Ziarul „Curentul“ continuă prezentarea opiniilor foştilor colegi ai adjunctului şefului Departamentului de Informaţii Externe, Ion Mihai Pacepa, cu privire la „defectarea“ fostului consilier al familiei Ceauşescu. Pe parcursul lunii iulie, când s-au împlinit 30 de ani de la momentul „rebrănduirii“ lui Pacepa, publicaţia noastră trece în revistă elemente şi date inedite ale „dosarului Pacepa“. Menţionez că titlul acestui extins material dedicat celui supranumit „Curva Pacepa“ este inspirat de o sintagmă care nu îmi aparţine, deşi subscriu calificativului, termenii descrierii lui Pacepa aparţinând unuia dintre cei mai influenţi şi mai importanţi jurnalişti americani, David Binder, veteran al jurnalismului american de elită, specialist în intelligence, apropiat al familiei Bush. Este necesară o schiţă a cadrului politic internaţional în care a avut loc „defecţiunea“ lui Pacepa pentru a înţelege cât stă în picioare din „argumentaţia“ hagiografilor acestuia, ce susţin că acesta ar fi adus mari servicii Vestului, deşi este greu de crezut că putea aduce mai mari servicii Occidentului, în acea perioadă, decât Ceauşescu însuşi. Faptul că abia după zece ani de la intrarea pe mâna americanilor a început să fie folosit Ion Mihai Pacepa arată că de fapt „utilitatea“ sa a început să fie speculată într-un cu totul alt context internaţional decât acela în care „a ales libertatea“, fostul cadru adus în DIE de către Alexandr Mihailovici Saharovski, nimeni altul decât mai marele consilierilor sovietici din Securitate, în perioada 1949-1953. Surprinzător sau nu, se pare că acest aspect a fost obliterat din dosarul de cadre al lui Pacepa, „ascendenţa“ sa fiind practic necunoscută colegilor săi de mai târziu, din Securitatea care începuse eliminarea cadrelor sovietice din structură. După analiza din episoadele trecute a istoricului şi cercetătorului Arhivelor CNSAS, dr. Liviu Ţăranu, urmează alte selecţii din „Dosarul Pacepa“, realizat de redactorii revistei de specialitate „Periscop“, editată de membrii Asociaţiei Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere din Serviciul de Informaţii Externe. Realizatorii „Periscop“ au selectat, cu privire la cazul Pacepa, şi analiza altui specialist, dr. Ion Constantin, cercetător ştiinţific principal la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului. Acesta trasează o linie de demarcaţie între cazul Pacepa şi alt caz celebru, cazul Kuklinski, realizând o analiză comparativă şi aducând argumente ce scot în evidenţă distincţia netă între aceste două cazuri. Mulţi dintre apologeţii lui Pacepa s-au referit la cazul polonezului Ryszard Kuklinski (foto), pentru a-l zugrăvi şi pe Pacepa drept erou. Vom vedea că deosebirea dintre cele două situaţii nu este în nici un caz în favoarea lui Pacepa. George Roncea
Pacepa versus Kuklinski
O simplă comparaţie a cazului Kuklinski cu cel al generalului Pacepa relevă unele asemănări, dar mai ales deosebiri esenţiale. Este evident faptul că ofiţerul polonez a trădat Pactul de la Varşovia şi URSS, în primul rând. Cu toate acestea, el este puternic contestat în Polonia, pentru că se ţine cont de semnificaţia gestului în sine, care nu poate fi justificat din punctul de vedere al regulilor şi principiilor care guvernează armata unei ţări. Ca şi în cazul Pacepa, reabilitarea sa a avut loc pe fondul interesului legat de integrarea ţării în NATO. Unul dintre cei mai cunoscuţi disidenţi anticomunişti polonezi, Adam Michnik, apreciază că Ryszard Kuklinski nu poate fi considerat erou al ţării sale, ci poate doar al… CIA. În acest sens, el aduce argumente de ordin istoric, comparându-l cu o serie de personaje care în diverse momente din trecutul ţării au acţionat similar lui Kuklinski şi care nu pot fi consideraţi eroi, istoriografia consemnându-i ca „trădători“ sau figuri rămase într-o ipostază de ambiguitate faţă de interesul naţional. Oricum, Kuklinski pare mai uşor de apărat, din punct de vedere moral, decât Pacepa. Prin funcţia pe care o avea în structurile Tratatului de la Varşovia, el se subordona nu numai (sau nu atât) conducerii de la Varşovia, cât mai ales Kremlinului. Apoi mai este un lucru esenţial: spre deosebire de Pacepa, colonelul Kuklinski nu a fost implicat în acţiuni de poliţie politică. Despre I.M. Pacepa se ştie bine că este părtaş şi responsabil de multe dintre abuzurile regimului comunist, în cea mai neagră perioadă a existenţei sale. „Defectarea“ în Occident a unor ofiţeri din armatele sau serviciile de informaţii ale ţărilor fostului lagăr sovietic se numără printre episoadele cele mai controversate şi prea puţin lămurite din istoria comunismului. Dacă despre celebrii foşti KGB-işti Oleg Penkovski, Oleg Gordievski sau Vasili Mitrohin lucrurile sunt în linii mari cunoscute, deşi nici acestea pe deplin clarificate, prea puţină lume ştie adevărul în alte cazuri, precum cel al generalului Ion Mihai Pacepa din România sau al colonelului Ryszard Kuklinski din Polonia. Pentru publicul românesc, acesta din urmă este chiar foarte puţin cunoscut, deşi cazul Kuklinski pare a fi, în multe privinţe, mai interesant şi mai important decât cel al lui Pacepa. În Polonia, chestiunea este atât de controversată, iar dezbaterile atât de pasionale, încât şi astăzi, la scurgerea a câţiva ani de la moartea personajului, circulă o vorbă: „Spune-mi ce părere ai despre Kuklinski şi îţi zic cine eşti!“
„Nimeni în lume, în ultimii 40 de ani, nu a adus mai multe daune comunismului“. (1982, Directorul CIA, William Casey)
Potrivit celor mai multe dintre lucrările şi studiile publicate în Polonia şi în alte ţări, volumul total al documentelor militare şi informaţiilor furnizate de R. Kuklinski americanilor însuma circa 35.000 de pagini, dintre care cel puţin 34.000 file erau în limba rusă. Calcule mai recente arată, totuşi, că numărul total al paginilor materialelor furnizate de agentul polonez a fost de 42.000. În afara informaţiilor curente cu privire la conţinutul consfătuirilor secrete, deciziile luate asupra organizării, funcţionării şi dislocării unităţilor sovietice şi ale Tratatului de la Varşovia, colonelul polonez a livrat CIA informaţii strict secrete de importanţă strategică deosebită, referitoare la: documentaţia tehnică asupra a peste 200 sisteme de arme de înaltă tehnologie, produse în U.R.S.S.; cele mai noi proiecte din domeniul industriei militare sovietice, precum varianta modernizată a tancului T-72, care reprezenta principala armă ofensivă la categoria de blindate aflate în dotarea Pactului de la Varşovia; planurile cincinale strategice ale Tratatului, pentru perioadele 1971-1975, 1976-1980 şi 1981-1986; deciziile şi ordinele date de Moscova, pentru aplicarea acestora în R.P. Polonă, R.D. Germană, R.S. Cehoslovacă, în R.P. Ungară şi R.P. Bulgară; materialele secrete ale Statului Major General sovietic, referitoare la războiul electronic; variante ale planurilor de atac ale Armatei Sovietice şi trupelor Pactului de la Varşovia împotriva unor state ale NATO din Europa Occidentală; participarea unor unităţi ale Armatei Populare poloneze la acţiuni prevăzute împotriva R.F. Germania şi Danemarcei; planurile pentru cucerirea şi ocuparea unor state ale Europei Occidentale de către Armata Sovietică şi forţele Pactului; date strategice referitoare la unităţile Grupului de Nord al Armatei Sovietice, care constituiau practic trupele de ocupaţie din R.P. Polonă; acelaşi gen de date despre unităţile sovietice care staţio-nau în R.D. Germană, R.P. Ungară şi R.S. Cehoslovacă; localizarea şi datele tehnice ale celor mai importante puncte de comandă ale Armatei Sovietice („statele majore subterane“), de unde mareşalii sovietici urmau să asigure conducerea forţelor Pactului, în eventualitatea unui război cu forţele NATO. (va urma)
Nistorescu: scandalul, condus de serviciile secrete şi de Cotroceni Liviu Iolu / EvZ Miercuri, 05 August 2009
Într-un interviu pentru „Evenimentul zilei”, Cornel Nistorescu vorbeşte despre relaţia lui cu „Cotidianul”, cu jurnaliştii acestui ziar, cu colegii din trustul Realitatea-Caţavencu, cu Sorin Ovidiu Vîntu şi cu Securitatea.
