Mitropolitul Clujului, IPS Bartolomeu, care se afla internat într-o rezervă specială a Secţiei de Terapie Intensivă din cadrul Clinicii de Chirurgie nr. I din Cluj-Napoca, a trecut la cele sfinte azi, la orele 19.25. Decesul a fost anunţat oficial de Arhiepiscopia Vadului Feleacului şi Clujului. “Cu regret şi durere în suflet, dar cu nădejdea în mila şi mângâierea care vin de la Dumnezeu, Consiliul Eparhial al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului anunţă că în ziua de 31 ianuarie 2011, la orele 19,25, Părintele nostru, Arhiepiscopul şi Mitropolitul Bartolomeu ANANIA, şi-a început călătoria spre Împărăţia Cerurilor”, se spune într-un comunicat remis de către Consiliu Eparhial.
Mitropolitul Clujului era stabil cardiac, lucid, dar în continuare intubat respirator. Secretarul de cabinet al ÎPS Bartolomeu Anania, părintele diacon Bogdan Ivanov a infirmat anterior informaţiile potrivit cărora la Viena ar fi fost întrerupt tratamentul urmat de înaltul ierarh, precizând, totodată, că mitropolitul a fost pregătit pentru a face faţă cu bine transportului aerian şi că nu s-a aflat, nici un moment, în comă. De asemenea, părintele Bogdan Ivanov a arătat că fiind intubat respirator, înaltul ierarh poate comunica mai greu, dar informaţia că nu ar mai putea vorbi de duminică nu este reală, informeaza Ziare.ro.
Dumnezeu sa-l ierte!
Ultimul sau mesaj public a fost adresat pe 12 ianuarie familiei prietenului sau de-o viata, Raul Volcinschi, la inmormantarea acestuia:
Distinsei Familii Volcinschi,
Cu regretul şi durerea în suflet provocate de trecere la cele veşnice a distinsului profesor şi camarad Raul Volcinschi, dar cu nădejdea în mîngîierea de la Dumnezeu, vă transmit sincere condoleanţe şi vă asigur de toată compasiunea mea părintească.
Personalitatea sa de om de cultură, dublată de o remarcabilă verticalitate morală, pusă în slujirea dreptăţii şi a adevărului va rămîne vie în inimile celor care l-au apreciat şi iubit. De numele său va rămîne veşnic legată şi implicarea jertfelnică în recuperarea demnităţii şi a memoriei celor care au suferit în temniţele comuniste, fapt care-i înnobilează şi mai mult sufletul.
Vă asigur pe toţi cei prezenţi la acest moment al despărţirii că fratele nostru, cel de curînd mutat la ceruri, este şi va rămîne în rugăciunile noastre pentru veşnica odihnă şi dumnezeiasca fericire a sufletului său.
Îl rog pe Bunul şi Milostivul Dumnezeu să-i aşeze sufletul nobil în împărăţia drepţilor, alături de aleşii Săi, iar pe membrii familiei să vă aline cu mîngîierea Sfîntului Duh.
† BARTOLOMEU
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului,
Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului
Cu regretul şi durerea în suflet provocate de trecere la cele veşnice a distinsului profesor şi camarad Raul Volcinschi, dar cu nădejdea în mîngîierea de la Dumnezeu, vă transmit sincere condoleanţe şi vă asigur de toată compasiunea mea părintească.
Personalitatea sa de om de cultură, dublată de o remarcabilă verticalitate morală, pusă în slujirea dreptăţii şi a adevărului va rămîne vie în inimile celor care l-au apreciat şi iubit. De numele său va rămîne veşnic legată şi implicarea jertfelnică în recuperarea demnităţii şi a memoriei celor care au suferit în temniţele comuniste, fapt care-i înnobilează şi mai mult sufletul.
Vă asigur pe toţi cei prezenţi la acest moment al despărţirii că fratele nostru, cel de curînd mutat la ceruri, este şi va rămîne în rugăciunile noastre pentru veşnica odihnă şi dumnezeiasca fericire a sufletului său.
Îl rog pe Bunul şi Milostivul Dumnezeu să-i aşeze sufletul nobil în împărăţia drepţilor, alături de aleşii Săi, iar pe membrii familiei să vă aline cu mîngîierea Sfîntului Duh.
† BARTOLOMEU
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului,
Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului
Poate pentru mulţi dintre reprezentanţii tinerei generaţii numele lui Raul Volcinschi nu înseamnă nimic. Pentru generaţia foştilor deţinuţi politici este însă o legendă, „adevărată elită a ultimei Românii“, după cum îl numea pe blogul său jurnalistul Victor Roncea.
Raul Volcinschi va fi înmormântat astăzi la Craiova, unde începând din 1964 după eliberarea sa din închisoare, a avut domiciliul obligatoriu. Cei apropiaţi au vrut ca trupul său să-şi doarmă somnul de veci pe aceste meleaguri, deşi mulţi ani şi i-a petrecut la Cluj.
Povestea vieţii sale, viaţa unui militant anticomunist, este recitită astăzi, când pământul se va aşterne peste trupul său, dar Raul Volcinschi va continua să trăiască, poate, mâine, într-o carte de istorie.
