Ilie Torsan, profesor de matematică, 40 de ani în serviciile secrete româneşti, domeniul criptologiei. A ieşit la pensie cu gradul de general de brigadă. De atunci şi-a consacrat timpul unor studii excepţionale, descoperind numeroase texte criptate în literatura română. Aplecându-se în mod deosebit asupra lui Eminescu, generalul Torsan a reuşit să facă o serie de descoperiri aproape uimitoare, pentru profani, dintre care unele au fost folosite de către eminescologi şi cercetători reputaţi, ca profesorii Theodor Codreanu şi Nae Georgescu precum şi George Ene, Dan Toma Dulciu şi Ion Rogojanu. A scris peste 20 de cărţi pe aceste teme, dintre care oferim azi, aici, două, de referinţă: Mihai Eminescu – Investigaţie Criptologică şi Mihai Eminescu Documente… si Enigmele lor (disponibile mai jos, de la Scribd, via Dan Toma Dulciu). Cunoscutul bibliofil care a descoperit şi primul film documentar despre Eminescu,Ion C. Rogojanu, afirmă că formula pe care a găsit-o profesorul Ilie Torsan pentru a “sparge” textele cu cifru ale unor mari poeţi români, îndeosebi ale lui Eminescu, poate fi denumită „Teorema Torsan cu privire la aplicaţiile şirurilor Fibonacci în domeniul Poeziei”. Ilie Torsan consideră că a identificat în scrierile lui Eminescu folosirea de către acesta a şirurilor lui Leonardo Pisano Fibonacci (1175 – 1240), considerat cel mai mare matematician pe care l-a dat Occidentul creştin până în secolul al 18-lea, după cum îl prezintă profesorul de criptologie. Mai mult: Eminescu nu numai scria dar şi vorbea criptat, după cum se relevă din spusele sale dramatice, înregistrate de fiica lui Titu Maiorescu pe peronul Gării de Nord, la momentul în care Eminescu este expediat de Titu Maiorescu la sanatoriul Ober-Döbling (demonstraţia mai jos).
Despre toate acestea şi multe altele puteţi afla chiar de la generalul Ilie Torsan, care a acordat un video-interviu portalului Ziaristi Online, în exclusivitate.
Matematicianul şi profesorul de criptologie cu grad de general de brigadă Ilie Torsan, relevă într-o demonstraţie ştiinţifică exemplară codul folosit de Eminescu pentru a arată că ştie cine sunt cei care îl “sacrifică”.
La două zile după semnarea Tratatului secret dintre Regatul Român şi Imperiul Austro-Ungar (octombrie 18/30 1883), Eminescu este trimis la sanatoriul Ober-Döbling, la Viena, arată discipolul lui Constantin Noica, profesorul Constantin Barbu, în articolul “Eminescu – Istorisirea celei mai cumplite crime din Istoria Romaniei (Revista Tribuna, Nr 249, 16-31 ianuarie 2013 PDF). “În Gara de Nord, pe peronul gării îl conduc Titu Maiorescu şi fiica sa, Livia Maiorescu Dymsza. Dintr-un fragment de scrisoare, păstrat miraculos – disponibil la sursa citată -, aflăm ce s-a întâmplat pe peronul Gării de Nord”: “Când ne apropiarăm de cupeu, păzitorul deschise fereastra. Eminescu întinse îndată mâinile afară, se puse la fereastră şi, făcându-şi un “ochian” din degetul cel gros şi din arătătorul ambelor mâini ce-l ţinea la ochi şi râzând foarte înveselit, spuse lui papa: “Dr. Robert Mayer, marele moment, o conspiraţie şi colo marea domnişoară”; apoi scuipă de câteva ori, începu să râdă şi se aşeză. Păzitorul ridică geamul şi E. continuă să vorbească, scuipă apoi de două ori în geam. În momentul plecării îl nelinişti flueratul şi sunatul şi începu să strige Argus, nu se ridică însă de pe canapea.”