Cornel Nistorescu le mulţumeşte tuturor celor care l-au înjurat în ultimele zile, pentru că au ajutat la relansarea, fără bani, a ziarului „Cotidianul”. El crede că furtuna stârnită de hotărârea sa de a şterge, de pe ediţia on-line a ziarului, un articol despre colaborarea cu Securitatea a prietenului său Petre Romoşan a fost o operaţiune pusă la cale de serviciile secrete şi de alte instituţii, precum preşedinţia.
Despre „Cotidianul”, Nistorescu spune că a fost „un ziar cuminte, dar fără pariuri mari în societate”, iar pe unii dintre angajaţii pe care-i conduce îi bănuieşte că sunt „infiltraţi care execută ordine”. Directorul ziarului afirmă că nu mai vrea să publice „lălăielile” jurnalistului Cristian Pătrăşconiu şi nici „gângăvelile lui Ioan T. Morar”. Iar pe Robert Turcescu spune că-l va mai lăsa să publice „după ce mai învaţă meserie, după ce mai progresează”.
Cu Securitatea, Cornel Nistorescu afirmă că a avut o relaţie inteligentă: „Am scăpat în aşa fel încât să nu semnez nimic, să nu am niciun fel de angajament”.
Când a părăsit redacţia „Evenimentului zilei”, ultimul editorial a fost scris la maşină. Pe biroul de director al „Cotidianului” are deschis în faţă un laptop: „Folosesc şi acum maşina de scris. Ieri am transpirat de ciudă că n-am avut-o la îndemână, pentru că mi-a dispărut un text din calculator, şi dacă o aveam, în cinci minute rescriam. Am pierdut editorialul şi a trebuit să-l rescriu de mână, cu pixul, am crezut că înnebunesc. Dar aduc eu o maşină şi-aici, pentru că este strictamente necesară. De acolo sigur nu dipare”, spune Cornel Nistorescu, jurnalistul care se consideră naiv la capitolul calculatoare.
În acelaşi timp, internetul şi calculatoarele au făcut ca, în ultimele zile, scandalul „Cotidianul” să ajute la relansarea ziarului abia preluat de Nistorescu.
„Toate ideile care mi-au venit costau bani, nu avem bani acum, nu ştiam ce Dumnezeu să fac. Mulţumesc frumos pentru această ticăloşie, pentru că ea are şi partea ei bună. Ne-au ajutat să relansăm ziarul!”
EVZ:„Furtuna de pe net”, cum aţi denumit-o, ajută la relansarea „Cotidianului”? Cornel Nistorescu: Deja a relansat „Cotidianul”, această isterie, născută din nimic, şi promovată de oameni care au probabil motive şi interese, a făcut ca ziarul să se relanseze. E însă nefiresc să devină o problemă naţională faptul că am scos un articol de pe net, amânându-l pentru că ştiam foarte bine subiectul şi voiam să-l tratez la modul foarte serios, fiind o chestiune de viaţă şi de moarte pentru un om. Mi s-a zis „am luat legătura la telefon cu el şi ne-a înjurat”. Nu este nimeni obligat să-i răspundă unui ziarist oricând, orice şi pe orice subiect. Poate să se apere sau să nu răspundă.
Dar de la amânarea unui articol şi până la cenzură este o mare distanţă. Uneori, avem sute de articole pe care le amânăm, toţi jurnaliştii fac asta. Se întâmplă un lucru care ţine de o confuzie voită sau de o incultură crasă: asemenea decizii editoriale sunt considerate cenzură. Cenzură este atunci când o instituţie a statului intervine în conţinutul unei publicaţii sau al unui canal media. Asta nu este cenzură, este o decizie profesională. Să publici orice fără să te asiguri, să fundamentezi şi fără să evaluezi toate consecinţele, inclusiv pagubele sau nenorocirile pe care le poţi produce, mi se pare iresponsabilitate jurnalistică, nu libertate de exprimare.
Petru Romoşan este prietenul dumneavoastră. Este prietenul meu, ştiu foarte bine această poveste şi cred că se întâmplă ceva cu totul nedrept. Dar nu cred că există cineva în cazurile importante de investigaţie să nu primească dreptul la apărare. Altfel nu e jurnalism, e dictatură a cuvântului scris sau dictatură a presei.
Este o coincidenţă faptul că acest articol, despre un prieten de-al dumneavoastră, a apărut în ziua în care aţi intrat în redacţie? Mă tem că nu e coincidenţă. N-am nicio dovadă şi, de fapt, nici nu mai contează pentru că toate exagerările, până la urmă, duc la greşirea ţintei, duc la ratarea scopului. Scopul a fost să mă incrimineze pe mine, efectul a fost strălucit. Ne-a ajutat, fără să cheltuim nimic, de fapt, să relansăm „Cotidianul”. Să-l repunem ca ziar de atitudine şi nu ca ziar prăfuit, şi sclifosit, şi preţios, care dormea în chioşc şi care dormea, de fapt, şi în faţa suferinţelor şi necazurilor din societate.
Tot bombardamentul de comentarii pe site-uri, cea mai mare parte de o agresivitate ieşită din comun, arată mai degrabă ca opera unor profesionişti din serviciile secrete şi de la partide, decât ca reacţie de public şocat că un articol a dispărut. Din păcate, foştii mei colegi de la „Evenimentul zilei”, pentru că au băut şampania cu Traian Băsescu în ziua în care a câştigat alegerile şi au crezut că au câştigat alegerile împreună, au continuat şi continuă să facă o ziaristică de serviciu, au rămas înfeudaţi. Şi de asta chiar nu pot să mai citesc şi să mă mai uit pe textele lui Mircea Mihăieş sau Vladimir Tismăneanu. Ei nu sunt decât un comando politic răsfirat în presă sau în cercetare, pentru a servi interesele preşedintelui.
Dar, în afară de opoziţia colaboratorilor EVZ, aţi avut o opoziţie chiar în redacţia „Cotidianul”. Cu unii oameni din redacţia „Cotidianul” cred că nu ne potrivim ca spirit, ca model de a face jurnalism. Eu nu mă scarpin două zile pe seama tremuratului unei frunze. În acelaşi timp, şi în redacţia „Cotidianul” există infiltraţi care execută ordine. Ştiu sigur că la nivelul aproape al tuturor redacţiilor din România există oameni ai serviciilor secrete în poziţii importante, nu neapărat simpli redactori.
Valeriu Turcan îşi permite să dea telefoane în redacţii pentru a afla cum evoluează atacarea şi abordarea scandalului „Nistorescu”. Fapt care mă face să cred că e o operaţiune pe care n-o conduc numai serviciile secrete, este condusă şi de către cei de la Cotroceni. Eu cred că Traian Băsescu are şi el un mic rol în această operaţiune.
Un „Cotidianul” făcut liber, cu jurnalişti buni, este o publicaţie periculoasă. Sigur că foarte mulţi, inclusiv Traian Băsescu, sunt îngroziţi că am putea deveni foarte repede un fel de „Evenimentul zilei” de altădată. E posibil să şi redevenim, pentru că acest scandal a scos „Cotidianul” din anonimatul în care plutea.
DESPRE UN FIN ŞI DESPRE SOV
„Turcescu să mai progreseze”
Scandalul a fost premeditat? Mă tot gândeam cum Dumnezeu să fac ceva să se vadă, să se schimbe ceva, să se trezească ziarul ăsta. Toate ideile care mi-au venit costau bani. Mulţumesc frumos pentru această ticăloşie, pentru că ea are şi partea ei bună. Ne-a ajutat să relansăm ziarul!
Cum descrieţi linia editorială pe care o veţi imprima? „Cotidianul” a fost un ziar foarte frumos scris, care n-a avut curajul să ia taurul de coarne niciodată. A fost un ziar cuminte, calofil, dar fără pariuri mari în societate. Fără mize mari. Ce va fi? Şansa ziarului va fi capacitatea de a surprinde realitatea şi problemele oamenilor. E educaţia şi conformaţia mea de reporter.
Circulă o listă cu oamenii pe care urmează să-i daţi afară. Nici dacă ar citi cineva în subconştientul meu n-ar găsi o asemenea listă. Unii vor pleca dacă nu vor putea să se adapteze la un stil de muncă. Nu l-am dat afară pe Pătrăşconiu, nici n-am drept de semnătură încă. Nu vreau să mai public comentariile lui lălăite şi teziste. Un fel de limbi la limbile lui Băsescu. Nu l-am dat afară, dar aici nu va mai scrie cât sunt eu.
Nu vreau să mai public gângăvelile lui Ioan T. Morar. Nu ăsta este locul în care să se exprime. Banii sunt puţini, ei încasau sume destul de bune, mai mari decât miniştrii sau oamenii pe care-i acuzau că primesc mulţi bani. Şi ei îmi dădeau mie nişte sfârâiace.
