Posts Tagged ‘Gheorghe Ene’

De ce trebuie canonizat Mihai Eminescu. Strămutarea sa la Catedrala Mântuirii Neamului, “un simbol al unităţii indestructibile a neamului românesc”

Cum credeți că se va lămuri definitiv dacă Eminescu a fost sau nu ucis?

Constantin Barbu: Prin deshumare. Apoi rămășițele sale domnești să fie așezate într-un sicriu de argint, în vid, ca să reziste nealterate de aici înainte câteva secole. Așezate cum se cuvine într-o bisericuță, în vecinătatea căreia se va afla Catedrala Neamului. Eminescu va trebui să fie deshumat. După protocolul pe care l-am schițat în Memorialul Mihai Eminescu. Dacă va fi găsit martir, ne vom închina la el. Dacă nu va fi găsit martir, ne vom închina tot la el.

(Craiova, 3 decembrie 2013,  via Ziaristi Online)

Eminescu a fost, între altele, diplomat, cifror, jurnalist diriguitor de politici şi opinii naţionale şi agent pentru Marea Unire a României, dacă ţinem cont că organizaţia secretă din care făcea parte, Societatea “Carpaţii”, urmărită atent de spionii Austro-Ungariei şi Imperiului Ţarist, avea ca deziderat militarea pentru unirea tuturor românilor în cuprinsul “Daciei Mari”.

Dincolo de orice exaltare, cercetările de astăzi ne arată fără putinţă de tăgadă că ultimii şase ani din viaţa lui Mihai Eminescu, de la arestarea sa abuzivă şi internarea cu forţa într-un sanatoriu cu regim de recluziune şi până la momentul uciderii sale – în acelaşi spital, “Caritatea”, al doctorului Şuţu -, Eminescu a trăit un martiraj continuu.

Este posibil ca Eminescu să fie primul jurnalist român devenit deţinut politic pentru opiniile sale necruţătoare faţă de trădători şi pus apoi în cămaşă de forţă, un model ulterior consacrat pe scară largă de regimul criminal sovietic. Şase ani de martiraj şi o moarte martirică, toate dovedite azi, pas cu pas, prin cercetările temeinice ale profesorilor Theodor Codreanu, Nae Georgescu, Ion Filipciuc, Constantin Barbu, academicienii Dimitrie Vatamaniuc şi Mihai Cimpoi, expertul în informaţii speciale Gheorghe Ene, jurnaliştii de investigaţie Ion Spânu şi George Roncea, cercetătorii Ovidiu Vuia, Călin Cernăianu şi Dan Toma Dulciu, între alţii.

Adevărurile Academicianului Vatamaniuc

“Eminescu nu a fost „nebun”, a avut o mare suferință a sufletului” – spune Dimitrie Vatamaniuc

Un singur exemplu care atestă că teoria nebuniei este falsă ne este oferit de profesorul Vatamaniuc: în această perioadă nebuloasă de “nebunie”, după revenirea de la clinica ”Ober Dobling” din Viena, Eminescu a fost încadrat la Iaşi la Biblioteca Universitară și a mai fost și profesor de germană. “Dar, acest ”nebun”, la Iași se apucă să traducă Gramatica sanscrită!” – exclamă academicianul. “Nici astăzi, la aproximativ o sută patruzeci de ani de la acele evenimente, ”Gramatica sanscrită” nu a fost tradusă în condiții mai bune decât a făcut-o Eminescu. Deci, sanscrita necesita un efort extraordinar. De la Iași, Eminescu a plecat la Botoșani la sora sa, unde a intrat iarăși în spital cu diagnosticul cel vechi și aici, doctorul Iszac l-a tratat cu mercur… Injecțiile cu mercur i-au fost aplicate luni de zile, tratament care i-a infectat organismul. Mercurul otrăvește organismul, iar acest fapt i-a înrăutățit starea de sănătate…

Păi dacă nouă ne dă cineva mercur, în numai o săptămână ne-ar termina. Eminescu a rezistat”.