Ei bine, specialistul serviciilor secrete româneşti Ilie Torsan decriptează fraza pe baza unui cod folosit şi în cazul interogatoriului lui Eminescu, cu un rezultat care îţi dă fiori: “Maiorescu, Marele Mason… “. Iar numele zeului cu 1000 de ochi devine “Ateul!” şi, în acelaşi timp, “O ştiu!”. Iata cheia spartă:
La 124 de ani de la asasinarea lui Eminescu, secretele vietii si mortii Romanului Absolut – dupa cum l-a definit Petre Tutea – raman inca necunoscute in totalitate. An cu an, firele incep, insa, sa se dezlege. Cercetatori aplecati cu acribie asupra metodelor oculte ale eliminarii lui Eminescu, ca Ovidiu Vuia si Calin Cernaianu, si eminescologi reputati, ca profesorii Nae Georgescu si Theodor Codreanu, Constantin Barbu si Gheorghe Ene, au adus la lumina in ultimii ani – odata cu o “instigare” jurnalistica realizata de Asociatia Civic Media, prin verbul ziaristului George Roncea –, noi si noi detalii despre moartea civila si fizica a lui Eminescu (sintetizate la 120 de ani de la moartea marelui ganditor si luptator pe portalul Mihai-Eminescu.Ro). Altele sunt, inca, asteptate. Si vor aparea, in curand. Daca despre moartea fizica – asasinatul din strada Plantelor – nici astazi nu se cunosc cu temeinicie toate detaliile (o versiune aici), investigatiile fiind in continua desfasurare, despre momentul in care “i s-a pus cruce” jurnalistului nationalist militant pentru “Dacia Mare”, ca membru al Societatii “Carpatii”, au aparut in acesti ani dezvaluiri revelatorii. Moartea civila a lui Mihai Eminescu, executata la varsta lui de 33 de ani, a avut loc cu exact 130 de ani in urma, la 28 iunie, cand gazetarul conservator de o forta nationala cu reverberatii la nivelul politicii europene, a fost arestat si incarcerat abuziv, deschizandu-i-se Dosar de Interdictie si devenind primul ziarist roman detinut politic, internat fortat intr-un sistem psihiatric, dupa o metoda care avea sa devina o practica in timpul regimului satanist comunist.
A fost ziaristul absolut Mihai Eminescu asasinat de masoni?, este o intrebare care se pune din ce in ce mai des in ultima perioada. Raspunsul este, inca, de aflat. Ce este cert si la vedere: la mormantul lui Eminescu apar incastrate doua torte (simbol al Luminii in simbolistica masonica) dar intoarse, ceea ce poate insemna ca poetul si gazetarul a fost trimis la intuneric pe veci, dar aduce aminte si de practici ale magiei negre (foto sus). Aceleasi torte apar, dar cu “Lumina” in sus, si impreuna cu alte zeci de insemne masonice, si in volumul “Poesii – de Mihail Eminescu”, asa numita “Editie Princeps” realizata de Titu Maiorescu, in mare parte fara acordul lui Mihai Eminescu, volum de la a carui aparitie se implinesc anul acesta 130 de ani. Este volumul prin care Eminescu a fost transformat, la sase luni de la internarea lui, dintr-un ziarist feroce la al carui auz al numelui se strambau mai marii europeni, dictandu-se de la Viena prin subordonatii Imperiului “sa fie potolit”, intr-un poet al damelor si dragostelilor, al somnoroaselor pasarele care canta prin saloanele mondene alaturi de ingerasii amorosi de pe coperta elaborata a acestei prime editii. Este volumul pe care Eminescu il smulge prin spargerea unei vitrine dintr-o librarie pentru a-l calca in picioare, in plina zi, fapta pusa imediat de detractorii sai de servicii, ai tuturor timpurilor, pe seama “bolii” sale. Este volumul in care Maiorescu ii cenzureaza lui Eminescu “Criticilor mei” (detalii si Audio aici), eliminand exact versurile care faceau referire la rolul nefast al criticului in viata poetului si gazetarului. Mai precis doua strofe, dintre care amintesc una: “Si c’o singur-creatoare/ Trasatura de condei/ Unor sa le dai viata/ Altor viata sa li iei”.