Aţi spus că vă subordonaţi doar lui Sorin Enache. Dar Emil Hurezeanu este preşedintele Grupului Realitatea-Caţavencu (GRC). Da, pentru că boardul s-a autodizolvat. Am înţeles că mă subordonez direct directorului acestui grup. Preşedintele are o activitate de coordonare de ansamblu, mult mai vastă, şi nici n-am apucat să mă întâlnesc cu el, pentru că la respectiva şedinţă în care am fost numit el nu era. Aşa că el, săracu’, nici nu ştie ce s-a decis acolo. N-am hotărât eu să-l dau afară pe bietul Pătrăşconiu, şi bolnav, că o fi bolnav omul, dar aici n-o să mai scrie nici el, nici Ioan T. Morar şi nici aceia care au mai fost şi au mai contribuit cu câte un pic la îngropatul „Cotidianului”. Nici Turcescu şi nici toţi ceilalţi.
Dar Robert Turcescu este unul dintre foştii colaboratori ai dumneavoastră de la EVZ, aveţi şi o relaţie de naş-fin. Am mai mulţi fini şi naşi şi mai multe rude. Şi am oferit mai multor oameni posibilitatea să scrie, dar asta nu înseamnă că am putut să fac din ei mai mult decât au putut fi ei. Unii chiar mă înjură, dar fără înjurăturile celor cărora le-am dat o pâine şi o slujbă nici nu cred că ar fi avut farmec, şi dramatism, şi frumuseţe.
Robert Turcescu şi-a suspendat comentariul până se clarifică lucrurile, aflând că el aici nu mai publică. A vrut să mi-o ia înainte. O să-l las să mai publice după ce mai învaţă meserie, după ce mai progresează.
Mi se pare amuzant să anunţe lumea că se retrage până se clarifică aici ceva. Vezi, Doamne, de parcă el ar înţelege când e clarificat şi când nu e clarificat. Dar, în acelaşi timp, vrea să mă duc la Realitatea FM să-i fac emisiune, că poate îi măresc audienţa. Dacă aş fi fraier, m-aş duce şi aş munci pentru el.
Ce relaţie aveţi cu Sorin Ovidiu Vîntu? Suntem vecini. Am ajuns vecini gard în gard. Absolută întâmplare. Şi, uneori, ne-am văzut de trei ori într-o săptămână şi odată nu ne-am văzut doi ani. Ce pot să spun? Şi am ajuns acolo pentru că un om m-a înşelat vânzându-mi un teren care nu avea ieşire la stradă. Pe un preţ foarte modest, este drept, dar apoi am cumpărat un alt teren, care nici el n-avea ieşire la stradă, şi aşa m-am chinuit până am reuşit să ies la stradă, ca oamenii. Aşa am ajuns vecin cu Sorin Ovidiu Vîntu. Am cumpărat de pe marginea şoselei o barză şi un pui. De-astea kitsch, decorative, din plastic. Am venit seara, le-am pus lângă gard şi, dimineaţa, femeia de serviciu îl chema pe încă unul să-i zică: „Haide, domne’ că iar au trecut lebedele sau gâştele lui Vîntu la noi, să le dăm înapoi”. Stăm gard în gard, dar nu m-am uitat niciodată peste. M-aş simţi atât de prost să întorc privirea ca să mă uit peste gard înăuntru încât nu aş putea să mai dau ochii niciodată cu un asemenea om.
TRECUT ŞI VIITOR
„Relaţia mea cu Securitatea a fost una, sper eu, inteligentă”
Care a fost relaţia dumneavoastră cu Securitatea? Odată cu cazul „Romoşan” s-a alimentat ideea că vreţi să ascundeţi, de fapt, propriul trecut. Publicăm zilele următoare (de maine – nota mea) tot dosarul „Romoşan”. Relaţia mea cu Securitatea a fost una, sper eu, inteligentă. Am scăpat în aşa fel încât să nu semnez nimic, să nu am niciun fel de angajament. Am glumit cu ei, am spus bancuri, am băut şi bere cu unii dintre ei, am spus şi prostii – la alţii le-am spus diverse lucruri contrariante, dar e sigur un lucru.
Când va scoate cineva hârtia scrisă de mine, angajament sau raport despre cineva, mă retrag frumos, că am unde mă duce, şi Dumnezeu să-i ajute pe ai lui Tismăneanu şi pe ai săi luptători împotriva Securităţii şi a Comunismului. Pentru că l-au servit cu neruşinare şi acum vin şi dau lecţii altora. N-am semnat nimic, îmi pare rău. Şi nici nu m-a băgat Securitatea în diverse instituţii, n-am fost printre cei acoperiţi pe-afară, cum sunt alţii care s-au întors după aia. Dacă scoate cineva o dovadă, e în ordine.
Contestatarii vă consideră depăşit, prea bătrân ca să mai conduceţi un ziar cu succes. Dan Tăpălagă, un om căruia i-am dat o slujbă când îi era greu, i-am dat-o şi a doua oară când îi era greu, a scris despre mine că sunt un mort. Alţii au scris despre mine că sunt un ratat, o nulitate lustruită. Am îndurat, în anii ăştia, de la acuzaţii de homosexualitate până la cele de alcoolism, toate aberaţiile posibile. Nu mă deranjează nimic din ce s-ar putea spune pe seama mea, important este să iasă acest proiect, proiectul „Cotidianul”.
Ce se va întâmpla cu blogurile celor care vă contestă chiar pe site-ul „Cotidianul”? Să mă conteste. Nu sunt pe site-ul „Cotidianul”, sunt pe diverse site-uri şi au un link aici. Să mă înjure şi probabil că, în tr-o bună zi, s-ar putea să încep să le răspund. Devine interesant că, în România, ei înţeleg democraţia fără bunsimţ, adică vor să te înjure la tine în dormitor sau la tine acasă. Nu e nicio problemă, este interesant aşa. Poate că asta îi califică şi în acelaşi timp arată cât de mare cenzor şi demon sunt eu. Mai aveţi ştiinţă de ziare care găzduiesc bloguri pe prima pagină a site-ului în care este înjurat chiar cel care conduce instituţia? Nu uitaţi că asta se întâmplă aici şi tot eu sunt cel acuzat de cenzură şi de îngrădire a libertăţilor de exprimare a unei persoane. Minunat, sunt în cea mai frumoasă situaţie posibilă.
Nota mea: Cotidianul “de elita” cu care se lauda micii sobolani aruncati de Nistorescu la groapa de gunoi a presei a avut, in cativa ani, 7 (sapte) redactori sefi si ditamai consiliul “fetzelor Cotidianului”. Cu totii au bagat ziarul la apa, sub linia de plutire. Aventura ne-a costat pe noi, cititorii, nervi, de la inhalarea polutiei profitorilor, si pe SOV milioane bune de euro. Cine plateste?
DAN BADEA: In cazul Romoşan, Nistorescu a luat decizia corectă
Am citit zilele astea, cu atenţie, toate criticile importante aduse lui Cornel Nistorescu după aşa-zisul act de “cenzură” comis de el în favoarea lui Petru Romoşan. Am citit, cu oarecare efort, şi textul incriminat “comis” de Mirela Corlăţan pentru Cotidianul.
Opinia mea este că deşi derapajul moral al lui Nistorescu, din ultimii ani, părea definitiv, de această dată a decis corect.
Şi eu aş fi procedat la fel cu privire la cârpeala de presă intitulată “Petru Romoşan, turnătorul lui Horia Bernea şi al lui Ion Negoiţescu”.
Motivele mele ar fi fost însă diferite de cele ale directorului Cotidianul şi ar fi ţinut exclusiv de profesia de jurnalist. Nu nerespectarea principiului “audiatur et altera pars” (“să fie ascultată şi cealaltă parte”) e reproşul fundamental ce poate fi adus jurnalistei Mirela Corlăţan (MC), ci, pur şi simplu, lipsa de coerenţă şi credibilitate a afirmaţiilor însăilate în articol.
Nimic din ceea ce dezvăluie MC nu poate fi folosit cu adevărat împotriva lui Petru Romoşan şi asta nu pentru că, spre exemplu, acesta n-ar fi culpabil moral în cazul în care ar fi semnat, de dragul “artei”, un angajament pentru fosta Securitate. Chiar şi în acest caz, problema care se pune este însă următoarea: a semnat Romoşan, cu adevărat, un angajament cu Securitatea? Dacă da, de ce a făcut-o? A fost şantajat? A făcut-o din patriotism? A făcut-o din oportunism? Nu ştim. Din textul jurnalistei MC nu aflăm altceva decât ceea ce şi-a propus ea să transmită cititorilor care nu gândesc cu capul lor: Romoşan a fost turnător! Fără nici o argumentare.
