Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România, O istorie a comunismului din România, manual pentru licee, autori: Mihai Stamatescu, Raluca Grosescu, Dorin Dobrincu, Andrei Muraru, Liviu Pleşa, Sorin Alexandrescu. Observaţii privind maniera de prezentare a realităţilor religioase din România comunistă
În interviul realizat în 11 septembrie 2008 de Armand Goşu cu autorii manualului de istoria comunismului apărut sub egida IICCR , s-a subliniat în repetate rânduri ideea că manualul elaborat nu vine cu sentinţe definitive şi irevocabile în ceea ce priveşte evoluţia regimului comunist în spaţiul românesc iar autorii nu au dorit crearea unui conflict între generaţii, cu alte cuvinte nu avem de-a face cu un „manual al lui Roller pe invers”. Unul din scopurile principale urmărite de autori a fost dezvoltarea gândirii critice a elevilor, prin recursul la activităţi de învăţare bazate în cea mai mare parte pe cercetare personală sau de echipă. În acest sens, susţin autorii, au fost puse la dispoziţia elevilor un mare număr de surse istorice de diferite tipuri, care să îndemne la descoperire, dezbatere şi exercitarea propriului spirit critic: „Exerciţiile … îi îndeamnă pe elevi să se implice, să cerceteze, să pună la lucru ceea ce învaţă la lecţie şi ceea ce ştiu din alte locuri, să îi îndemne să ci-teas-că altceva, să poarte discuţii cu pă-rin-ţii, cu bunicii, între ei, într-un cuvant, să dez-bată. Din fericire, şi în România, cul-tura dezbaterii începe să câştige teren”.
Sunt doar câteva elemente din interviu care sugerează că autorii au dorit să redacteze manualul în spiritul „noii istorii” şi al multiperspectivităţii. Cuprinsul volumului, în care găsim teme de viaţă cotidiană, studii de gen, prezenţa numărului mare de surse istorice, sunt elemente care conduc către această concluzie. Totul este însă aparenţă înşelătoare. Cine are cât de cât cunoştinţe despre ce înseamnă „noua istorie” şi multiperspectivitatea şi, în plus, deţine necesara onestitate intelectuală, va observa lesne că manualul dedicat istoriei comunismului nu are nici o treabă cu cele două concepte invocate mai sus. Este vorba de fapt de un discurs în maniera „litaniilor” de dinainte de 1989, sursele „multiple” inserate neavând decât caracter ilustrativ – demonstrativ al celor afirmate deja în textul lecţiei. Mai mult, există diferenţe de abordare de la un capitol la altul în cee ce priveşte utilizarea surselor. În unele cazuri avem enunţate sarcini de lucru, adesea prost formulate, neadaptate în raport cu sursele propuse (fie nu valorifică deplin potenţialul acestora, fie răspunsul cerut depăşeşte cu mult limitele textului şi ale cunoştinţelor elevului). În alte cazuri, autorii se mulţumesc pur şi simplu să facă trimitere în textul lecţiei la diverse surse aflate pe marginea paginii. În anumite privinţe, efortul autorilor hulitelor „cărămizi” din anii ’90, mă refer la cele două manuale de istoria românilor pentru licee, era mai onest, prin înşirarea în cuprinsul textului a dovezilor care le susţineau punctul de vedere. Acum sursele au fost scoase pe manşetă, în încercarea de a păcăli lumea că se folosesc metode moderne de predare-învăţare a istoriei.
Leonte Rautu a fost un personaj pregnant in activitatea de propaganda si cenzura a culturii din Romania, dupa 1945. Intre altele, Rautu s-a “remarcat” si in domeniul, de stricta specialitate, al lingvisticii. Dupa ce la Moscova a aparut volumul “Marxismul si problemele lingvisticii”, Leonte Rautu examineaza intr-un referat (nr. 570, din 13 iunie 1952) activitatea a trei lingvisti de prestigiu – Al. Rosetti, Iorgu Iordan si Al. Graur – identificand un “grup organizat de dusmani” ai poporului si propunand un “proiect de hotarare”, semnat chiar in aceeasi zi de seful lui Rautu, Iosif Chisinevschi. In “proiectul de hotarare” se propunea “reorganizarea” Institutului de Lingvistica al Academiei R.P.R., precum si faptul ca activitatea celor trei lingvisti urma sa fie “examinata de organele de stat”. Toata lumea stia ce insemna aceasta. Traseu de politruc Leonte Rautu (Lonea Oighenstein) s-a nascut in Basarabia, in 1910. Ca multi alti tineri evrei, a imbratisat cauza comunismului si, intr-un anume sens, Rautu a ramas un stalinist convins tot restul vietii. A studiat in Germania. Astfel, Leonte Rautu s-a numarat printre putinii intelectuali ai Partidului Comunist din Romania (PCdR): Ana Pauker, Belu Zilber, Petre Constantinescu-Iasi, Constanta Craciun, Miron Constantinescu.