Eminentul eminescolog si iscusit decriptolog si decriptograf Dan Toma Dulciu ne informeaza in remarcabila sa lucrare – “Misterele Editiei Princeps (1883)“ – ca prima referire la aparitia volumului “Princeps” – intesat de simbolistica masonica – a avut loc in decembrie 1883, pe 22 decembrie (o zi emblematica pentru Romania de azi, cand, la 100 de ani de la moartea lui Eminescu avea sa se consemneze sfarsitul regimului comunist): “Ziarul ”Românul” de Joi, la rubrica ”Știri ale Zilei” indică data de 22 decembrie, 1883, ca zi a apariției acestui volum: ”A apărut în editura librăriei Socec din București, Poesiile lui Mihail Eminescu, într-un splendid volum de 300 pag., care face cea mai mare onoare artei tipografice” (in realitate 315 (!) pagini – 303, corpul poetic, plus 3, cuprinsul, plus Cuvantul inainte al lui Maiorescu). Interesant de observat ca ziarul “Romanul” este publicatia cu care gazetarul Eminescu polemiza cel mai aprig in paginile “Timpului”. Ediția Princeps conține numai 19 coli tipografice, despre cea de-a 20-a afirmându-se că s-ar fi pierdut la tipografie, ne aminteste Dan Toma Dulciu in lucrarea citata. Cu ochiul sau ager, Dan Toma Dulciu analizeaza cu rigurozitate fiecare element grafic al volumului si face niste descoperiri extraordinare, foarte putin mediatizate, desi au trecut cinci ani de la aparitia lucrarii sale. Unele se refera clar la eliminarea poetului prin incarcerare si moarte civila. Redam doua aici:
Insa o alta decriptografiere a lui Dan Toma Dulciu, care ar fi meritat sa fie cunoscuta azi inclusiv de elevi, prin intermediul manualelor scolare, se refera la descoperirea indubitabila a numelui Veronicai Micle, respectiv V. MICLE, strecurat prin si printre ramuri in grafica acestei editii Princeps (foto-explicatie mai jos). Cu ce semnificatie? Nu se stie. Cu acordul poetului? Ma indoiesc. In schimb cred ca o posibila interpretare legata de prezenta celor doua cruci din numele lui Mihai Eminescu – scris parca din taieturi de sabie -, dintre care o cruce este apropiata de numele Veronicai Micle, este faptul ca amandorora “li s-a pus cruce”. Este cunoscut faptul ca Veronica moare, de asemenea in conditii neelucidate complet, in acelasi an cu Eminescu (august 3) fiind urmata de Ion Creanga (31 decembrie), prietenul bun si confidentul lui Eminescu, despre care se spune ca in ultimii sase ani ai vietii a fost “bolnav de epilepsie”, adica exact in aceeasi perioada in care Eminescu a fost “bolnav de nervi” si scos, ca si Creanga, din viata cetatii si a natiei: 1883 – 1889. Iata descoperirea eminescologului Dan Toma Dulciu:
Despre descoperirile lui Dan Toma Dulciu aminteste astazi profesorul Nae Georgescu, in prezentarea lucrarii sale monumentale“Poesii de Mihail Eminescu; ediţie critică, studiu introductiv, comentarii filologice şi reconstituirea ediţiei princeps” – o carte a cartilor lui Eminescu, aparuta la 130 de ani de la editia lui Maiorescu si publicata de Editura Academiei Romane, dupa ce a fost “trantita” de AFCN. O lucrare-samizdat am putea spune, avand in vedere ca, in ciuda valorii sale epocale, cartea nu se gaseste in librarii iar un atoateacademician si-a dorit chiar sa fie trimisa la topit pentru ca a fost publicata “fara aprobarea” sa. La auzul unei asemenea enormitati, directorul general al Editurii Academiei, D.R. Popescu, si-a propus chiar sa adune toate volumele editiei si sa le dea foc in curtea Academiei Romane, dupa cum aflam dintr-un interviu acordat de Nae Georgescu, in exclusivitate, Revistei Tribuna din Cluj, si din care prezentam un “promo” aici (video mai jos).