A fost deţinut politic, condamnat la 25 de ani de temniţă grea, autor al unei evadări spectaculoase, prins şi obligat la o pedeapsă de încă 20 de ani, eliberat, apoi arestat din nou pentru complot, cu ţinta de a-l asasina pe Ceauşescu, apoi o perioadă consilier al ministrului de interne Gavril Dejeu. Câteva cuvinte adunate într-o frază sunt, de fapt, reperele unei vieţi.
O poveste de demult
Craiova îi devenea profesorului Raul Volcinschi un alt loc de detenţie, o închisoare cu alte reguli. Se întâmpla după ispăşirea pedepsei pentru care fusese închis după ce în 1956 a organizat mişcarea de rezistenţă a studenţilor români.
Aici, sub atenta supraveghere a Securităţii, va pune la cale un alt plan împotriva regimului. Va fi unul dintre mentorii unui atentat armat la adresa lui Ceauşescu, în 1983. Raul Volcinschi a reuşit să formeze un grup care a plănuit un complot împotriva lui Nicolae Ceauşescu. Grupul era compus din Raul Volcinschi, din fostul primar al Clujului din perioada 1944 – 1948, Tudor Bugnariu, fostul decan al Facultăţii de Drept, Simion Pop, şi fostul profesor de Drept, Mircea Stoica. Aceşti patru intelectuali au determinat trei tineri muncitori să pună în practică atentatul, deoarece ei erau supravegheaţi de Securitate. Cei trei muncitori au spart un post de miliţie din satul Osica de Sus, de unde au furat armamentul pe care l-ar fi folosit pentru asasinarea lui Ceauşescu în timpul unei vizite de lucru din satul Gostinu, judeţul Olt. Numai că şi acest complot, ca multe altele, a fost descoperit de Securitate. Deşi au fost torturaţi, cei trei tineri nu au dezvăluit numele complicilor.
Dar să vedem descrierea episodului făcută chiar de profesorul Raul Volcinschi în cadrul unui interviu realizat în anul 2008 de către jurnalistul Victor Roncea şi publicat pe site-ul www.ziaristionline.ro.
„Eu aveam domiciliul obligatoriu la Craiova. Era în 1983. Au fost trei tineri de acţiune, pe lângă care am fost şi noi, bătrânii. Voiam moartea regimului comunist. A scris şi istoricul francez Alex Decotte în cartea sa «România insolită – De la Dracula la Ceauşescu», apărută anul acesta (2008 -n.r.), în Franţa, la editura Rocher. Domnule Roncea, Nicolae Ceauşescu a fost ţinta unei tentative eşuate de asasinat, de care, poate, nici nu a aflat vreodată. Decotte zice aşa, că Ceauşescu ar fi trebuit să fie secerat de gloanţele a trei tineri conjuraţi, recrutaţi şi susţinuţi de patru intelectuali mai în vârstă. Pe mine mă face aşa, «enigmaticul profesor Raul Volcinschi». Tinerii erau Viorel Rovenţu, Petre Năstase şi Nicolae Stanciu şi operaţiunea urma să se desfăşoare în micul sat oltenesc Gostinu, în timpul unei vizite oficiale de lucru a dictatorului. În urma unor schimbări de ultim moment în programul oficial, cei trei nu au mai apucat însă să îşi pună în aplicare planul de a-l prinde pe Ceauşescu într-o ambuscadă, la vizita programată la cooperativa agricolă din satul Gostinu. Deşi reprogramat pentru a coincide apoi cu o altă vizită în zonă, atentatul nu a mai avut loc, iar băieţii au fost înhăţaţi de Securitate. Pentru a nu se face valuri pe seama mişcării la adresa conducătorului, băieţii au fost anchetaţi pentru «tentativă de jaf armat», conform mărturiilor smulse în arest“.
Grupul Rovenţu – Năstase – Nicolae a fost condamnat pentru furt cu circumstanţe agravante după ce aceştia au recunoscut că au spart un post de miliţie din care au furat arme pentru a jefui o filială a CEC. Ei nu au divulgat în timpul anchetei motivul adevărat pentru care furaseră armele. Procurorii au cerut şi obţinut pedeapsa capitală. Sentinţa a fost comutată, ulterior, în 25 de ani de închisoare.
„În timpul guvernării Convenţiei Democrate Române, Raul Volcinschi, care devenise consilier al ministrului ţărănist de interne, Gavril Dejeu, a obţinut eliberarea din închisoare a celor trei tineri care plănuiseră atentatul contra lui Nicolae Ceauşescu şi pe care Ion Iliescu a refuzat să îi elibereze, deoarece, oficial, ei erau condamnaţi pentru furt contra avutului obştesc în formă agravantă“, se menţionează în articolul publicat de România Liberă sub titlul „A murit omul care a încercat să-l ucidă pe Ceauşescu“, în ziua de 11 ianuarie 2011.
„Ăştia au fost, ăştia sunt eroi anticomunişti, nu tot soiul de dizidenţi închipuiţi“, îi numea Raul Volcinschi pe cei trei tineri.