Chiar eliminând total ipoteza asasinării lui Eminescu, moartea lentă la care a fost supus timp de şase ani, de la arestarea din 28 iunie 1883 – zi când este desfiinţată brutal şi Societatea “Carpaţii” -, la vârsta de 33 de ani, şi până la momentul în care îi este crăpat capul chiar când cânta “Deşteaptă-te, române!” – conform unui martor ocular –, pe 15 iunie 1889, se înscrie într-o perioadă de martiraj cu deznodământ fatitic.

Să-i dăm cuvântul tot academicianului Dimitrie Vatamaniuc, urmaşul lui Perpessicius, care studiază viaţa şi Opera lui Eminescu de exact 45 de ani şi care consideră că Eminescu a murit de fapt în urma tratamentului greşit:

“Problema bolii şi a morţii lui Eminescu a stat în atenţia medicilor Constantin Vlad, Ovidiu Vuia şi Ion Nica. Dificultăţile întâmpinate în demersul lor a constat în absenţa actelor medicale. „Diagnosticul” de alienaţie mentală a fost pus de Ecaterina Szöke Magyarosy, prima soţie a lui Slavici, care avea doar câteva clase primare, dacă le-o fi avut şi pe acelea, necum să fi fost medic. Maiorescu se face mare vinovat pentru că a luat de bun acest diagnostic şi l-a transmis, cu autoritatea sa, doctorului Alexandru Şuţu, acesta nemaiconsiderând necesar să îi găsească şi o explicaţie de natură organică. A apreciat drept suficient ceea ce i s-a transmis, aplicându-i vreme îndelungată, tratamentul cu injecţii cu mercur. Astfel, diagnosticului eronat i-a urmat un tratament greşit. Boala lui Eminescu a fost, cum rezultă din ultimele cercetări, depresia, iar moartea a survenit, printre altele şi ca urmare a acestui neadecvat tratament cu mercur. Eminescu a avut o condiţie fizică de invidiat dacă a reuşit să reziste, vreme îndelungată nefastului tratament… (…)

Nu este doar Maiorescu vinovat, e un întreg cerc vicios.“, conchide academicianul.

Condiţiile de fond ale canonizării sunt îndeplinite, conform cutumelor

Chiar şi înainte, în perioada cât a condus direcţiile presei româneşti, Eminescu a trăit adeseori într-un regim de sărăcie şi pustnicie citadină. A fost Eminescu un apărător al Ortodoxiei? Neîndoios! O demonstrează Părinţii Profesori Constantin Galeriu, Constantin Voicescu şi Ovidiu Moceanu sau Arhimandritul Mihail Daniliuc, Profesorii Theodor Codreanu şi Nae Georgescu, scriitoarea fostă deţinut politic Aspazia Oţel Petrescu, Dumitru Murăraşu, Ioan Alexandru, Maica Benedicta – Academician Zoe Dumitrescu Buşulenga, geniile româneşti Petre Ţuţea, Nichifor Crainic şi Mircea Eliade, între alţii. Să mai amintim şi că a strâns ajutoare pentru călugării români de la Sf. Munte Athos?… Dar cine altul a definit mai bine Biserica strămoşească: “mama poporului român”?!

„Biserica Lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat…”

Condiţii de canonizare sunt, între altele: pioşenia poporului faţă de cel ridicat la Ceruri, modul prin care a strălucit prin credinţă, prin trăire sau prin fapte care au atras proslăvirea lor de către Dumnezeu, puterea de a suferi moarte martirică, puterea de a apăra şi de a sluji cu devotament eroic credinţa şi Biserica Ortodoxă.

Acestea sunt, după părerea mea, doar câteva dintre motivele care permit instituirea de către Sfântul Sinod a unei Comisii de studii pentru cercetarea şi constatarea existenţei condiţiilor de fond a canonizării martirului Mihai Eminescu. Teologi şi profesori au datoria de a aprofunda această opinie pe care o formulez, în asentimentul multora, la 167 de ani de la naşterea Românului Absolut, cu dorinţa fierbinte ca Mihai Eminescu să străjuiască la 100 de ani de la Marea Unire într-o capelă specială din cadrul Catedralei Mânturii Neamului.

“Faptul că Mihai odihneşte în pământul Munteniei, părinţii lui, doi fraţi şi-o soră în Moldova, sora lui Aglae în Bucovina şi Matei în Ardeal, apare ca un simbol al unităţii indestructibile a neamului românesc”, scria nepotul său, Gheorghe Eminescu, el însuşi un fost deţinut politic, al regimului bolşevic.