Ziarista aduce, e drept, nişte citate în sprijinul afirmaţiei făcute, dar ele nu au nici o relevanţă. Din cine citează MC? Evident, din ofiţerul care l-ar fi racolat (pe 26 septembrie 1987) pe Romoşan, numitul lt.col Ştefan Budecă. Aşadar, dovada că Romoşan “a turnat” stă într-o afirmaţie făcută anterior racolării, în 1984, de către ofiţerul amintit: “Din câte ştie Romoşan Petru, cel în cauză (n.r. Gherasim) este prieten cu Horia Bernea, care de asemenea are preocupări mistico-religioase”. Asta este dovada că Romoşan l-ar fi turnat pe Horia Bernea.
De unde a dedus autoarea textului de presă că Petru Romoşan i-a spus personal ofiţerului de securitate amintit că Gherasim şi Bernea erau prieteni şi aveau preocupări mistico-religioase? Expresia “din câte ştie X…” poate să însemne orice cum ar fi: “X i s-a confesat lui Y, de la care am aflat că…”, sau “din TO existentă în casa lui X am aflat că…” etc etc. Siguranţa cu care ziarista MC pune ştampila în acest caz mă pune serios pe gânduri cu privire la intenţiile ei reale.
Mai departe. O altă enormitate publicată de MC este, cum altfel?, un alt citat din ofiţerul Budecă. “Faptul că provine dintr-o familie modestă, că este conştient că numai în România poate să se dezvolte ca poet, că este interesat să fie cunoscut şi apreciat bine de organele noastre (…) prezintă garanţia că va accepta colaborarea cu unitatea noastră”. Aberaţia vine din faptul că individul despre care ofiţerul afirma că “este conştient că numai în România poate să se dezvolte ca poet”, abia aştepta să plece din ţară. El avea să şi părăsească ilegal România, un an mai încolo. I-a cam tras-o, cum se zice, ofiţerului care l-a racolat. Să fi fost o lipsă de vigilenţă din partea ofiţerului care l-ar fi racolat pe Romoşan? Să fie un raport făcut pe genunchi, pentru a justifica altceva? Ziarista nu observă însă această ciudăţenie şi trece mai departe.
Pentru a demonstra că Petru Romoşan (foto, dreapta, alături de Mihai Pelin) l-ar fi turnat pe criticul literar Ion Negoiţescu, jurnalista foloseşte anumite citate dintr-o anchetă poliţienească făcută, în 1977, cu scopul de a dovedi că Ion Negoiţescu (asociat cu mişcarea Goma) era homosexual. Trec peste acest aspect deoarece din citatele utilizate de ziarista de la Cotidianul nu se înţelege nimic. Totuşi, se sugerează că Romoşan ar fi fost acuzat de homosexualitate, iar el s-ar fi dezvinovăţit în faţa autorităţilor.
Cum spuneam, nimic din cele scrise de Mirela Corlăţan nu se poate constitui într-un act de acuzare la adresa lui Petru Romoşan. Nu există nici măcar certitudinea că documentele citate sunt reale şi nu inventate, câtă vreme autoarea n-a prezentat un facsimil, ceva, pentru credibilitate.
Totul pare a fi un atac de presă, aşa cum s-au obişnuit să producă, de altfel, în ultimii ani, ziariştii făcuţi la apelul de seară.
Pentru cei care nu sunt convinşi de asta, le recomand să citească atent textul “În malaxorul Securităţii” apărut în 6 iulie 2009, în Jurnalul Naţional. Textul conţine un Plan de Măsuri al Securităţii din iunie 1989 şi este centrat pe compromiterea/decredibilizarea prin orice mijloace a lui Petru Romoşan. (Adica exact ceea ce face “gasca inrolata” prin executantii de la Cotidianul – Nota mea)
Acolo sunt toate argumentele care-l pot convinge pe orice om cu liceul la bază că articolul “cenzurat” de Nistorescu este, de fapt, o făcătură ordinară a unor indivizi care folosesc presa pentru a-şi regla conturi personale.
Citind acel Plan de Măsuri, din care jurnalista MC a preluat doar un fragment nesemnificativ, înţelegem că, de fapt, Petru Romoşan a fost o victimă a aparatului represiv. Este acelaşi aparat care, un an mai încolo, se mobiliza şi punea la cale compromiterea în Occident a fugarului Romoşan prin lansarea de zvonuri false şi documente plastografiate în laboratoarele serviciilor secrete.
Cunoscând toate acestea, orice ziarist cu o minimă responsabilitate ar fi fost circumspect în a lua de bune documente despre care există bănuiala că ar putea fi falsificate.
Iată de ce consider că Nistorescu a luat, indiferent de motivaţia reală sau invocată, decizia corectă prin scoaterea din Cotidianul a textului referitor la Petru Romoşan.
Ar mai fi, poate, de făcut o precizare. Cei care mă cunosc ştiu că, după experienţa Evenimentul Zilei, aş fi ultimul care i-ar lua apărarea lui Cornel Nistorescu. Numai că o gaşcă de impostori bine aliniaţi/grupaţi, culmea, sub aceeaşi pălărie aurită a lui Sorin Vântu, lucrează de zor la distrugerea a ceea ce a mai rămas din presa românească. Tonomatele au început să tropăie periculos de tare pe moşia lui SOV, speriate de apariţia intrusului Nistorescu. Frica e firească pentru cei care n-au fost, nici măcar pentru o secundă în viaţa lor, ziarişti adevăraţi. Câţiva şmecheri din această categorie, despre care aflu, azi, că primeau un salariu de 5000 de euro de căciulă, în condiţiile în care ziarul avea pierderi de câteva milioane de euro, ţipă ca apucaţii că a venit cenzura peste ei. Lor li s-a adăugat, tot azi, şi “apostolul” de serviciu, ong-istul Toma, speriat şi el de viitură. Mircea Toma, susţinător al cauzelor tot mai strâmbe, e întotdeauna acolo unde trebuie să fie, chipurile, interesul “bizonului”. Impostura peste care stăpânesc şmecheraşii lui SOV este totală. Tonomatele Turcescu, Hurezeanu, Ursu şi Buşcu s-au retras deja în coteţul lui Vântu fără să priceapă că vine o vreme în care acelaşi “bizon” începe să înţeleagă cum stă treaba cu manipularea. Salariile de zeci de mii de euro, cu care le-au fost cumpărate conştiinţele papagalilor de serviciu, încep deja să pârâie zgomotos în burţile lor tot mai flămânde. În definitiv, chiar dacă a rătăcit, ca orbetele, ani buni pe spinarea mafioţilor, Nistorescu este singurul ziarist adevărat dintre ei. Ori asta îi sperie pe impostori. Este şi motivul pentru care am decis să pun degetul pe această anomalie.
UPDATE: Petru Romoşan afirmă că materialul apărut sub semnătura Mirelei Corlăţan reprezintă de fapt un atac declanşat împotriva sa, cu mai mulţi ani în urmă, de Andrei Pleşu (“şeful operaţiunii”) care l-a folosit în această afacere, “ca mână de lucru”, pe Mircea Dinescu.
Iată un fragment din ceea ce ce mi-a declarat, concret, Petru Romoşan:
“(Cei de la CNSAS)n-au putut să dea decizie de colaborare a mea cu Securitatea până la povestea cu Dan Voiculescu şi cu Andon, pentru că trebuia să decidă ei în interior şi conform documentelor existente, în sensul că nu au decât o singură probă împotriva mea, iar singura probă e un angajament din 29 septembrie 1987, pe trei rânduri, în care apare un nume conspirativ şi care nu a fost onorat niciodată, pentru că nevastă-mea pleca a doua zi cu paşaportul şi, altfel, îi ridicau paşaportul. Ei au ajuns să se răzbune pe mine, pentru tot chinul pe care-l provoc pentru ei de zece ani, trimiţând chestia asta, după noua lege, la Curtea de Apel, şi în felul ăsta au ajuns documentele în ziar. Nu-i interesau pe ei deciziile, înţelegi? Sunt trei probleme esenţiale în această poveste. Prima problemă o reprezintă anchetele la care am fost supus începând din 1973, de la 17 ani, până în 1980, dintre care cea mai dură a fost cea din 1977. Acestea nu au avut legătură cu Securitatea pentru că sunt anchete poliţieneşti. A doua poveste, cea cu Paul Gherasim şi cu Bernea, este o porcărie sinistră, pentru că nu e adevărată. Oamenii erau urmăriţi cum eram şi eu şi n-am dat nimic despre ei. Iar ce spune ăla (ofiţerul de caz) e o banalitate, că ăsta e pictor mistic şi nu ştiu ce. Păi toată lumea ştia chestia asta. Dar în orice caz, turnura aia de frază nu este nici a mea, nici a ofiţerului de caz. Este a cuiva de acolo, din zona atelierelor. A treia parte a operaţiunii este povestea cu angajamentul din 29 septembrie 1987, despre care am amintit deja mai sus. Oricum, Curtea de Apel va stabili adevărul. Eu o să dau în judecată inclusiv statul român. Ca să pot să ating CNSAS-ul eu trebuie să dau în judecată statul român. Mă rog, eu răspund la unele chestiuni, dar răspund punctual. Pentru că răspunsul este chiar în documentarul lor…”
Citiţi, mai jos, “Planul de măsuri în cazul Petru Romoşan din Franţa”, publicat în 6 iulie 2009 de Jurnalul Naţional:
Ministerul de Interne Departamentul Securităţii Statului Nr. 0027882 din şş. 06.1989 Strict secret Exemplar unic
Plan de măsuri în cazul Petru Romoşan din Franţa
Petru Romoşan, în vârstă de 32 ani, fost membru al Uniunii Scriitorilor, a trecut ilegal frontiera de stat în Ungaria în septembrie 1988, stabilindu-se ulterior în Franţa, la Paris. După rămânerea în străinătate, Petru Romoşan s-a situat pe o poziţie ostilă ţării noastre şi a intrat în contact cu elemente reacţionare ale emigraţiei române intelectuale de la Paris.