Un om între oameni
A cunoscut tortura securităţii comuniste, nu a încetat nici o secundă să se încreadă în propriile idealuri, fiind un reprezentant de seamă a unei generaţii luptătoare, mărturisitoare şi biruitoare. „L-am cunoscut pe Raul Volcinschi ca pe un bărbat de un aristocratism complet, delicat sufleteşte, de un curaj care nouă, celor de azi, ni se poate năzări că e deplasat, vânjos la trup, extrem de rapid şi eficient în reacţii. Era de un rafinament intelectual aproape imposibil generaţiilor mai noi… Am înţeles că Raul Volcinschi nu s-a luptat cu viaţa sau cu moartea, ori pentru vreuna dintre ele, ci, în ciuda vieţii şi a morţii, s-a luptat cu un rău mistic pe care l-a perceput în dimensiunea lui anticreştină şi antiromânească“, sunt câteva impresii creionate de juristul şi teologul Lucian D. Popescu.
Raul Volcinschi, pe scurt….
Raul Volcinschi s-a născut la Cernăuţi, în 1923, trăgându-se dintr-o veche familie boierească din părţile Volcineţului, atestată în documente istorice începând cu secolul al XVI-lea.
A fost licenţiat în Drept şi doctor în Ştiinţe Economice al Universităţii Bucureşti. Vorbea fluent germană, engleză, franceză, rusă şi polonă.
A fost arestat politic pentru prima dată în 1956, când era conferenţiar la Universitatea din Cluj, şi a fost eliberat în 1964.
După 1964, în regimul Ceauşescu, a mai fost arestat şi condamnat de câteva ori şi a fost deţinut în total încă opt ani. În anii ’90, a ocupat funcţia de consilier al ministrului de interne.
Duminică, 9 ianuarie 2010, în jurul orei 12.00, profesorul Raul Volcinschi, o legenda a generatiei neinfrante a fostilor detinuti politici, adevarata elita a ultimei Romanii, s-a stins în casa sa, din Cluj-Napoca. Profesorul a murit in picioare, la 87 de ani, asa cum a trait, drept, ca brazii care se frang dar nu se indoiesc, din care a fost cladita generatia sa luptatoare, marturisitoare si biruitoare. In Memoriam publicam aici un interviu de referinta, din 2008, cu regretatul ganditor militant anticomunist.Dumnezeu sa-l ierte!
Profesorul clujean Raul Volcinschi: fost detinut politic condamant la 25 de ani de temnita grea, autor al unei evadari spectaculoase, prins si condamnat la inca 20 de ani, eliberat apoi arestat din nou pentru complot, cu tinta de a-l asasina pe Ceausescu, fondator al AFDPR dupa 1989, din care avea sa se retraga ulterior, apoi o perioada secretar de stat, consilier al ministrului de interne Gavril Dejeu. Preocupat de reformarea CNSAS prin eliminarea intereselor partidelor si incredintarea Colegiului chiar fostilor detinuti politici, recent, profesorul Volcinschi si-a vazut si dosarul intocmit de Securitate. Acesta contine peste 100.000 de mii de file, cuprinse in 123 de volume. Organizator al miscarii de rezistenta a studentilor romani in anul 1956, Raul Volcinschi a fost, dupa eliberarea din 1964, si unul dintre mentorii unui atentat armat la adresa lui Ceausescu. Despre acestea si multe altele in interviul de mai jos.
Am o traditie de condamnati in familia mea. Inainte de mine a fost tata. De doua ori. Intai trebuie sa va spun ca eu am facut un liceu de elita – liceul “Aron Pumnul” din Cernauti. Era unul dintre cele cinci licee mentionate pe tara – e vorba de Romania Mare – ca fiind de elita. Erau si evrei si nemti, cine putea intra, dupa merite. Bunicul a fost staret al manastirii Putna; a trecut la Fondul Bisericesc Ortodox Roman, care avea in proprietate padurile statului, padurile din Bucovina de Nord. Bunicul era doctor in trei ramuri: in teologie, filosofie si istorie. El a intemeiat muzeul de la Putna. Era un mare om de stiinta, calugar, cunoscut cu Iorga. In primul razboi mondial, tata trece in Romania, este incorporat in Armata Romana, bunicul si bunica sunt deportati la Sopron, in Ungaria – bunica moare de mizerie acolo, bunicul ramane deci vaduv, tatal este condamnat la moarte pentru dezertare in fata inamicului – ca romanii erau inamicii Austriei. In timpul razboiului este prins de austrieci, condamnat din nou la moarte. Evadeaza. Dupa razboi, fiind vorbitor de limba germana, cu studii la Viena, este numit la ambasada si apoi consul la Berlin. Cu un asemenea trecut, va dati seama ca am fost nevoiti sa ne refugiem in tara dupa ultimatumul sovietic.(…)
Povestiti-ne cum ati actionat in ’56?
