“Într-o atmosferă caldă, neobosit de vie, Doamna Conte, Aura Christi, şi Sorin Roşca Stănescu, membru de onoare al „tribului Conte”, au decernat Premiile Contemporanul”
Alex Ștefănescu: Jurnal secret (9)
25 octombrie 2010 (retineti data – nota mea). Acasă la Sorin Roșca-Stănescu, pe malul Lacului Snagov. Un paradis făcut de (un) om pe pământ. Sau, în termeni laici, un parc prietenos, fără nimic indiferent-solemn, cum sunt cele mai multe parcuri. Poți, deopotrivă, să-l vizitezi și să-l locuiești.
Poți să stai pe una dintre băncile din lemn exotic, aduse de peste mări și țări, și să privești lacul, dar poți și să dormi în iarbă, mângâiat delicat de soarele de toamnă. Livadă, grădină de zarzavat, volieră (înaltă cât catargul unei corăbii și plină de păsări care nu se simt captive și ciripesc voioase, pentru că au spațiu unde să zboare), țarc cu căprițe grațioase și prostuțe (posibile vedete TV), bazin cu pești mari, spectaculos colorați, originari din mările Japoniei, câini dintre cei mai diferiți, unii calmi și gânditori, alții zglobii, ocol cu iepurași (dau mereu din buze și îți creează impresia că își spun ceva lor înșiși), debarcader, șalupă care abia așteaptă ca stăpânul ei să învârtă cheia de contact pentru ca să țâșnească în larg. Casa propriu-zisă, cu pilaștri oblici și pereți uriași vitrați, pare desprinsă dintr-un film SF. A fost proiectată de Dinu Patriciu însuși, care, înainte de orice altceva, este arhitect. Dormitorul conjugal are tavanul transparent. Întinși, noaptea, în pat, soții pot vedea cerul înstelat (și, eventual, avionul din care Traian Băsescu le face semne cu mâna).
O surpriză frumoasă: soția lui Sorin Roșca-Stănescu, Steluța Danciu (poreclită cu tandrețe Zexe), admirată de mine, de mult, de la distanță, pentru fotografiile ei artistice (nu i-am fost prezentat niciodată până acum), se bucură că are un musafir, se bucură spontan, nu din politețe, deși vizita mea nu fusese anunțată.
Sorin Roșca-Stănescu îmi arată entuziast desenele făcute de copiii săi, fiecare de câțiva anișori, pe care le-a înrămat și expus. Sunt mai bune, o spun cu toată responsabilitatea, decât tablourile unora dintre membrii Uniunii Artiștilor Plastici. La apariția copiilor în cameră, tatăl se bucură (mai copilăros decât ei), îi ia în brațe, în antrenează în conversații energic ritmate, ca niște partide de ping-pong.
Mă uit mai atent decât altădată la Sorin Roșca-Stănescu. A pus, de-a lungul vieții, sute de oameni în mișcare, a creat o mică lume pe malul Lacului Snagov, crește doi copii, lansează chiar în aceste zile în spațiul virtual o editură, o librărie, ziare și reviste (un megaportal echivalent cu un trust de presă) pentru a împlini un vis al soției lui.
Și totuși nimeni, nimeni, nimeni nu mi-a vorbit vreodată cu admirație despre el. Ce a secat, oare, în sufletele noastre, ale românilor, făcându-ne incapabili să mai admirăm?
Ca sa vedeti ca e real dau si sursa: controversatul Timpul al lui Petre Mihai Bacanu
Urmarea: Sorin Rosca Stanescu, “membru de onoare” al grupului literar Contemporanul, alaturi de satrapul culturii romane Ion Ianosi, profesorul lui Vladimir Tismaneanu, decerneaza Premiile Contemporanul – 2010 (ghiciti cine ce ia – 🙂 )
Ieri, 3 noiembrie 2010 (! – nota mea), ora 17.00, în Rotonda Muzeului Naţional al Literaturii Române, în parteneriat cu CORECTbooks, Aura Christi şi Sorin Roşca Stănescu, director general al portalului CORECTbooks, au decernat, cu sprijinul Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional din România, Premiile Contemporanul – veche şi prestigioasă publicaţie naţională, numită „nava-amiral” a culturii române.
Înfiinţată la 1881, Contemporanul este o foaie de cultură, politică şi ştiinţă, care se apropie, iată, de vârsta de 130 de ani de la fondare, prilej cu care a fost lansată Editura Contemporanul.
În Rotonda Muzeului Naţional al Literaturii Române, care găzduia o expoziţie de fotografii realizate de neobositul, inspiratul Dan Vatamaniuc, avându-l ca protagonist pe regretatul prozator Gheorghe Crăciun, lume multă, lume bună, majoritatea dintre aceştia fiind membri ai „tribului” Conte: Ion Ianoşi (ne-a urat noroc; şi-i mulţumim domnului Profesor pentru efortul pe care l-a făcut, ca să fie cu noi!), Alex Ştefănescu, Ştefan Borbély (ne-a adus, mulţumim, semnalele la o carte de referinţă, semnată de d-sa: „Pornind de la Nietzsche”), Eugen Negrici, Dan Mircea Cipariu, Ion şi Lidia Lazu, Domniţa Ştefănescu, Steluţa Roşca Stănescu, Andrei Potlog, Liviu Ioan Stoiciu, Marian Victor Buciu, Cosmin Ciotloş, Răzvan Voncu, Maria-Ana Tupan, Mihail Gălăţanu, Adrian Dinu Rachieru. Presa scrisă. Jurnalişti invitaţi de la Radio şi TV. De la câteva agenţii de presă. Echipa de la TVR Cultural. Entuziasta Ileana Bâja, îngerul purtător de cuvânt la scriitorilor, fermentul viu al literaturii române, prezentă, ca de obicei, monopolizând cu graţie şi farmec, poeţi, romancieri, critici.