Leonte Rautu si Iosif Chisinevschi intentionau sa inghesuie limba romana in conceptiile lingvistice ale lui Stalin cu orice pret: “Iorgu Iordan, spre deosebire de Rosetti, are oarecare valoare stiintifica, fiind un bun cunoscator al limbii romane contemporane. Lucrarile sale insa sunt adanc patrunse de idealism, mergand fidel pe urmele lingvistilor cosmopoliti din Apus. Ele sunt caracterizate de specialistii sovietici astfel: >.” In anul 1943 a aparut la Iasi volumul “Limba romana actuala” de Iorgu Iordan. Aceasta lucrare are un caracter antisovietic, antisemit si cosmopolit. Integral la Dosare ultrasecrete
Sub titlul-abuziv “Ortodoxism, românism, consumism” (care “ortodoxism”, care “romanism”?!), ICR a gazduit ieri seara o dezbatere afront la adresa Ortodoxiei. Protagonist principal: sectantul Marian Zidaru, un fel de Sun Myung Moon de la Pucioasa, secondat de sotia sa, Victoria. Iata anuntul oficial al ICR care descrie activitatea sectara a organizatiei “Noul Ierusalim drept “activism social” (sublinierile imi apartin): “Cea de-a zecea întâlnire din seria Arte Marţiale de la Institutul Cultural Român programează marţi, 28 octombrie 2008, de la ora 18, la sediul din Aleea Alexandru 38, o confruntare cu un maestru al artelor mistice: Marian Zidaru. Ortodoxism, românism, consumism sunt cei trei termeni centrali pe afişul dezbaterii moderate de Erwin Kessler. Fenomenul Zidaru aparţine trecutului socio-cultural recent al României. Anii ’90 au fost marcaţi, printre alte schisme şi confruntări, de erupţia în spaţiul public a unui tip de artă spiritualistă şi totodată militantă, impregnată de un activism social fără precedent. Marian Zidaru, împreună cu Victoria Zidaru, erau promotorii acestui curent născut la confluenţa ideologiei unei facţiuni religioase ortodoxiste radicale, aceea a grupului monastic milenarist de la Pucioasa (Noul Ierusalim), suprapusă cu practica iconografică a unui misticism pătruns adînc în fibra artei autohtone. Din acest amalgam a rezultat un tip de artă religioasă produsă în tiraj de masă de un atelier coordonat de Marian Zidaru. O artă explicit ancorată în social, în naţional şi într-un bizar pragmatism (postmodernist) manifest în utilizarea celor mai noi tehnici artistice (video, computer). Integrarea ulterioară a acestei viziuni în sistemul cultural actual, în care Marian Zidaru, retras treptat din proiectul iniţial, execută lucrări pentru mari firme autohtone, dar şi pentru piaţa externă, culminînd cu cooptarea sa în echipa ce reprezintă România la Bienala de Arhitectură de la Veneţia din 2008, pune mai multe probleme, pe care Artele Marţiale nu le vor eluda: raportul dintre ortodoxism, românism, reînnoirea naţională spiritual-religioasă şi consumism cultural, tensiunile dintre proiectul social-politic şi aspiraţiile artistice, travestiurile tradiţiei în epoca exotismelor individuale, cu corolarul acestora, aspiraţia către şi confuzia în faţa unui “brand” de ţară incomod. La final de octombrie, Artele Marţiale ating puncte nevralgice ascunse ale mentalului colectiv. Accesul publicului este liber”.
Adica un fel de societate culturala-multilateral-dezvoltata de spalat la creier care vrea totodata sa atinga si punctul G al lui Patapievici…
Lasadn gluma deoparte, relatez pe scurt despre reuniunea sectara de ieri (urmeaza sa revin aici cu un Raport detaliat asupra “fenomenului” “Noul Ierusalim”): Marian Zugravu se considera membru al generatiei “optzeciste”; recunoaste ca prima data a intrat intr-o biserica (a precizat de mai multe ori “de stil vechi”) in 1987, cand s-a si spovedit pentru prima oara, la un “popa stilist”. Pe parcursul prelegerii sale a criticat in termeni extrem de duri Biserica Ortodoxa Romana, “oficiala”, inclusiv folosirea calendarului nou, considerat “strain poporului roman”. A mai laudat “Miscarea Noul Ierusalim” si a declarat ca asistam la “clasicizarea fenomenului Pucioasa”, in timp ce pe un ecran se derulau imagini cu “operele” sale, precum si diverse filmulete “artistice”, intre care unele in care erau jucate tot felul de scenete cu el si sotia lui, Victoria. Printre aceste imagini, harta Romaniei pe care erau suprapuse cuvinte ca “Cer”, “Cuvantul lui Dumnezeu”, “Pucioasa”. Intr-unul dintre filme aparea harta Romaniei, din scoarta de copac, pusa pe un foc in interiorul unei alte harti a Romaniei. Imaginele aduceau perfect aminte observatorului avizat de “arta ICR” a “teroristului-vizual” Benedek Levente, care, folosindu-se si el de conturul hartii tarii a suprapus imagini obscene peste Romania. De altfel, “moderatorul”, “criticul” Erwin Kessler – care a aparat expozitia anti-romaneasca a lui Benedek Levente intr-o emisiunea realizata de Realitatea TV si care ar fi, conform Wikipedia, “un filosof roman” bursier al Colegiului Noua Europa -, nu a pierdut prilejul sa compare pozitiv lucrarile lui Zugravu cu cele ale expozitiei-scandal de la New York (poneiul cu zvastica, menora profanata, Fecioara Maria ironizata, etc). Pentru avizati este clar ca dupa aceste mizerii ordinare, la care se adauga expozitia porno-satanista din Germania, ICR a inceput o adevarata campanie de imagine prin introducerea unor noi manifestari, mai “clasice” – expozitii ale lui Mircia Dumitrescu sau Vasile Celmare, etc -, pentru a arunca in fata Comisiei de ancheta a Senatului o perdea de fum asupra directiilor reale, anti-romanesti. Revenind la “reînnoirea naţională spiritual-religioasă” pe care vrea sa ne-o serveasca “avangardist” secta ICR, in timpul discutiilor de ieri din impozantul si nemeritatul sediu din Aleea Alexandru s-a declarat chiar ca “trecerea la Biserica Rusa ar fi cea mai mare dovada de patriotism roman”. O reactie normala a venit din partea criticului de arta Pavel Susara, care a declarat ca nu poate fi de acord cu Zugravu, pe care l-a considerat drept un “Rasputin optzecist”, un produs de consum, care si-a propus doar sa socheze (afirmatie valabila si pentru alti “artisti” ICR – nota mea). In timp ce s-a gasit, totusi, o voce care sa afirme ca nu a gasit nimic ortodox in “operele” lui Zugravu, “teologul” Erwin Kessler si-a permis sa-l defineasca pe Zugravu drept “ultra-ortodox” in opozitie cu credinciosii majoritari ai acestei tari, catalogati drept “neo-ortodocsi”… Asa ca, fratilor, desi isi inchipuie ca-si poate spala imaginea, gasca neo-kominternista creata de Brucan, Tismaneanu-Patapievici-Plesu-Liiceanu-Dinescu & Coop – GDS-noul PCR, Secta ICR – nu reuseste decat sa se adanceasca din ce in ce mai mult in mlastina rece a celui mai intunecat iad pamantean. Intr-adevar, Parintele Nicolae de la Rohia a definit perfect scopurile acestor adepti ai cultului lui Mamona, cu toate mastile lor: „Demonismul face şi el progrese, doar n-o să stea el singur în afara evoluţiei: înainte victima era torturată şi omorâtă. Acum i se ia şi duhul, să rămână – spiritualiceşte – jupuită de vie“.