Noi aveam stabilita legatura cu miscarea din munti, pentru ca cei mai activi si cei mai buni dintre noi erau niste studenti din Fagaras – fratii Ursu, dar si altii… Cand a izbucnit revolutia din Ungaria, nu am mai stat pe ganduri si am vrut sa aducem arme din Fagaras. 22 de automate urmau sa ne fie aduse la Cluj. Si se zvonea ca veneau din Ungaria trenuri cu prizonieri, revolutionari maghiari, pe care, prin Romania, ii duceau in Rusia. Gata, ne-am facut planul sa atacam trenurile si sa-i eliberam pe ungurii arestati. Pana atunci am mai lansat o operatiune: unul dintre noi, Stefan Balan, din Teius, avea o legatura cu un ofiter, Toader Margineanu, din Fundul Bargaului, unde era singura unitate cu rachete pe vremea aceea. Vroiam sa spargem inchisoarea Gherla si apoi Aiudul, sa eliberam detinutii politici si apoi sa vina cu totii spre Cluj. Unii soldati s-au raliat initiativei. Margineanu a incercat sa scoat niste tunuri dar a dat alarma si a fost prins. Si noi am fost arestati, prin tradare. Nucleul, in jur de noua insi. Ne-am intalnit cu militarii la ancheta. Soldatii astia s-au comportat extraordinar la interogatorii… Pe unul l-a batut pana l-a lasat in sange un maior Vainer, evreu din Cernauti, pe care, culmea! il cunosteam din copilarie. Zicea: “Ba, am sa te omor in bataie” si tanarul ii raspundea: “Bine, si ce castigati? Il omorati pe soldatul Ene, fiu de iobag din tata in fiu. La un neam intreg nu ai sa pui dumneata lat”. S-au comportat admirabil baietii astia. Capitanul lor a fost condamnat la moarte si executat, fara sa divulge legatura cu Balan, cu noi, si cu actiunea de la Cluj.
Pe dvs cum v-au anchetat?…
La Cluj a fost toata ancheta. Am fost dus si la Rahova, din “prietenie” dar ancheta s-a desfasurat la Cluj. Unul dintre noi, mai slabut, a inceput sa divulge reteaua nostra. Atunci m-au luat la schingiut rau de tot. Ma legau cu catusele, cu mainile la spate, si ma agatau intr-un carlig, aflat in WC-ul arestului … Ei, cat poti sta asa? 15 secunde, 20? Incep sa-ti cedeze incheieturile, se instaleaza o durere ingrozitoare… Asta se cheama estrapada, in termeni stiintifici – au inventat-o spaniolii, se zice. E ca si cu “patul lui Procust”: esti mic, te pune intr-un pat mare, te intinde si te rupe. Dupa aia, bataia la talpi. La inceput ai impresia, cand il vezi pe ala ca da cu ciomagul – tu stai legat, cu picioarele in sus si cu un baston bagat pe dupa picioare si pe la incheieturi, unul te rastoarna, tu stai cu picioarele in sus si unul te loveste – ca nu simti nimic… La a treia, a patra lovitura am inceput sa simt durerile la incheieturi… Urcau, urcau, pana la genunchi, cand ajungeau in dreptul pieptului aveai impresia ca sare inima din tine, ca nu mai ai nici o posibilitate sa scapi, ca crapi. Simteam ca sare inima din mine si ma duc. Nu m-au lasat numai cu bataia la talpi. Deodata, am avut impresia ca in spate e unul care imi da cu ceva in cap. Eu simteam, dar nu vedeam. Dar o simteam deja pe scoarta si ziceam “Ma, al dracu’, sta unul cu un ciocan in spatele meu si imi trage in cap”. Ei, era maiorul Vainer care ma batea cu o ranga.
Si, cum a fost sa va intalniti cu un om pe care il stiati de mic si care era acum in postura de tortionar, iar dumneavoastra in postura de victima?
Trebuie sa intelegeti problema evreiasca din Romania. In Bucovina erau cam o suta de mii de evrei. Ei s-au simtit mereu straini cu romanii. Cand au venit rusii a fost o bucurie. Multi au mers mai departe apoi, cu trupele sovietice, si au ajuns sa lucreze pentru Armata Rosie cine stie pe unde. Altii pentru Securitate sau Partid. Asta a fost… Acesti oameni erau cei care, in general, au descins din odgoanele Armatei Rosii. Nu stiau romaneste, stiau sa injure, dar cu accent. Aceasta faza a durat pana in 15 mai 1948. Dupa aceea urmeaza promotiile noi de securisti, deci a doua Securitate. Astia erau din popor si aveau un fanatism nemaipomenit. De altfel, fanatismul este caracteristic tuturor partidelor de stanga, care au un univers utopic. A treia faza a fost din 1964. Noi judecam Securitatea, dar in primul rand trebuie judecat Partidul. Securitatea raspundea la comanda Partidului. A patra faza este cea cu Revolutia culturala. Asta dureaza pana in anii ’80, cand incepe faza finala si se creaza disidenta, cu aportul sovieticilor. Si, practic, s-a intors roata de unde-am plecat, de la prima faza: de la komitern la noul komintern. Asa s-a creat “perdeaua de fum” dintre oamenii regimului si forul moral pe care il reprezentau detinutii politici: prin asa-zisii disidenti.