• Jurnalistul Sorin Roşca Stănescu, devenit membru de onoare al „tribului” Conte – grup literar alcătuit din mari personalităţi ale culturii române, membri ai Academiei Române, membri ai Uniunii Scriitorilor din România, personalităţi de vârf ale literaturii române – a vorbit aplicat despre megaportalul CORECTbooks
C. Noica împreună cu Alexandru Dragomir în cultura colectivistă aşa cum a fost ea percepută de Sorin Lavric
de Isabela Vasiliu-Scraba
Chiar dacă Anti-Goethe (10 capitole), Povestiri după Hegel şi nouă jurnale i-au fost confiscate de Securitate, Noica nu voia de loc să se lase descurajat de permanentele şicanări ale comuniştilor dirijaţi de Leonte Răutu/Oigenstein/Oişteanu, şeful secţiei de ideologie a Comitetului Central. Nici să-şi pună gândirea în slujba ideologilor inculţi care voiau (cf. C. Brădaţan invocându-l pe I.Ianoşi) ca el să renunţe la preocupările legate de specificul spiritualităţii româneşti şi să “dezbată teme universale ale filozofiei” (C. Brădăţan, O introducere la istoria filozofiei româneşti în sec.XX, Bucureşti, Ed. Fundaţiei Culturale Române, 2000). De unde se vede că Brădăţan, doctor în filozofia românească, n-a avut de la ce profesori să afle că filozofia autentică se ocupă numai cu teme universale, chiar atunci când pare interesată de “chestiuni româneşti”.
In opinia lui Constantin Noica, “nici o limită nu interzice nelimitatul” (ibid.), în sensul precis că gândirii sale nu i se poate pune stavilă. “Complexaţi de o teribilă frică instinctivă (…), necivilizaţi, necompetitivi, imprevizibili în violenţele şi iraţionalismul lor (…) de nimic nu le-a fost comuniştilor mai frică decât de inteligenţa adversarului (…). În aspiraţia lor de confruntare, comuniştii urcă doar până la ură, furt, agresiune şi asasinat” (Ion Caraion, Ultima Bolgie, Bucureşti: Ed. Nemira, 1998, p. 25).
Despre ura comuniştilor şcoliţi în URSS faţă de vârfurile spiritualităţii româneşti se pot spune foarte multe. Noi vom aminti doar ura faţă de “poezia mistică” scrisă înainte sau în timpul ideologiei comuniste, pentru care Vasile Voiculescu a fost întemniţat la peste şaptezeci de ani. In aşa-zisa democratizare, instaurată prin uciderea a sute de mii de români după gratii (v. F. Mătrescu, Holocaustul roşu) acuzatia de misticism a planat asupra întregului grup format din 25 de persoane nevinovate intrate în temniţă împreună cu Noica şi Pillat la vremea când cenzor ideologic la Direcţia de agitaţie şi propagandă a Comitetului Central era comunistul Ion Ianoşi instruit în URSS, după ce în România cu “un rege copil pe tron şi Anei Pauker dictator” (C. Rădulescu-Motru, Revizuiri şi adăugiri, Ed. Floarea darurilor, vol. 3, p.425) a terminat şase ani de liceu în timpul record de doi ani (v. Estetică şi moralitate, 1998).
In 1940 Lucian Blaga spunea cã viitorul de naturã spiritualã al scriitorilor români va fi unul de excepþie. Desigur, acest lucru nu avea cum sã se vadã prea curând în România ciuntitã si ocupatã de trupele sovietice, unde însusi marele filosof, poet, dramaturg si eseist de anvergurã europeanã fusese interzis. Intr-o scrisoare cãtre Mircea Eliade, P.P. Ionescu (1903-1979) îi scria de la Viena lui Eliade cã nimeni nu-si poate imagina ce-au însemnat primii 25 de ani de ocupaþie comunistã, “regim în care un fost prim-ministru e împuscat de un alt ministru (…). Dumneata nu poþi cunoaste felul cum moare, tot asasinat, urmãtorul prim ministru (…). Noica a stat închis ani si ani pentru cã si-a citit într-un cerc de prieteni o lucrare. (…). Pe Lucian Blaga l-au decretat mare poet deabia dupã moarte. (…) G. Cãlinescu a intrat repede în hora unde “Satan conduit le bal”. Ne-a delectat cu câteva romane atât de trãznite încât unul din ele (Scrinul negru) a fost multã vreme repudiat. Mihail Ralea si Tudor Vianu au adoptat rapid metoda si au reusit sã moarã în plinã glorie. Pentru filosofie au fost puþini pretedenþi. Alex. Joja a devenit campionul dialecticii” (v. M. Eliade si corespondenþii sãi, vol.5, Criterion Publishing, Bucuresti, 2007, p. 409-410). La cel de-al XII-lea Congres internaþional de filozofie, oficialãtãþile comuniste îi trimiteau dincolo de Cortina de fier pe Joja, Ralea si Vianu. Era în 1958, anul în care statul român încãput pe mâna mercenarilor ocupantului sovietic s-a opus acordãrii Premiului Nobel lui Blaga, filosoful marginalizat si hãrþuit de Securitate (v. Dorly Blaga, Lucian Blaga în vizorul securitãþii, Bibl. Apostrof, 1998) .Tradus din 1943 de Julius Draser, Spatiul Mioritic (Bucuresti, Cartea Româneascã, 1936) va fi publicat abia dupã patru decenii (1), la vremea când Noica (1909-1987) a încercat sã-l “relanseze” pe filozoful Blaga. Ecoul eforturilor sale a fost minim, fiindcã însusi Noica era reintrat pe “usa din dos” a