“Ziua de 28 iunie 1883 este o zi foarte importantă pentru istoria şi politica României nu doar datorită arestării lui Eminescu. Exact în această zi, Austro-Ungaria a rupt relaţiile diplomatice cu statul român timp de 48 de ore, iar von Bismark i-a trimis o telegramă lui Carol I prin care Germania ameninţa cu războiul. În cursul verii Imperiul Austro-ungar a executat manevre militare în Ardeal pentru intimidarea Regatului României iar presa maghiară perorase pe tema necesităţii anexării Valahiei. Împăratul Wilhelm I al Germaniei a transmis de asemenea o scrisoare de ameninţări, în care soma România să intre în alianţă militară iar Rusia cerea, de asemenea, satisfacţii.
Dar poate cel mai perseverent si temeinic cercetator al ultimei zile din viata civila a gazetarului si omului politic Eminescu (numarul 3 in Partidul Conservator si practic purtatorul de cuvant si generatorul de directii al formatiunii) cat si a ultimelor clipe ale ganditorului si luptatorului Eminescu este filosoful Constantin Barbu, discipolul si continuatorul lui Constantin Noica in privinta proiectului pentru redarea lumii a “omului deplin al culturii românesti”, Romanul Absolut Mihai Eminescu. Constantin Barbu este autorul Caietelor si Memorialului Eminescu si editor al Integralei Manuscriselor Cantemir, din care o editie de lux a fost donata recent Academiei Romane (interviu Mediafax). Publicarea in numarul omagial al Revistei Tribuna (PDF aici), din ianuarie anul acesta, a articolului profesorului Constantin Barbu, ilustrat cu documente elocvente, Adevarul despre EMINESCU. Istorisirea celei mai cumplite crime din istoria României, a generat o veritabila isterie in tabara “intelectualilor rosii”, a partidei antiromanesti, pe care filosoful Mircea Arman, directorul Tribunei, a prezentat-o asa cum e: in pielea goala. Intr-un protest al detractorilor lui Eminescu inaintat “forurilor mondiale” se afirma ca este revoltator faptul ca Mircea Arman a indraznit sa publice “un material aberant despre moartea lui Eminescu“. Asadar, aceasta ii arde cel mai tare si azi pe ortacii lui A. Plesu si pe epigonii lui Maiorescu de sub pulpana unui oarecare Manolescu, marunt plagiator si succesor dovedit, dupa cum arata si Mircea Arman, al agentilor kominternisti Gogu Radulescu si Zigu Ornea, personaj grotesc prin dezvoltarea cultului personulitatii sale, despre care marele critic George Calinescu a afirmat, ad litteram: Manolescu este “un ipochimen care nu pricepe codul cultural romanesc”. Un amanunt deloc neimportant: Ioan Slavici, camaradul lui Eminescu din cadrul “Societatii Carpatii” infiinteaza Revista Tribuna in 1884, la Cluj, pentru a continua actiunea de propaganda decisa in cadrul organizatiei desfiintate in Regat, pentru implinerea idealului Unirii.
