“Pentru fireasca istorie a locului, iată-ne astăzi 28 iulie 2018, alături de distinși invitați, cunoscători și cercetători ai fenomenului Eminescu, la o primă manifestare închinată geniului poeziei românești, care și-a plimbat pașii și gândurile și pe la Varatic, pentru a semnala lumii academice existența acestui lăcaș de cultură și înnobilarea lui pe harta culturală a țării, așa cum se cuvine poetului nostru național”, a spus doamna Emilia Țuțuianu, scriitoare, redactor-șef al Revistei Melidonium, editor al Editurii Mușatinia și coordonatoarea Centrului, alături de Maica Stareță Iosefina Giosanu, în deschiderea Simpozionului.
Eminescologii, pe treptele Mănăstirii
Eminescu spunea că ,,Biserica a creat limba literară, a sfinţit-o, a ridicat-o la rangul unei limbi hieratice şi de stat.” , așadar ridicarea Centrul în lumina Bisericii a venit de la sine. ,,Centrul Cultural Spiritual Văratic” a fost ridicat în imediata apropiere a Sfântei Mănăstiri și este o construcție elegantă, în spiritul locului. La demisol, descoperim Salonul Safta Brâncoveanu – un muzeu etnografic, care prezintă obiecte tradiționale din zonă; la parter se află un Salon literar – dedicat celor care au iubit Văratecul şi au creat aici, celor care şi-au purtat paşii şi şi-au plecat genunchii, în faţa icoanelor, personalităţi de prim rang ale lumii literare precum: Mihai Eminescu şi Veronica Micle, Emil Gârleanu, Ion Alexandru, Gheorghe Brătianu, Gala Galaction, Garabet Ibrăileanu, Mihail Sadoveanu, Calistrat Hogaş, Otilia Cazimir, George Topârceanu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, IPS Bartolomeu Anania şi mulți alţii care au lăsat posterității mărturii literare, despre locuri, oameni şi întâmplări. Mansarda muzeului adăpostește Biblioteca Mihai Eminescu – unde cei dornici de studiu și lectură pot consulta un vast material de arhivă. Tot la mansardă este organizat un Salon de Artă, care poate prezenta expoziții de pictură, ne informa scriitoarea Mariana Gurza.
“În numele Colegiului Director al Asociației Centrul Cultural Spiritual Varatic, au fost invitați IPS Ioachim, Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului, profesorul Theodor Codreanu, profesorul Nicolae Georgescu, profesorul Dan Toma Dulciu, scriitoarea Veronica Balaj, poetul Petruş Andrei, scriitorul Gheorghe Simon, publicistul Anton Fabian şi jurnalistul Victor Roncea, care au acceptat să devină membri de onoare ai Centrului Cultural Spiritual Varatic, întru binele culturii și activităților viitoare ale acestui așezământ de cultură și spiritualitate.
Înainte de a începe conferința dedicată poetului Mihai Eminescu, s-au acordat Diploma de excelență și Medalia jubiliară membrilor onorifici. Distinșii invitați, prezenți la manifestarea de la Centrul Cultural Spiritual Varatic, sunt împătimiți eminescologi, trăiesc și simt eminescian”, a spus doamna Emilia Țuțuianu în deschiderea manifestării, care s-a bucurat și de prezența specială a Înaltpreasfințitul Părinte Calinic, Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului.
“Despre Eminescu, Nicolae Iorga spunea: ,,Eminescu e întruparea literară a conştiinţei româneşti, una şi nedespărţită.” Născut pe acest pământ românesc, rupt cu grijă din raiul lui Dumnezeu, poetul nostru nepereche a cultivat și evocat în opera sa iubirea, natura, geniul, moartea, dragostea de țară și perfecțiunea absolută a spațiului cosmic, căruia i-a oferit un univers aparte. Eminescu a asociat spațiului cosmic doar omul de geniu, despre care spunea: ,,Cugetătorii gândesc spiritul lumii. Ei nu pot fi văzuți și înțeleși decât de cei care pot să urce o clipă până la dânșii.” O personalitate complexă care n-a putut fi egalată, o valoare universală, Mihai Eminescu rămâne păstorul dragostei eterne și cetate a creației sublime”, ne aduce aminte doamna Emilia Țuțuianu.
Nota mea, VR: Mulțumesc în mod deosebit Centrului Cultural Spiritual Văratic , doamnei Emilia Țuțuianu și Maicii Starețe Iosefina Giosanu, pentru medalia jubiliară și diploma aniversară conferite în anul Centenarului Marii Uniri împreună cu statutul cu totul special de Membru de Onoare al Centrului, alături de colegul Fabian Anton și mari nume ale eminescologiei, ca profesorii Nae Georgescu, Theodor Codreanu și Dan Dulciu. După cum am spus, este o imensă onoare! Vă mulțumesc și vă felicit pentru activitatea dusă alături de Sfânta Manastire Văratic, sub semnul lui Mihai Eminescu – Romanul Absolut!
Voi reveni cu noi relatări și ecouri ale manifestării de suflet de la Văratec. Doamne, ajută!
Ca filolog, uneori nu ştiu dacă reuşesc să cobor suficient de convingător din limbajul ştiinţific pentru a explica un context al poeziei eminesciene – ori dacă mai reuşesc să conving coborând din acest limbaj. Domeniul privește comparația între sursele prime ale poeziei lui Eminescu (manuscrise, prime tipărituri, ediții) și, fiind cu totul nou, prima mea intenţie este pur şi simplu să atrag atenţia asupra unor nepotriviri. G. Călinescu spunea că noi suntem oarecum predestinaţi să-l avem pe Eminescu în două moduri. De o parte ar fi ceea ce criticul şi editorul numea pânzăriile de mătăsuri fine, hieratice, ale primelor forme – de cealaltă cămaşa de borangic, fină şi ea, dar imitaţie a mătăsii, cu flori desenate, puse cu mâna acolo unde în modelul originar erau naturale. Trebuie, zicea G. Călinescu, să ne mulţumim cu borangicul – iar mai departe, fiecare în parte să urce către pânza fină a poeziei eminesciene. El avea în vedere şi manuscrisele – dar şi ediţiile. O ediţie este munca de ani buni a unui îndrăgostit de Eminescu; nici un editor nu şi-ar permite (şi nu şi-a permis) să minimalizeze textul poetului. Şi cu toate acestea, scapă printre degete primele tipărituri şi atenţia se concentrează prea insistent asupra manuscriselor. În plus, atenţia este deja fixată de normele scrierii, aici întrunindu-se consensul tuturor editorilor: Eminescu trebuie înţeles de toată lumea, trebuie editat cât mai simplu pentru că este poet naţional, deci aparţine tuturor straturilor societăţii. Simplificarea şi uniformizarea sunt imperative ce ţin de etica profesională.