AUUUUU… Patapievici îi reproşează lui Tăriceanu că a “amputat” bugetul ICR pe 2009, ca “face o crima” si o sa moara ICR. Impostorul vroia un buget de vreo 14 milioane de euro, cat n-a avut Departamentul pentru Romanii de Pretutindeni in 19 ani! Niste fani ai ICR au gasit solutia: sa comercializeze “arta ICR” pe e-Bay (vezi foto – click pe poza pentru a mari :-)… Gasiti mai jos Dosarul ICR al fraudelor morale, intelectuale si materiale ale genitalului Patapievici BUCUREŞTI (MEDIAFAX) – Preşedintele Institutului Cultural Român, Horia-Roman Patapievici, îi reproşează premierului Călin Popescu Tăriceanu, într-o scrisoare deschisă, “amputarea” bugetului ICR pe anul 2009 cu 40%, fapt care împinge institutul la desfiinţare.
“În ciuda bugetului pe care Institutul Cultural Roman l-a convenit cu Ministerul Economiei şi Finanţelor (şi pe care acesta l-a acceptat), nesocotind cu totul şi argumentele noastre instituţionale şi importanţa menţinerii prezenţei noastre internaţionale la un nivel cel puţin comparabil cu cel din anul trecut, dumneavoastră personal aţi decis amputarea bugetului ICR pe anul 2009 cu 40%. Ceea ce faceţi dvs. acum cu Institutul Cultural Român este o crimă” AUUUUU, se indică în scrisoarea adresată premierului de Patapievici.
Contactat de MEDIAFAX, vicepreşedintele ICR, Mircea Mihăieş, a spus că, după ce ICR i-a prezentat ministrului Economiei şi Finanţelor, Varujan Vosganian, proiectele stabilite pentru 2009 şi a convenit cu acesta din urmă asupra unui buget de 50 de milioane de lei, vineri, Ministerul Economiei şi Finanţelor a înştiinţat în scris institutul că bugetul care i se va aloca pentru anul viitor va fi de 32 de milioane de lei. AUUUU”Este o sabotare neruşinată din partea unui om (prim-ministrul Călin Popescu Tăriceanu, n.r.) care ne consideră adversari politici, pentru că, din punct de vedere profesional, nu are ce să ne reproşeze”AUUUUU, a declarat Mircea Mihăieş.
Vicepreşedintele ICR a amintit, totodată, ca şi Patapievici în scrisoarea sa deschisă, că actuala conducere ICR a sporit numărul institutelor culturale române din străinătate, de la şapte, câte erau în 2005, la 17.
“Chivernisind cu minuţie şi eficacitate AUUUUU un buget care oricum nu este decât o zecime la mie din PIB, mărind în doar trei ani numărul institutelor culturale din străinătate, de la 7 la 17, actuala conducere a ICR a reuşit să pună institutul pe harta institutelor culturale europene (unde nu se afla în 2005), făcând din ICR o instituţie respectată, dovadă alegerea noastră la preşedinţia EUNIC în 2010”, AUUUUUU mai notează Patapievici, în prezent vicepreşedinte al reţelei europene a institutelor culturale EUNIC. În 2010, Patapievici va prelua funcţia de preşedinte al EUNIC. OHHHHH
Patapievici mai arată în scrisoarea sa că decizia de reducere a bugetului ICR “nesocoteşte toate angajamentele asumate de ICR pentru 2009 şi contrariază profund încrederea pe care ne-am câştigat-o, cu mari eforturi şi în condiţii de subfinanţare, pe pieţele culturale internaţionale” şi împinge institutul “din subfinanţare, în desfiinţare”. AUUUUU
Potrivit preşedintelui ICR, de trei ani bugetul institutului pe care îl conduce este în aşa fel construit încât cheltuielile administrative să reprezinte 30% din buget AUUUU, iar cele pe programe culturale – 70%, astfel încât diminuarea decisă de Guvern afecteaza exclusiv proiectele culturale, care ţin de misiunea ICR, formulată prin Legea nr. 356/2003. Astfel, notează Patapievici, este afectat bugetul institutelor din străinătate, al Direcţiei Arte Vizuale – cu 75% din suma necesară, al Direcţiei Relaţii Internaţionale – cu 60%, al Direcţiei Români din Afara Ţării – cu 33%, după ce programele anuale ale acestora au fost aprobate şi au fost încheiate parteneriate cu instituţii străine. “Reducerea cu 40% a bugetului afectează corespunzător şi Programul Cantemir, program de finanţare nerambursabilă menit să ofere operatorilor culturali români posibilitatea de a-şi exporta în străinătate propunerile artistice”, AUUUUcontinuă Patapievici, remarcând că, “încă o dată, se va vedea că românii nu pot susţine relaţii parteneriale de lungă durată”.