“De peste o sută de ani se vehiculează, periodic, aceleaşi minciuni gogonate despre Eminescu, fără să fie argumentate, ci doar spuse arogant-apodictic, după principiile propagandei, iar nu după legile cercetării ştiinţifice. În eminescologie, există cărţi foarte temeinice care spulberă toate neroziile (politice) despre poet. Şi totuşi zelatorii ideologici (care se erijează totdeauna în magiştri culturali, deoarece unii chiar şi sunt, dar nu când îl atacă pe Eminescu!) nu obosesc, în anumite momente istorice, să repete aceleaşi clişee “compromiţătoare””, scrie profesorul Theodor Codreanu intr-un ravas pe tema atacului la Eminescu din Dilema si a lucrarii sale, Dubla sacrificare a lui Eminescu, amintind, in incheierea acestuia ca “Diferenţa între antieminescianismul lui Z. Ornea şi al lui N. Manolescu este morală şi ontologică. Între cei doi, cel sincer şi “legitimat” în a fi detractor este Z. Ornea, pe când al doilea se scaldă în balta confuză a mercenariatului politico-ideologic”.
Atât vă spun şi vă rog să spuneţi la toţi că nenorocitul meu frate a murit, în cea din urmă mizerie şi moartea i-a fost cauzată prin spargerea capului ce i-a făcut-o un nebun, anume Petrea Poenaru. Să ferească D-zeu şi pe cei mai răi oameni din lume să fie instalaţi la D-rul Şuţu, că fiecare va avea sfârşitul iubitului meu frate…
Recursul la teoriile lui Eminescu pentru a găsi un răspuns la ceea ce se întâmplă astăzi cu noi nu este unul „patriotic”, ci unul dictat de unicitatea raportului de adecvare a teoriei la obiect. Se întâmplă că astăzi nu poţi găsi o teorie mai adecvată la cazul românesc decât teoriile lui Eminescu.
Textul a apărut în România medicală, IX (1931), nr. 11, 1 iunie, p.162-163; reluat „ prin bunăvoinţa d-lui dr. Vineş” în Extemporal, revista Liceului Mihai Eminescu din Bucureşti, sept-nov. 1936,p.31-32, (unde l-am consultat prima dată – dar atenţie! – are multe omisiuni: „abuza de băuturi şi făcea excese” în loc de „excese veneriene”;„Mânca cu mare poftă.”, fără a aminti vinul; lipsă paranteza („sifilitice”) după „ulceraţii vechi”, lipsă paranteza „(colecţionism)” ; după „ mânca tot felul de lucruri găsite pe jos” lipsă „chiar şi cele murdare”; lipsă „Avea de asemenea tulburări sfincteriale sub formă de incontinenţă de urină şi de materii fecale” etc.,etc.. Textul este adaptat ca pentru elevi şi profesori, nu poate servi de bază de discuţii. Extrasul din România medicală din Biblioteca Academiei Române, cota I 108.052, lipseşte din depozit, astfel că textul de bază, din revistă, deşi e greu de găsit, rămâne totuşi singurul doveditor. Mai este reluat în „România”, 3 sept. 1938 (nu l-am consultat).
O ştire care înconjoară lumea
Textul este comentat imediat după publicare numai în Viitorul (oficios liberal) din 4 iunie 1931, unde Petronius (pseudonimul lui Gr. Tăuşan, filosof, comentatorul – şi traducătorul în româneşte – al „Eneadelor” lui Plotin – dar şi editorialist aici) scrie, pe pagina I, sub titlul mare : ” Moartea geniului” , o tabletă care ne dă pulsul liniştirii publice, triumfaliste desigur, în privinţa „asasinatului” comis în spital :
„ Într-o revistă de strictă specialitate medicală (România medicală) printre alte articole interesante se găseşte unul, în cel din urmă număr apărut, în care d. Dr. Vineş povesteşte, pe bază de documentare nouă, cum şi de ce a murit Eminescu. Autorul acestui articol îşi întemeiază informaţiile sale pe chiar notele medicale ce le-a redactat în calitate de medic la spitalul d-rului Şuţu – cunoscutul alienist – în cura căruia a fost Eminescu.