Nimeni nu se întreabă, însă, de ce trebuie ca ceva de ordin naţional să fie neapărat simplu şi uniform. Costumul lui Constantin Brâncoveanu are cele mai complicate înflorituri cu putinţă – şi totuşi este de ordin naţional, deşi nu toată lumea înţelege sensul pliurilor ori semnificaţia chenarelor florale. În privinţa textului eminescian, uniformizările şi simplificările seamănă prea mult cu un fel de lustruiri succesive cu pluşul reformelor ortografice. Dacă, de pildă, am accepta mărăcinişul şi chiar întortocherile textului eminescian aşa cum l-a vrut poetul, oare asta ar însemna că el nu mai este naţional? În fond, oare istoria este a noastră – ori noi suntem ai istoriei? Iată ce spune Eminescu însuşi în asemenea chestiuni: „Nu cu fraze şi măguliri, nu cu garde naţionale de florile mărului se iubeşte şi se creşte naţia adevărată. Noi o iubim aşa cum este, cum a făcut-o Dumnezeu, cum a ajuns prin suferinţe seculare până în zilele noastre. O iubim sans phrases. Şi chiar dacă amintirea noastră ar pieri în umbra vremurilor şi s-ar şterge din memoria tuturor, tot pe aceeaşi cale a conservării naţionalităţii şi ţării vom stărui, fără a face în această supremă privire nici o concesie primejdioasă ideilor veacurilor. Cine în această privire nu e cu noi, e contra noastră”.
Nimeni nu spune că Eminescu este uşor; iată frazele de mai sus. Trebuie citit de două ori ca să-l înţelegi. E mai bine să-i tai cuvinte, virgule, să-l adaptezi la scrisul de azi? – Căci, să nu uităm sensul demersului nostru: despre scriereeste vorba, iar scrierea e convenţie ce n-ar trebui schimbată atât de simplu, atât de des. Numai câteva explicații ofer aici.
O ciudată intervenţie editorială găsesc în Scrisoarea III, v. 36. Ediţiile curente au: „Toate se întind nainte-i…ca pe-un uriaş covor, / Vede ţară lângă ţară şi popor lângă popor – / Ca prin neguri alburie se strevăd şi se prefac / În întinsă-mpărăţie sub o umbră de copac.” Este cum visează Osman, primul sultan, viitorul imperiului său. Convorbirile literare şi Timpul sunt aici, concordante: „Vede ţară lângă ţară, şi popor lângă popor / Ca prin neguri alburie se strevăd şi se prefac / În întinsă ׳mpărăţie…” Apostroful din urmă, fiind larg, cere pauză deci accent simbolic: întiiinsă. Asta n-ar fi nimic, însă de ce scot ediţiile virgula după ţară? Virgula eminesciană vrea să spună strict că popoarele se prefac, nu ţările! Ţările sunt entităţi, sunt forme (ca florile pe un covor), vezi şi mai jos, când sultanului: „Astfel ţară după ţară drum de glorie-i deschid”: ţările sunt ca nişte „ecluze”; oricum, nu se prefac, cum învăţăm noi. Ţara este sfântă la Eminescu, este zeiţă; popoarele, da, pot câştiga sentimentul imperial, se pot preface etc. Ezitarea, aici, este a lui Maiorescu: în prima ediţie pune punct şi virgulă, apoi scoate punctuaţia şi pune virgulă după vers (care virgulă va însemna în ediţiile de după el linia de pauză existentă). Cum lăsăm?
Şi tot la Scrisoarea III trebuie comentată acea scenă erotică de la început. Este vorba de versul 17, pe care Titu Maiorescu îl preia astfel: – Las’ să leg a mea viaţă de a ta. În braţu-mi vino, / Şi durerea mea de vacuri cu durerea ta alino. În ediţiile târzii Maiorescu chiar nuanţează: În braţe-mi vino, / Şi durerea… Aici, nici manuscrisul, nici Convorbirile şi nici Timpul nu are apostroful pentru persoana a II-a a imperativului. Textul din Convorbiri literare este : – Las să leg a mea viaţă de a ta… În braţu-mi vino / Şi durerea mea de veacuri cu durerea taalino… Evident, sunt sensuri deosebite: în revistă zeiţa lasă, acceptă, concede – nu se roagă de sultan. Expresia În braţu-mi vino face aluzie la braţul victoriei care-l poartă pe cel ales prin bătălii, vezi iconografia aferentă consacrată. Sultanul va spune, mai jos, v.105 : Şi, purtat de biruinţă , să mă’mpiedec de-un moşneag? – unde iarăşi găsim o expresie consacrată, pusă între virgule (iarăşi scoase de Titu Maiorescu): purtat de biruinţă traduce grecescul Nikeforos: cel care poartă victoria, zeiţa biruinţei, Nike, îl poatrtă în braţul ei pe sultan. În Scrisoarea III zeiţa nu este lascivă, bolnavă de iubirea pentru un muritor, ci îi transmite primului sultan un ordin, o poruncă, destinul viitorului imperiu.
Iată cum în textul lui Eminescu se ia la întrecere nimfa Arachne cu zeița Atena. Reamintim contextul, chiar cum vor tinerii de astăzi: după Internet. „În mitologia greacă, Arachne este o tânără fată din Lidia, fiica lui Idmon din Colofon, și o faimoasă țesătoare. Mitul ei apare destul de târziu în mitologia greacă și este descris în Metamorfozele lui Ovidiu, Cartea a VI-a, 5-54, 129-145. De asemenea, este menționată în Georgicele lui Vergiliu. Povestea Arachnei nu apare însă ca un motiv în picturile pe vase și amfore grecești.
Numele eroinei înseamnă păianjen (αραχνη). Fiind o foarte pricepută țesătoare, se spune că s-ar fi considerat mai dibace chiar decât zeița Atena, inventatoarea acestui meșteșug. Atena s-a înfuriat, însă, nedorind să o pedepsească, s-a transformat într-o femeie bătrână și s-a mulțumit să îi atragă atenția că lipsa ei de modestie i-ar putea supăra pe zei. Arachne a continuat să se considere cea mai pricepută și a jignit-o pe bătrână, care, dezvăluindu-și adevărata identitate, a acceptat o întrecere cu tânăra fată.
Atena a țesut scena în care ea a obținut victoria asupra lui Poseidon, victorie care i-a inspirat pe locuitorii cetății Atena să își numească orașul după numele ei. O altă variantă spune că ea a reprezentat pe pânză pe cei doisprezece zei olimpieni, în toată măreția lor, iar în cele patru colțuri, patru scene în care muritorii care încearcă să-i sfideze pe zei sunt pedepsiți. În schimb, Arachne a scos la iveală scenele rușinoase ale zeilor, în special iubirile lui Zeus față de Leda, Danae sau Europa.
Chiar și Atena a fost impresionată de calitatea și perfecțiunea țesăturii Arachnei, însă ceea ce a înfuriat-o a fost subiectul pe care și l-a ales să îl redea pe pânză. Pierzându-și cumpătul, Atena a rupt țesătura rivalei sale și a lovit-o cu brutalitate. Simțindu-se neîndreptățită și rușinată de cele întâmplate, Arachne s-a spânzurat. Atenei i s-a făcut milă de dânsa și nu a lăsat-o să moară, preschimbând-o în păianjen, iar frânghia cu care se spânzurase în fir de păianjen”.