“Pe ziua de Sfinţii Voievozi în anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamţu, la bolniţă, şi l-am spovedit şi l-am împărtăşit pe poetul M. Eminescu (…) Iar M. Eminescu era limpede la minte, numai tare posac şi trist. Şi mi-au sărutat mâna şi mi-au spus: Părinte, Să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mânăstire de maici, şi să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântă Lumină lină…”

Dacă nu se află la malul mării, măcar Lumină lină să asculte fratele nostru Mihai, zilnic, de la Catedrala Mântuirii Neamului…

Victor Roncea

PS: Mulţumesc pe această cale Patriarhiei Române pentru cadoul oferit de la început de an, un abonament la ziarul Lumina, care, cu adevărat, îmi luminează fiecare dimineaţă.

Adenda:

„Marţi, 16 iunie (*), se vor îm­plini 20 de ani de la moartea marelui poet şi cugetător Emi­nescu, care stăpâneşte şi astăzi inimile tinerimii noastre. Alţii vor scrie despre geniala sa activitate literară, noi vom reproduce cugetări şi fragmente din articolele politice pe care le-a publicat în Timpul în anii 1880 şi 1881, prorociri care s-au adeverit pe deplin şi care probează o pătrundere şi o preve­dere fără seamăn. Nimeni n-a iubit şi nu s-a întristat mai mult ca el de neamul românesc de pretutindeni, nimeni nu a scris cu mai multă căldură pentru reînvierea şi păstrarea moravu­rilor bune strămoşeşti. Duşman neîmpăcat al vorbelor goale şi al şarlatanilor politici, el a biciuit cu cea mai mare asprime demagogia liberală, câştigul fără muncă şi onoarea fără talent. Preocupat de consolidarea reală şi temeinică a statului ro­mân, a apărat din convingere şi cu pricepere programul par­tidului conservator, fiind încredinţat că numai prin realizarea acestor idei putem ajunge la un program real.

Suflet mare, care te-ai zbuciumat şi ai suferit pentru toate păcătoşeniile noastre, apostol sfânt al neamului tău, trupul pământului ţi-a fost prea şubred, şi nu a putut conţine multă vreme focarul arzător şi dătător de lumină ce clocotea în ti­ne. Prin moarte ai devenit martirul muncii şi al sărăciei, şi ai lăsat neamului nostru cea mai curată şi mai frumoasă glorie. (…) Prorocirile tale s-au îndeplinit. Statul român ajunsese la marginea prăpastiei. Am avut revolte sângeroase, însă, ca o pe­deapsă dumnezeiască, ele au fost potolite cu cruzime de în­şişi provocatorii lor. Demagogii biciuiţi de tine odinioară, cei fără caracter, fără cultură şi talent, prin tertipuri necinstite au devenit milionari şi spre ruşinea noastră conduc destinele acestei nenorocite ţări”.

Nicolae Filipescu, Epoca, 14 iunie 1909

(*) Data de 16 iunie a fiecărui an a fost considerată, până în perioada inter­belică, zi comemorativă a lui Eminescu.

Documentare: Pentru Martirul Mihai Eminescu în Sinaxarele “Maicii Neamului Românesc”, Biserica Ortodoxă Româna. 125 de ani de la asasinarea “Românului Absolut”. DOCUMENTE

Familia Eminescu si Ortodoxia – cu fotografii rare ale tatalui, mamei, fratilor si surorilor, a matusii sale calugarite si a unchiului sau staret

Eminescu, între siguranţa naţională a României şi demolarea metodică. INFO / VIDEO

Eminescu - Bronz de Gheorghe Anghel

Eminescu – Bronz de Gheorghe Anghel

„Iubesc acest popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomaţii croiesc carte şi răzbele, zugrăvesc împărăţii despre care lui nici prin gând nu-i trece… Pe fruntea lui străinii scriu conspiraţiuni şi alianţe, pe seama lui se croiesc revoluţiuni grandioase…” – Mihai Eminescu, Opere, Vol IX, Editura Academiei Române, 1980, p. 488