Se ştie că părerea unanim admisă era că Eminescu ar fi murit din cauza unei răni la cap ce i-a făcut-o un tovarăş de boală, internat acolo. D.dr. Vineş afirmă că adevărat Eminescu a avut o rană la cap, ce i-a produs un erizipel, dar care s-a vindecat. După aproape de-o lună de când primise rana la cap a murit subit din pricina unei boli de inimă de care suferea de mult. Nici vorbă nu e deci de-o moarte provocată de rana la cap. Se stabileşte astfel cu preciziune adevărata cauză a morţii celui mai profund poet al nostru, şi această restabilire a faptelor nu poate decât să fie bine venită pentru istoria biografică de la noi.
Ceea ce este însă profund de dureros e că organizarea noastră sanitară de acum 30 de ani îndărăt, ca şi ştiinţa medicală însăşi, era departe de-a fi cea de azi. Când ne gândim la organizarea spitalului de boli nervoase din Capitală, cu perfecţiunile ştiinţifice introduse în el; dacă ne gândim la malarieterapia (tratamentul cu malaria pentru combaterea paraliziei generale, de care probabil suferea Eminescu) atunci ne dăm seama de nenorocirea marelui poet de-a nu fi apucat vremurile de azi, când ar fi fost îngrijit şi mai bine şi poate salvat. Căci nu poate fi durere mai mare decât aceea de-a pierde pe geniul poetic cel mai mare care l-a produs ţara şi rassa noastră la 40 de ani.
D.Ibrăileanu în prefaţa ce-a scris-o la ediţia completă a poeziilor lui Eminescu face o observaţie justă: Ce şi cât ar mai fi produs Eminescu dacă ar fi trăit cât Goethe ?
Destăinuirile ştiinţifice pe care d. dr. Vineş le-a dat asupra ultimelor clipe din viaţa lui Eminescu, şi asupra sfârşitului său, ne-au reamintit astfel vechi răni sufleteşti şi dureri ce le purtăm de mult în suflet, pentru că Eminescu este o forţă vie care trăieşte permanent în conştiinţa noastră a tuturor. Şi niciodată nu a grăit mai înţelepţeşte Haşdeu, decât atunci când a rezumat viaţa şi moartea lui Eminescu cu acest epitaf clasic :”Eminescu a murit nebun, dar va trăi veşnic. Vor muri deapururi însă toţi acei înţelepţi cari au lăsat şi vor lăsa să moară un Eminescu.”! Haşdeu lovea crud şi nedrept aici pe Titu Maiorescu, dar scoţând din cauză pe marele critic rămâne perfect adevărată constatarea că societatea nu face tot ceea ce trebuie pentru geniile ce le eternizează.”