culturii (v. Jurnalul de la Pãltinis, 1983), nefiind onorat la împlinirea vârstei de saptezeci de ani, desi începuserã a i se publica din scrieri, ca urmare a sarcinii de meditator oficial, particular si onorific pe care a îndeplinit-o cu bucurie dupã iesirea din închisoare. Tot în ideea unei contracarãri a politicii de anihilare a tot ce reprezintã valoare filozoficã româneascã s-a mai strãduit Noica si la repunerea în circuit a gândirii lui Mircea Vulcãnescu. Dar opoziþia majorã la eforturile sale a venit chiar din partea celor plasaþi foarte în apropierea sa. Influenþat de morala comunistã a omului de tip nou, format în mediul ideologilor comunisti (în casa lui Henry Wald l-ar fi întâlnit prima datã pe Noica), Gabriel Liiceanu nu s-a sfiit sã consemneze “cãderea” bãtrânului filosoful de scoalã naeionescianã în geschmacklos-ul unei “metafizici a ciobãnelului” si a “arcului carpatic”. In plus, auto-declaratul discipol, când nu-l acuzã pe Noica de “frustrãri si orgolii regionale” (Jurnalul de la Pãltinis, 1983, p.233) îsi face vinovat maestrul de entuziasmele pe care cãrþile sale l-ar putea trezi în rândul “zbierãtorilor de profesie” (op. cit., p. 162). O astfel de atitudine lãudabilã din perspectiva internaþionalistului Ion Ianosi (stalinistul care a inventat o “constrângere” a comunismului “naþionalist” care l-ar fi silit pe Noica la “cãdere”) apare asezonatã la Liiceanu cu o altã acuzaþie la fel de inimaginabilã: aceea cã “definirea unui profil spiritual naþional” presupune “pericolul de exaltare a specificului naþional si eliminarea ca strãine si impure a influenþelor culturale de tip vestic [subl.ns., I.V.-S.]”. In opinia lui Gabriel Liiceanu, divorþul dintre valorile europene si cele autohtone la Noica s-ar recunoaste dupã titlurile cãrþilor sale. Ca sã demonstreze justeþea unei asemenea pãreri, de-o parte discipolul însirã lucrãrile lui Noica fãrã specificãri regionale în titlurile lor: Comentariile la dialogurile lui Platon, Conceptele deschise la Descartes, Leibniz si Kant, Povestirile dupã Hegel, Despãrþirea de Goethe, Devenirea întru fiinþã, Trei introduceri la devenirea întru fiinþã si Scrisorile despre logica lui Hermes. Ele s-ar putea cuprinde în istoria filozofiei europene. In celelalte cãrþi apãrute în comunism, Noica ar fi reusit sã elimine influenþele culturale de tip vestic, expunându-se unui “ridicol de primã instanþã”, prin transformarea handicapului “neîmplinirii” culturale românesti în argument de superioritate (p.231). In termenii viziunii lui Blaga din 1940, s-ar cuveni aici de subliniat reusita culturalã de nivel european a unor fosti deþinuþi politici: Contantin Noica, Anton Dumitriu si Alexandru Paleologu, în calitatea lor de reprezentanþi ai gândirii românesti din vremea teroarei comuniste. “Handicapul” neîmplinirii culturale – pe care sconta Leonte Rãutu dupã eliberarea din închisori a supravieþuitorilor regimului de exterminare care fãcuse douãsutedemii (200 000) de victime în rândul întemniþaþilor politici -, a rãmas o vorbã în vânt, repetatã pânã la saþietate de Plesu, Patapevici si Liiceanu. Sentimentul românesc al fiinþei, carte pe care Mircea Eliade ar fi vrut sã o vadã în francezã prin librãriile vestice, este catalogatã de Liiceanu exact în maniera în care gândeau si acþionau cei care dirijeau din umbrã exporturile de valori culturale românesti. Adicã o desconsiderã la grãmadã împreunã cu Rostirea filozoficã româneascã, Creaþie si frumos în rostirea româneascã si Eminescu sau Gânduri despre omul deplin al culturii românesti (Bucuresti, Ed. Eminescu, 1975). O catalogare echivocã o are meditaþia despre “maladiile spiritului”. Ion Ianosi consemneazã cã titlul sase maladii ale spiritului contemporan “a trebuit ascuns în subtitlul cãrþii intitulate la apariþie Spiritul românesc în cumpãtul vremii (Bucuresti, Ed. Univers, 1978)”, conþinutul lucrãrii fiind mai bine redat de subtitlu. Liiceanu trece volumul despre maladiile spiritului în ambele liste, între scrierile europene ale lui Noica folosind subtitlul, iar între cãrþile “ne-europene” referindu-se la ea dupã titlu. Unii ar spune cã dubla poziþionare a aceleiasi cãrþi între cele de lãudat si cele de blamat ar fi un indiciu al subrezeniei esafodajului teoretic întitulat pe cât de pompos, pe atât de ridicol: O tensiune nerezolvatã: idiomatic si universal (v.Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Pãltinis,1983, p.230). Acestora le-am oferi si un alt indiciu. Intre titlurile de scrieri noiciene oferite oprobiului public apare si cartea despre Eminescu din 1975, catalogatã în prealabil drept scriere europeanã. Lipsa unor opinii personale la cel care consemna de zor opiniile lui Noica se vede din cuprinderea în lista neagrã (din vara lui 1981) a Gândurilor despre omul deplin dupã ce lucrarea despre Eminescu îi pãruse (cu câteva luni mai înainte) cã a fost scrisã de Constantin Noica în “marele alfabet cultural al spiritului european si universal” (p.137). Pe 19 noiembrie 1980 el notase cã maestru sãu, prin Eminescu sau omul deplin al culturii românesti ar fi oferit “un model de universalitate si de meditaþie în absolut” (p.138). Dificultãþile lui Liiceanu de a urmãrii spusele meditatorului sãu apar din redarea explicaþiilor lui Noica referitoare la zeflemeaua lui Caragiale prin ocolisul cãreia ar fi ajuns la “nefinitul în marginile”(C.N.) gândirii si limbii românesti a lui Eminescu. O astfel de lãmurire ar plasa din nou cartea despre Eminescu pe lista neagrã a lucrãrilor neeuropene publicate de Noica. “Românescul nu se rezolvã numai în balcanism si degringoladã parlamentarã. Existã momente ale seriozitãþii peste care nu poþi trece asa usor”, noteazã discipolul cã ar fi auzit de la Noica. Exasperat de zeflemeaua lui Caragiale, Noica s-a pus sã cerceteze “firea” culturii românesti într-un reprezentant al ei, ivit în vremea când nu se despãrþiserã încã apele si un Creangã putea fi popular si clasic în acelasi timp. Mai ales cã sesizase cum mai vine pe la noi cîte un strãin “sã ne spunã cã e miraculos cum am reusit sã împãcãm noul cu vechiul, cum am reusit sã pãstrãm tradiþiile folclorice, sau tradiþiile pur si simplu, înnoindu-le” (Noica, Eminescu…, 1975, p.113). Asadar din opoziþia Caragiale – Eminescu filosoful de la Pãltinis a ajuns la Sentimentul românesc al fiinþei si la Maladiile spiritului, una pusã de Liceanu pe lista neagrã, cealaltã indistinct pe amândouã dupã titlu sau subtitlu, ambele cãrþi prinzând contur pe când Noica medita europeneste la Devenirea întru fiinþã. Pe o listã neagrã trebuie sã se fi aflat si hermeneutica operei sadoveniene propusã de Alexandru Paleologu. Rod al unor meditaþii în puscãrie în marginea cãrþilor ce se gãseau înainte de graþiere la clubul închisorii, Treptele lumii sau calea cãtre sine a lui Sadoveanu a apãrut în 1978. Marian Popa se cãzneste s-o “desfiinþeze” scriind de pe poziþii patriotarde cã ar fi o “exegezã masonicã”. O difuzã ostilitate de comandã ideologicã se întrevede si în recenzia semnalând prin “critica de întâmpinare” apariþia eruditului eseu despre Creanga de aur. Pentru a nu trezi orgolii “regionale”, Liiceanu se fereste în acest caz chiar si de menþionarea titlului cãrþii lui Alexandru Paleologu. In schimb, el intercaleazã în jurnal un referat stalinist despre “handicapul” culturii burgheze românesti, ca “ratare” a tuturor filozofilor români cu specialã exemplificare în cazul a doi “rataþi”: Lucian Blaga si Alexandru Paleologu. Dacã nu l-ar fi invocat pe Blaga, despre care Vasile Bãncilã observa pe bunã dreptate în 1938 cã din punctul de vedere al împlinirii culturale Lucian Blaga reprezintã o reusitã extraordinarã (V. Bãncilã: “mai rar autor care sã se împlineascã atât de sigur, de armonios si de complet”), gogomãnia n-ar fi fost atât de evidentã. Fiindcã Alexandru Paleologu a avut nesansa de a publica într-un regim de teroare ideologicã, impediment “ocolit” de el prin formulãri subversive, cum a procedat si Alexandru Husar, chiar si Alexandru Dragomir în scrierile sale pentru sertar. Auto-apreciatã drept purtãtoare a “germenului exemplaritãþii” (9 oct. 1980), critica lui Liiceanu privitoare la lucrãrile lui Noica “ancorate în exclusivitate în fenomenul autohton” (p.231) este “imortalizatã” alãturi de citatele inregistrate din spusele lui Noica, terifiat la citirea “Jurnalului de la Pãltinis” când si-a recunoscut cuvintele indentic reproduse. In cripto-comunismul de dupã 1990 criticarea lui Noica ea a luat noi înfãþisãri de facturã mai hotãrât denigratoare în cãrþile apãrute la Editura Humanitas, degajând un rânced iz politic din anii de masacrare în puscãrii a spiritualtãþii românesti. Pe când (în R.P.R) Alexandru Paleologu si Noica erau dupã gratii, în Anglia Zevedei Barbu (fost secretar de redacþie al revistei “Saeculum”, scoasã de Blaga la Sibiu (dupã 1946 diplomat la Legaþia României de la Londra, demsionat în octombrie 1948) publica Problems of historical psychology (Londra, 1960) unde analiza societatea atenianã din vremea lui Pericle. Zevedei Barbu este interesat de omul cetãþii grecesti, de cadrul social, politic si intelectual pe care omul grec îl creazã. Concluzia universitarului englez de origine românã merge pe linia “miracolului grec”. In cetatea Atenei personalitatea umanã ar fi prins un contur de invidiat, prin echilibru perfect între cuprinderea socialã, cosmicã si teologicã, pe de-o parte, si împlinirea personalã prin dezvoltarea potenþialitãþilor individuale, pe de altã parte. O imagine diametral opusã acesteia gãsim