(…)
Cat ati stat inchis in total?
Pai am primit 20 de ani cu executare. Si am facut din ei opt ani, dar totdeauna in regim de restrictie, cu lanturi. Am vazut multe crime oribile in puscarie. Am stat si la Gherla, si la Jilava. Asta era o puscarie de tranzit si cine aude de Jilava se cutremura. Stiti de ce? Pentru ca era sub pamant. Dar mancarea era mai buna decat in alte parti… Cand eram la Jilava, intr-o zi, la un moment dat se deschide usa si intra un individ, mai in varsta decat mine, el avea vreo 55. Avea o bocceluta si vine catre mine si ma intreaba daca poate sta, jos, langa mine. Si imi spune “Imi dati voie sa ma prezint, sunt Dinu Noica”. El nu isi spunea Constantin. Era in ’63, cu un an inainte de eliberare. Era legionar, incadrat cu Steinhard… care mi-a fost si el apropiat, desi ne-am intalnit tangential. Noica avea ideiile lui, pe care mi le-a impartasit atunci pentru ca auzise de legenda evadatului din arestul Securitatii. Era tratat cu respect, oricum. Stia deja ca vom fi eliberati in curand, respectiv peste un an. Si mi-a spus: trebuie sa ne folosim de regim, sa colaboram si sa lucram cu oamenii lui in speranta ca vom duce mai departe flacara nationalista. Vroia sa faca o reteau in interiorul Partidului. Eu am respins ideea lui. I-am spus: “Domnule Noica, ne batem gura degeaba. Ei sunt stapani din Oder pana in Murmansk si de la Murmansk pana la Vladivostok. O sa-ti trimita trei, patru turnatori care sa te inconjoare si sa-ti suga ideile. Dupa sase luni, daca nu te baga la inchisoare pentru propaganda anti-comunista inseamana ca te vor impacheta ca pe un stiulete si te vor tine asa, pe un raft intr-un hambar, cu sobolani roind in jurul dvs. Lucrurile amestecate, legionari-comunisti, miros urat. Ce rost are? Eu stiu ce fac. Cand ies, ma duc in munti!”. “Ei, domnule, nu, ca te impusca, te omoara”, zice el. Eu i-am raspuns: “Si ce sa fac altceva? Cu o moarte toti suntem datori”. Nu a mai zis nimic. Pana la urma, s-a dovedit ca am avut dreptate si planul lui s-a nascut ca un avorton. Ce a produs? Securitatea a fost mai tare. O anumita aripa. (…) Dupa 1989 ati devenit fost fondator si vicepresedinte ale AFDPR…
Da. La 4 ianuarie 1990, la sediul PNTCD, la etaj, sala plina, multa lume, pe un scaun se afla generalul Latea, care vorbea cu masa asta de oameni sa facem o asociatie. Si am facut-o. Latea era primul presedinte. Eu intre timp, atunci, am fost numit in CPUN. Apoi am creat si Uniunea Democrat Crestina (UDC) care, pana la urma a fost inghitita de PNTCD. Coposu ne tot spunea ca nu e cazul sa fie doua crestin democratii in Romania si atunci am mers la ei. Cu AFDPR-ul n-a iesit bine. Am intrat si eu in conflict cu Ticu Dumitrescu, dupa ce avocatul Octavian Radulescu a fost dat afara si s-a infiintat Federatia fostilor detinuti politici. Ticu avea o problema cu legionarii, care il contestau: luase Ordinul Muncii de la regimul Ceausescu. El zicea ca legionarii fac, ca legionarii dreg, ca acum nu trebuie sa mai vorbeasca. Cum, domnule? Dar au tacut toata viata aproape, in lagare si inchisori. Cred ca il incita Magureanu, cu care se tot intalnea. Dar ei erau majoritatea membrilor AFDPR, cum au fost si in inchisori. La arpacas am stat la coada cu totii. Faptul ca unul facea parte dintr-un partid, iar altul din alt partid, nu trebuia sa fie motiv de cearta intre noi. Ticu a venit cu o brigada de batausi de pe santier si a spart AFDPR-ul. Noi am fost foarte solidari in puscarie. Raul te aduna. Dar Ticu Dumitrescu a acaparat aceasta suferinta si a transformat-o intr-o afacere. Afacerea “anti-comunismului”. Voua va ramane datoria sa nu lasati asa suferinta noastra si sa incercati sa reinviati visul furat al lui Dinu Noica.
Un interviu din Ziua, In Memoriam Profesorul Raul Volcinschi, “cainele de roman” care a murit in picioare
Profesorul Raul Volcinschi, o legenda vie a rezistentei anticomuniste, fost comisar in Politia Regala, detinut politic, evadat din temnitele comuniste, dar prins, apoi, dupa eliberare, artizan al unui atentat, dejucat, la viata lui Ceausescu si, dupa 1990, consilier al mai multor ministri de Interne, ne vorbeste despre rolul elitei morale a Romaniei.
Domnule profesor, sfarsitul razboiului v-a prins la Drept si, apoi, comisar regal. Cum ati receptat momentul ocupatiei?
Sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial a insemnat o intindere nejustificata a Uniunii Sovietice asupra unor tari din rasaritul Europei, in care, paradoxal, partidele comuniste fusesera foarte slab reprezentate. Teoria cu privire la pedepsirea unor tari care au participat alaturi de Germania in razboiul antisovietic nu era justificata, pentru ca, de pilda, Polonia luptase impotriva Germaniei naziste si a intrat alaturi de Cehoslovacia, tarile Baltice, Ungaria, Romania, Bulgaria si, intr-o anumita masura, fosta Iugoslavie sub ocupatie fortata de catre Uniunea Sovietica. Din ’44 au trecut 65 de ani iar noi tragem si azi ponoasele acelei ocupatii. Vezi cazul Basarabiei si teritoriilor rapite dupa razboi.
Practic o jumatate din Europa a fost abandonata…
Raspunsul este categoric – da. O dovada peremtorie a acestei situatii o gasim, de pilda, in evenimentele anului 1942 care au dus, din motive geopolitice, la ocuparea Iranului. La conferinta de la Teheran s-a prevazut in mod imperativ ca la 60 de zile dupa capitularea Germaniei si Japoniei, trupele aliatilor sa fie retrase total din Iran. Odata cu capitularea Japoniei, in august 1945, aceasta clauza imperativa prin continutul ei urma sa fie aplicata. Sovieticii nu numai ca nu se pregateau sa paraseasca Iranul, dar introduceau trupe si tehnica de lupta si incepusera exploatarea masiva a petrolului. In aceste conditiuni, presedintele american Harry Truman a trimis o telegrama lui Stalin cu un continut care suna a ultimatum: “Daca nu parasiti Iranul cum s-a convenit, atunci pe pamant, in aer si pe apa va vom lovi fara crutare”. Dupa analizarea situatiei, la 20 de ore de la primirea telegramei raspunsul lui Stalin era urmatorul: “pe teritoriul Iranului nu se mai afla niciun soldat sovietic”. Daduse dispozitie ca armata de ocupatie sa se retraga peste granita, iar tehnica de lupta care nu putea fi evacuata, in rastimpul acesta atat de scurt, sa fie abandonata. Iata cum un conflict major a putut sa fie evitat printr-o pozitie ferma. Pentru petrol s-a folosit o atitudine ferma, in schimb pentru 100 milioane de locuitori ai unor tari “eliberate” chipurile de Uniunea Sovietica s-a procedat la abandonarea lor. Cinismul unor factori occidentali care propovaduiau necesitatea rezistentei impotriva comunismului nu erau decat vorbe goale, dar intretineau in sufletele noastre credinta ca nu vom fi abandonati. In aceste imprejurari unii si-au pierdut viata, iar altii eternitatea.
Lichidarea rezistentei
Pe dvs personal, ce experienta mai amara v-a marcat in inchisoare?
In anul 1957 eram in arestul Securitatii din Cluj tratat cu o cruzime de nedescris. Intr-o zi ma aflam in camera de ancheta a maiorului Beiner. Usa de la camera de ancheta se deschidea spre interior, ori in pozitia in care sedeam eu, cel care deschidea usa si nu o inchidea corect, rotindu-se avea panorama intregii camere. In caz ca o trantea, usa ma camufla. La un moment dat am simtit un miros patrunzator al acelui parfum “Caucaz” folosit de sovietici. Usa s-a deschis, cel care a patruns pe usa a trantit-o cu putere, datorita acestei manevre, nu m-a observat. Furios s-a repezit la biroul maiorului Beiner care a tasnit in pozitie de drepti in fata acestui nou-venit care i s-a adresat in limba rusa: “care este situatia cu banditii din Huedin?”. Beiner, originar, ca si mine, din Cernauti, vorbitor de limba rusa, i-a raspuns: “am luat toate masurile”. “Oamenii nostri se prezinta ca si colectori de oua, carne si alte bunuri si intreaba pe batranele din sate despre strainii care apar in aceste localitati. De altfel, banditii se misca foarte repede, in grupuri de 3-4 oameni, nu petrec mai mult de o jumatate de noapte intr-o locatie, iar populatia ii sprijina”. In momentul acela uriasul blond a rostit pentru mine o fraza memorabila: “situatia generala ne este favorabila. Cazacii nostri ar putea sa-si moaie copitele cailor lor in apele Atlanticului. Comunistii sunt foarte puternici in tarile occidentale: Spania, Italia, Franta, Germania nu mai conteaza, este zdrobita, si, totusi, de ce pregetam?! Pentru ca spatele nostru nu este acoperit. In Polonia, periodic, sunt rascoale. Ai vazut ce-a fost anul trecut acolo?! Un vant vrajmas bate in Cehoslovacia. In Ungaria ai vazut ce-a fost cu revolutia lor, iar Romania are un teren extraordinar pentru lupta de partizani. Cum ar incepe un razboi in Europa, ca puroaiele ar curge pe versantul muntilor grupuri de banditi care datorita americanilor, care ar parasuta arme in aceste zone, ne-ar provoca pagube serioase. Avem experienta razboiului de partizani. In 1942 balanta luptelor se inclina in favoarea germanilor, ori noi am reusit sa inchegam razboiul de partizani si pana la urma am ajuns la Berlin. De cate ori v-am explicat importanta lichidarii oricarui punct de rezistenta a banditilor?”. Zicand aceasta s-a intors spre iesire si m-a vazut pe mine. Beiner nu a avut curajul nici macar sa-l avertizeze. Atunci sovieticul s-a aplecat la urechea lui Beiner si a inceput sa susoteasca. S-a intors spre mine si m-a intrebat in limba rusa: “Cum te numesti?”. Eu taceam, ma faceam ca nu inteleg. A intervenit Beiner: “de ce nu raspunzi tovarasului consilier, ce te holbezi parca esti un bolovan?”. Eu i-am raspuns: “nu ma stiam transferat in Uniunea Sovietica, stiam ca sunt in tara mea si aici este normal sa mi se vorbeasca romaneste”. Iar au susotit Beiner cu consilierul sovietic. Acesta a facut un semn cu mana a lehamite si a aruncat o vorba: “caine de roman”.