Mitul, în interpretarea lui Ovidius, vrea să egalizeze omul cu zeul sub ochiul artei. Din el a rămas, în limbajul tipografilor, cuvântul Colofon, va o mulțumire finală a autorului unei cărți pentru artiștii tipografi ce i-au pus-o în lumină; oricum, ca pentru niște ființe omenești. G. Călinescu interpretează, la rândul său, și distinge materialele puse la lucru, ne oferă alegerea între mătase și borangic. Oricum ar fi, trebuie să observăm că nu sunt diferențe opozabile net între una și alta – cel mult se poate vorbi de ceva frumos față de ceva și mai frumos. Vreau să spun că editorii lui Eminescu se întrec în credință între ei, iar micile diferențe n-au stricat niciodată fundamental receptarea mesajului poetului; altfel spus: poezia eminesciană a rezistat – și rezistă, încă – tratamentului cu „și mai frumos”, „și mai bine”, etc. Proba de foc nu se obține în această zonă – ci undeva mai alături, în palatul de gheață al gândirii unde adevărul e domn de necontestat. Restul e…mitologie, adică și nimfa Arahne și zeița Atena câștigă competiția cu altițe și bibiluri pe textul eminescian. Competiție la care G. Călinescu ne invită să asistăm calmi, liniștiți, de acord și cu mătasea – și cu borangicul…
Totuși, cum citim (înțelegem) portretul acesta al zeiței din Scrisoarea III : unele ediții au Părul ei cel negru’n valuri de mătasă se desprinde, altele Părul ei cel negru’ n valuri de mătasă se desprinde. Un bagatel, vom zice, un biet apostrof; dar prima dată apostroful leagă, a doua oară desface pentru că are spațiu alb după el (blanc îi zic tipografii; blancul este primul semn de punctuație, desparte cuvintele între ele). Prima formă este cea din Convorbiri literare, unde publică Eminescu poemul prima oară, iar cea de-a doua este din Timpul, unde tot poetul îl reia – deci este ultima sa voință editorială (publică). Așadar: părul ei cel negru se desprinde în valuri de mătasă, sau părul ei cel negru-în-valuri-de-mătasă, „negru mătăsos”, se desprinde ? Dacă poetul însuși ezită (sau revine), nouă ce ne rămâne de făcut?
Doar un singur lucru: să arătăm amândouă formele, să le comentăm/explicăm – lăsând publicul să aleagă între mătase și borangic. Adică: să știe că alege, așa cum autorul însuși a ales, să participe la „competiția” lui cu sine.
N. Georgescu
Cu aceasta ocazie salut cititorii Roncea.Ro si le urez “La Multi Ani!”.
Cum credeți că se va lămuri definitiv dacă Eminescu a fost sau nu ucis?
Constantin Barbu: Prin deshumare. Apoi rămășițele sale domnești să fie așezate într-un sicriu de argint, în vid, ca să reziste nealterate de aici înainte câteva secole. Așezate cum se cuvine într-o bisericuță, în vecinătatea căreia se va afla Catedrala Neamului. Eminescu va trebui să fie deshumat. După protocolul pe care l-am schițat în Memorialul Mihai Eminescu. Dacă va fi găsit martir, ne vom închina la el. Dacă nu va fi găsit martir, ne vom închina tot la el.
Eminescu a fost, între altele, diplomat, cifror, jurnalist diriguitor de politici şi opinii naţionale şi agent pentru Marea Unire a României, dacă ţinem cont că organizaţia secretă din care făcea parte, Societatea “Carpaţii”, urmărită atent de spionii Austro-Ungariei şi Imperiului Ţarist, avea ca deziderat militarea pentru unirea tuturor românilor în cuprinsul “Daciei Mari”.
Dincolo de orice exaltare, cercetările de astăzi ne arată fără putinţă de tăgadă că ultimii şase ani din viaţa lui Mihai Eminescu, de la arestarea sa abuzivă şi internarea cu forţa într-un sanatoriu cu regim de recluziune şi până la momentul uciderii sale – în acelaşi spital, “Caritatea”, al doctorului Şuţu -, Eminescu a trăit un martiraj continuu.
Este posibil ca Eminescu să fie primul jurnalist român devenit deţinut politic pentru opiniile sale necruţătoare faţă de trădători şi pus apoi în cămaşă de forţă, un model ulterior consacrat pe scară largă de regimul criminal sovietic. Şase ani de martiraj şi o moarte martirică, toate dovedite azi, pas cu pas, prin cercetările temeinice ale profesorilor Theodor Codreanu, Nae Georgescu, Ion Filipciuc, Constantin Barbu, academicienii Dimitrie Vatamaniuc şi Mihai Cimpoi, expertul în informaţii speciale Gheorghe Ene, jurnaliştii de investigaţie Ion Spânu şi George Roncea, cercetătorii Ovidiu Vuia, Călin Cernăianu şi Dan Toma Dulciu, între alţii.
Adevărurile Academicianului Vatamaniuc
“Eminescu nu a fost „nebun”, a avut o mare suferință a sufletului” – spune Dimitrie Vatamaniuc
Un singur exemplu care atestă că teoria nebuniei este falsă ne este oferit de profesorul Vatamaniuc: în această perioadă nebuloasă de “nebunie”, după revenirea de la clinica ”Ober Dobling” din Viena, Eminescu a fost încadrat la Iaşi la Biblioteca Universitară și a mai fost și profesor de germană. “Dar, acest ”nebun”, la Iași se apucă să traducă Gramatica sanscrită!” – exclamă academicianul. “Nici astăzi, la aproximativ o sută patruzeci de ani de la acele evenimente, ”Gramatica sanscrită” nu a fost tradusă în condiții mai bune decât a făcut-o Eminescu. Deci, sanscrita necesita un efort extraordinar. De la Iași, Eminescu a plecat la Botoșani la sora sa, unde a intrat iarăși în spital cu diagnosticul cel vechi și aici, doctorul Iszac l-a tratat cu mercur… Injecțiile cu mercur i-au fost aplicate luni de zile, tratament care i-a infectat organismul. Mercurul otrăvește organismul, iar acest fapt i-a înrăutățit starea de sănătate…
Păi dacă nouă ne dă cineva mercur, în numai o săptămână ne-ar termina. Eminescu a rezistat”.
Chiar eliminând total ipoteza asasinării lui Eminescu, moartea lentă la care a fost supus timp de şase ani, de la arestarea din 28 iunie 1883 – zi când este desfiinţată brutal şi Societatea “Carpaţii” -, la vârsta de 33 de ani, şi până la momentul în care îi este crăpat capul chiar când cânta “Deşteaptă-te, române!” – conform unui martor ocular –, pe 15 iunie 1889, se înscrie într-o perioadă de martiraj cu deznodământ fatitic.