în analiza democraþiei din vremea lui Pericle propusã de universitarul argentinian de origine românã, Stan M. Popescu (/Ovidiu Gãinã) în volumul sãu din 2007, Psihologia social. Notas al margen de la aceleracion de los tiempos. Expert în psihologie si sociologie filozoficã, cu un doctorat la Viena, el a fost fondatorul primei reviste stiinþifice de psihologie industrialã, apãrutã în spaniolã si cu rezumate în francezã, germanã si englezã, revistã la care a colaborat si Viktor Frankl, (1905-1997), azi un faimos Institut (v. Stan M. Popescu/ Ovidiu Gãinã, El recuerdo de V. Frankl). In perioada interbelicã pe Noica l-au interesat si vechii greci. Întâi a luat ore de greacã (prin 1939) cu Constantin Fântâneru(1907-1975) care fusese coleg la Liceul Sf. Sava cu Dan Botta si care îsi luase ca si acesta licenþa în limbi clasice în 1930. Rãmas în þarã printre prieteni, dar – ca si Octavian Nistor, Traian Herseni, Botta, Vasile Bãncilã, etc. -, fãrã drept de semnãturã, Noica dorea sã afle prin anii cinzeci “înþelesul grec al dragostei de oameni si de lucruri”, pornind de la dialogul platonic Lysis. Era însã preocupat si de pãrintele dialecticii rãstãlmãcit de ideologia ocupantului sovietic al României ciuntite. Dupã anii de chinuri suferite în temniþa politicã pentru felul eronat în care l-a hermeneutizat pe Hegel (2) într-un manuscris predat la unica editurã bucuresteanã ESPLA, Constantin Noica s-a angajat la Centrul de Logicã. Aici s-a întors iarãsi la greci. La început la Aristotel, apoi la Platon. Târziu a putut sã se întoarcã si la gândirea filosoficã româneascã, asa cum apãruse ea în momentul de graþie în care Mircea Vulcãnescu îsi publicase Dimensiunea românascã a existenþei (martie, 1944). In 1978 lui Noica i se publica Sentimentul românesc al fiinþei. La un sfert de secol dupã asasinarea în închisoare a lui Mircea Vulcãnescu prin schingiuiri repetate, C-tin Noica îi aducea în discuþie gândirea, desigur fãrã a face în mod explicit referire la scrierile interzise ale celui care murea ca un martir la Aiud. În marginea filosofiei vulcãnesciene Alexandru Dragomir argumentase ideea cã opera unui gînditor “nu are o singurã dimensiune: cantitatea”(v. Ultimul interviu al filozofului A. Dragomir, în rev. “Asachi”, Seria III-a, Nr.5 (241), dec.2008-ian.2009, p. 7) pentru a afirma în final cã fostul sãu profesor de la Universitatea din Bucuresti “era coplesitor” (ibid.). La Noica, evocarea Dimensiunii românesti a existenþei, “cea mai substanþialã tâlcuire a întâmplãrilor valahe” (apud. Emil Cioran), apare în însusi titlul ales. Dacã la Mircea Vulcãnescu raportarea omului la transcendenþã –din perspectivã româneascã – luase înfãþisarea unei dialectici a participãrii cu accentul pus pe cel de-al doilea pol al relaþiei, Noica apasã pe primul termen, invocând sentimentul “omenesc” trezit de problematica fiinþei. Astfel, cei de la cenzurã au putut crede cã filosoful supravegheat la Pãltinis n-a iesit din cadrele ideologiei materialiste, cã el s-a preocupat de subiectivitatea omului nou al materialismului stiinþific, dezinteresat de polul transcendent pe care îl implicã orice act religios. In capul lor, problema ontologicã, sau problematica existenþei (pe care ei o confundau cu fiinþa) nu depãsea aspectul interpretãrii imanentiste a existenþei materiale a omului si a lumii de care se ocupã cu mult succes stiinþa si tehnica de ultimã orã. De fapt, ancorarea lui Noica într-o viziune crestinã asupra lumii reiese din simpla alegere a termenului de “sentiment”, care nu poate fi decât sentimentul pozitiv al iubirii. Presupusa imanenþã a problematicii fiinþei e anulatã din start de caracterul tranzient al sentimentului iubirii care face trimitere la ceva aflat în afara celui ce iubeste. Or, în credinþa crestinã iubirea are un loc privilegiat: Din iubire pentru oameni, si nu din indiferenþã la soarta omeneascã, Dumnezeu s-a fãcut om. Relaþia pe care omul românesc o are cu ceva de dincolo de el apare la Noica din afirmaþia explicitã cã fiinþa la români ar fi “întru” (în si înspre, adicã participând si nãzuind cãtre altceva decât materialitatea proprie si materialitatea lumii). Cu gãselniþa acestui “întru”, de care era pe bunã dreptate foarte mândru, Noica subscria (ca si Mircea Vulcãnescu) la ideea de sorginte medievalã dupã care participarea la Divin are niveluri si intensitãþi diferite. Pe urmele lui Vulcãnescu el va evidenþia aportul adus de câteva cuvinte românesti la problematica fiinþei. Demersul ambilor s-a situat în descendenþã heideggerianã. Interesant este cã si filosoful de la Freiburg im Briesgau urmãrea cu interes gândirea românilor, la început impresionat de auditoriul provenit din Regatul României (Constantin Floru, Stefan Teodorescu, Dumitru Cristian