Inchisoarea din care nu am iesit
Dupa eliberare si, acum, dupa 1989, v-ati simtit liber? Aveti senzatia ca ne-am eliberat complet de acest balast bolsevic?
Prinsi intre doua pietre de moara – barbaria sovietica si ipocrizia Occidentului – am fost si suntem si acum macinati cumplit. Lumea pe care o visam nu s-a instalat. E o inchisoare din care nu am iesit. Ne asumasem un anumit rol, iar suferinta noastra pana la urma nu a rodit: nu s-a instaurat lumea pe care o visam in beciurile inchisorilor comuniste, pentru ca in locul comunismului nu s-a instaurat libertatea reala, ci doar o cosmetizare a comunistilor in democrati si trecerea de la impilarea politica la instaurarea unei economii bazata pe non-valori si construirea unei lumi pur mercantile. Rezistenta anticomunista a constituit o pagina tragica in istoria popoarelor ocupate, dar in acelasi timp a permis Occidentului sa-si intemeieze o societate prospera si libera. Macar acum, dupa atatea suferinte speram sa reusim, totusi, sa depasim intarzierile cauzate de un regim inuman si sa ne inscriem pe o traiectorie ascendenta, demna de sacrificiile pe care rezistenta anticomunista le-a indurat pentru a apara demnitatea neamurilor noastre. Pentru aceasta trebuie sa ni se recunoasca meritele. De exemplu, ca sa conchid, locul gol lasat de Ticu Dumitrescu la CNSAS nu trebuie atribuit fara consultarea noastra. Este culmea! Din Colegiul Director al CNSAS nu mai face parte niciun fost detinut politic in schimb aud ca se inghesuie o serie de comunisti. Pana aici!
Duminică, în jurul orei 12.00, profesorul Raul Volcinschi, o legenda a generatiei neinfrante a fostilor detinuti politici, adevarata elita a ultimei Romanii, s-a stins în casa sa, din Cluj-Napoca. Profesorul a murit in picioare, la 87 de ani, asa cum a trait, drept, ca brazii care se frang dar nu se indoiesc, din care a fost cladita generatia sa luptatoare, marturisitoare si biruitoare. “Victoria impotriva calailor, victoria impotriva Mortii”, dupa cum evoca Mircea Eliade exemplul martirului Mircea Vulcanescu, in textul pe care il postam aici, chiar la putin timp dupa ce profesorul Raul Volcinschi s-a stins, la Cluj. În urmă cu o lună suferise un atac cerebral ce îl ţinea ţintuit la pat. Azi, dupa ce si-a facut exercitiile zilnice de recuperare, a mai facut cativa pasi si apoi s-a scurs, usor, în braţele fiicei sale. Ma legasem foarte mult de profesor… Din primele momente in care ne-am cunoscut, ne-am recunoscut: eram compatibili. Aveam chiar si o oarecare comunicare telepatica. De multe ori cand ma gandeam la dansul, ma suna. Si invers. Imi spunea cu amuzament dar si ingrijorare tot ce-i turnau dusmanii si puricii ortodoxiei despre mine. Fiica sa mi-a marturisit ca isi dorea sa-mi vorbeasca zilele acestea. Ultima oara cand ne-am conversat mi-a spus ca trebuie sa vin neaparat la Cluj, erau lucruri care nu putea fi vorbite prin telefon si care nu mai sufereau amanare. Priveau lovitura de stat si continuatorii ei, mi-a mai spus, oferindu-mi si un nume, din zona intelectualitatii KGB. Acum o sa le transmita fratilor din ceruri.