Să-i dăm cuvântul tot academicianului Dimitrie Vatamaniuc, urmaşul lui Perpessicius, care studiază viaţa şi Opera lui Eminescu de exact 45 de ani şi care consideră că Eminescu a murit de fapt în urma tratamentului greşit:
“Problema bolii şi a morţii lui Eminescu a stat în atenţia medicilor Constantin Vlad, Ovidiu Vuia şi Ion Nica. Dificultăţile întâmpinate în demersul lor a constat în absenţa actelor medicale. „Diagnosticul” de alienaţie mentală a fost pus de Ecaterina Szöke Magyarosy, prima soţie a lui Slavici, care avea doar câteva clase primare, dacă le-o fi avut şi pe acelea, necum să fi fost medic. Maiorescu se face mare vinovat pentru că a luat de bun acest diagnostic şi l-a transmis, cu autoritatea sa, doctorului Alexandru Şuţu, acesta nemaiconsiderând necesar să îi găsească şi o explicaţie de natură organică. A apreciat drept suficient ceea ce i s-a transmis, aplicându-i vreme îndelungată, tratamentul cu injecţii cu mercur. Astfel, diagnosticului eronat i-a urmat un tratament greşit. Boala lui Eminescu a fost, cum rezultă din ultimele cercetări, depresia, iar moartea a survenit, printre altele şi ca urmare a acestui neadecvat tratament cu mercur. Eminescu a avut o condiţie fizică de invidiat dacă a reuşit să reziste, vreme îndelungată nefastului tratament… (…)
Condiţiile de fond ale canonizării sunt îndeplinite, conform cutumelor
Chiar şi înainte, în perioada cât a condus direcţiile presei româneşti, Eminescu a trăit adeseori într-un regim de sărăcie şi pustnicie citadină. A fost Eminescu un apărător al Ortodoxiei? Neîndoios! O demonstrează Părinţii Profesori Constantin Galeriu, Constantin Voicescu şi Ovidiu Moceanu sau Arhimandritul Mihail Daniliuc, Profesorii Theodor Codreanu şi Nae Georgescu, scriitoarea fostă deţinut politic Aspazia Oţel Petrescu, Dumitru Murăraşu, Ioan Alexandru, Maica Benedicta – Academician Zoe Dumitrescu Buşulenga, geniile româneşti Petre Ţuţea, Nichifor Crainic şi Mircea Eliade, între alţii. Să mai amintim şi că a strâns ajutoare pentru călugării români de la Sf. Munte Athos?… Dar cine altul a definit mai bine Biserica strămoşească: “mama poporului român”?!
„Biserica Lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat…”
Condiţii de canonizare sunt, între altele: pioşenia poporului faţă de cel ridicat la Ceruri, modul prin care a strălucit prin credinţă, prin trăire sau prin fapte care au atras proslăvirea lor de către Dumnezeu, puterea de a suferi moarte martirică, puterea de a apăra şi de a sluji cu devotament eroic credinţa şi Biserica Ortodoxă.
Acestea sunt, după părerea mea, doar câteva dintre motivele care permit instituirea de către Sfântul Sinod a unei Comisii de studii pentru cercetarea şi constatarea existenţei condiţiilor de fond a canonizării martirului Mihai Eminescu. Teologi şi profesori au datoria de a aprofunda această opinie pe care o formulez, în asentimentul multora, la 167 de ani de la naşterea Românului Absolut, cu dorinţa fierbinte ca Mihai Eminescu să străjuiască la 100 de ani de la Marea Unire într-o capelă specială din cadrul Catedralei Mânturii Neamului.
“Faptul că Mihai odihneşte în pământul Munteniei, părinţii lui, doi fraţi şi-o soră în Moldova, sora lui Aglae în Bucovina şi Matei în Ardeal, apare ca un simbol al unităţii indestructibile a neamului românesc”, scria nepotul său, Gheorghe Eminescu, el însuşi un fost deţinut politic, al regimului bolşevic.
“Pe ziua de Sfinţii Voievozi în anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamţu, la bolniţă, şi l-am spovedit şi l-am împărtăşit pe poetul M. Eminescu (…) Iar M. Eminescu era limpede la minte, numai tare posac şi trist. Şi mi-au sărutat mâna şi mi-au spus: Părinte, Să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mânăstire de maici, şi să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântă Lumină lină…”
Dacă nu se află la malul mării, măcar Lumină lină să asculte fratele nostru Mihai, zilnic, de la Catedrala Mântuirii Neamului…
PS: Mulţumesc pe această cale Patriarhiei Române pentru cadoul oferit de la început de an, un abonament la ziarul Lumina, care, cu adevărat, îmi luminează fiecare dimineaţă.
Adenda:
„Marţi, 16 iunie (*), se vor împlini 20 de ani de la moartea marelui poet şi cugetător Eminescu, care stăpâneşte şi astăzi inimile tinerimii noastre. Alţii vor scrie despre geniala sa activitate literară, noi vom reproduce cugetări şi fragmente din articolele politice pe care le-a publicat în Timpul în anii 1880 şi 1881, prorociri care s-au adeverit pe deplin şi care probează o pătrundere şi o prevedere fără seamăn. Nimeni n-a iubit şi nu s-a întristat mai mult ca el de neamul românesc de pretutindeni, nimeni nu a scris cu mai multă căldură pentru reînvierea şi păstrarea moravurilor bune strămoşeşti. Duşman neîmpăcat al vorbelor goale şi al şarlatanilor politici, el a biciuit cu cea mai mare asprime demagogia liberală, câştigul fără muncă şi onoarea fără talent. Preocupat de consolidarea reală şi temeinică a statului român, a apărat din convingere şi cu pricepere programul partidului conservator, fiind încredinţat că numai prin realizarea acestor idei putem ajunge la un program real.
Suflet mare, care te-ai zbuciumat şi ai suferit pentru toate păcătoşeniile noastre, apostol sfânt al neamului tău, trupul pământului ţi-a fost prea şubred, şi nu a putut conţine multă vreme focarul arzător şi dătător de lumină ce clocotea în tine. Prin moarte ai devenit martirul muncii şi al sărăciei, şi ai lăsat neamului nostru cea mai curată şi mai frumoasă glorie. (…) Prorocirile tale s-au îndeplinit. Statul român ajunsese la marginea prăpastiei. Am avut revolte sângeroase, însă, ca o pedeapsă dumnezeiască, ele au fost potolite cu cruzime de înşişi provocatorii lor. Demagogii biciuiţi de tine odinioară, cei fără caracter, fără cultură şi talent, prin tertipuri necinstite au devenit milionari şi spre ruşinea noastră conduc destinele acestei nenorocite ţări”.
Nicolae Filipescu, Epoca, 14 iunie 1909
(*) Data de 16 iunie a fiecărui an a fost considerată, până în perioada interbelică, zi comemorativă a lui Eminescu.
