajul sovietic, via corespondentii de presa iugoslavi. Un exemplu: asa-zisa scrisoare a celor sase, din martie 1989, cu protagonistii cunoscuti: Brucan, Apostol, Birladeanu. Scrisoarea a fost scrisa, de fapt, de Brucan, care i-a si semnat pe ceilalti. Tot el s-a ocupat de plasarea ei. Despre Brucan se stie astazi ca a fost agent rus, de fapt, sovietic, pentru ca nu a abdicat niciodata de la trotkism. El visa la refacerea Kominternului si era adeptul retelei in retea, smecherindu-i pe multi. Despre Apostol pot sa spun ca si el a fost recrutat de KGB pe vremea cand era la post, ca ambasador in Brazilia. Birladeanu, in schimb, desi se nascuse in Gagauzia, fusese contactat in 1988 de catre un cadru de informatii occidental, insa refuzase colaborarea. Dupa actiune, toti, cu exceptia lui Brucan, i-au adresat lui Ceausescu scrisori de cainta.
Ce alte personaje urmareati la aceasta unitate, anti-KGB?
Tot felul. Pe unii ii vedem si astazi la televizor. Dintre cei “vechi” mi-amintesc, la gramada, de Petrov, Volodin, Tcaciuc, Oisteanu, Demeny, Suto Pal, Oltovsky, Horvat, Andor, Gyorfi, si altii si altii.
Inteleg ca unii dintre acestia erau, dupa nume, agenti ai STASI, AVO, KGB, etc. Dar Oisteanu? La care Oisteanu va referiti si de ce il urmareati?
Acelasi Oisteanu la care va ganditi si dumneavoastra: Oisteanu de la GDS. Iar de urmarit, in mod evident, tinand cont de specificul unitatii noastre, pentru legaturi cu servicii de spionaj comuniste din fostul bloc sovietic. Astia de ce nu sunt facuti public de CNSAS?
Si totusi, nu inteleg: aceste lucruri au fost cunoscute, banuiesc, de serviciile romanesti de dupa 1989, SRI, SIE si cele ale armatei. De ce nu s-a luat nicio masura impotriva acestora, dimpotriva, unii isi permit sa dea azi lectii de “anticomunism”?
Aceasta intrebare trebuie sa o adresati sefilor acestor institutii de ieri si azi.
Dar au existat si romani implicati in aceste actiuni antiromanesti?
Din 1988, serviciul de spionaj ungar a actionat intensiv pentru formarea unor grupe conspirative speciale, formate din romani. Logica era foarte simpla si este valabila si astazi: in strainatate nu pareau reale actele anti-romanesti savarsite numai de maghiari. Tot atunci, cadrele de informatii ungare au primit directiva de a organiza clerul maghiar din Romania intr-o retea eficienta de informatii. In aceasta retea a fost incadrat si ulterior prins si monitorizat pastorul Laszlo Tökes, presedinte de onoare al UDMR si a altor organizatii iredentiste si, astazi, deputat in Parlamentul European. Cadrul de informatii din Ambasada Ungariei, Csikasu Imre, era unul dintre responsabilii din decembrie 1989 cu actiunea “revolutiei” pe via Gyula-Timisoara, dupa cum am interceptat noi si am transmis si Directiei I, care lucra cazul Tökes. Sa fie foarte clar: Laszlo Tökes a fost agent al securitatii comuniste ungare iar Parlamentul European trebuie sa-l trimita acasa. In timp ce presa il condamna pe Gica Popescu sau pe Romosan, acest fost agent al unei puteri comuniste subordonate Moscovei zburda de la Bruxelles la Budapesta si da lectii Bucurestiului.
Exista cumva si alti fosti agenti care in prezent sunt politicieni?
August 10th, 2009 
VR 
DE CE NU SUNT DE ACORD CU UN CENTRU DE MARTIROLOGIE
Posted in Uncategorized 
Tags: 