“Domnule Prim-ministru, prin decizia dvs. de a reduce cu 40% bugetul ICR ucideţi cu bună ştiinţă una dintre foarte puţinele instituţii româneşti care au ştiut în ultimii ani să arate lumii civilizate o faţă a României deopotrivă nobilă, inteligentă, talentată şi onestă – o faţă cu care nu ştiu câte din instituţiile pe care le patronaţi se pot mândri”AUUUUUUU, mai spune preşedintele ICR.
“Scrisoarea mea deschisă către dvs. este un strigăt de disperare şi de amărăciune AUUUUU. Disperare, deoarece ştiu că raţiunile politice care v-au împins la această decizie rămân definitive, iar la protestele raţiunii urechea puterii, pe care o reprezentaţi, nu se va pleca. Amărăciune, deoarece România merită o soartă mai bună: şi în străinătate, cu imaginea ei, pentru care ICR a făcut numai bine; şi în ţară, pentru artiştii români, cărora funcţionarea onestă şi transparentă a institutului le-a trezit speranţă că o instituţie a statului român poate funcţiona în regim de normalitate”, AUUUUU încheie Horia-Roman Patapievici.
In randurile ce urmeaza va prezentam o ampla analiza realizata de istoricul american Larry Watts asupra confruntarii dintre serviciile secrete sovietice si Securitatea de la Bucuresti. Incercarile Romaniei de a iesi de sub tutela Moscovei au fost sanctionate dur de sovietici prin declansarea unor ample operatiuni secrete care antrenau toate serviciile de informatii ale statelor satelite. Intertitlurile apartin redactiei. Studiul de fata face parte dintr-un volum ce urmeaza sa fie publicat in curand. (G.D.) Bunatatea sovietica In toiul revolutiei romane din 1989, autoritatile sovietice isi anuntau dorinta si intentia de a asigura o “asistenta” masiva statului “vecin prieten” si aliatului din Tratatul de la Varsovia. Moscova anunta ca Crucea Rosie sovietica trimisese la frontiera “aproximativ 60 de echipe mobile” de chirurgi si personal medical, multe dintre acestea trecusera deja granita in teritoriul romanesc si isi coordonau eforturile cu cele ale altor membriiai Pactului. De asemenea, liderii comunisti de la Budapesta anuntau ca “un grup de lucru din cadrul pactului de la Varsovia care este in contact permanent” urma sa se intalneasca la Moscova pentru a discuta situatia din Romania. Aceste declaratii de prietenie si preocupare binevoitoare se situau in totala contradictie cu unul dintre cele mai bine pazite secrete ale operatiunilor de spionaj din Europa de est, ale Tratatului de la Varsovia si erau contrare uneia dintre cele mai surprinzatoare descoperiri din arhivele blocului sovietic din timpul Razboiului Rece. In perioada Revolutiei, Romania a fost tinta operatiunilor de dezinformare si timp de mai bine de doua decenii, tinta a “masurilor active”. Din 1962, Kremlinul a inceput sa trateze Romania ca pe un stat ostil, atunci cand Hrusciov a ordonat statelor membre “aflate in stransa cooperare” ” RDG, Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria si Polonia ” sa restrictioneze cooperarea in materie de spionaj cu aceasta. In 1963, aceasta animozitate a motivat o tentativa de asasinat impotriva conducatorului roman Gheorghe Gheorghiu Dej. Ministerul Securitatii de Stat al Germaniei de Est (STASI) avea motive independente pentru ostilitatea fata de Bucuresti, deoarece acesta refuzase sa recunoasca divizarea permanenta a Germaniei si incheiase un acord, negociat in secret, cu Germania de Vest, la sfarsitul anului 1963. Sovieticii exclud Securitatea Intre 1962-1964, Departamentul Securitatii Statului din Romania (DSS sau Securitatea) a fost exclus din programul de transformari, asistate de sovietici, ale serviciilor de informatii, prin care au fost introduse departamentele de dezinformare in RDG, Ungaria si Cehoslovacia (precum si in Bulgaria si Polonia, la scurt timp dupa aceea) si le-a modificat rolul din servicii satelit, in principal pasive, in operatiuni active. In 1965, DSS a fost din nou pierduta din vedere atunci cand Centrala KGB a introdus “relatiile operationale regulate si directe” dintre departamentele de dezinformare, excluzandu-l din operatiunile blocului de “masuri active” (propaganda, dezinformare si provocare). La mijlocul anului 1965, Romania a fost “brusc” eliminata cu totul din strategia de razboi a Pactului de la Varsovia.
Zilele trecute, mai precis pe 8 octombrie, fostul poet Dinescu a impuscat doi, ba chiar trei iepuri dintr-o lovitura: si-a facut si datoria de agent propagandist al Maretei Rusii, si cea de ginere KGB si si-a umplut putin si portofelul, din banii publici si cu neobositul concurs al detractorului Romaniei, genitalului Patapievici.
Astfel, la ICR s-a consumat (deja) a treia editie a Zilei Filmului Rus, proiect organizat împreună cu Fundaţia Est-Vest şi Fundaţia pentru Poezie „Mircea Dinescu“, dupa cum aflam chiar de la https://www.icr.ro/film_rus3. Proiecţia – de la care a fost cenzurat fara explicatii unul dintre filme – a fost urmată de o dezbatere despre filmul rus şi cel românesc, intitulată „Modalităţi de abordare în documentarul biografic, istoric şi etnografic“.