Ilie Torsan, profesor de matematică, 40 de ani în serviciile secrete româneşti, domeniul criptologiei. A ieşit la pensie cu gradul de general de brigadă. De atunci şi-a consacrat timpul unor studii excepţionale, descoperind numeroase texte criptate în literatura română. Aplecându-se în mod deosebit asupra lui Eminescu, generalul Torsan a reuşit să facă o serie de descoperiri aproape uimitoare, pentru profani, dintre care unele au fost folosite de către eminescologi şi cercetători reputaţi, ca profesorii Theodor Codreanu şi Nae Georgescu precum şi George Ene, Dan Toma Dulciu şi Ion Rogojanu. A scris peste 20 de cărţi pe aceste teme, dintre care oferim azi, aici, două, de referinţă: Mihai Eminescu – Investigaţie Criptologică şi Mihai Eminescu Documente… si Enigmele lor (disponibile mai jos, de la Scribd, via Dan Toma Dulciu). Cunoscutul bibliofil care a descoperit şi primul film documentar despre Eminescu,Ion C. Rogojanu, afirmă că formula pe care a găsit-o profesorul Ilie Torsan pentru a “sparge” textele cu cifru ale unor mari poeţi români, îndeosebi ale lui Eminescu, poate fi denumită „Teorema Torsan cu privire la aplicaţiile şirurilor Fibonacci în domeniul Poeziei”. Ilie Torsan consideră că a identificat în scrierile lui Eminescu folosirea de către acesta a şirurilor lui Leonardo Pisano Fibonacci (1175 – 1240), considerat cel mai mare matematician pe care l-a dat Occidentul creştin până în secolul al 18-lea, după cum îl prezintă profesorul de criptologie. Mai mult: Eminescu nu numai scria dar şi vorbea criptat, după cum se relevă din spusele sale dramatice, înregistrate de fiica lui Titu Maiorescu pe peronul Gării de Nord, la momentul în care Eminescu este expediat de Titu Maiorescu la sanatoriul Ober-Döbling (demonstraţia mai jos).
Despre toate acestea şi multe altele puteţi afla chiar de la generalul Ilie Torsan, care a acordat un video-interviu portalului Ziaristi Online, în exclusivitate.
Matematicianul şi profesorul de criptologie cu grad de general de brigadă Ilie Torsan, relevă într-o demonstraţie ştiinţifică exemplară codul folosit de Eminescu pentru a arată că ştie cine sunt cei care îl “sacrifică”.
La două zile după semnarea Tratatului secret dintre Regatul Român şi Imperiul Austro-Ungar (octombrie 18/30 1883), Eminescu este trimis la sanatoriul Ober-Döbling, la Viena, arată discipolul lui Constantin Noica, profesorul Constantin Barbu, în articolul “Eminescu – Istorisirea celei mai cumplite crime din Istoria Romaniei (Revista Tribuna, Nr 249, 16-31 ianuarie 2013 PDF). “În Gara de Nord, pe peronul gării îl conduc Titu Maiorescu şi fiica sa, Livia Maiorescu Dymsza. Dintr-un fragment de scrisoare, păstrat miraculos – disponibil la sursa citată -, aflăm ce s-a întâmplat pe peronul Gării de Nord”: “Când ne apropiarăm de cupeu, păzitorul deschise fereastra. Eminescu întinse îndată mâinile afară, se puse la fereastră şi, făcându-şi un “ochian” din degetul cel gros şi din arătătorul ambelor mâini ce-l ţinea la ochi şi râzând foarte înveselit, spuse lui papa: “Dr. Robert Mayer, marele moment, o conspiraţie şi colo marea domnişoară”; apoi scuipă de câteva ori, începu să râdă şi se aşeză. Păzitorul ridică geamul şi E. continuă să vorbească, scuipă apoi de două ori în geam. În momentul plecării îl nelinişti flueratul şi sunatul şi începu să strige Argus, nu se ridică însă de pe canapea.”
Ei bine, specialistul serviciilor secrete româneşti Ilie Torsan decriptează fraza pe baza unui cod folosit şi în cazul interogatoriului lui Eminescu, cu un rezultat care îţi dă fiori: “Maiorescu, Marele Mason… “. Iar numele zeului cu 1000 de ochi devine “Ateul!” şi, în acelaşi timp, “O ştiu!”. Iata cheia spartă:
Ziua de 28 iunie in istoria Romaniei este cel putin de doua ori fatidica: reprezinta ziua ultimatumului sovietic asupra Basarabiei, in 1940, cat si ziua in care Eminescu a fost eliminat din viata publica printr-o asa-numita moarte civila, executata in mod eminamente ocult la 28 iunie 1883.
Anexarea Basarabiei şi a Nordului Bucovinei a fost concepută şi realizată de comandamentul politic şi militar sovietic ca o operaţiune militară de ocupare a acestor teritorii, iar regimul terorii în masă instaurat în urma acestui act a fost unul al ocupantului şi nu al „eliberatorului” sovietic.
„- Panule, ştii tu cã în lumea asta nu este nimic mai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui, tot, tot, este un şir neîntrerupt de martiri.” – Mihai Eminescu (Gh. Panu, “Amintiri de la Junimea din Iaşi“, Edit. Adevãrul, Bucureşti, 1908 via Theodor Codreanu, “Dubla sacrificare a lui Eminescu“)
“Oamenii politici ai roşilor nu au nici o pricepere pentru cestiuni naţionale, n-au avut-o înlăuntru, n-o au în afară: Fraza au repetat-o pururea: vorba naţionalitate au fost înscris-o pe drapelul lor; esenţa însă n-au înţeles-o nicicând. De vorbă s-au servit gonind popularitate, dar în faptă s-au dovedit a fi intelectual străini, a nu pricepe nimic din tot ce constituie viaţa proprie a unei naţionalităţi. Despreţuind biserica noastră naţională şi înjosind-o, atei şi francmasoni cum sunt toţi, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta naţională; dispreţuind limba prin împestriţări şi prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; despreţuind datinele drepte şi vechi şi introducând la noi moravurile statelor în decadenţă, ei au modificat toată viaţa noastră publică şi privată în aşa grad încât românul ajunge a se simţi străin în ţara sa proprie.” –
Pe 15 aprilie a.c., Muzeul Literaturii Romane – Iasi a dat publicitatii un document descoperit in arhivele sale, semnat de 12 literati ai sfarsitului de secol 19, intre care si Ion Creanga. Institutia l-a intitulat pe pagina sa de internet “un juramant misterios”. Diverse personaje au inceput deja sa acrediteze ideea ca ar fi un juramant masonic. Nu este. Il redau pentru a intra direct in subiect:
„Jur pe onoare și conștiință.
Mă leg pe suflet și pe Dumnezeu
Să lucrez din toată inima pentru ridicarea
neamului românesc
Să respect și să execut toate hotărârile luate de comitetul
din care fac parte.
Și să păzesc secret absolut.
Așa să-mi ajute Dumnezeu și Sfânta Cruce”.