În luna mai a.c., a acordat un interviu denigrator postului de radio „Europa liberă”, în conţinutul căruia a făcut referiri tendenţioase la statutul artiştilor plastici din România. De asemenea, a participat – ca invitat – la mai multe emisiuni ale postului maghiar de televiziune Budapesta-1, în cadrul cărora a comentat de pe poziţii ostile aşa-zisele măsuri luate de autorităţile române pentru a împiedica fuga unor persoane în Ungaria.
Pentru cunoaşterea, prevenirea şi contracararea activităţilor ostile ţării noastre desfăşurate de Petru Romoşan, va fi întreprins un complex de măsuri informativ-operative, vizând:
I. – Completarea studiului operativ în caz şi folosirea datelor obţinute pentru acţiuni de influenţă şi contracarare
1. Verificarea rudelor şi relaţiilor din ţară ale elementului şi ale soţiei acestuia, a persoanelor cu care mai întreţine legături şi documentarea exactă a activităţii desfăşurate de Petru Romoşan înainte de plecarea din ţară. Se va acţiona asupra acestora în scopul determinării lui Petru Romoşan să renunţe la activităţile cu caracter denigrator şi să adopte o poziţie corectă faţă de RS România.
Termen: 15.07.1989 Răspunde: U.M. 0610
2. Obţinerea de date privind situaţia personală şi profesională a lui Petru Romoşan şi a soţiei acestuia, cu accent pe: – identificarea domiciliului din Paris al elementului (amplasarea imobilului, intrări, colocatari, mijloace de acces în zonă, număr de telefon etc.); – stabilirea preocupărilor, cercului de relaţii, a persoanelor care îl vizitează la domiciliu sau cu care întreţine legături apropiate, elemente din emigraţie care nu agreează acţiunile acestuia sau cu care a avut diferite neînţelegeri, etc.; – stabilirea locului de muncă al soţiei lui Petru Romoşan şi a programului de lucru al acesteia; – identificarea canalelor folosite de soţii Romoşan pentru menţinerea legăturii cu rudele şi relaţiile din ţară.
Datele obţinute în urma completării studiului operativ în caz vor fi folosite în scopul iniţierii unor acţiuni de descurajare şi timorare a acestuia.
În realizarea acestor sarcini, vor fi folosite în mod diferenţiat sursele: „Filip”, „Ruxandra”, „Călin”, „Donici”, „Prodan”, „Barbu”, „Gabriel” şi „Hornaru”, precum şi posibilităţile specifice pe linia U.M. 0544.
Termen: 30.08.1989 Răspund: U.M. 0610, U.M. 0544/225 şi U.M. 0195.
3. Stabilirea legăturilor pe care Petru Romoşan le are la Budapesta şi care îl sprijină în realizarea acţiunilor ostile RS România (persoane contactate, adrese vizitate, locuri de cazare etc.).
Termen: 30.08.1989 Răspund: U.M. 0544/225 şi U.M. 0195
II. – Măsuri combinative de contracarare
1. Pentru compromiterea lui Petru Romoşan în mediile maghiare de informare în masă, va fi expediată din Franţa, în numele pictorului de origine română Viktor Roman, o scrisoare adresată Ministerului Culturii şi Televiziunii maghiare în care sunt prezentate profilul moral descompus al acestuia, sprijinul şi colaborarea sa cu autorităţile române pentru urmărirea şi condamnarea criticului Ion Negoiţescu, în prezent redactor la postul de radio „Europa liberă”, întărindu-se astfel acuzaţiile că acesta este agent provocator manipulat de autorităţile de la Bucureşti.
Termen: 05.07.1989 Răspunde: U.M. 0544/225
2. Pe adresa Ministerului ungar de Interne şi a Televiziunii maghiare va fi trimisă o scrisoare ca provenind din partea unei persoane, în prezent aflată în Austria şi care ar fi fost reţinută la graniţa română împreună cu grupul în care se afla şi Petru Romoşan, în conţinutul căreia se va preciza că acesta este agentul Securităţii române, iar la arestarea grupului a făcut public acest lucru pentru a evita suportarea tratamentului aplicat celorlalţi fugari.
Termen: 05.07.1989 Răspunde: U.M. 0544/225
3. Va fi expediată din Ungaria, organelor de poliţie franceze, o scrisoare în care Petru Romoşan va fi prezentat ca agent al Securităţii maghiare, iar cu ocazia călătoriilor pe care le face la Budapesta realizează şi întâlniri cu ofiţerii de legătură pentru instructaj.
Termen: 15.07.1989 Răspunde: U.M. 0544/225
III. – Măsuri de compromitere în rândul emigraţiei române
1. În numele unui scriitor român din ţară, care, pentru a evita eventuale consecinţe doreşte să rămână anonim va fi trimisă o scrisoare lui Virgil Ierunca, cunoscut că nu-l agreează pe Petru Romoşan, în care autorul dezvăluie rolul jucat de acesta în arestarea criticului Ion Negoiţescu şi persecutarea de către autorităţi a altor oameni de cultură şi artă din România.
Termen: 15.07.1989 Răspunde: U.M. 0544/225
2. Va fi plastografiată şi expediată din Franţa o scrisoare adresată lui Dorin Tudoran, semnată de Petru Romoşan, prin care acesta solicită să-i publice în revista „Agora” un material în al cărui conţinut sunt atacaţi Virgil Ierunca, Monica Lovinescu şi chiar Dorin Tudoran.
Precizăm că în „Agora” se publică astfel de materiale, ulterior autorii fiind atacaţi foarte violent de Dorin Tudoran în articole-replică.
Termen: 30.07.1989 Răspunde: U.M. 0544/225
3. Sursa „Dinu”, care urmează a se deplasa în Franţa, va fi instruită să acţioneze pentru determinarea lui Virgil Ierunca să ia atitudine publică împotriva lui Petru Romoşan şi să îi creeze greutăţi în afirmarea pe plan literar în Franţa.
Termen: 30.06.1989 Răspunde: U.M. 0544/225
4. Sursele cu posibilităţi în mediu, ce urmează să se deplaseze în Franţa în perioada următoare, vor fi pregătite să susţină versiunile de dezinformare difuzate prin mijloacele specifice şi să acţioneze pentru compromiterea şi discreditarea lui Petru Romoşan în rândul emigraţiei şi mediile culturale autohtone.
Sarcină permanentă Răspunde: U.M. 0544/225 şi 0610
Informaţiile obţinute privind evoluţia situaţiei operative în caz vor fi analizate periodic de şefii unităţilor centrale cu atribuţiuni în acţiune, care vor raporta conducerii D.S.S. rezultatul măsurilor întreprinse şi concluziile reieşite, în vederea stabilirii unor noi acţiuni de contracarare a activităţilor ostile desfăşurate de Petru Romoşan.