Ca la fiecare aniversare post-decembristă a Românului Absolut, detractorii lui Eminescu se prezintă pe toate ecranele, ca vampirii la agăţat. Doi eminescologi de marcă, profesorii Nae Georgescu şi Theodor Codreanu, şi un jurnalist acerb, polivalentul Grid Modorcea, analizează fenomenul în articolele pe care le semnalez şi eu, mai jos:

Eminescu batjocorit de ziua lui la TVR de Patapievici şi Boia, care “prezic” dispariţia poetului “în ceaţă”. Modorcea: “Cel mai reprezentativ dintre români a fost mereu în ceaţă în perceperea gunoierilor culturali”

Patapievici si Boia, scoşi din Scrisoarea I: “Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el.”

Theodor Codreanu: Demolarea lui Eminescu înseamnă demolarea României

“Existã „elite” care s-au sãturat de Eminescu, dupã cum un improvizat „personaj” a ajuns sã se sature de România. “

Lucian Boia, noul detractor al lui Eminescu, desfiinţat de eminescologul Nae Georgescu: “Un cenzor comunist îndârjit, un monstru vorbăreţ”

Înțeleg că în programul de revizuiri al lui Lucian Boia trebuia să-și aibă locul și Eminescu…

Mă întreb dacă totul nu are de a face, de fapt, cu securitatea şi siguranţa naţională a României, aşa cum e prezentată situaţia de dr. Gheorghe Ene, în raport cu Eminescu, în volumul lansat în urmă cu doi ani şi încă nedezbătut suficient în afara mediilor academice. Propun un remember aici:

Familia Eminescu si Ortodoxia – cu fotografii rare ale tatalui, mamei, fratilor si surorilor, a matusii sale calugarite si a unchiului sau staret


„Atâta foc, atâta aur / Atâtea lucruri sfinte  / Peste întunericul vieţii  / Ai revărsat Părinte”
Afis Eminescu (JPG, 372 kB) Descarca »
Anul 2009 a fost declarat de eminescologi “Anul Eminescu” pentru ca se implinesc 120 de ani de la moartea sa. De ziua sa, astazi, au loc mai multe evenimente in tara si in Bucuresti, printre care lansarea volumelor XV-XX din seria manuscriselor lui Eminescu, la ora 11, la Academie, un omagiu si o slujba ortodoxa la mormantul “Romanului Absolut”, la ora 14.00, si conferinta “Legea lui Eminescu”, la Facultatea de sociologie, la ora 16.00, cu participarea reprezentantilor noului curent al eminescologiei, profesorii Theodor Codreanu, Nae Georgescu, Constantin Barbu, Gheorghe Ene si Ilie Badescu, moment cand are loc si lansarea paginii https://www.mihai-eminescu.ro.

Surprinzator, la 120 de ani de la moartea poetului si gan­di­to­rului national, nu sunt cunoscute inca multe date privind viata sau moartea sa. In completarea demersului de recuperare a istoriei lui Eminescu, prezentam astazi detalii mai putin stiute despre religiozitatea familiei Eminovici si ce a insemnat reflectarea credintei sale ortodoxe in operele sale, pentru fostii detinuti politici.

“Am fost 10 frati”

“Scumpe Amice”, asa isi incepe fratele lui Eminescu, capitanul Mateiu Eminescu, un memoriu asupra familiei sale adresat lui Corneliu Botez: “Am fost 10 frati si surori”, cei mai multi murind inainte de vreme (in realitate, 11, o fetita, Ruxandra, supravietuind doar cateva zile). Serban a studiat medicina la Viena si la Erlangen, in Bavaria si a murit de tuberculoza, la Berlin. Nicu a studiat dreptul, si, fiind foarte bolnavicios “s-a impuscat in Ipotesti, curand dupa moartea tatei, din cauza de boala”. Iorgu a fost sub-locotenent la Berlin si a murit in urma unei cazaturi de pe cal, dupa ce a zacut doi ani. Ilie a studiat medicina la scoala lui Davila si a murit dupa ce s-a molipsit de tifos de la bolnavii pe care ii trata. Marghioala a murit la sapte ani. Mihaiu a fost al saselea. A urmat Aglaia si apoi Harieta (Henrietta), care a murit in 1890 de pneumonie. Mateiu este al noualea si, ultimul, Vasile, care a murit de mic.
Iata ce scrie Corneliu Botez despre tatal lui Eminescu, Gheorghe Eminovici, in lucrarea sa, “Omagiu lui Eminescu”, realizata la 20 de ani de la moartea
ganditorului, in 1909: “…obijnuia sa-si invite rudele si prietenii la Ipotesti, unde-i primea si ospata bine, mai ales la sarbatori mari, cum e la Pasti ori la Sf. Gheorghe, cand isi sarbatorea ziua numelui. Ii ducea la biserica, unde asculta slujba cu multa evlavie, caci atat dansul cat si mama poetului erau religiosi, nu lipseau duminica si in zi de sarbatoare de la biserica si se supuneau obiceiurilor religioase in mod strict.”