Au participat: Tatiana Donskaia, Ivan Golovnev, Tofik Şahverdiev, Alexandru Solomon, Thomas Ciulei, criticul de film Mihai Fulger şi traducătoarea Maria Dinescu, ati ghicit, chiar sotia “poetului-portofel”.
Nu sunt absurd: avem nevoie de filmul rus. De altfel, dupa parerea mea, nici o alta scoala de film nu se ridica la inaltimea si, totodata, profunzimea celei rusesti. Insa Fundatia pentru Poezie “Mircea Dinescu” si traducatorea Maria Dinescu sunt cei/cele mai abilitatate sa prezinte romanilor filmul rus?!
Propun ca prima conferinta a gata-de-a-fi-infiintatului-ca-merge-Base-la-tata-si-mama-judoka-Putin ICR-Moskba (eventual chiar cu Mashenka Dinescovicia director) sa fie realizata de Fundatia pentru “MoskFilm” si sa trateze rolul poetului in “revolutia”-tv din decembrie 1989.
Oricum, lumea buna a Capitalei (inclusiv ambasadorul rus Alexandr Ciurilin) nu s-a obosit cu vrajelile familiei Dinescu, fiind prezenta la Ziua Hispanitatii serbata de Ambasada Spaniei la Palatul Bragadiru, in aceeasi seara…
NB: Soacra lui Dinescu, Ludmila Loghinovskaia, este cunoscuta in mediile informative ca fiind fosta agenta a KGB. Socrul lui Dinescu poarta numele de Albert Kovacs si este un adulator al Rusiei lui Putin (vezi https://www.ziua.ro/display.php?data=2007-12-08&id=230449) si totodata un nostalgic al URSS si al “Ungariei Mari”. Mircea Dinescu a efectuat in 1989 o vizita “conspirativa” in Crimeea, via tarile baltice, pentru a primi ultimul instructaj inainte de lovitura de stat din decembrie acelasi an.
Ca si in cazul escrocheriei numite “Raportul Tismaneanu”, pentru conceperea asa-zisului manual intitulat “O istorie a comunismului din Romania” nu s-a tinut seama tocmai de opinia si consilierea cea mai importanta: a fostilor detinuti politici, cei care s-au confruntat, la propriu, cu sistemul comunist. In schimb, profitorii regimului bolsevic isi permit prin interpusii lor sa lanseze o noua istorie falsificata a comunismului. Unul dintre autori este Dorin Dobrincu (foto dreapta impreuna cu un alt politruc), un mistificator patentat al istoriei, instalat de duoul Tismaneanu-Oprea la sefia Arhivelor Nationale. Am primit deja de la mai multi fosti detinuti politici si combatanti anticomunisti reclamatii privind minciunile pe care Institutul guvernamental condus de consilierul fara ORNISS Marius Oprea si Grupul pentru Dialog Social din care face parte incearca sa le bage pe gat elevilor prin intermediul acestei Istorii false a Comunismului. Publicat de editura Biroului Politic Politrom si lansat in curtea GDS – noul PCR, cum l-a catalogat Victor Frunza -, “manualul” a starnit reprosuri inca din primul moment. De unde sa stie batranii anticomunisti care au comentat paginile de minciuni prin omisiune si omagiu aduse lui Iliescu si Brucan in “manual” ca chiar cele doua carpe kaghebiste au fondat GheDeSEul (cum ii spunea Brucan) impreuna cu neo-trotkistii Mihnea Berindei si Andrei Plesu, chiar la “filosof” acasa, in strada Paris?! De abia astept sa ma intorc la Bucuresti sa-i dau cu “manualul” in cap tutarului de serviciu al lui Plesu! Se recunoaste el singur…
Andrei PataPleşu (in dreapta, mic, jos): „Sexagenar în România“ “Am de gînd să-mi fac, de ziua mea, un cadou. Voi refuza orice colaborare, de-aici încolo, cu ICR, cîtă vreme va fi preşedinte Patapievici ” – (Cam tarziu tov. Plesu! Acum, dupa patru ani, cand Pata e dat afara? – nota mea) Nu simt nimic. Nu mă simt nici mai bine nici mai rău decît ieri sau decît anul trecut. Aş fi preferat să trec discret peste acest prag, nu din cochetărie, ci din convingerea sinceră că aniversarea zilei de naştere (fie ea şi a şaizecea) este un eveniment minor. Nu e mare scofală că la data cutare, la ora cutare, s-a născut Gigi! Ciclurile timpului au, cred, cu totul alte repere: Crăciunul şi Paştele, echinocţiile şi solstiţiile, marile conjuncţii planetare, zilele sfinţilor… Toate celelalte sînt accidente private, festivităţi contabile, mai mult sau mai puţin formale. Trei amici au simţit, totuşi, nevoia să mă firitisească prin gazete, lucru pentru care le mulţumesc, deşi efectul a fost, cum era de aşteptat, altul decît cel scontat: s-a relansat tema găştii, a elitiştilor, băsesciştilor, monopoliştilor, fripturiştilor, impostorilor, „intelectualilor”, plagiatorilor etc. Un mare spirit contemporan şi un campion al ecarisajului civic m-a luat peste picior pe blogul lui, numindu-mă, cu un umor fin, „bulibaşa”. Pe aceeaşi linie, o sumedenie de forumişti de mare curaj (toţi ambalaţi în zalele anonimatului), s-au scăldat euforic în libertatea de expresie post-revoluţionară şi în drepturile oferite de democraţie, ca să mă facă praf în fel şi chip: am fost tutuit în draci („bă”, „mă”, „coane”, „Preşule”), înjurat, afiliat securităţii, lui Ceauşescu, lui Adorno, lui Liiceanu şi lui Patapievici. Un filosof al culturii din „Gazeta de Transilvania”, prieten (de idei) cu un talentat