N-am mai călcat într-un cuib de viespi din copilărie. Îmi amintesc groaza de atunci şi insectele mânioase intrate prin izmene, pe sub cămaşă şi prin buzunare! Isterizate de un pas în cuibul lor mă înţepau cu furie şi nu aşteptau nici o explicaţie. – Cornel Nistorescu
Ii public toate tampeniile lui Bubico de Primavarii pentru a intelege mai bine Sindromul Tismaneanu si idiotia congenitala de gradul II (cu pericol de avansare) a “gastii inrolate”:
De la Cornel Nistorescu, cu ura si razbunare
04/08/2009 — tismaneanu In pofida sfaturilor primite de la cei care inca mai spera in cine stie ce metanoia de ultim ceas a lui Nistorescu, in pofida minunatului indemn al lui Eugen Istodor pe blogul sau de a actiona fara ura si razbunare, Nistorescu recidiveaza, isi insulta criticii, insinueaza vrute si nevrute la adresa lui Traian Basescu (pornind de la niste pretinse telefoane date prin redactii de Valeriu Turcan). In mintea acestui om obsedat de comploturi, ar exista cumva o conexiune intre presedinte si cei care considera actiunile sale drept potrivnice libertatii presei si in genere opuse pluralismului. Intrucat s-a intamplat sa stiu mai multe despre Romosan, editorul, n’est-ce pas, lui Mihai Pelin, Sorin Toma, promotorul campaniilor impotriva “boierilor intii”, dar si despre Nistorescu, am participat, prin acest blog, la ceea ce se numeste o conversatie democratica menita sa luineze dedesubturile sordide ale actiunilor lui Nistorescu. Am intervenit, sub semnatura proprie, si pe alte bloguri (Istodor, Patrasconiu). Am postat interventiile publice ce mi s-au parut pertinente si oneste. Spre deosebire de Nistorescu, admir scrisul unor Ioan T. Morar si Cr. Patrasconiu. Dar nu despre chestiuni de gust este vorba aici si acum. In consens cu linia oficial anuntata de ziarul Ziua, Nistorescu da de stire ca va face campanie anti-Traian Basescu. Nu promite un ziar obiectiv si inteligent, ci unul ofensiv, militant, hiper-partizan, pe scurt unul fanatic. Iata un fragment din editorialul de ultima ora al lui Cornel Nistorescu. Ma simt onorat sa fiu prezentat astfel de un personaj pe care il asigur de deplina mea lipsa de consideratie. Iar faptul ca vede vrajmasi in orice directie priveste tine de o maladie a psihicului care a facut multe ravagii in Romania si in lume… “Înţeleg acum de ce mă înţeapă gaşca Tismăneanu, un pluton jurnalistic în slujba preşedintelui. Înţeleg de ce postacii cu gramatică şi limbă de SRI, SPP şi SIE se înghesuie pe net! Înţeleg perfect de ce acoperiţii din redacţii trag din greu la umflarea balonului. Pericolul li se pare enorm! De-aia am şi renunţat la articolele de Gâgă ale lui Ioan T. Morar. E criză şi nu merită o leafă de ministru! De-aceea am renunţat şi la lălăielile lui C. Pătrăşconiu. Nu l-am dat afară când era bolnav (cum zice poetul şi analistul Emil Hurezeanu) şi n-am făcut nici o hârtie în acest sens. Dar am cerut conducerii Trustului Realitatea-Caţavencu să scape ziarul de scriitura unui asemenea personaj. Şi la şedinţa de board, la care E. Hurezeanu a lipsit, promisiunea a fost făcută. Nu s-a autosuspendat Robert Turcescu! A aflat că am renunţat şi la poezelele sale şi a sărit să anunţe poporul! Nu eu am desfiinţat boardul editorial. La iniţiativa cuiva care făcea parte din el s-a lăsat păgubaş. Dincolo de aceste precizări, implicarea lui Valeriu Turcan în umflarea scandalului mă pune în gardă. Viespii şi bărzăunii au reuşit să-mi intre şi în pantaloni!”
TISMANEANU: Boicot la adresa lui Cornel Nistorescu: Teodor Baconsky pleacă de la Cotidianul. 04/08/2009 — tismaneanu Iată o informaţie proaspătă de pe blogul lui Mihail Neamţu: “Astăzi, directorul trustului Realitatea-Catavencu a fost informat despre plecarea lui Teodor Baconsky din actuala echipa de colaboratori ai ziarului Cotidianul. Decizia, ne-a informat dl Baconsky, survine după transformările acute de stil şi viziune impuse de noul director Cornel Nistorescu. Reamintim că în ultimele şase luni Cotidianul a pierdut următorii comentatori: Traian Ungureanu, Mihail Neamţu, Devis Grebu (desen), Ioan T. Morar,Cristian Pătrăşconiu şi Liviu Antonesei. Alte nume au fost vehiculate ca “dizidenţi” în raport cu noua tendinţă.“ Alte informaţii găsiţi pe Hotnews.Ro, unde este confirmată retragerea altor nume: Daniel Vighi, Liviu Antonesei şi Alin Fumurescu. Am motive intemeiate sa spun ca vor pleca in zilele urmatoare si unii jurnalisti din staff. “Performanţa” Trustului Realitatea-Caţavencu şi a lui Cornel Nistorescu este fără precedent, practic, în istoria jurnalismului post-decembrist. A-ti inchipui ca Nistorescu este disponibil pentru dialog inseamna sa te imbeti cu iluzii. El a venit la Cotidianul cu un scop precis. Are o misiune de indeplinit. Un brand prestigios a fost compromis cu repeziciune uimitoare, în ultimele şase luni. Mai grav, exerciţiul exprimării libere pare pus în pericol. Toate au legătură cu faptul că suntem într-un an electoral.
HoyNews: Teodor Baconsky: Nu mai colaborez cu ziarul Cotidianul de C.M. HotNews.ro Marţi, 4 august 2009, 13:34Economie Media & Publicitate Ambasadorul Romaniei la Paris, Teodor Baconsky, renunta la colaborarea cu ziarul Cotidianul, unde publica saptamanal un editorial. “Am inregistrat cu tristete involutia din interiorul redactiei Cotidianul, plecarea in tromba a tuturor semnaturilor prestigioase si am decis sa ma retrag la randul meu pentru ca nu mai recunosc astazi ziarul la care am hotarat sa colaborez acum trei ani”, a declarat, marti, pentru HotNews.ro Teodor Baconsky. Teodor Baconsky este ambasadorul Romaniei la Paris, din august 2007, si de trei ani publica un editorial saptamanal la Cotidianul. Declaratia ambasadorului pentru HotNews.ro: Era o publicatie de elita pro-europeana, pro-occidentala, care garanta pluralitatea opiniilor si un nivel de analiza si informatie de buna calitate. Au fost concediati cu brutatalitate jurnalisti de un profesionalism indiscutabil si am constatat ca nucleul Cotidianul era dat de pagina politica si pagina de comentarii. Pagina nu mai este sustina de aceeasi echipa: au plecat Liviu Antonesei, Daniel Vighi, toata lumea din afara. Inteleg ca directia in care se merge este una monocolora, unanim anti-prezidentiala, n-am inca un argument pentru a vedea care e noua linie. Inclusiv angajatii permanenti, Robert Turcescu si altii vad ca au plecat. Toate aceste plecari au fost provocate de aceasta noua politica si e evident ca are legatura cu pozitia anti-Basescu a lui Cornel Nistorescu. Cornel Nistorescu i-a anuntat, luni, pe jurnalistii de la Cotidianul ca publicistul Cristian Patrasconiu, senior editor, nu va mai scrie la ziar nici un text. Robert Turcescu a anuntat, tot luni, ca renunta sa mai publice editorialul saptamanal din Cotidianul.Comentatorii Liviu Antonesei, Daniel Vighi si Alin Fumurescu se numara si ei printre numele care nu vor mai semna editoriale in paginile ziarului.
Bijulica Morarica – inca prezent pe gard, on line, la Cotidianul – strigulica:
Caz de cenzură şi la România liberă Da, se ascute lupta, ca să zic aşa! România liberă a refuzat să publice un text excelent scris de Marius Vasileanu! E vorba de semnătura unui ziarist cumpătat şi echilibrat, specie din ce în ce mai ameninţată! Textul îl puteţi citi aici. (adica la Tismaneanu)
Mineriada liichelelor: Text de Marius Vasileanu refuzat de “Romania Libera” 04/08/2009 — tismaneanu Mineriada liichelelor de Marius Vasileanu
TEXT REFUZAT DE ZIARUL ROMANIA LIBERA (Ha, ha! – nota mea)
Încă nu mi-am aşternut până azi amintirile din viaţa de ziarist. La vârsta mea, 45 de ani, nici nu este cazul. Fiind vorba despre specificul acestei rubrici, voi aduce azi o mărturie.
În ziua în care preşedintele Traian Băsescu participa cu stoicism la acea şedinţă de pomină de condamnare a comunismului, lucram la unul din ziarele importante de pe piaţă. Ca orice om normal la cap simţeam că se face istorie şi voiam să privesc, măcar la tv, desfăşurarea evenimentului. Am fost bruiat într-o primă instanţă de miştourile ieftine pe care le făceau colegii mei de birou. Erau trei-patru oameni, şefi de departamente, ca şi mine. Între timp au ajuns chiar în poziţii şi mai înalte. La vârsta pe care o au, în jurul a 40 de ani, mi-am spus, este modul lor de a se dezintoxica, o dată cu întreaga ţară normală. Eram generos însă căci băşcălia se adresa preşedintelui şi celor care îi stăteau aproape în acel moment atât de special (Andrei Pleşu, Horia Patapievici, etc) iar nu unuia precum măscăriciul de Butimanu. Dorind totuşi să vizionez evenimentul, am plecat în alt birou unde erau alţi 3-4 oameni foarte tineri (în jurul a 25 de ani). Televizorul acestor ziarişti era închis! Fiind şeful lor, au fost nevoiţi să mă suporte chiar dacă nu-i interesa defel. Era de înţeles, ei nu trecuseră prin nenorocire, mi-am zis, nu aveau nici un fel de traumatism. Cu astfel de ziarişti, e uşor să mai pui de-un comunism, de-o mineriadă, acolo.