Din acest discurs ideologic („societatea nu face totul”, etc.) scoatem referirea la Titu Maiorescu, cu totul inadecvată (de altfel, Haşdeu nu-l considera nici în glumă „înţelept”) – şi restabilim adevărul în legătură cu G. Ibrăileanu: criticul Vieţii româneşti era atât de sigur că Eminescu şi-a încheiat ciclul intelectual încă din 1883, la 33 de ani, încât spune că ce a creat între 1883-1889 sunt simple reluări din memorie, chiar traduceri care-l pun sub incidenţa plagiatului – sau lucrări slabe, vădind o minte răvăşită, cum ar fi „Sara pe deal” – şi oricât ar fi trăit în continuare, după 1889, n-ar mai fi fost capabil de creaţii noi. Vorbele lui din amintita „Prefaţă” sunt înţelese „ziaristic”, adică aproape invers:
Textul care a făcut epocă în biografiile lui Eminescu este acesta, pe care-l publicăm mai jos, semnat de doctorul V.Vineş şi apărut în revista „România medicală” din 1 iunie 1931, p. 162-163. Atragem atenţia cititorului că este o piesă foarte rezistentă – dar nu la „dosarul morţii lui Eminescu”, ci la acela al cauzelor organice mai adânci ale bolii sale. Vom regăsi, în spatele acestor notaţii, imaginea unui Eminescu vagabond, artist famelic mâncând din gunoaie, cu incontinenţă urinară şi de altă natură, cules de pe străzi de către „prieteni” şi adus la „Institutul Caritatea” unde i s-a dat de mâncare, i s-a dat chiar vin după poftă – şi i s-au administrat injecţii cu mercur în speranţa calmării … sifilisului, de care toată lumea medicală părea convinsă că este atins – dar care, in final, se va dovedi inexistent în trupul poetului. G.Bogdan-Duică, unul dintre cei mai avizaţi eminescologi ai momentului, spunea că a insista atât de mult asupra mizeriilor vieţii poetului „este ca şi cum ai scormoni în excrementele unui sfânt”. Poate că acest text n-ar trebui reprodus în întregime, dar faptul că nu s-a republicat nicăieri până acum, decât citate luându-se din el, ne îndeamnă să ne călcăm pe inimă şi să-l încredinţăm publicului mai larg, cu speranţa declarată că-l vor rediscuta şi medicii specialişti.
În privinţa nepotrivirilor de ordin general, reieşind din sofistica argumentării, ne propunem să spunem, şi noi, câteva cuvinte. Nu putea, de pildă, medicul curant al poetului să afirme că pacientul său rescria poezii mai vechi, atâta vreme cât nu-i cunoştea opera publicată, nici că scrie „articole de jurnal” în spitalul de nebuni, etc. Cine nu citează nu citeşte. Expresia „încetul cu încetul”, prin care medicul sugerează evoluţia bolii, este nepotrivită pentru un spaţiu temporar de numai două luni şi jumătate. Rezultă că starea poetului era bună sau foarte bună la internare, prin februarie – martie, şi s-a degradat galopant în spital, până la 15 iunie când a decedat – dar, urmăriţi textul vă rog, pur şi simplu din senin, el aşezându-se pe pat şi încetând dintr-odată să-i mai bată inima. Interesant este că doctorul Vineş păstrează ca dată a morţii ziua de 15 iunie – gândindu-se că a fost, probabil, după amiază de vreme ce poetul se aşeza pe pat, adică se repauza. Vom vedea că este şi o altă variantă, a morţii nocturne spre 16 iunie dimineaţa, atestată de ştirile din presă rezultate, fără îndoială, din comunicate ori declaraţii ale medicilor – variantă inexplicabilă de vreme ce dr. Vineş declară că transcrie fişe medicale sincrone bolii. Rezultă, încă o dată, că nu vrea să-l contrazică pe D.Cosmănescu – care fixase momentul tot ziua, vorbise tot de aşezarea poetului pe pat,etc. Fişele doctorului sunt, însă, parţiale ( presa vremii le va numi nici mai mult nici mai puţin decât „anamneză”, ceea ce e mult prea pretenţios) – iar el le completează pe de o parte cu ceea ce numeşte mărturiile prietenilor lui Eminescu – şi, pe de alta, cu ceea ce se deduce a fi amintirile lui actuale, din 1931.Chiar aşa parţiale, aceste fişe nu au fost predate într-un loc public, cum vom vedea că va proceda George Potra în 1934 cu alte înscrisuri similare.
Câteva date asupra ultimelor zile ale poetului Mihail Eminescu
de Dr. V. Vineş, Şef de lucrări la clinica neurologică din Bucureşti
„Am avut ocaziunea să îngrijesc, ca intern la „Institutul Caritatea” al regretatului profesor Al.Sutzu, pe marele nostru poet Mihail Eminescu în ultimele luni ale vieţii sale (martie – iunie 1889). Găsesc acum printre hârtiile mele notele pe cari le-am luat atunci şi care cred că prezintă un oarecare interes fiindcă ele cuprind date exacte despre ultimele zile ale bolii poetului şi mai ales despre cauza adevărată a morţii sale, asupra căreia s-a creat o legendă. N-am regăsit printre hârtiile mele decât o parte din note şi de aceea rog pe cititori să scuze lipsurile fatale.