turnător ardelean şi scos din minţi de cărţile „îmbîrligate” ale „cretinului” Patapievici, mă ameninţă cu perspectiva unui examen critic serios, care să arate că şi eu sînt la fel de cretin. N-a trecut neobservat nici faptul că am burtă, că am profitat de toate regimurile, că păcălesc lumea cu fiţele mele oratorice şi că, pe vremea ministeriatului de la externe, mi-am făcut ţara de rîs şi m-am plîns de calitatea proastă a omletei de la cantina instituţiei. Asta e! Trăim într-o ţară exigentă. Spiritul public, întrupat în cîteva vestale ochioase, veghează! Dacă e să fac un bilanţ al celor şaizeci de ani împliniţi, trebuie să recunosc cinstit, privindu-mă în oglinda unor comentatori, că am toate motivele să fiu deprimat. Dacă nu era Patapievici şef la ICR m-aş fi tîrît prin mlaştini periferice. N-aş fi fost nici citit, nici tradus, nici invitat prin străinătate. De altfel, nici Patapievici n-ar fi ajuns ce e, dacă nu l-ar fi promovat „cuplul Liiceanu-Pleşu” şi Traian Băsescu. Sîntem o mînă de handicapaţi care ne proptim unii pe alţii. Scriem prost, nu citim mai nimic, şi facem avere, parazitînd banul public. Ne vindem cărţile terorizînd cititorii, sau fraierindu-i cu dansuri din buric şi manele. Unul e dizgraţios de gras, altul suspect de slab, altul face pe pedagogul naţional. Pe scurt, lucrurile ar merge, cît de cît, în România, dacă n-am bloca scena cu incompetenţa noastră nepatriotică. Pe acest fundal, am de gînd să-mi fac, de ziua mea, un cadou. Mă dau la fund. Voi refuza orice colaborare, de-aici încolo, cu ICR, cîtă vreme va fi preşedinte Patapievici. Invit pe adevăraţii reprezentanţi ai României (care, întîmplător, coincid cu cei care îl detestă pe sus-numitul) să preia ştafeta. Să dăm drumul în lume celor pe nedrept marginalizaţi: de la Văcăroiu şi Păunescu, la Daniela Buruiană şi Valentin Stan, de la Cornel Nistorescu şi Roncea, la Lefter şi Şiulea. „Jos elitele autointitulate!” „Sus elitele veritabile!”. E momentul să intrăm în normal. “Adevarul”
Sigur, i s-ar putea raspunde bulibasei cu tone de argumente de bun simt. Dar cine mai are timp de el, un amarat de kaghebist expirat? Plus ca, in locul lui, n-as vorbi de turnatori in casa patibularilor din strada Paris. Nu de alta, dar niciodata nu poti sa pui baza pe ce-ti promit securistii, mai ales cei recrutori. N-as sta asa de linistit chiar dupa ce a scris Malureanu cu manuta lui, pe cand era colonel SRI, despre arhiva “Arta-Cultura”… Ca ar fi fost arsa… Chiar credea Plesu ca o sa pacaleasca Securitatea si o sa rada el ce mai era de gasit prin arhiva CNSAS?! Ha! Trecutul nu se prescrie. Doar cateva intrebari vizavi de elogiul lui Plesu facut de Tismaneanu in EvZ (apropos: Evenimentul Zilei se ocupa de Radu Beligan “comunistul”, in frunte cu un editorialist propagandist comunist si kominternist care a declarat ca se ocupa de “prelucrarea trecutului”! Si aschierea, vad…). Trei citate: “Spre deosebire de atâtia confrati de idei si de generatie, el si-a asumat, înca din anii ’80, ceea ce as numi aventura trairii în adevar.” – Aventura din care fac parte probabil si scrisorile de iertare catre Ceausescu si informarile oferite pe tava tovarasului maior al Directiei a I-a a Departamentului Securitatii Statului, Vasile Malureanu, in prezent general (r)… “În datele concrete ale României ceausiste, Andrei Plesu a aparat valorile spiritului si a fost pedepsit pentru aceasta.” – Parca fusese pedepsit pentru aiureala transcendentala, desfasurata, de altfel, cu voie de la CC si Securitate – dar o pedeapsa de scurta durata, care s-a terminat cu niste cursuri la Securitate, apoi o bursa Humboldt si… cu inca o bursa Humboldt, impreuna cu “asupritul” Liiceanu… “Faptul ca nu a facut parte din niciun fel de structuri, vizibile ori invizibile, ale fostului aparat (ideologic, politic ori de alt gen) îl distinge de predecesorii sai în aceasta pozitie.” – Si iata cum Plesu, colaboratorul eternelor si fascinantelor Securitati (de mai multe natii), devine dintr-o data si ne-membru de Partid, el, cel care aderase la PCR inca de la 19 ani, ramarcandu-se in BOB-ul Institutului pana l-a calcat pe nervi pe regretatul Raoul Sorban, pe care incerca sa-l capcaneze cum a facut-o ulterior cu Noica…
PS: E-asa de rau sa te ocupi cu ecarasijul in “Vremea potailor”?!…