Am rememorat aceste trăiri în momentul în care am citit mai deunăzi acuzele unui caraghios frustrat chemat recent să conducă un alt Cotidian. Scremându-se să-şi apere un prieten, turnător la Securitate, ipochimenul vorbeşte despre: „cei care profită din operaţiunea de condamnare a comunismului”… (Deci asta-i doare cel mai tare! Ha, ha, ha! – Nota mea) Chiar aşa, cine sunt aceştia, domnule?? Să fie Vladimir Tismăneanu dimpreună cu întreaga comisie, care au fost calomniaţi şi înjuraţi cum n-au mai fost nicicând până atunci? Să fie preşedintele Traian Băsescu care s-a ales cu o suspendare de mandat? Să fie cei care abia îşi mai duc zilele în urma bătăilor şi închisorilor pe care le-au trăit? Cine profită din ”operaţiunea” de condamnare a comunismului!? De fapt, cuvântul ”operaţiunea” spune totul, arată cum gândeşte omul!…
Eu cred că, în cei câţiva ani parcurşi, cei care au profitat în primul rând sunt chiar cei incriminaţi. Căci niciodată nu a avut loc o operaţiune de spălare mai parşivă precum s-a petrecut în ultimii ani. Solidaritatea leprelor a transformat CNSAS-ul într-o instituţie impotentă. Solidaritatea jigodiilor şi a celor lesne de prostit nu au făcut decât să fie scoase în faţă (din nou!) lichele de teapa lui Adrian Păunescu – cum bine arăta pe blogul său excelentul ziarist Cristian Pătrăşconiu, ziarist devenit din motive de conştiinţă una din ultimile victimele.
Nostalgici comunişti, securişti şi informatori din toate taberele, uniţi-vă! Este timpul să puneţi de încă o mineriadă: cea făptuită de liichelele din presă!
Mirela Corlatan, jurnalista de Snagov, in prezent (inca) komisar-turnator la Cotidianul:
Blogurile-clona sau ce fac unii cind n-au ce face Poate au si ei propriile joburi sau bloguri. Putin probabil totusi. Sint mai degraba niste paraziti, care au enorm de mult timp de pierdut. Si de ce sa-l piarda pur si simplu cind isi pot bate joc de cei care fac cu adevarat ceva, mai bun sau mai putin bun. Este vorba de creatorii de bloguri-clona, care parodiaza blogurile autentice. Initial te amuza, asa cum te amuza un spectacol “Divertis”, de pilda, insa parca tot mai bine le-ar sta acestor glumeti facind si ei ceva constructiv. De pilda, cei care au clonat interesantul blog al lui Vladimir Tismaneanu, mai bine s-ar apuca sa citeasca raportul pe care acesta l-a coordonat, daca nu cumva printr-o minune au facut-o deja. Iar cei care au creat un blog doar pentru a-l parodia pe cel al lui Claudiu Tarziu mai bine s-ar duce sa mai viziteze o manastire. Va las pe voi sa-i propuneti citeva variante.
Publicatia “22” (intitulata “revista Grupului pentru Dialog Social”) gazduieste in numarul 29, din 14-20 iulie a.c. un atac imund, de o josnicie pe care rareori mi-a fost dat sa o vad, la adresa imensului artist care e Vladimir Zamfirescu. Porcaria e semnata de unu’, Erwin Kessler. Nu ma voi referi la el, pentru ca tipu’, ca critic, si cand sta in picioare, parca sta pe vine. (Totusi, doua vorbe: numitul, bietu’, crede ca daca ataca mari valori ale artei plastice romanesti – Corneliu Baba, Caltia, Ilfoveanu, Stendl, Anghel, Bernea, Codre – isia face un nume. Asa e: si asta – cum dracu-l cheama… zi-i sa-i zic… – care a sustinut ca “Napasta” lui Caragiale e plagiat dupa “Puterea intunericului” a lui Tolstoi, a ramas in literatura. Nu?). Deci nu despre ciumete voi vorbi. Ma gandesc doar la echipa de la “22”, din care o buna parte o pretuiesc sincer. Apai, dragi prieteni, voi nu vedeti ce publicati? Nu vi se pare ca o fraza ca asta: “Fara sa faca artei un atat de mare deserviciu ca Baba, pictura lui Vladimir Zamfirescu, citat pauper si denaturat al artei din muzee, este profund ostila si daunatoare picturii ca pictura, ca iconografie, ca profesie si vocatie”, seamana cu o delatiune ordinara? La inceputul anilor ’50, dupa o astfel de “asertiune” in presa, urma arestarea. Deci, Inca o data: aceasta revista, asa usor elitista cum era dupa 1990, a fost o tribuna credibila nu a dialogului social – nici nu cred ca si-a propus, in fond, “dialogul social” – ci a dialogurilor spirituale, estetice. Pai cu baietasul asta vulgarel vrei tu, draga redactor-sef Rodica Palade, sa continui linia lui Stelian Tanase, a Gabrielei Adamesteanu? Nu crezi ca daca ar putea citi, ACUM, un asemenea text, bunul nostru prieten, Virgil Mazilescu, s-ar rasuci in mormant?
Ce a putut sa scrie pigmeul Erwin Kessler, “consilier” ICR, care apara “arta” vaginului lui Benedek Levente si a poneiului cu zvastica de la New York, acelasi care a primit de la Radu Calin Cristea 55.000.000 pentru o “prelegere” de 10-11 minute (adica cinci milioane pe minut, mai tare ca Alina Plugaru si Simona Sensual la un loc!):
Revista “22”, 14 Iunie 2009 Fata Babei Erwin Kessler (foto langa cei doi papitoi culturnici Patapievici si Paleologu)
Fata Babei a fost şi ea la Sfânta Duminică. Fata moşului hrănise cum se cuvine copiii sfintei, jivine felurite şi fioroase, cum bine se ştie. Dar fata Babei le-a opărit la lăut, iar la masă le-a afumat bucatele. La plecare a înhăţat lada cea mai frumoasă, din care însă, odată ajunsă acasă, nu au ieşit bogăţii, ca la fata moşului, ci balauri, care au înghiţit-o şi pe ea, şi pe babă. Împins de Baba, profesorul pictorilor de profesie, Vladimir Zamfirescu a înhăţat şi el, de atâta amar de vreme, lada cea strălucitoare a artei mari dintotdeauna – teme importante, recognoscibile şi grave (de preferinţă biblice, quijotice, danteşti), stiluri consacrate (realisto-impresioniste, cu nuanţe şi emacieri expresioniste), dar, mai ales, a aruncat peste acestea plasa sclipitoare şi lipicioasă a unui existenţialism spiritualist difuz, în care intelectualii cad victime cu graţie şi gratitudine pentru mingea ridicată la fileul hermeneutic. Expoziţia de la Sala Dalles, amplă, grandioasă şi profund neigienică, arată cum din lada ţinută strâns de artist ies, mereu, cohorte de lighioane flămânde şi nemulţumite, ce îmbăloşează mai tot ce ating din valorile pe care le evocă impenitent, de la El Greco la Caravaggio, de la Rembrandt la Renoir şi de la Cranach la Marcel Duchamp. Fără să facă artei un deserviciu atât de mare ca Baba, pictura lui Vladimir Zamfirescu, citat pauper şi denaturat al artei din muzee, este profund ostilă şi dăunătoare picturii ca pictură, ca iconografie, ca profesie şi ca vocaţie. Trebuie să fii orb în Metropolitan ca să nu vezi diferenţa de esenţă dintre Aristotel cu bustul lui Homer (1653) de Rembrandt (păzit, într-o poză pretenţioasă, de către fiul-fata Babei) şi Bărbat cu ţestoasă (2006), de acelaşi Zamfirescu. La Rembrandt, Aristotel contemplă melancolic figura vizionară a orbului Homer, al cărui furor poetic, rapt şi handicap psihic suprapus celui fizic, i-a deschis, totuşi, lumi şi sensuri nemuritoare, la care raţiunea, filosoful însuşi, doar jinduieşte, copleşit de admiraţie şi neputinţă totodată. Omul cu ţestoasa lui Zamfirescu este, comparativ, doar o glumă de salon din Crucea de Piatră: în poala bărbatului împrumutat de la El Greco se află broasca mică strânsă în căuşul palmelor până scoate capul la deţinătorul trist, retras într-un extaz ursuz. Dacă este luată în consideraţie şi factura plastică a celor două piese, diferenţa cosmică dintre pasta ascunsă şi întors aurită a lui Rembrandt şi luciul sterp, ca al urmei de limax pe asfalt, al penelului zamfirescian, atunci se va înţelege de ce între arta mare din