Amzãr, Constantin Noica, Petre Tutea, Sorin Pavel, Octvian Nistor, George Uscãtescu, Vintilã Horia, etc.). In timpul rãzboiului, la seminariile sale, când vreun student se împotmolea, Heidegger întreba: Ce pãrere au Latinii? (adicã Alexandru Dragomir, Octavian Vuia, Constantin Oprisan, etc.). Heidegger era un perfect cunoscãtor al limbii latine pentru cã fãcuse studii teologice si avea un doctorat în gândirea medievalã. Cãt priveste gãndirea filozoficã româneascã, Heidegger putea citi tezele de doctorat în filosofie publicate de români în germanã (lucrãri interzise în comunism, care nici pânã azi n-au fost editate în româneste). Filosoful din Freiburg se pare cã era la curent si cu revista de filosofie scoasã de Blaga, pe care I-o ducea studentul sãu Walter Biemel. De Mircea Vulcãnescu aflase cu siguranþã de la C-tin Amãriuþei. Acesta povestea cum marele Heidegger notase scolãreste interpretarea vulcãnescianã a termenului de “aevea” pe care I-a relatat-o Amariuþei cu ocazia unei vizite (v. N. Florescu, Menirea pribegilor, Ed. Jurnalul literar, 2003). In studiul nostru Constantin Oprisan, un discipol necunoscut al lui Heidegger semnalasem cum la vremea când bãtrânul filozof era atacat la Paris si omagierea sa fusese interzisã la Sorbona, se formase un fel de zid românesc din fostii sãi studenþi care l-au omagiat pe Heidegger printr-un Colocviu organizat în Castelul de la Cerisy la Salle. Petre Tutea spunea cã în închisoare, fãrã ajutorul lui Dumnezeu, nu s-a putut supravieþui. Constantin Noica a supravieþuit. Surprins la un moment dat cã citeste Biblia, filosoful de la Pãltinis a improvizat o scuzã de toatã frumuseþea: Propriu-zis, el nici n-ar citi din Biblie. Si-ar face doar lecþiile. S-ar documenta. Sã nu aparã nepregãtit în faþa fiului sãu pe care nu-l mai vãzuse de vreo douã decenii, de când acesta era elev. Pentru cã între timp, Rãzvan al sãu plecat în Anglia devenise cãlugãrul Rafail. Cum sã discute el cu Rafail, dacã nu pune mâna pe cartea interzisã de ideologii materialisti? Isabela Vasiliu-Scraba Note: 1. Titlul în germanã (L. Blaga, Zum wesen der Rumaenischen Volksseele, Verlag Minerva, Bucuresti, 1982) în pãruse nefericit ales lui Carl Schmidt, care considera titlul românesc (Der mioritische Raum) mai reusit. (v. D. C. Amzãr, Jurnalul Berlinez, 2006). Walter Biemel povestea cã prin Lucian Blaga din Spaþiul mioritic si-a dat seama “ce artã popularã bogatã existã în România si cum nu trebuie sã luãm aceastã artã popularã ca pe o artã minorã, ci ca pe o artã care exprimã sufletul si spiritul unui popor” (v. interviul luat de I. Oprisan pe 15 dec. 1990, în vol. Walter Biemel, Artã si adevãr, Ed. Humanitas, 2003). 2. Constantin Noica a fost arestat în 1958 dupã ce, în calitate de redactor la ESPLA, Zigu Ornea a dat pe ascuns Securitãþii manuscrisul lui Noica publicat în formã cenzuratã în 1980 sub titlul:Povestiri despre om – dupã o carte a lui Hegel. A se vedea: Noica în vizorul Securitãþii, documente din Arhiva CNSAS publicate în rev. Ovservatorul cultural nr. 20 (277) din 14-20 iulie 2005; precum si nota 2 din articolul: Isabela Vasiliu-Scraba, Indicii de manipulare în eseistica unui fost discipol al lui Noica: dl.Ion Papuc, în rev. Origini/ Romanian roots, vol.XIV, nr.1-2-3 (139-140), 2009, p.112-114.
Aflam din Adevarul ca Basescu a semnat un decret de decorare pentru 15 scriitori, filologi si lingvisti cu Ordinul Meritul Cultural in grad de Cavaler. Nu stiu cand si care este exact lista, pentru ca pe site-ul Administratiei Prezidentiale nu figureaza ceva de genul asta printre cele mai recente acte semnate de presedinte. M-am distrat cand am vazut titlul: “Mihaies, decorat la Cotroceni” (corect de Cotroceni) pentru ca ma amuza ridicolul situatiei. Cu doar catva timp in urma (cand nu stia ca va deveni un profitor de pe urma mandatului sau de presedinte), Mihaies, intr-un dialog “intelectual” cu Tismaneanu descria asa “cazul Basescu”: “Ilustrata superlativ de cazul Basescu, in care orgoliile mitocanesti, interesele de gasca, proasta crestere, incompetenta si nerusinarea isi dau gratios mana, viata politica de la noi pare, tot mai mult, o afacere intre mafioti”. Misto, nu? (Vezi textul “Mihaies: Basescu, un mafiot unsuros incompetent si cu o nesimitire de proportii tropicale”, aicihttps://civicmedia.ro/acm/index.php?option=com_content&task=view&id=420&Itemid=93).
Dar citind stirea din Adevarul ceva si mai groaznic m-a cutremurat. Din cei recompensati, Adevarul publica numai cateva nume: membrul GDS din RM, Vitalie Ciobanu (ce merit cultural are, altul decat ca scrie la 22?), Cioculescu, Prelipceanu, Cistelecan, Mircea Mihaies si… academicianul Ioan Maximilian, trecut in paranteza cu numele lui de scena Ion Ianosi (foto), in realitate Janosi.