„Boierii minţii” şi sistemul clientelar Sub mandatul d-lui Patapievici, în jurul ICR s-a format o reţea clientelară care pare că a copiat la indigo modelele cele mai detestabile din politica autohtonă. D-l Patapievici şi clienţii ICR sunt pe cale să ajungă în cultura „bugetară” ce au fost şi încă mai sunt în politică Viorel Hrebenciuc, Adrian Năstase, Miki Şpagă şi toată clientela lor şi a partidului lor. Fără să fie conştienţi de urmarea gesturilor lor, cei care de aproape trei săptămâni au sărit în apărarea d-lui Patapievici şi a echipei sale au desenat o hartă foarte sugestivă a oamenilor şi intereselor care de patru ani încoace parazitează cu consecinţe foarte grave Institutul Cultural Român. Extrem de interesant – dar şi de grăitor – mi se pare faptul că oamenii în cauză aparţin practic fără excepţie Grupului pentru Dialog Social al d-lor Liiceanu şi Patapievici şi/sau grupului de foşti agenţi ai propagandei comuniste („noua stângă”) din presa „studenţească” – revistele” „Viaţa studenţească”, “Echinox“, „Opinia studenţească” şi „Dialog”, publicaţii de multe ori mai eficace decât presa centrală în îndoctrinarea „tinerei generaţii”. Parte dintre ei – unii dovediţi deja iar alţii suspectaţi doar că au fost şi agenţi ai poliţiei politice comuniste – au devenit după 1990 membri ai GDS. Concret, printre cei care în săptămânile din urmă i-au atacat pe criticii ICR şi care au făcut zid în jurul echipei d-lui Patapievici – după ce în ultimii patru ani au beneficiat cel mai adesea clientelar de tot felul de stipendii din banii publici gestionaţi de Institut – s-au numărat: – Gabriel Liiceanu, membru al GDS, fost membru, numit discreţionar, în Consiliul de Conducere al ICR: editura sa, „Humanitas”, a beneficiat de un tratament de departe cel mai favorizant în raport cu celelalte edituri (editura sa a tipărit şase din cele opt volume de până acum ale lui H-R Patapievici); în apărarea ICR, Liiceanu a scris, între multe altele, despre Patapievici: „Pentru ceea ce a realizat în anii din urmă Institutul Cultural, românii ar trebui să-l hrănească pe Horia Patapievici în Pritaneu.”, iar despre criticii Institutului: „mistificatori”, „slujnicarii lui Ceauşescu” ş.cl.) – Andrei Pleşu, membru al GDS, membru al Consiliului de Conducere al ICR (soţia, director al Centrului de Carte al ICR); presa şi fostul director al ICR Paris au documentat tratamentul permanent privilegiat din partea ICR în publicarea propriilor scrieri (teza sa de doctorat – sic! – din 1977) şi în voiajele nesfârşite pe mai întregul mapamond – Vladimir Tismăneanu, membru al GDS, ani la rând propagandist prolific în publicaţiile comunist-studenţeşti; a fost şi este beneficiarul mai multor finanţări generoase din banii ICR pentru promovarea, în Europa (la Paris, unde directoare a ICR este Magda Cârneci, membră a GDS) şi Statele Unite, a Raportului său de „condamnare a comunismului din România”; a apărat ICR în scandalul implicării foştilor lui colegi Sorin Antohi şi Andrei-Corbea Hoişie în programele sale; cu nuanţe ale argumentării prea puţin convingătoare, i-a apărat de asemenea şi pe cei doi foşti agenţi ai Securităţii; l-a atacat foarte dur în schimb pe ziaristul care se dovedise cel mai eficace în critica făcută ICR pentru colaborarea cu cei doi, numindu-l, între altele, „respingătoar personaj de subterană” – Traian Ungureanu, comentator al revistei GDS, „22”, fost şi el ziarist în presa studenţească de propagandă, publicînd inclusiv texte favorabile regimului şi ideologiei comuniste; a beneficiat de finanţări repetate din banii ICR (între altele, a fost de două ori invitatul ICR New York iar „conferinţele” sale, extrem de politizate, i-au scandalizat pur şi simplu pe participanţi, membri ai comunităţii româneşti locale); a apărat cu exaltare ICR şi a insultat comunitatea românească new-yorkeză – „inadaptaţi care se exprimă prin golănii tricolore”, „grup de mitocani” etc etc – Ioan T. Morar, fost ziarist în presa studenţească de propagandă, unde a publicat inclusiv texte favorabile regimului şi ideologiei comuniste; de vreun an sau doi romancier celebru, a fost finanţat prin ICR New York ca să-şi „lanseze” în Statele Unite, împreună cu Mircea Mihăieş, vicepreşedinte ICR, aşa zisul roman „Lindefeld”, scos la editura „Polirom” a lui Silviu Lupescu; a apărat şi el necondiţionat ICR şi a insultat comunitatea românescă din New York – „golanii de la New York”, „echipă de zgomote”, „spioni ai serviciilor româneşti sau ai altor servicii” etc – marele scriitor Ioan Groşan (ruşine cui n-a auzit nici de el!), ca şi ceilalţi, „publicist” mulţi ani la rând în presa de propagandă comunistă s-a numărat de asemenea printre avocaţii ICR – şi bineînţeles tot ca beneficiar şi el, după aceleaşi criterii foarte neclare, al generozităţii echipei Institutului – Dan Perjovschi, membru al GDS, a beneficiat (asemeni soţiei) de foarte multe şi consistente finanţări clientelare; în apărarea necondiţionată a conducerii ICR, i-a caracterizat pe ziariştii de la „New York Magazin”, cu nişte sintagme inepte intrinsec, drept “naţional-comunişti”, “legionaroizi-securişti”, “aceeaşi mână care l-a ucis şi pe Ioan Petru Culianu” Cristian Mungiu a fost mobilizat şi el în apărarea echipei de la conducerea ICR. Nu putea fi uitată recunoştinţa pe care regizorul ieşean o datora d-lui Patapievici pentru că pe banii Institutului, pe sume foarte mari din banii Institutului, îi fusese „promovat” nu demult, în Statele Unite, filmul „432”. Achitîndu-se cu brio de misia la care a fost