In aceeasi zi de 15, spre seara, corespondentul local al ziarului Adevarul l-a prezentat putin grabit – sau poate editorii de la Bucuresti? – sub titlul “Document de arhivă descoperit la Iaşi. Opt mari oameni de cultură jură să execute hotărârile unui comitet misterios”. Nu sunt 8, sunt 12. Intre acestia, prin semnaturile care au fost descifrate, sunt urmatorii: Ion Creanga, N. Culianu, N. Gane, A. Lambrior, A.C. Şendrea, I. A. Darzeu, C. Corjescu, D.A. Anghel, unii din ei membri ai Junimii dar si ai Lojei masonice “Steaua Romaniei”.
Cine sunt acestia: N. Culianu (1834-1915) a fost matematician şi astronom, membru al Societăţii Junimea şi al Academiei Române, rector al Universităţii din Iaşi (1880 până în 1898), iniţiat în loja masonică „Steaua României”. N. Gane (1828-1916) a fost scriitor, magistrat, avocat şi om politic, ministru, membru fondator al Societăţii Junimea, membru al Academiei Române, iniţiat în loja masonică „Steaua României”. A. Lambrior (1845-1883) a fost filolog şi profesor, membru al Societăţii franceze de lingvistică, al Societăţii Junimea şi membru corespondent al Academiei Române, venerabil al unei loji masonice din Iaşi. A.C. Şendrea a fost un jurist de excepţie, profesor la Facultatea de Drept a Universităţii ieşene, membru al Societăţii Junimea. I.A Darzeu a fost învăţător, un remarcabil pedagog, autor de manuale şcolare, membru al Societăţii Junimea. I. Creangă (1837-1889, foto dreapta) a fost preot, scriitor, membru al Societăţii Junimea, clasic al literaturii române, prieten cu Eminescu, pe care il insoteste si prin moarte, in acelasi an cu “omul deplin al culturii romanesti”, jurnalistul militant pentru proiectul “Dacia Mare”.
Din partea Muzeului ni se explica: “Textul la care ne referim, prin totalitatea elementelor sale, se înscrie în categoria jurămintelor de credință față de patrie și popor, având însă un mare neajuns: sunt absente indiciile lămuritoare cu privire la organizația căreia i-ar aparține misteriosul Comitet ale cărui hotărâri urmează să fie respectate și executate.
Fiind vorba, de personalități cunoscute ale culturii românești, majoritatea afiliați Societății Junimea, am fi tentați să ne gândim la o organizație a francmasoneriei. Ne oferă însă un contra-argument puternic prezența iscăliturii lui Ion Creangă – care, se știe cu certitudine, nu a fost francmason.
Singurul indiciu cu privire la datarea documentului este furnizat de Al. Lambrior, care a decedat în anul 1883. Deci înscrisul este anterior acestui an. Oricum, având în vederea statutul moral și profesional al celor care semnează succintul manuscris, putem considera că aceștia și-au respectat jurământul. Semnatarii însă au reușit, fără îndoială „să păzească secret absolut”, cu privire la forma lor de organizare, după cum s-au și angajat”, a declarat cercetătorul științific la Muzeul Literaturii Române Iași, Dr. Dan Jumară.
Cu toate acestea, intr-un al doilea articol, aparut a doua zi in Adevarul, respectiv pe 16 aprilie, scriitorul iesean Liviu Antonesei, autor PoliRom si membru al “PEN Club”, sustine: “Acest document arată, fără îndoială, ca un jurământ de tip masonic. Eu sunt convins de acest aspect în proporţie de 99,95%. Important este, mai ales, prin faptul că ne arată că ceea ce ştiam noi, la suprafaţă, despre Junimea, era dublat de o activitate dacă nu secretă, atunci cel puţin discretă“. Formularea manipulatorie a profesorului de psihologie-sociologie iesean lasa de inteles, in “proportie de 99,95%”, ca juramantul “de tip” masonic ar fi chiar masonic. In fapt este, in primul rand, un juramant de credinta fata de tara si neam, sustinut intr-un comitet cu caracter secret. Este o exagerare cumplita sa spui ca orice organizatie secreta ar fi “in proportie de 99,95%” “de tip masonic”. Nu. Ar insemana ca si SRI-ul sau orice alt serviciu secret din lume, unde se depune un juramant similar, sa fie masonic, “in proportie de 99,95%”. De fapt, elemente izbitoare ale legamantului semnat de Ion Creanga vin in contradictie cu orice “juramant de tip masonic”, cum sunt convins ca stie profesorul Universitatii „Al.I. Cuza” din Iasi.
Iata cateva:
– Nu exista referiri la “Marele Arhitect al Universului” sau la “Gloria” lui;
– Nu exista simbolistica masonica;
– Nu sunt mentionate conceptele masonice de “libertate, egalitate, fraternitate”;
– Nu este mentionata nici o loja;
– Nu exista vreo referire la vreun grad sau vreo initiere;
– Nu exista practic nici o terminologie masonica;
– Nu exista nici o referire la repercusiunile drastice in cazul tradarii juramantului, specifice juramintelor masonice ale epocii.
Mai mult, masonii nu invoca Sfanta Cruce! Spre edificare, un exemplu de juramant masonic disponibil pe internet este cel alaturat.
Mai concret, in proportie de 100%, nu este nimic care sa para macar de sorginte masonica in acest juramant.
In plus, intre semnatari se regasesc membri a cel putin alte doua loje masonice, dintre care cea mai cunoscuta este “Steaua Romaniei”. Ori aceasta are un juramant al ei propriu care nu are nici o legatura cu vreun “comitet”. Spre edificarea profesorului iesean o sa public un astfel de juramant din epoca, aflat acum la Arhivele Nationale. Pana atunci putem sa facem deosebirea intre juramantul Comitetului din care facea parte Creanga cu un juramant masonic prezent intr-un studiu oficial al Bisericii Ortodoxe Romane, semnat de IPS Nicolae:
Iata juramantul prestat de ucenicul Francmasoneriei ioanite: “Jur inaintea Marelui Arhitect al pamantului ca nu voi descoperi nimic, nici prin semne, gesturi sau altceva ce poate descoperi si indica ceva ce nu trebuie descoperit. In caz de calcare a juramantului primesc sa mi se taie beregata, sa mi se scoata ochii, sa mi se gaureasca pieptul, sa mi se smulga inima, sa mi se scoata maruntaiele din trup, sa se arda, sa se prefaca in cenusa si sa se arunce in fundul marii sau sa se imprastie in cele patru vanturi pe fata pamantului”.
No comment 🙂 …
Avand in vedere ca ne aflam in perioada de dupa Razboiul de Independenta, cand incercarile coerente pentru Marea Unire se manifestau in conditii mai speciale, ipoteza noastra de lucru, pe care o transmitem, spre aprofundare, si cercetatorilor Muzeului Literaturii Romane-Iasi, este urmatoarea: posibilitatea ca acest Comitet sa fie parte a uneia dintre organizatiile secrete gandite de Mihai Eminescu sau din care chiar facea parte bunul prieten al lui Ion Creanga.
Ne referim la: 1. Societatea “Carpatii”– a carei activitate secreta pentru unirea tuturor romanilor in hotarele “Daciei Mari” era urmarita atent de serviciile de informatii ale imperiilor tarist si austro-ungar, dupa cum o dovedesc documentele de arhiva, in special notele informative transmise la Viena de catre baronul Von Mayr – ; 2. Societatea “Balcanii” – a romanilor din intreg spatiul balcanic; 3. Societatea secreta “Matei Basarab”.