January 15th, 2015 
VR 
Ilie Torsan, profesor de matematică, 40 de ani în serviciile secrete româneşti, domeniul criptologiei. A ieşit la pensie cu gradul de general de brigadă. De atunci şi-a consacrat timpul unor studii excepţionale, descoperind numeroase texte criptate în literatura română. Aplecându-se în mod deosebit asupra lui Eminescu, generalul Torsan a reuşit să facă o serie de descoperiri aproape uimitoare, pentru profani, dintre care unele au fost folosite de către eminescologi şi cercetători reputaţi, ca profesorii Theodor Codreanu şi Nae Georgescu precum şi George Ene, Dan Toma Dulciu şi Ion Rogojanu. A scris peste 20 de cărţi pe aceste teme, dintre care oferim azi, aici, două, de referinţă: Mihai Eminescu – Investigaţie Criptologică şi Mihai Eminescu Documente… si Enigmele lor (disponibile mai jos, de la Scribd, via Dan Toma Dulciu). Cunoscutul bibliofil care a descoperit şi primul film documentar despre Eminescu, Ion C. Rogojanu, afirmă că formula pe care a găsit-o profesorul Ilie Torsan pentru a “sparge” textele cu cifru ale unor mari poeţi români, îndeosebi ale lui Eminescu, poate fi denumită „Teorema Torsan cu privire la aplicaţiile şirurilor Fibonacci în domeniul Poeziei”. Ilie Torsan consideră că a identificat în scrierile lui Eminescu folosirea de către acesta a şirurilor lui Leonardo Pisano Fibonacci (1175 – 1240), considerat cel mai mare matematician pe care l-a dat Occidentul creştin până în secolul al 18-lea, după cum îl prezintă profesorul de criptologie. Mai mult: Eminescu nu numai scria dar şi vorbea criptat, după cum se relevă din spusele sale dramatice, înregistrate de fiica lui Titu Maiorescu pe peronul Gării de Nord, la momentul în care Eminescu este expediat de Titu Maiorescu la sanatoriul Ober-Döbling (demonstraţia mai jos).
La două zile după semnarea Tratatului secret dintre Regatul Român şi Imperiul Austro-Ungar (octombrie 18/30 1883), Eminescu este trimis la sanatoriul Ober-Döbling, la Viena, arată discipolul lui Constantin Noica, profesorul Constantin Barbu, în articolul “Eminescu – Istorisirea celei mai cumplite crime din Istoria Romaniei (Revista Tribuna, Nr 249, 16-31 ianuarie 2013 PDF). “În Gara de Nord, pe peronul gării îl conduc Titu Maiorescu şi fiica sa, Livia Maiorescu Dymsza. Dintr-un fragment de scrisoare, păstrat miraculos – disponibil la sursa citată -, aflăm ce s-a întâmplat pe peronul Gării de Nord”: “Când ne apropiarăm de cupeu, păzitorul deschise fereastra. Eminescu întinse îndată mâinile afară, se puse la fereastră şi, făcându-şi un “ochian” din degetul cel gros şi din arătătorul ambelor mâini ce-l ţinea la ochi şi râzând foarte înveselit, spuse lui papa: “Dr. Robert Mayer, marele moment, o conspiraţie şi colo marea domnişoară”; apoi scuipă de câteva ori, începu să râdă şi se aşeză. Păzitorul ridică geamul şi E. continuă să vorbească, scuipă apoi de două ori în geam. În momentul plecării îl nelinişti flueratul şi sunatul şi începu să strige Argus, nu se ridică însă de pe canapea.”
Posted in 
Tags: 