Janosi, decorat! Pai Janosi a fost practic un criminal al culturii romane! Culmea, desi Tismaneanu il ridica in slavi in revista lor, 22, (“Ion Ianosi este un ganditor de anvergura, un exeget subtil si pasionat al traditiei hegeliano-marxiste, dar si al lui Nietzsche, Dostoievski si Thomas Mann…” – https://www.revista22.ro/html/index.php?nr=2003-05-19&art=456) iar Wikipedia – care pare cel mai ordinar instrument de falsificare a istoriei dupa tipicul comunist – asisderi (“gânditor de stânga”, “teoretician luminat”, etc – https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Iano%C5%9Fi), tocmai Mircea Mihaies este unul dintre cei care l-a prezentat pe satrapul culturii romane de la cenzura CC al PCR Ion Janosi, in parte din adevarata sa lumina. Ciudat, dar adevarat.
Cine i-a pus presedintelui lista sub nas, (facuta de Iorgulescu din cate scrie in Adevarul) ca sa o semneze ca primarul, e sigur o reptila din specia agentilor anti-Romania infiltrati la Cotroceni (SRI, l-ati avertizat pe presedinte pe cine tine la san?). Ce ziceti de faptul ca o sa cerem retragerea decoratiei care murdareste Statul Roman pe pieptul agentului URSS Ion Janosi, insarcinat de Komintern cu sovietizarea Romaniei si eliminarea romanilor din cultura?
Pana atunci, o sa prezint chiar descrierea comisarului sovietic facuta de colegul lui de lot, Mircea Mihaies:
Umbra “instructorului C. C.”
(…)Ca să nu rămân la simple generalităţi, am să aduc în discuţie figura unui vajnic stâlp, încă în viaţă, al comunismului românesc. Se numeşte Ion Ianoşi. Deşi relativ necunoscut marelui public, trece drept un ,guru” al extremei stângi actuale: i se dedică volume omagiale, revanşarzii sistemului comunist se prosternează în faţa lui ca în faţa unui Mesia al materialismului-ştiinţific. Ce mai, un Marx pogorât pe Dâmboviţa! Curios să-i cunosc biografia, am dat, pe Internet, peste aceste fragmente: ,Profesor de filozofie şi estetică, teoretician, autor de monografii, traducător şi recunoscut specialist în filozofia şi literatura rusă, Ion Ianoşi a studiat filologia la Cluj-Napoca şi filozofia la Sankt-Petersburg – unde avea să-şi susţină de altfel şi doctoratul în filozofie. Este autor a numeroase lucrări de filozofie, estetică, istorie literară, monografie şi memorialistică, în care sobrietatea speculaţiei se împleteşte cu generozitatea tolerantă a interpretării. Studiind istoria ideilor şi mentalităţilor, eseurile lui Ianoşi pledează în general pentru nuanţare şi analiză, împotrivindu-se maniheismelor în gândire care au avut, pentru istoria secolului XX în special, consecinţe ideologice şi practice devastatoare.”
Frumos, înălţător portret de intelectual umanist! Numai că fişa de dicţionar spune doar o parte a poveştii. Şi anume, aceea solară, a senectuţii ce pluteşte olimpian deasupra întâmplărilor şi faptelor. Dacă informaţiile ar fi fost complete, probabil că motivele de admiraţie ar fi pălit puţin. Am să aduc doar câteva retuşuri acestui profil, aşa cum rezultă din dicţionarele anilor ’70, ignorate de fanii cyber-space-ului: dacă tot avem obsesia preciziei, să fim precişi! Dl Ianoşi n-a absolvit facultatea la Sankt-Petersburg, cum în mod oportunist se scrie în fişa de pe site-ul ,Wikipedia”, ci la Leningrad. Ca nu cumva să ne sune clopoţeii suspiciunii în urechi, se trece sub tăcere numele universităţii: nu alta decât principala producătoare de ideologi sovietici, ,A. A. Jdanov”. O universitate binecunoscută, fireşte, pentru ideile ,anti-maniheiste”, de ,generozitate tolerantă” pe care le servea! Iar după întoarcere în ţară, cu doctorat cu tot, devine ,instructor al C.C.” al partidului comunist. Şi nu vreme de o lună-două, nu pentru o campanie electorală, ci – ţineţi-vă bine! – timp de zece ani. Mai precis, între 1955 şi 1965. Asta, în ce priveşte biografia. Despre operă, cu alt prilej!
Nu e greu de ghicit de ce au dispărut aceste elemente din prezentarea d-lui Ianoşi. În viaţă fiind, el a putut opta pentru cea mai convenabilă variantă biografică. Acceptând în ditirambica prezentare existenţa acelor tâches honteuses, ar fi însemnat să-şi aplice singur stigmatul aplicat lui Eliade & comp.: de colaboraţionism cu un regim criminal. Dar nimic nu ne poate face să uităm că în perioada în care Ion Ianoşi făcea instrucţie în Comitetul Central al partidului s-a dezlănţuit una din cele mai cumplite vânători de intelectuali din istoria României. Nu era nevoie să fii legionar (Alexandru Paleologu n-a fost, Dinu Pillat n-a fost, N. Steinhardt n-a fost, n-au fost nici Victor Valeriu Martinescu, Vladimir Streinu, Vasile Voiculescu şi nici atâtea alte mii) pentru a înfunda beciurile puşcăriilor şi pentru a fi schingiuit de Securitate. Era suficient să nu placi ,instructorilor C.C.” pentru a nu mai vedea lumina zilei cu zecile de ani. Sau te pomeneşti că tocmai exterminarea inamicilor ideologici înseamnă ,pledoarie” pentru ,nuanţă şi analiză”, adică specialitatea ,filozofului” în cauză?