“In mss. 2263, f. 44r, vorbeste de douã societãti „a tuturor românilor, veniti în tarã”: Carpatii si Balcanii 204. Prima, stim cã s-a înfiintat la 24 ianuarie (zi nu întâmplãtor aleasã) 1882. Dar Eminescu voia una si mai cuprinzãtoare, de tip francmasonic, cu numele lui Matei Basarab, ultimul nume de domnitor pronuntat de el înainte de moarte, cu care s-a si identificat: „O organizare între Români asemenea societăţii francmasonilor şi Iezuiţilor – ca a bisericii catolice. Pretutindenea oameni omenosi (*), care să ţie registru de tot sufletul românesc. Cel slab trebuie încurajat şi lăudat pentru ca să devie bun; trebuie trezită deşărtăciunea lui, decorat la nevoie; trezite mii de sperante in el, in caz de enorma nevoie ajutat chiar. Să se simtă că Soc. Matei Basarab reprezintă o putere enormă” 205.” Tinta, adauga profesorul Codreanu: unirea tuturor românilor si „Emanciparea economicã si intelectualã a întregului popor românesc” 206.
Notele sunt urmatoarele: 204 – Cf. M. Eminescu, Opere, XIII, Edit. Academiei, Bucuresti, 1985, p. 381. Lectiunea gresita a editorilor care considerã cã e vorba de o singurã societate, a fost corectatã de Ion Filipciuc (v. O paginã eminescianã ineditã?, în “Poesis”, Satu Mare, noiembrie-decembrie 1997); 205 – Ibidem, p. 379; 206 – Ibidem, p. 371.
Iata si fila de manuscris (Mss. 2257, f.246) pe care o public in premiera online (nu inteleg de ce Academia Romana nu a transpus online pana acum toate manuscrisele eminesciene!):
Profesorul Codreanu mai arata, in continuarea expunerii pe aceasta tema, ca “Vlahutã, unul dintre putinii care au încercat sã înteleagã tragedia poetului, a mãrturisit cã, vizitându-l la sanatoriul dr. Sutu, Eminescu i-a spus „cu un ton important despre un plan al lui de reorganizare socialã, la care se gândeste demult, o lucrare colosalã, care-l munceste si îi dã nopti de insomnie si dureri de cap ucigase”.
Sa fie, oare, acest juramant asumat si de prietenul lui Mihai Eminescu, Ion Creanga, dat in cadrul Societatii “Matei Basarab” – “o organizare intre romani”, pentru romani? Activitate care este posibil sa le fi atras ambilor camarazi sfarsitul, oarecum, similar (sa remarcam coincidenta perioadei in care ambii membri ai unor organizatii secrete “pentru ridicarea neamului romanesc” au iesit din spatiul public, pana la moarte: 1883 – 1889, perioada cand, dupa cum spune Eminescu, a fost “un mort viu”)? Este o ipoteza care, cred eu, merita investigata!
Lucrarea profesorului Theodor Codreanu despre drama sacrificarii jurnalistului nationalist Mihai Eminescu este axata pe declaratia acestuia – de dupa arestarea si internarea fortata din 1883, care l-a transformat in cel mai mare detinut politic al istoriei romanesti -, facuta junimistului Petre Missir, caruia Eminescu i se confesa în mai 1884 ca el este „ein aufgegebener Mensch” (“un om sacrificat”!).
Daca termenul are o trimitere masonica, atunci referirea la Matei Basarab din interogatoriul analizat de profesorul Nae Georgescu in Texte cu cifru privitoare la biografie lui Mihai Eminescu, interogatoriu despre care se afirma ca a fost contrafacut de masoni, are o cu totul alta semnificatie, care vorbeste despre o posibila razbunare masonica asupra lui Eminescu. Matematicianul si profesorul de criptologie cu grad de general Ilie Torsan, releva intr-o demonstratie stiintifica exemplara codul folosit de Eminescu pentru a arata ca stie cine sunt cei care il “sacrifica”.
La doua zile dupã semnarea Tratatului secret dintre Regatul Român si Imperiul Austro-Ungar (octombrie 18/30 1883), Eminescu este trimis la sanatoriul Ober-Döbling, la Viena, arata discipolul lui Constantin Noica, profesorul Constantin Barbu, in articolul “Eminescu – Istorisirea celei mai cumplite crime din Istoria Romaniei (Revista Tribuna, Nr 249, 16-31 ianuarie 2013 PDF). “În Gara de Nord, pe peronul gãrii îl conduc Titu Maiorescu si fiica sa, Livia Maiorescu Dymsza. Dintr-un fragment de scrisoare, pãstrat miraculos – disponibil la sursa citata -, aflãm ce s-a întâmplat pe peronul Gãrii de Nord”: “Când ne apropiarãm de cupeu, pãzitorul deschise fereastra. Eminescu întinse îndatã mâinile afarã, se puse la fereastrã si, fãcându-si un “ochian” din degetul cel gros si din arãtãtorul ambelor mâini ce-l tinea la ochi si râzând foarte înveselit, spuse lui papa: “Dr. Robert Mayer, marele moment, o conspiratie si colo marea domnisoarã”; apoi scuipã de câteva ori, începu sã râdã si se asezã. Pãzitorul ridicã geamul si E. continuã sã vorbeascã, scuipã apoi de douã ori în geam. În momentul plecãrii îl nelinisti flueratul si sunatul si începu sã strige Argus, nu se ridicã însã de pe canapea.”
Ei bine, specialistul serviciilor secrete romanesti Ilie Torsan decripteaza fraza pe baza unui cod folosit si in cazul interogatoriului lui Eminescu, cu un rezultat care iti da fiori: “Maiorescu, Marele Mason… “. Iar numele zeului cu 1000 de ochi devine “Ateul!” si, in acelasi timp, “O stiu!”. Iata cheia sparta:
Adenda: Tot Adevarul reproduce de la Muzeul Literaturii Romane – Iasi o fotografie nu tocmai inedita dar foarte frumoasa cu A.C. Cuza, Ion Creanga si N.A. Bogdan. Ce remarc eu este similitudinea pozitionarii celor trei dintr-o alta fotografie, reprodusa, din pacate la o calitate slaba, in memoriile lui AC Cuza aparute sub titlul “Insemnari din viata si documente omenesti”, Editura Oscar Print, 2011. Iat-o:
Incheiere de Joia Mare:
“Nazarineanul, dulce, în deal, îşi are casa (Dealului Mitropoliei – n.m.)
