Victor Roncea Blog

Ziaristi Online prezinta, in exclusivitate, rezultatul unui demers publicistic deosebit, de recuperare si redare a adevarului privind boala si moartea lui Eminescu. Lucrarea CARTEA TRECERII, o abordare filologica realizata de profesorul dr univ Nae Georgescu, eminescolog de prima linie, este publicata in serial, la sectiunea GANDIREA a portalului ZiaristiOnline.ro, pana la a 161-a aniversare a Romanului Absolut, 15.01.2011. Dupa Prefata si Argumentul autorului, urmate de evocarea Cum a murit Eminescu. Ultimele lui ceasuri, povestite de un martor ocular. CARTEA TRECERII (II) si Comentariile profesorului Nae Georgescu. CARTEA TRECERII (III) am prezentat EPOPEEA ERIZIPELULUI, in baza Raportului doctorului Vineş, analizat mai jos in cele mai mici amanunte.

COMENTARIU

Textul a  apărut în România medicală, IX (1931), nr. 11, 1 iunie, p.162-163; reluat „ prin bunăvoinţa d-lui dr. Vineş” în Extemporal, revista Liceului Mihai Eminescu din Bucureşti, sept-nov. 1936,p.31-32, (unde l-am consultat prima dată – dar atenţie! – are multe omisiuni: „abuza de băuturi şi făcea excese” în loc de „excese veneriene”; „Mânca cu mare poftă.”, fără a aminti vinul; lipsă paranteza („sifilitice”) după „ulceraţii vechi”, lipsă paranteza „(colecţionism)” ; după „ mânca tot felul de lucruri găsite pe jos” lipsă „chiar şi cele murdare”; lipsă „Avea de asemenea tulburări sfincteriale sub formă de incontinenţă de urină şi de materii fecale” etc.,etc.. Textul este adaptat ca pentru elevi şi profesori, nu poate servi de bază de discuţii. Extrasul din România medicală din Biblioteca Academiei Române, cota I 108.052, lipseşte din depozit, astfel că textul de bază, din revistă, deşi e greu de găsit, rămâne totuşi  singurul doveditor. Mai este reluat  în „România”, 3 sept. 1938 (nu l-am consultat).

O ştire care înconjoară lumea

Textul este comentat imediat  după publicare numai în  Viitorul (oficios liberal) din 4  iunie 1931, unde Petronius (pseudonimul lui  Gr. Tăuşan, filosof, comentatorul –  şi traducătorul în româneşte – al „Eneadelor” lui Plotin – dar şi editorialist aici)  scrie, pe pagina I, sub titlul mare : ” Moartea geniului” , o tabletă care ne dă pulsul liniştirii  publice, triumfaliste desigur,  în privinţa „asasinatului” comis în spital  :

„ Într-o revistă de strictă specialitate medicală (România medicală) printre alte articole interesante se găseşte unul, în cel din urmă număr apărut, în care d. Dr. Vineş  povesteşte, pe bază de documentare nouă, cum şi de ce a murit Eminescu. Autorul acestui articol îşi întemeiază informaţiile sale pe chiar notele medicale ce le-a redactat în calitate de medic la spitalul d-rului Şuţu – cunoscutul alienist – în cura căruia a fost Eminescu.

Se ştie că părerea unanim admisă era că Eminescu ar fi murit din cauza unei răni la cap  ce i-a făcut-o un tovarăş de boală, internat acolo. D.dr. Vineş afirmă că adevărat Eminescu a  avut o rană la cap, ce i-a produs un erizipel, dar care s-a vindecat. După aproape de-o lună de când primise rana la cap a murit subit din pricina unei boli de inimă  de care suferea de mult. Nici vorbă nu e deci de-o moarte provocată de rana la cap. Se stabileşte astfel cu preciziune adevărata cauză  a morţii celui mai profund poet al nostru, şi această restabilire a faptelor nu poate decât să fie bine  venită pentru istoria biografică de la noi.

Ceea ce este însă profund de dureros e că organizarea noastră  sanitară de acum 30 de ani îndărăt, ca şi ştiinţa medicală însăşi, era departe de-a fi cea de azi. Când ne gândim la organizarea spitalului de boli nervoase din Capitală, cu perfecţiunile ştiinţifice introduse în el; dacă ne gândim la malarieterapia (tratamentul cu malaria pentru combaterea paraliziei generale, de care probabil suferea Eminescu) atunci ne dăm seama de nenorocirea marelui poet de-a nu fi apucat vremurile de azi, când ar fi fost îngrijit şi mai bine şi poate salvat. Căci nu poate fi durere mai mare decât aceea de-a pierde pe geniul poetic cel mai mare care l-a produs ţara şi rassa noastră la 40 de ani.

D.Ibrăileanu în prefaţa ce-a scris-o la ediţia completă a poeziilor lui Eminescu  face o observaţie justă: Ce şi cât ar mai fi produs Eminescu dacă ar fi trăit cât Goethe ?

Destăinuirile ştiinţifice pe care d. dr. Vineş le-a dat asupra  ultimelor clipe din viaţa lui Eminescu, şi asupra sfârşitului său, ne-au reamintit astfel vechi răni  sufleteşti şi dureri ce  le purtăm de mult în suflet, pentru că Eminescu este o forţă vie care trăieşte permanent în conştiinţa noastră a tuturor. Şi niciodată nu a grăit mai înţelepţeşte Haşdeu, decât atunci când a rezumat viaţa şi moartea lui Eminescu cu acest epitaf clasic :”Eminescu a murit nebun, dar va trăi veşnic. Vor muri deapururi însă toţi acei înţelepţi  cari au lăsat şi vor lăsa  să moară un Eminescu.”!  Haşdeu  lovea crud şi nedrept aici pe Titu Maiorescu, dar scoţând din cauză pe marele critic rămâne  perfect adevărată constatarea că societatea  nu face tot ceea ce trebuie pentru geniile ce le eternizează.”

Din acest  discurs ideologic („societatea  nu face totul”, etc.)  scoatem referirea la Titu Maiorescu, cu totul inadecvată  (de altfel, Haşdeu nu-l considera nici în glumă „înţelept”) – şi restabilim adevărul în legătură cu G. Ibrăileanu: criticul Vieţii româneşti era atât de sigur că Eminescu şi-a încheiat ciclul intelectual încă din 1883,  la 33 de ani, încât spune că  ce a creat între 1883-1889  sunt simple reluări din memorie, chiar traduceri care-l pun sub incidenţa plagiatului – sau lucrări slabe, vădind o minte răvăşită,  cum ar fi „Sara pe deal”  – şi oricât ar fi trăit în continuare, după 1889, n-ar mai fi fost capabil de creaţii noi. Vorbele lui din amintita „Prefaţă” sunt înţelese „ziaristic”, adică aproape invers:

Continuarea anchetei la Ziaristi Online