chemat, tânărul regizor se prea poate să-şi fi plătit datoriile inclusiv faţă de distinsa sa soră, d-na Alina Mungiu-Pippidi – înainte de 1990 a ocupat şi ea poziţii cheie în presa comunist-studenţească iar după din întâmplare colegă la GDS cu d-nii Patapievici, Liiceanu, Pleşu, Tismăneanu, Ungureanu, Perjovschi şi ceilalţi, şi tot din întâmplare membră şi a Consiliului de Conducere al ICR (numită bineînţeles tot de d-l Patapievici însuşi). Imparţial ca Dealul Copoului, Cristian Mungiu le-a zis-o de la obraz celor care şi-au permis să-i critice pe mărinimoşii săi finanţatori: „Propagă mistificări şi calomnii fără nici un fel de scrupule, de dragul scandalului”. Bineînţeles că în apărarea d-lor Patapievici şi Mihăieş au sărit chiar şi ei înşişi. Primul de o manieră care măcar a sugerat grija de a-şi salva statutul intelectual şi oficial, în timp ce al doilea, în nota obişnuită, patentată de Vadim Tudor – „ziarişti aserviţi”, „imbecili” şamd. Şi bineînţeles că revista „22”, „organul de presă” al GDS, a fost şi ea la datorie, în frunte cu redactorul şef Rodica Palade. Şi bineînţeles că e un mare naiv cel care crede că lucrul acesta nu a fost făcut, aşa cum noi ştim sigur că a fost făcut, în contul unor mari obligaţii de genul celor despre care am vorbit. În sfârşit, două cuvinte ar merita spuse şi despre tratamentul cu totul privilegiat pe care ICR l-a rezervat în toţi aceşti ani şi editurii „Polirom” de la Iaşi a lui Silviu Lupescu – personaj care de asemenea înainte de 1989 a deţinut funcţii cheie în conducerea publicaţiilor „studenţeşti” de propagandă comunistă, iar după a devenit membru al GDS şi – iarăşi pură întâmplare – şi membru al Consiliului de Conducere al ICR (dintre cei numiţi de asemenea de d-l Patapievici). Cam asta ar fi, deci. Acum sigur că, ştiind şi eu bine cam ce şi cum s-a întâmplat în România ultimilor douăzeci de ani, prea mari speranţe nu-mi fac că în cele din urmă lucrurile vor fi puse în ordine. Costurile gestionării corupte, netransparente şi arbitrare a instituţiilor publice sunt cel mai adesea de natură materială şi financiară. În cazul unei instituţii precum ICR, însă, consecinţele sunt infinit mai serioase. Ele înseamnă nu numai delapidarea banului public, ci şi, mult mai grav, pervertirea competiţiei valorilor culturale. Ceea ce, pentru destinul în istorie al oricărei naţiuni, reprezintă răul maxim. Iar argumentul acesta mi se pare suficient pentru cei care ar fi tentaţi să se consoleze şi în faţa acestui scandal cu gândul că România e oricum ţara în care totul e posibil şi nimic nu are consecinţe. P.S. În primăvara aceasta, cineva de la Curtea de Conturi care confunda ceva prin CV-ul meu mi-a spus: „Domnule, dacă aţi şti la ce se pretează, la ICR, colegii dvs de la GDS, v-aţi lua cu mâinile de cap”. Norocul meu e că nu ştiu.
Procesul de la Haga dintre Romania si Ucraina pe marginea – la propriu – a Insulei Serpilor incepe astazi, la 60 de ani de la ocuparea ei, in timp ce situatia pe granita rasariteana a NATO si UE este mai fierbinte ca niciodata dupa 1989.
Trebuie spus din capul locului ca procesul nu priveste Insula Serpilor. Nu, la Haga sunt vizate doar apele din jur, odinioara pline de serpi, azi de miazme de petrol si gaze. Insula am pierdut-o, aproape de tot, in 1997, printr-un act care poate fi considerat de tradare nationala, tinand cont ca nici macar Romania socialista de sub Nicolae Ceausescu nu a legiferat vreodata procesul verbal de “predare-primire” dintre Nicolai Pavlovici Sutov, prim secretar al ambasadei URSS si agentul NKVD Eduard Mezincescu, ministru plenipotentiar in MAE al RPR. De fapt, de aici ni se trag toate relele din Romania. De la oamenii Rusiei plasati cu forta armelor sau strecurati in aparatul de stat, pana la cel mai inalt nivel. Cum-necum, un rapt teritorial savarsit sub imperiul puterii de nestavilit a URSS a devenit un bun democratic insusit de succesoarea ei din aceasta zona, noul stat, artificial spun multi, Ucraina. Apoi, in 1997, la semnarea Tratatului dintre Romania si Ucraina – realizat din fuga sub pacaleala intrarii in NATO – rolul lui Mezincescu a fost preluat de alti oficiali ai Romaniei, de la cel mai inalt nivel al statului in jos. Acum, Romania a ajuns sa se bata la Haga – nota bene: cu un stat membru al CSI – ca proasta tarcului NATO-UE, pentru zona platoului continental care se intinde, culmea!, mai mult de-a lungul coastelor romanesti. Disputa juridica romano-ucraineana pe speta resurselor energetice imbraca o alta forma, mai violenta, tot la Marea Neagra, dar intre Rusia si SUA direct, prin intermediul Georgiei. Miza este si politica, cu bataie la alegerile din Statele Unite, dupa cum ne-a dumirit si Miruna Munteanu intr-o analiza publicata cu doar o zi inainte de a o face insusi premierul Rusiei, Vladimir Putin, pe baza informatiilor sale greu contestabile.
November 13th, 2008 
VR 
Posted in Uncategorized 
Tags: 