Işi poart[‘] bătrânul rabbin Berlicoco perciunii/
Versiune: S’adună francmasonii, şi fiii periciunii
Işi strânge corifeii şi secta lui hidoasă,
Acolo fac contorul comediei ş’a minciunii
Calomniei, vânzării, făţarnică grimasă (70)
Alăturea cu crucea, cu moaştele din templu
De uri şi infamie sunt stâlpi şi [sunt] exemplu
Biserica-i tr’o parte, negrită şi străveche
Bordel dă conştiinţe făcură ei alături
O Crist, cum nu mai vii cu biciul, cu reteveiul (75)
Hidoasele fiinţe ca cojile să-i mături
Să pui să se citească molitve ‘ndelungate
In curte, ‘n tâmple, trepte şi treceri, pe de lături
Să iasă negrul spirit, hidoasa pocitură
Ce ‘n cap cloceşte acolo sămânţa lui de ură (80)
Mihai Eminescu – Ms.-ul 2260,103. f1) 2261,157—168
“Hidoasa pocitura” este C. A. Rosetti, initiat in masonerie la Paris, fost primar al Capitalei, presedinte al Camerei Deputatilor si apoi ministru de Interne in perioada scrierii de mai sus, ministru al Cultelor in primul guvern al lui Carol I (Sursa)
Si, pentru final, o Nota informativa catre Franz Josef in care se ofera si stampila cu motto-ul Societatii secrete “Carpatii”: “Noi prin Noi”
E prea devreme pentru a sti cum se va incheia acest episod al prelungitei crize ucrainene, dar e clar ca ziua ca prin aceasta criza – fie ea indusa sau doar imprevizibila – , a carei principala victima e, desigur, statul independent ucrainean, au de pierdut enorm, ca prestigiu in fata lumii, si Occidentul, cu institutiile sale NATO si UE, si Statele Unite.
Pe de o parte, relocarea grupării teroriste MEK în unele dintre țările europene ar putea avea consecințe grave în ceea ce privește securitatea cetățenilor europeni. Pentru o mai bună înțelegere a acestei amenințări, trebuie cercetat cu atenție trecutul prezenței neoficiale a acestei grupări într-unele dintre țările europene.
Dr. George Ene, un profesionist al informatiei, a reusit sa concentreze in paginile cartii sale, pe langa analizele la obiect asupra aspectelor de securitate si siguranta nationala, aproape toate documentele descoperite pana acum privind urmarirea jurnalistului si militantului pentru Dacia Mare, Mihai Eminescu, in special de catre serviciile secrete ale Austro-Ungariei.
”Partidul Național Liberal nu a încurajat niciodată cenzura și nu își va schimba niciodată viziunea în ceea ce privește această practică ce nu are nimic în comun cu un partid cu doctrină liberală. PNL este împotriva oricărei acțiuni menite să îngrădească dreptul la libertatea de exprimare, ceea ce presupune libertatea de a căuta, de a primi și de a răspândi informații și idei de orice fel, indiferent de frontiere, sub forma orală, scrisă, tipărită ori artistică sau prin orice alt mijloc.”
Radu Călin Cristea o ia de la capăt: să nu discutăm despre cenzură. Mai pierdem un sfert de oră. Trecem peste obsesia cu ignorarea cenzurii. Încearcă altă variantă. Ceva la care se pricepe cel mai bine de când a venit în CNA: pledarea cauzei posturilor pe care le protejează fățiș. Am mai spus-o, o repet: e mai priceput decât reprezentanții posturilor care-și apără cauza. Prima opțiune: Antena 3. Acum e rândul TVR.
Desigur, daca Stelian Tanase argumenta ca a oprit serialul „Mostenirea clandestina” ca nefiind viabil artistic, estetic, il credeam, dar ca e securistic si face propaganda comunista nu ma convinge, e o acuza prea gogonata. Nici grandguignolul Plesu n-ar fi in stare de asa o prostie.
Semnalam anchetele unui coleg de presa, Daniel Befu, care merita cel putin un premiu de jurnalism: Premiul pentru Curaj. Daniel Befu a lansat luna trecuta un blog dupa ce o serie de investigatii i-au fost ciuntite, obliterate sau cenzurate de la publicare.
“Eminescu – securitatea şi siguranţa naţională a României”, lucrarea lui George Ene publicata de Editura Eikon si disponibila in Bucuresti la Libraria Mihai Eminescu este cartea care lipsea din panoplia miilor de lucrari aparute despre Eminescu. Dr. George Ene, un profesionist al informatiei, a reusit sa concentreze in paginile cartii sale, pe langa analizele la obiect asupra aspectelor de securitate si siguranta nationala, aproape toate documentele descoperite pana acum privind urmarirea jurnalistului si militantului pentru Dacia Mare, Mihai Eminescu, in special de catre serviciile secrete ale Austro-Ungariei. “Eminescu – securitatea şi siguranţa naţională a României” este o lucrare exceptionala despre care se vor scrie multe. Noi publicam astazi doar un semnal despre lansare, insotit de discursurile filmate ale profesorilor prezenti, urmand sa revenim cu detalii specioase, foste documente secrete aflate odinioara pe masa lui Franz Josef si un interviu cu autorul, dr. George Ene, caruia ii multumim pentru munca sa deosebita.
Personalităţi care au promovat publicistica lui Mihai Eminescu, premiate de Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România
Personalităţi care au promovat publicistica lui Mihai Eminescu au fost premiate, vineri, 28 iunie 2013, la Muzeul Naţional al Literaturii Române, de Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România (UZPR).
“Eminescu a fost un mare ziarist şi breasla aceasta a presei îşi trage seva şi din ceea ce a lăsat el. Eminescu este, într-un fel, părintele breslei noastre”, a declarat preşedintele UZPR, Doru Dinu Glăvan. El a amintit că pe 28 iunie 1883 publicistul Eminescu a fost “izgonit” din redacţia “Timpul”.
“Dedic acest premiu Părintelui Iustin Pârvu, care a plecat la ceruri acum 12 zile. Lui îi datorez faptul că sunt aici, pentru că în momentul în care am fost eliminat din presa centrală – asa-zisa “de partide si de state”, pentru ca acum e vorba de mai multe state care guverneaza presa din Romania – m-am dus la dânsul şi voiam să las presa, dar el m-a obligat să nu abandonez presa, mi-a interzis să o abandonez si m-a indemnat să merg înainte”, a declarat jurnalistul Victor Roncea.
Cu prilejul acordării premiilor UZPR a fost lansat volumul “O zi din viaţa lui Eminescu”, semnat de Nicolae Georgescu, ce descrie ultima zi a lui Mihai Eminescu în redacţia “Timpul”.
Dupa cum am spus si in cadrul manifestarii de exceptie de la Muzeul Literaturii Romane, trebuie amintit si faptul ca fratelui meu, ziaristul George Roncea, i se datoreaza “instigarea” profesorului Nae Georgescu la redescoperirea publica a lui Eminescu – jurnalistul. Campania lansata de Civic Media in urma cu cinci ani – prin ziarele la care lucram, Atac si Ziua – a prins roade si astazi, dupa zeci si zeci de ani de negura, ies la lumina nenumarate date ascunse despre viata si moartea lui Eminescu. Trebuie sa le multumim tuturor celor care rostesc raspicat adevarul despre Eminescu, Adevarul lui Eminescu. Doamne, ajuta!