Voi reveni cu file din memoriile sale si crampeie din interviurile pe care le-am realizat cu Dom’ Profesor – dupa cum ii spuneam -, un om cu o minte la fel de sclipitoare ca si ochii sai, a carui activitate in slujba neamului nu a incetat nici o clipa, nici in inchisoare nici dupa, in timpul regimului comunist, contribuind la caderea lui prin mijloacele sale deloc modeste: inteligenta si tenacitate secondate de manuirea admirabila a armei informatiilor. In anii din urma a continuat sa lupte, pana astazi, pentru edificarea valorilor nationale, militand pana in ultimul ceas pentru unica salvarea a acestui neam: Intoarcerea la Hrist0s! Raul Volcinschi ramane viu prin noi si opera sa lucratoare.
Generatia neinfranta se intregeste in ceruri. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!
“Sfântul Apostol Pavel este cât toată Mediterana”.
”Ni s-a făcut onoarea să suferim şi să murim pentru poporul Român”.
“Istoria românilor dezgolită de crucile de pe scuturile Voievozilor este egală cu zero”.
(Petre ŢUŢEA)
Petre Ţuţea, de la a carui trecere la cele sfinte s-au implinit azi, 3 decembrie, 19 ani, este considerat unul dintre cei mai mari gânditori, filosofi şi înţelepţi ai lumii moderne. Pe drept cuvânt a fost supranumit “SOCRATE al ROMÂNILOR”. Fiu de preot (dintr-un mare şir de preoţi străbuni), s-a remarcat de mic ca fiind un copil precoce, apoi un adolescent genial, un bărbat înţelept, un mare erou şi un creştin desăvârşit. (…) În răstimpul cât a fost liber a suit pe piscurile cele mai înalte ale gândirii, iar în universul concentraţionar a fost un fel de “Zeus” al Olimpului creştin. De frica acestui Titan revărsat din întreaga sa viaţă, comuniştii l-au ţinut sub “obroc” o lungă perioadă de timp.
În ciuda atâtor suferinţe, care au depăşit deseori limitele umane, Petre Ţuţea nu a cedat nimic din filosofia lui creştină, din trăirea lui ortodoxă, din demnitatea lui de Român, cărora le-a rămas fidel toată viaţa. Detenţia lui a scandalizat şi a revoltat întreaga elită culturală românească:
“Paisprezece ani de muncă silnică! Să nu fi fost oare oportun să i se pună întrebarea bătrânului filosof, ce crimă, atât de cruntă a comis, pentru a fi întemniţat ca un criminal, atâta amar de vreme la Piteşti, Jilava, Aiud, Gherla…? Filosoful Petre Ţuţea a fost condamnat la silnicie lungă pentru un crez, crezul unei generaţii, care a dat multe jertfe, pentru a evita neamului nostru o mare tragedie, generaţia lui Moţa şi Marin”. (Filon Verca, Pe meleaguri străine. Ed. Dalami, Caransebeş, 2004, p. 340).
Sfântul Apostol Pavel rezumă toate filosofiile lumii la două: filosofia cea după Dumnezeu-Omul Iisus Hristos şi filosofia cea după om:“Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filosofia şi cu deşarta înşălăciune din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos. Căci întru Dânsul locuieşte toată plinătatea Dumnezeirii trupeşte şi sunteţi deplini întru El, Care este cap a toată începătoria şi stăpânirea”. (Coloseni 2,8-10).
Comentând aceste filosofii ale Apostolului Pavel, Părintele Justin Pârvu ajunge la următoarea concluzie: “Există două filosofii: filosofia ortodoxă a “deofiinţimii” şi filosofia ariană, eretică, occidentală, modernă, a “asemănării fiinţei”. Prima este o filosofie hristică, Dumnezeiesc-omenească, concretă şi practică a unităţii dintre Dumnezeu şi omenire, filosofie bisericească a dragostei soborniceşti şi a optimismului veşnic dat de certitudinea Învierii. A doua este filosofia adamică, omenească, a dezbinării şi a fragmentării, a raţiunii individualismului, a egoismului, a pesimismului ucigaş şi sinucigaş, o filosofie drăcească a urii şi a iadului, – filosofia actualului ecumenism”. (Ieromonahul Teognost, Părintele Justin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruite lui Hristos. Vol. II, Ed. “Credinţa strămoşească”, p. 147).
Paralel cu condiţiile diabolice oferite în închisoare, s-a rezistat prin cele două căi spiritual-religioase, Teologia (cu preocupări duhovniceşti) şi Filosofia creştină (cu preocupări culturale). (more…)
January 31st, 2011 
VR 
Mitropolitul Clujului, IPS Bartolomeu, care se afla internat într-o rezervă specială a Secţiei de Terapie Intensivă din cadrul Clinicii de Chirurgie nr. I din Cluj-Napoca, a trecut la cele sfinte azi, la orele 19.25. Decesul a fost anunţat oficial de Arhiepiscopia Vadului Feleacului şi Clujului. “Cu regret şi durere în suflet, dar cu nădejdea în mila şi mângâierea care vin de la Dumnezeu, Consiliul Eparhial al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului anunţă că în ziua de 31 ianuarie 2011, la orele 19,25, Părintele nostru, Arhiepiscopul şi Mitropolitul Bartolomeu ANANIA, şi-a început călătoria spre Împărăţia Cerurilor”, se spune într-un comunicat remis de către Consiliu Eparhial.
Posted in 
Tags: 