Profesorul eminescolog Nae Georgescu aminteste ca Gheorghe Eminovici avea bisericuta langa casa – dar chiar ca era fiu de dascal de biserica. Tatal sau, Vasile Eminovici, bunicul patern al poetului, a plecat din Blaj si s-a stabilit in Bucovina, la Calinesti, prin 1802, unde a ridicat o casuta si, alaturi, o biserica din lemn la care a slujit. In Bucuresti, Gheorghe Eminovici tragea la o adresa din Strada Biserica Enei nr. 1, unde si Eminescu a locuit un timp.

 

Matusi maicute, unchi calugari
Dintre fetele bisericesti din familia lui Eminescu, ne spune profesorul Georgescu, doi frati ai Ralucai au fost calugari: Calinic si arhimandritul Iachift, acesta din urma fiind staret, si trei surori ale ei au fost calugarite, toate la manastirea Agafton (foto sus dreapta): Fevronia, Olimpia si Sofia – o alta sora a ei, Safta, avand o fiica pe nume Xenia care s-a calugarit de asemenea la Agafton.
Raluca a mai avut un frate laic, pe Iorgu, si o sora de ase­menea laica, Marghioala. Avem de-a face, asadar, cu o familie profund religioasa si cu o manastire, Agafton, unde Eminescu copil era ca acasa, intre matusi. O alta sora, Safta, a lasat o fiica, Xenia, calugarita si ea la Agafton. Maica Fevronia, la batranete, s-a facut schivnica si a luat numele de Sofia. Cea mai importanta este Maica Olim­piada Jurascu, sora Ralucai. Calugarita la Agafton, iar mai tarziu stareta aici, ea l-a urmarit pe poet toata viata. In copilarie Mihai Eminescu mergea la Agafton destul de des, sedea acolo cu saptamanile, participa la viata de obste, asculta povesti, cantece, intamplari reale povestite de calugarite; se poate spune ca era un copil de manastire, ceea ce razbate si in opera sa profunda.

Spovedania de Sfantul Arhanghel Mihail
Profesorul Nae Georgescu mai aminteste si un episod din 1886, la trei ani dupa interzicerea sa, cand, abia ajuns la Manastirea Neamt, pe 8 noiembrie, de Sfintii Mihail si Gavril, Eminescu a cerut sa fie spovedit si impartasit. Prin grija profesorului Paul Miron s-a pastrat pana in zilele noastre un fragment din insemnarea parintelui duhovnic de la Neamt: “Pe ziua de Sf. Voievozi in anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamtu, la bolnita, l-am spovedit si l-am impartasit pe poetul M. Eminescu. (…) Iar M. Eminescu era limpede la minte, numai tare posac si trist. Si mi-au sarutat mana si au spus: Parinte, Sa ma ingropati la tarmurile marii si sa fie intr-o manastire de maici, si sa ascult in fiecare seara ca la Agafton cum canta Lumina lina. Iar a doua zi…”
Victor RONCEA

 

ZIUA: Familia Eminescu

UPDATE: ABSOLUT EXCLUSIV: Scrisorile căpitanului Matei Eminescu despre viaţa fratelui său, Mihai, transmise biografului Corneliu Botez şi reproduse INTEGRAL, prin grija eminescologului Dan Toma Dulciu. Cu FOTO de FAMILIE

Foto: Albumul Omagiu al lui Corneliu Botez

Powered by WordPress

toateBlogurile.ro

customizable counter
Blog din Moldova