muzee şi sechelele babiste actuale există nu o diferenţă de epocă sau de nuanţă, ci una de natură. E vorba despre două lumi opuse: lumea artei şi lumea lui ca şi cum, lumea epigonilor ce calcă grobian pe mormântul maeştrilor de altădată, pretinzând că sădesc pios panseluţe. Acest lucru se vede clar în nuduri, temă exploatată la noi până la restrişte de Zamfirescu şi comperii lui, de Stendl, Câlţia, Ilfoveanu, Anghel, ba chiar şi de Bernea, artişti capabili de o obscenitate sordidă, mohorâtă, drapată cultural cu libidinoase aluzii şi alibiuri morale, prin vălurile fariseice ale cărora se citeşte concupiscenţa cea mai netă cu un privitor veros, pretins voyeur intelectual, în fapt doar un Mitică ce face cu ochiul la una mică. Livrescului funebru şi retrograd al acestei obscenităţi i se opune pornografia necruţătoare, electrică, brutală şi ultragiantă şi, prin aceasta, mai sănătoasă, critică şi cauterizantă, practicată relativ recent de Gorzo, Suzana Dan sau Tara, artişti vitali şi deschişi, imuni la complacerea în miturile culturale clorotice, defuncte. Arta de tip zamfirescian, manieristă, pedant culturalistă şi fraudulentă estetic, ridică şi compromite totodată una dintre cele mai importante probleme ale artei actuale, anume: cum e cu putinţă ceva vechi? În arta contemporană, în care este cu putinţă, ca normă, doar noul, ce relevanţă mai are depozitul de valori şi aptitudini, de tehnici şi trăiri pe care l-a constituit practica milenară a artei? Modelul zamfirescian oferă un răspuns facil: artistul e un arhivar al memoriei culturale pe care o evocă privitorului avizat, ambii complăcându-se într-un fel de play-back estetic pe hituri de Picasso et co., artistul prefăcându-se că are geniu, iar publicul prefăcându-se că are gust. Cum e cu putinţă acum ceva vechi ne arată însă artişti precum Ioana Bătrânu sau Dan Perjovschi. Perjovschi este un tehnocrat ce promovează desenul ritual tip Tassili, adus la zi prin corectitudinea politică cea mai radicală, prin mascarea divertismentului în avertisment şi a cinismului în bune intenţii. Ioana Bătrânu e un egocrat fervent, ce practică o pictură de secol XIX cu sensibilitatea şi spaimele secolului XV, pentru a susţine o nostalgie vehementă, spirituală, de secol XXI. Ambii dau un rost acelui strat vechi de abilităţi şi reprezentări din memoria noastră colectivă. Vladimir Zamfirescu, cu verniul supra-abundent al pânzelor sale, pe care plutesc insule prost uscate şi zgaibe de pastă, cu personajele sale roase de vid şi cu temele sale lubric ludice şi tern intelectuale, e doar robul balaurilor aduşi de fata Babei în ograda artei.
Incredibil! ICR, plin de rahatul kominternistilor!
VENIND IN INTIMPINAREA MAI MULTOR SOLICITARI EXPRIMATE DE ANGAJATI AI MNLR VA INFORMEZ CA SUNT DE ACORD CA PERSONALUL MUZEULUI SA SE PREZINTE LA SERVICIU IN ZILELE DE LUNI 22 IUNIE SI MIERCURI 24 IUNIE LA ORA12 PENTRU A PUTEA LUA PARTE LA CELE 2 MANIFESTARI CE VOR AVEA LOC IN ROTONDA 13 (80 DE ANI DE LA PUBLICAREA CRAILOR DE CURTE VECHE DE MATEIU CARAGIALE SI CONFERINTA REVOLTA IINTELECTUALILOR SI SFARSITUL UTOPIEI MARXISTE).
CU CONSIDERATIE,
RADU CALIN CRISTEA (inca) DIRECTOR GENERAL AL MNLR
INVITAT: VLADIMIR TISMANEANU Profesor de stiinte politice la University of Maryland (S.U.A.) Presedintele Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania CONFERINTA CU TEMA: “Revolta intelectualilor si sfarsitul utopiei marxiste” Intalnirea va avea loc miercuri, 24 iunie 2009, ora 18.30, in Rotonda Muzeului National al Literaturii Romane din Bd. Dacia nr. 12.”
Gura pacatosului adevar graieste – R.C. Cristea se autodenunta! Noii „colaboratori” si profitori ai Muzeului Literaturii: secta neo-kulturnicilor rosii!
Ceea ce va spuneam aici: https://victor-roncea.blogspot.com/2009/06/jaful-de-la-muzeul-literaturii-peste.html si aici: https://victor-roncea.blogspot.com/2009/06/presedintele-ospatarii-filosofi-si.html se adevereste, fiind confirmat fara nici o jena, chiar de catre pacatos, impostorul Radu Calin Cristea, intr-un recent interviu din Revista Flacara (nr. 5/mai 2009): „S-au strans atunci impreuna, la invitatia muzeului, Nicolae Manolescu, Gabriel Liiceanu, H. R. Patapievici, Livius Ciocarlie, Ion Pop, Eugen Negrici si altii. Muzeul comunica, e parte dintr-un dialog select. Colaboratorii permanenti ai MNLR fac parte din elita scriitorimii romane. Editura a iesit din convalescenta, dupa ce multi ani titlurile atractive alternau cu aparitii submediocre. Ultima carte editata este un lung dialog purtat de Virgil Nemoianu cu Sorin Antohi. Cenaclul merge struna. Rotondele inca se mai cauta. Am renuntat la diverse programe ce transformasera MNLR intr-o casa de cultura mai spalata si am tot pus bani deoparte pentru onorariile acordate scriitorilor. Desfid ideea ca un scriitor trebuie sa traiasca din expediente, dimpotriva, el trebuie respectat, inclusiv din punct de vedere pecuniar, pentru ceea ce face”.
Muzeul Literaturii, altadata o institutie de cultura respectabila, a devenit peste noapte, o data cu „ungerea” frauduloasa ca director a impostorului Radu Calin Cristea, un canal de scurgere a fondurilor publice ale muzeului in buzunarele unor cunoscuti impostori si o anexa a unei gasti pseudoeliteiste de pretini scriitori, aflati pe statele generoase de plata ale muzeului. Astfel, cum spuneam, pe statele mult prea generoase ale Muzeului Literaturii gasim, cu sume exorbitante, pentru diverse pretinse servicii sau prestatii „culturale” acordate muzeului, dar fara nici o finalitate practica ori utilitate publica, prietenii ilegalului si fraudulosului R.C. Cristea, reprezentanti de „marca” ai sectei neo-kulturnicilor rosii, care a parazitat in ultimii 20 de ani cultura romaneasca: Nicolae Manolescu, Gabriel Liiceanu, H. R. Patapievici, Sorin Antohi & Coop. Sumele uriase platite acestora din bani publici, provenind din bugetul muzeului alocat de catre Primaria Capitalei, se ridica la peste 2 miliarde de lei (actele muzeului sunt publice, se pot verifica!).
Toata „floarea cea vestita” a pseudoelitei culturale romanesti: cunoscuti „interpreti” media si „degustatori” de prin pre-puturile petrolifere patriciene, „turnatori” la masa lui Felix, „s-au strans atunci impreuna” sa ciordeasca din cutia milei publice si sa cante in cor prohodul de ingropaciune al Muzeului si al Literaturii Romane. Asa se face ca, noile “cocote” culturale sunt platite ca “dame de lux”, pentru prestatii culturale de “centuriste” sau „borfete” de cartier. De-o pilda, “celebrul” poet Varujan Vosganian este stimulat cu suma de 1500 lei noi pentru o prestatie orala scurta, necum scrisa, de 15 minute in concursul de mare nivel cultural utecist numit „Romania pitoreasca”. Ne imaginam care ar fi „tariful” pe ora! Afacerea „merge struna”, vorba lui R.C. Cristea. Avem, asadar, dovada clara ca Muzeul Literaturii, sub conducerea impostorului Radu Calin Cristea, a devenit orice, numai muzeu nu: bordel ideologic pentru Tismaneanu SRL, pravalie culturala capusa, casa de (maxima) toleranta pentru drenarea banilor publici in buzunarele unor cunoscuti impostori, casa de pensii si stipendii suplimentare sau agentie publica de plata cu ora pentru o gasca privilegiata din „elita scriitorimii romane”, cu stomacul tare, pielea tabacita si obrazul gros.
August 5th, 2009 
VR 
„Curva“ Pacepa – afacerea trădării (XVII)
Posted in Uncategorized 
Tags: 