Pentru cine citeşte biografia cosmetizată a comuniştilor – mă refer, între altele, şi la penibila operă encomiastică ,Ion Ianoşi. O viaţă de cărturar” -, obsesia punerii între paranteze a episoadelor neconvenabile a atins neruşinarea. Ce-i drept, cu complicitatea unor adulatori ai ,maestrului”, care nu suflă o vorbă despre anii petrecuţi de acesta ca membru activ – ,instructor al C.C.”! – al regimului asasin al lui Gheorghiu-Dej. În schimb, despre ,instructorul C.C.” Ion Ianoşi citim, sub pana unor ucenici şi doctoranzi, multe, minunate şi fragmentare lucruri: suntem invitaţi să admirăm ,profilul intelectual”, ,figura distinsului profesor”, ,preocupările estetice”. ,Profilul” şi ,figura” sunt destul de clare pentru oricine are răbdarea să-i parcurgă lucrările indigeste, ce captează banalităţile aflate, în epocă, la îndemâna oricui.
Personal, aş fi interesat să văd în ce constau ,preocupările estetice” ale unui ,instructor al C. C.”: intră, cumva, în sfera lor şi inegalabila artă a schingiurii din anii ’50? Intră dinţii smulşi ai arestaţilor şi umilinţele cu adevărat ,artistice” despre care vorbeşte Alexandru Paleologu? Intră ,glorificarea violenţei” şi ,teatralizarea sângelui”, în care şi naziştii, şi comuniştii, s-au dovedit mari meşteri? Intră ,zelul turbat în arta torturii”? Intră înlocuirea ,bestialităţii spontane” cu una ,programatică”? Intră ,cluburile de reeducare”? Intră ,liturgia punitivă”, ,ierarhizarea ritualică” a suferinţei? Intră, mutilarea prin terfelire a sufletului, după o schingiuire trupească atroce”? Toate acestea sunt, desigur, probe ale înaltului umanism comunist.
Admiratorii săi fanatici – unii dintre ei ajunşi, în ultima vreme, ideologi ai unei stângi pe cât de primitive şi agresive, pe atât de hilare – vor susţine că Ion Ianoşi, inspiratorul lor, era un om de cabinet, o fiinţă blândă ca un înger, incapabilă să ucidă fie şi o muscă. Se prea poate. Problema priveşte apartenenţa politică a personajului: nu puteai fi ,instructor al C.C.” în anii represiunii sângeroase fără să fii complice al acelor crime. Nu de alta, dar un ,instructor” instruieşte! Dac-ar fi fost incompetent, dac-ar fi dat alte sfaturi decât cele aşteptate de călăii comunişti, Ion Ianoşi n-ar fi rezistat atât de mult în vârful ierarhiei bolşevice din România. A trebuit ca N. Ceauşescu să-şi aducă propriii oameni pentru ca Ion Ianoşi să facă pasul spre ocupaţiile pur academice.
Comuniştii români au dezvoltat o impecabilă artă a ştergerii din biografie a amănuntelor neconvenabile. Cu toţii parcă s-au născut după 1990. N-o să găseşti nici un fel de trimitere la apartenenţa la un partid criminal – toţi au fost ,distinşi profesori şi intelectuali”. Nici unul nu l-a proslăvit pe Stalin, nici unul n-a participat, din birourile capitonate, la exterminarea a clase întregi de cetăţeni nevinovaţi. Toţi au fost ,hegeliano-marxişti”. Toţi au slujit umanismul de cea mai nobilă sorginte. E dreptul ucenicilor lui Ion Ianoşi de a ridica pe înalte culmi ale excelenţei mult prea insignifianta-i operă. E dreptul (şi perversiunea) lor de a pune pe fruntea oricui vorbeşte despre un proces al comunismului stigmatul legionarismului. Dar e şi dreptul meu de a-i dispreţui pentru refuzul de a-şi asuma moştenirea comunismului. Mediocri, plicticoşi, resentimentari, turbaţi că au pierdut fotoliile de orchestră, ei încearcă astăzi, culpabilizând la kilogram, să revină acolo unde, ca fii de suflet ai ,instructorului C.C.”, erau sortiţi să ajungă: în fruntea frunţii treburilor ţării.
Ca intelectual de convingeri liberale, cred c-a sosit vremea să apăsăm pe pedala unui proces al comunismului. S-a încercat de curând la Strasbourg. Nu s-a reuşit, deocamdată, pentru că Marele Frate de la Răsărit ştie foarte bine să-şi protejeze odraslele. Am adus în discuţie un singur nume, cel al ,instructorului C.C.” Ion Ianoşi. România arată cum arată în primul rând din cauza tuturor, a urii pe care au purtat-o semenilor ce nu acceptau dogmele marxisto-leninisto-staliniste. În lipsa acestei minime recunoaşteri a vinei, toate referirile lor la fascism sunt fariseice şi contraproductive: o perdea de fum în spatele căreia se ascunde propriul trecut înspăimântător. Ca antifascist impenitent, ştiu că atâta vreme cât vor plana asupra României umbrele diverşilor ,activişti ai C.C.”, ne zbatem degeaba să ieşim din minciună şi mizerie.
Pentru ca Manolescu i-a cenzurat pe alocuri materialul, Mihaies are si alte doua articole dedicate bolsevicului proletcultist in Cotidianul: