“Nego, între timp, fusese eliberat. Doinaş, extrem de speriat, se mobilizase pentru el, fusese la Secretarul CC Burtică. Acesta întrebase « sus ». Şi i se răspunsese că Negoiţescu a putea fi eliberat, cu condiţia să-şi exprime regretele referitor la solidarizarea cu Goma. Dintre noi toţi, Nego risca cel mai mult. I se pregătea un proces care punea în lumină acte sexuale cu minori. Ar fi putut să fie condamnat la zece ani de închisoare. El era un « vechi client », care mai făcuse patru. Era mai mult decît putea suporta. De aceea îl înţeleg şi cred că nici un om cu bun-simţ şi cu un minimum de caritas nu-l poate condamna că a acceptat un compromis. A fost eliberat pe cuvînt şi a scris un articol în România literară în care se spunea că nu acceptă ca numele-i să fie utilizat împotriva ţării sale. Mai tîrziu a fost autorizat să plece în exil. Virgil Ierunca l-a blamat, i-a spus că ar fi trebuit să accepte închisoarea, exilul intern, etc. Că ar fi trebuit să fie « un nou Avram Iancu » Uşor de spus, de la Paris. Eroismul e o stare de graţie, o vocaţie, nu se comandă. Sublimul nu poate fi o sarcină de partid. … Eu primisem semne ale pregătirii procesului răsunător ce urma să i se facă lui Nego. Mi se ceruseră declaraţii despre el la Secu. Nu făcusem nici o aluzie la problemele lui de « moravuri », ci numai elogiul lui ca intelectual etc. Într-o seară, una dintre acele seri de familie, netulburate de activităţi mondene, a apărut la noi un băiat pe care-l cunoscusem (nu-i voi da numele, era adolescent şi tinereţea trebuie protejată). Nego fusese nebuneşte îndrăgostit de el (trebuie să fi fost în vara lui ’73, ’74 sau poate chiar ’75). Şi pot spune că asiduităţile lui faţă de acest tînăr lipsit de chemare pentru homosexualitate s-a învecinat cu o siluire. Nu pot vorbi de viol fizic, fiindcă nu era genul lui Nego. Dar o dură presiune morală cert existase. Eu eram confidentul şi eu ieşisem odată cu cei doi, băusem o bere la Athenée Palace, asistasem la euforia lui Nego, care se realiza amoros. Ceva mai tîrziu, probabil vara următoare, fusesem într-o excursie cu Ioana şi copiii, poposisem în satul de unde era acest băiat. În casa lui de ţară avea o bibliotecă extraordinară şi dovedea că a citit-o. Cu mintea lui proaspătă, de adolescent de primă generaţie, reţinuse de Dostoievski, pe Shakespeare, pe Cehov şi-i comenta cu uşurinţă. Acum apărea la mine acasă în Mureşanu plîngînd, arătîndu-mi buletinul « de Bucureşti », pe care « cu laba lor murdară » puseseră o ştampilă : « anulat ». “ Ion Vianu, Exercitiu de sinceritate, Polirom, 2009
Liiceanu nu are dreptul moral de a se pretinde in nici un fel vreo victima a mineriadei sau vreun opozant al regimului comunist si neocomunist post-decembrist. A fost intotdeauna un profitor, al tuturor regimurilor.
Posesorul “frumosului nume” Liiceanu (dupa cum se auto-gratuleaza domnia sa in “Romania libera” de ieri) se simte “executat in piata publica”. Pentru ca doi confrati de ai sai din grupul celor care-l inconjurasera pe Constantin Noica – din diferite motive – ii contesta, in primul rand, dupa cum consider eu, dreptul de a se auto-personifica in moralistul (narcisist) al societatii romanesti. Vanatorii de suflete din celula adulatorilor intelectualilor rosii ii tin isonul. Pe langa un handicapat sufleteste de la “Cotidianul”, si la EvZ, organul Partidului Idolilor de Mucava, Ioana Lupea crede ca de pe frontispiciul ZIUA lipseste sloganul “moarte intelectualilor”, “pentru a fi din nou in 15 iunie 1990”. Si domnul Liiceanu se auto-victimizeaza (pentru a cata oara?) afirmand in “Comunicatul” sau ca in 1990 s-ar fi aflat “in fruntea unei liste de intelectuali care trebuiau impuscati pe stadioane”. Pentru “memoria incetosata” a acestora si din respect pentru adevar, trebuie sa-i spunem aparatoarei de serviciu a mafiotilor culturnici ca pe 15 iunie se rezolvase treaba: studentii creatori ai fenomenului anticomunist Piata Universitatii – printre care si subsemnatul – fusesera deja executati “in piata publica” sau maltratati si apoi incarcerati. In timp ce domnul Liiceanu era la Paris, bine-mersi. Inca din data de 14 iunie acesta a fost protejat – ca si membrii si sediul Grupului pentru Dialog Social din care provine – de catre autoritatile paramilitare ale Frontului Salvarii Nationale (FSN). In dimineata acelei zile, Gabriel Liiceanu, care avea bilet pentru Paris, s-a deplasat de la sediul Editurii Humanitas la aeroportul Otopeni, cu o masina guvernamentala, oferita de prietenul sau Andrei Plesu, ministru in Guvernul Mineriadei (inainte, in timpul si dupa masacrarea studentilor din Piata Universitatii).
Nu este prima oara cand Liigheanu, vorba disidentului Dan Petrescu, isi cosmetizeaza biografia. Nici pana azi, de exemplu, “Lulu”, dupa cum era alintat de Securitate, nu a dat o explicatie privind modalitatea prin care a reusit sa se strecoare in 1982 prin sanul aparatului Departamentului Securitatii Statului, pana la Heidelberg, pentru a beneficia de o bursa Humboldt sub ochii BND si STASI, servanta KGB, si cum facea si “salturi” la Paris, pentru a-i “capcana” si pe Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, dupa Noica. Sau, cum a obtinut – daca era “persecutat”, dupa cum se pretinde – acordul aceleiasi Securitati si, recte, al cenzurii comuniste, “nomina odiosa”, pentru a publica in zeci de mii de exemplare “Jurnalul de la Paltinis”, – totodata bine remunerat.
Disidenta sa este tot atat de falsa pe cat este anticomunismul mimat de el si gruparea sa anti-romaneasca. Mai ieri, la alegerile din 2000, ii facea propaganda “batranului edecar”, Ion Iliescu, acelasi de la care a primit, cu o vorba buna de la Petre Roman – prim ministrul Mineriadei – o halca din averea statului roman: Editura Politica a PCR transformata peste noapte in privata Editura Humanitas. Folosita, printre altele, pentru a forfeca manuscrise originale – Emil Cioran, Mircea Eliade, Monica Lovinescu – sau chiar a topi carti (!) – Paul Goma, “Culoarea Curcubeului” sau, mai recent, Petru Cimpoesu, care, in “Christina Domestica si Vanatorii de suflete” il pune pe “Filosoful L.” in posturile jalnice care-i intruchipeaza adevaratul sau caracter “filosofic”. Acelasi, redat si de Mircea Zaciu, in “Jurnalul” sau: de servitor al mai marilor zilei, de la patronul KGB al intelectualimii multilateral-dezvoltate, membrul CPEx al CC al PCR Gogu Radulescu, la Ion Iliescu si la Traian Basescu, caruia nu-i putea aduce un mai mare deserviciu prin acordarea “girului” sau (dupa cum se lauda in “Rl”).
Domnul Liiceanu nu are dreptul moral de a se pretinde in nici un fel vreo victima a mineriadei sau vreun opozant al regimului comunist si neocomunist post-decembrist. A fost intotdeauna un profitor, al tuturor regimurilor.
Din micile coincidente ale “anticomunistilor” de salonas, “intelectualii” rosii: Tatal lui Pacepa, fost tinichigiu (foto stanga sus cu locul sau de munca), a fost translatorul Mareşalului URSS Malinovski, care a fost, în primii ani de după război, comandantul trupelor sovietice de ocupaţie in Romania. Tatal lui Tismaneanu a fost agent NKVD si terorist sovietic in razboiul brigazilor rosii asupra Spaniei. Tatal lui Patapievici a fost translator pentru Armata Rosie in perioada ocupatiei Austriei, membru al PC din Austria si suspectat ca agent NKVD. Pripasit in Romania a devenit reprezentat al RSR in CAER si coleg cu… tatal lui Liiceanu. Familia lui Plesu a lucrat in subordinea directa a Anei Pauker, de la care a si obtinut vila de “persecutat” din strada Paris (chiarin spatele garajului de mai sus).
In solda Moscovei
“(…) S-a vorbit mult despre ce l-a determinat pe Pacepa să plece şi s-a invocat chiar criza din familia sa, ba despre afacerile sale, despre tablouri – toate aceste informaţii se regăsesc în dosarele voluminoase de mii de pagini, ale cercetărilor făcute asupra lui şi asupra oamenilor apropiaţi lui, dosare care se aflau încă la SIE când m-am găsit la conducerea acestei instituţii. S-a mai vorbit şi despre ultima „lovitură” pe care o dăduse, pentru că era un tip rapace, cu o dorinţă de îmbogăţire incredibilă, ca mulţi dintre cei care erau la vremea aceea în jurul lui Ceauşescu şi care una „discutau” şi alta practicau. Iar Pacepa, cu atât mai mult, pentru că provenea dintr-o lume exersată în materie de îmbogăţire prin orice mijloace, având în vedere că tatăl lui, fost întreprinzător garajist, ajunsese translatorul de la Bucureşti al Mareşalului Malinovski, care fusese, în primii ani de după război, 1944-46, comandantul trupelor sovietice de ocupaţie, deci, practic, starostele României! Este incredibil cât de uşor trece în explicarea unei astfel de demnităţi, fiul respectivului. Dacă pentru sine este explicabil un astfel de comportament şi provenineţă, nu poate să nu mă preocupe lipsa totală de interes a devotaţilor săi prieteni şi susţinători, cu toţii anti-criptocomunişti şi – desigur – inamici ireconciliabili ai foştii Uniuni Sovietice; şi … de ajuns. Deci, tatăl său era un vorbitor perfect al limbii ruse, cum avea să fie, de altfel, şi Pacepa, care a învăţat ulterior şi germana… dar lămurirea unei astfel de faze rămâne în atenţia unor abordări viitoare.
H.A. : Dar, din câte ştiu, el absolvise o şcoală tehnică…
I.T. : Da, dar ulterior şi-a completat studiile superioare de chimie, nu înainte însă de a deveni ofiţer de securitate de foarte tânăr, din 1951, adică din anii de început, când Securitatea se afla total sub controlul sovietic. Şi trebuie deci reţinut că şi cariera lui a fost, de la bun început, în relaţie directă cu consilierii sovietici de la Bucureşti, continuând să rămână sub aceeaşi dependenţă totală şi pe perioada în care a activat în Germania. De altfel, dacă ar fi să fie cinstit cu el însuşi – lucru greu pentru Pacepa, că el nu e cinstit cu nimeni! – ar trebui să recunoască adevărul că s-a subordonat tuturor actelor demenţiale care au fost produse împotriva statului român, a cetăţeanului român şi asupra identităţii româneşti.
H.A.:…De către sovietici?
I.T. : De către sovietici şi de către toţi schizoizii racolaţi în perioada respectivă, ca să susţină aşa-zisa revoluţie proletară din România. Categoric, el a fost promovat şi pentru că era un personaj inteligent, dar mai ales pentru că a fost unul dintre cei mai eficienţi luptători pe frontul introducerii şi consacrării comunismului în România, pentru distrugerea vechii clase conducătoare, ca să nu mai vorbim că a fost participant direct la deportările şi crimele comise la Canal şi nu numai. Drept urmare, a şi avansat foarte rapid, ajungând apoi în ceea ce se numea cercetarea externă , fiind trimis apoi în Germania, la ambasada din Bonn.Şi, o dată ajuns acolo, el a avut un singur comandament – cel sovietic! Absolut toate datele culese le transmitea în primul rând sovieticilor şi abia apoi în România, dar numai pe acelea pentru care i se dădea acordul să fie transmise! Nu am nici un fel de dubiu în această privinţă, pentru că totul mi-a fost confirmat şi de partea germană. Am avut şansa de a-l cunoaşte pe şeful contraspionajului din BND, o personalitate a serviciilor de informaţii germane, care – la data când a defectat Pacepa – era chiar responsabilul de spaţiul românesc, adică informaţii şi contrainformaţii. Iar când Pacepa a defectat, el s-a predat spionajului german.”
Extras din cartea realizata de Ioan Talpes impreuna cu Horia Alexandrescu “In umbra marelui Hidalgo”, Volumul 1 (1978-1989), Editura Vivaldi, Bucuresti, si Independentul
Va urma Detaliidespre activitatea in favoarea URSS a agentului GRU-KGB IM Pacipa-Pacepa in Arhiva SIE Fond D Dosar 11200, vol 35
Motto: Regatul României a fost un “adevărat paradis pe lângă tiraniile metodic organizate, diabolic organizate, de către naziştii nemţi şi apoi de către ruşii [comunişti]” (Eugen Ionescu, Antidoturi, Ed. Hum., 1993, p.244)
Fostul deţinut politic Titus Filipaş observa că după 1989 Andrei Pleşu a fixat “linia directoare în cultura română” (v. Ideologia Scolilor Centrale, în rev. on-line “Asymetria”, 2003). Angajarea politică a lui Pleşu (continuată în ziaristica sa de după 1990 strânsă în câteva volume) a debutat cu articolul Rigorile ideii naţionale şi legimitatea universului, publicat în rev. “Secolul XX”. Textul a fost reprobat de Noica nu atât ca gesticulaţie de spectacol impur, cât din pricina inconsistenţei sale ideatice, în text nefiind precizată poziţia celui care atacă pe “zbierători”, vociferând nu se ştie în numele cui: “In articolul acesta se vorbeşte splendid contra şi despre dar nici o clipă nu se vorbeşte în” (Jurnalul de la Păltiniş, 1983, p.207). A vorbi “în” , semnifica la C-tin Noica acea “deschidere” prin care autorul vine cu ceva nou, pune într-un cadru de noi orizonturi problema iniţială, dezvăluindu-şi limpede intenţia.
Prin jurnalistica sa, Pleşu a lăsat mereu lucrurile acolo unde le-a găsit. In tot ce a scris lui i-a lipsit “deschiderea” care să “mute problema din locul iniţial” (apud. Noica). In 1981 bătrânul filozof îşi pusese problema implicării sale în gestul unui nomenklaturist care îl frecventa de ani de zile, fără să-i bănuiască încrâncenarea de după 1988 împotriva “cortegiului de opere” (v.Pleşu, Limba păsărilor, 1994, p. 211) create de cel care spunea că viaţa lui este opera sa (v. Noica în Jurnalul de la Păltiniş). In opinia filozofului marginalizat de oficialii culturii comuniste, jurnalismul politic, fiind o “pactizare cu timpul”, reprezintă o trădare, mai ales cînd în politică se implică un prezumtiv creator, un scriitor care ar putea deveni cândva autorul unor opere de excepţie.
Intr-una din discuţiile lui Ion Varlam cu Vălenaş, vine la un moment dat vorba de un jurnalist francez, Alexandre Adler, “al cărui nume românizat era Ardeleanu” si a cărui soţie este o ziaristă bine plasată la posturile TV franceze. Dovedind din când în când obiectivitate, Adler părea democrat. Cripto-comunismul său a ieşit la iveală numai atunci când au fost publicate documente care au demonstrat o falsă persecutare a unor cehi care erau în realitate agenţi sovietici. Ieşindu-şi din fire, Adler a publicat în “Le Monde” un articol “isteric” prin care s-a deconspirat. Adevărata sa relaţie cu comunismul a ieşit la lumină din fraza finală a articolului său: “comuniştii vor fi cei care vor salva, din nou, democraţia de fascism” (Pseudoromânia. Conspirarea deconspirării, Ed. Vog, Bucureşti, 2004, p.73).
Cam aşa s-a deconspirat şi “democratul” Pleşu aflat de vreo 30 de ani în relaţii amicale cu familia lui Leonte Răutu. Prin Colegiul Noua Europă, “ţinând cont de pauperizarea clasei noastre intelectuale” (v.Toader Paleologu, în “Obs. Cult.”, nr.268/2005) el a tot încurajat financiar (cu fonduri din afară) sub-cultura pe care o încuraja Leonte Răutu la defuncta Academie Ştefan Gheorghiu, acea sub-cultură ocupându-se de “fascismul” spiritualităţii româneşti (filozofie interbelică şi filozofia lui Noica, Biserica ortodoxă, istoria religiei, etc.). În ce-l priveşte personal, credinţa după care “comuniştii vor salva din nou democraţia de fascism” s-a lăsat întrevăzută în filmul despre Noica, difuzat la TVR-Cultural pe 16 ian. 2009 când s-a arătat îngrozit de articolele semnate de C-tin Noica, Horia Stamatu şi Radu Gyr în revista “Buna Vestire”, apărută după ciuntirea bolşevică, maghiară şi bulgară a României, fapt istoric peste care Andrei Pleşu a trecut cu discreţia oricărui comunist de extracţie rusească. La fel de “discret” a trecut şi peste cazul scriitorului Radu Gyr.
Cu toate că a menţionat numele celui care-a scris “Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!”, poezie pentru care ocupantul sovietic al ţării ciuntite a umplut temniţele cu “politici”, fostul ministru al culturii post-comuniste n-a dat semn să-l fi impresionat poeziile scrise în închisoare de Radu Gyr şi publicate în ţară abia la vremea primului său ministeriat: “O, Iisuse Împărate,/ Iartă lacrimi şi păcate!/ Vin’ de-alin uşor/ rănile ce dor,/ cerul ni-l descuie./ Noi te-om aştepta,/ căci pe crucea Ta/ stăm bătuţi în cuie!”. Aproape am crede că “simţul său pentru concret” i-ar fi sugerat deplina continuitate de politică culturală dintre 1981 şi anul 2008 în care s-a realizat filmul de televiziune despre Noica.
Ion Papuc scria într-una din cărţile sale despre o poezie religioasă compusă în temniţă de un preot ortodox, precizând contextul şi “valoarea artistică” a versurilor (Scriitorul de filozofie, 2008, p.180). De reuşita în plan artistic a poeziilor din închisoare ale lui Radu Gyr nu ştim să se fi preocupat altfel decât în treacăt. Ceea ce ştim cu siguranţă este că, după moartea lui Sergiu Mandinescu (1926-1964), indoeuropenistul Cicerone Poghirc umbla pe la forurile culturale comuniste cu poeziile compuse de “mărturisitorul” Sergiu Mandinescu în temniţă, motivând necesitatea publicării prin forma lor artistică uneori atingând măiestria.
Noica i-a reproşat lui Alexandru Palelogu imoralitatea de a-l fi criticat pentru cele scrise în domciliu obligatoriu de la Câmpulung. Ceea ce îi părea nelalocul ei era tocmai ignorarea circumstanţelor. Fiindcă a scrie fără perspectivă de publicare, cum a scris marginalizatul filozof Alexandru Dragomir o viaţă întreagă şi cum scria Noica la Anti-Goethe, este un act eroic. Dacă nu-ţi stă în putinţă a admira ce-a rămas din scriitorii pe care “lumea din jur” îi desfiinţează, a privi cu ochi critic operele acestora este imoral (Noica în Jurnalul de la Păltiniş, 1983, p. 119).
Pe când îl frecventau la Păltiniş, Liiceanu şi Pleşu îl găsiseră pe Noica vinovat de “absenţa cronică a simţului pentru concret” (Andrei Pleşu, Limba Păsărilor, 1994, p.209), observând sustragerea acestuia de la munca pe tărâm ideologic prin difuzarea scrierilor de stânga, ale unui Adorno, de pildă (v. Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, p. 201).
Opţiunea filozofului trecut de şaptezeci de ani mergea spre “somnambulismul fecund al culturii”. El nu ţinea să părăsească domeniul filozofiei pentru a face servicii mercenarilor opresorului care a zmuls România din Europa şi a desfigurat-o prin ciuntire şi prin impunerea regimului comunist criminal, răspunzător de moartea a două sute de mii din cei două milioane de români întemniţaţi fără vină (v. Românii în cultura şi în ştiinţa occidentală, Ed. Davis, 1992 precum şi Monumentul victimelor şi harta Gulagului comunist, din Chemin du Bois-des-Arts, 43-45, 1226 Chene Bourg, Elveţia). Implicându-se în contextul istoric în care a trăit, Goethe faţă de Napoleon ar fi făcut, spunea Noica, “figură de trădător” (Jurnalul de la Păltiniş, p.202). La fel s-a întâmplat când Platon într-o Atenă învinsă de Sparta lăuda virtuţile spartane. Fostul deţinut politic Alexandru Paleologu restrângea numărul comuniştilor români la categoria nomenklaturiştilor, a profitorilor regimului, din care sigur că făceau parte cei care i-au tot citit în cheie politică meditaţiile lui Noica despre viitorul culturii europene: Ion Ianoşi, Liceanu şi Pleşu, răsfăţaţii regimul totalitarist care-i trimitea cu burse Humboldt dincolo de Cortina de Fier.
La vremea lui Noica (1909-1987), vigilenţa paznicilor totalitarismului (care împărţise populaţia în victime şi profitori) observase cum “concretul” nu ar fi cu totul absent în gândirea acestuia. In opinia lui Pleşu (istoricul de artă aflat în “echipă” la Colegiul Noua Europă cu una din fetele lui Leonte Răutu) “concretul” ar figura la Noica în ipostaza unui “cumul de prejudecăţi descărnate şi reflexe inerţiale” (Andrei Pleşu, Limba Păsărilor, 1994, p.209) legate de preţuirea filozofiei româneşti autentice, sau, în limbaj noician, a “spiritului” în dauna “sufletului”. După Ion Ianoşi (O istorie a filosofiei româneşti, 1996), Liiceanu (Jurnalul de la Păltiniş), Pleşu, Patapievici şi cei care-i repetă pe aceştia fără să ştie ce vorbesc (de ex. Costică Brădăţan care scrie despre “o generaţie de aur cu zgarda de gât”) blamabilă înainte de toate este la Constantin Noica “prejudecata” preţuirii culturii româneşti în general şi a unor rostiri filozofice cuprinse de limba românească în particular. Fără să argumenteze de ce limba românească n-ar putea avea valenţe filozofice, sau măcar să invalideze raţional argumentele unui Mircea Vulcănescu şi Noica demonstrând contrariul, Liiceanu “ironizează” astfel de “prejudecăţi” (în Jurnalul de la Păltiniş) pe urmele lui Ion Ianoşi instalat de ocupantul sovietic în casa lui Piki (Victor) Pogoneanu, fost cumnat al lui Mircea Vulcănescu, ambii asasinaţi în puşcărie.
In filmul despre Noica difuzat de TVR-Cultural, cripto-comunismul lui Pleşu a mai ieşit la iveală şi din nepăsarea sa faţă de suferinţa lui Noica băgat în puşcărie de Zigu Ornea care a dat pe ascuns Securităţii manuscrisul Povestirilor după Hegel. Toţi beneficiarii comunismului sînt indiferenţi la martirajul din închisorile în care a fost decapitată spiritualitatea românească (v. albumul Fericiţi cei prigoniţi. Martiri ai temniţelor româneşti, ediţie îngrijită de Matei Marin, Bucureşti, Ed. Bonifaciu, 2008).
Liiceanu construieşte o întreagă teorie despre viaţa mizeră a lui Noica ce trăia din meditaţii (plătite) când era în domiciliu obligatoriu la Câmpulung (1948-1958), despre fericirea lui Noica de-a ajunge după gratii (1958-1964), urmată de cei zece ani când s-a ocupat (prin filtru marxist) de Aristotel la Centrul de logică şi în fine, despre mulţumirea lui Noica de a trăi cu bani puţini 10 luni pe an la Păltiniş într-o cameră de 6-8mp. In opinia “discipolului” (care nici în două decenii n-a priceput modalitatea lui Noica de a diferenţia domeniul “spiritului” de cel al “sufletului”) viaţa ascetică a filozofului a ţinut în exclusivitate de esenţa personalităţii acestuia (Jurnalul de la Păltiniş, 1983, p.177). Cu o fantezie la fel de optim direcţionată, Vartan Arachelian vroia să convingă telespectatorii după 1990 că Petre Ţuţea ar fi fost cel care a decis ca scrierile să nu-i fie publicate decât post-mortem. Pe acelaşi şablon s-a căznit în 2004 Liiceanu să explice marginalizarea lui Alexandru Dragomir, fostul doctorand la Heidegger (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Ed. Star Tipp, 2004).
Când, prin cine ştie ce conjuncturi nefavorabile, sînt siliţi să mimeze compătimirea, foştii nomenklaturiştii inventează “comunismul românesc” să nu se afle că “mai toţi liderii comunişti au fost agenţi sovietici, aduşi pe tancurile sovietice, spre pildă Leonte Răutu, responsabilul ideologic PCR, adică şeful real al mandatarilor locali ai Kremlinului”, inclusiv şeful lui Ceauşescu. (Ion Varlam, Pseudoromânia. Conspirarea deconspirării, 2004, p.82). Când Leonte Răutu a fost debarcat prin anii optzeci de Ceauşescu, familia lui a rămas în continuare la putere, chiar şi în România de astăzi (apud. Ion Varlam). De pildă, Oişteanu (fratele lui Leonte Răutu) a fost directorul Editurii Politice care azi se cheamă Humanitas.
In calitate de actor în filmul difuzat pe 16 ianuarie 2009, “discipolul” Andrei Pleşu s-a arătat îngrozit de articolele din “Buna Vestire” semnate de “septembristul” Noica devenit pentru două luni redactor şef. Filmul, cu fundal educativ proletcultist, restabileşte “binele”, împrumutând morala anilor cinzeci, prin afirmaţia explicită că puşcăria politică a fost o etapă de purificare necesară a vieţii filozofului de la Păltiniş.
Ion Varlam spunea că lui, ca român, i se cere zi şi noapte, fără încetare, ca înainte de a-i condamna pe comuniştii indiscutabil vinovaţi de crime împotriva poporului român (Pseudoromânia, 2004, p. 74), să-i condamne ca anti-semiţi pe Noica şi pe Mircea Eliade a căror vinovăţie nu a fost nicicând probată. Mihai Şora, plecat la Grenoble în iarna lui 1940 ar fi devenit comunist fiindcă pe atunci “nu aflase crimele comunismului” (v. rev. “Argeş”, mai 2009). Nici unul dintre cei care blamează articolele lui Noica sau textele lui Mircea Eliade (dinainte de războiul pentru Basarabia şi Bucovina de Nord) nu pune în aceşti termeni presupusa vinovăţie a celor doi.
Pe toată perioada aşa-numitului “discipolat”, ceea ce a rămas dincolo de înţelegerea tinerilor comunişti a fost imperativul unei existenţe dăruită culturii. La Heidegger nu vii cu mâna goală, îi atrăgea filozoful atenţia lui Liiceanu care vroia să-l traducă pe Heidegger fără a-l fi studiat temeinic pe Kant (v. Noica în Jurnalul de la Păltiniş, p.227). Îndemnul lui Noica din 1981 (“Lasă-l pe Heidegger”) şi retrage-te 5-10 ani pentru studierea filozofiei antice, a gândirii medievale şi a idealismului german venea din constatarea mediocrităţii traducerilor din Heidegger şi a “peratologiei” cantonată de Liiceanu în afara filozofiei.
“Discipolii” credeau însă că trăiesc în cea mai liberă cultură. Dacă pentru Ţuţea, Alexandru Dragomir, Gheorghe Ciorogaru (traducătorul lui Iacob Boeme, publicat în româneşte după moartea acestuia) cultura sub cizmă rusească însemna marginalizare culturală, pentru editorii unui Platon aproape materialist şi al unui Heidegger îngălat şi confuz totalitarismul ideologic era încurajare spre cultura “autentică”. O încurajare desigur mai eficientă decât îndemnurile “maestrului” de a studia ceva mai temeinic filozofie. Dar, în spatele îndemnului filozofului de la Păltiniş simţeau un oarecare reproş vizând calitatea precară a produselor culturale puse pe piaţă de ei.
De aici revolta împotriva “fanatismului cultural” al filozofului de şcoală naeionesciană care nu le permitea să vorbească în limbajul anilor de decapitare a spiritualităţii române despre “dimensiunea iluzorie” a culturii româneşti (Jurnalul de la Păltiniş, 1983, p. 164) .
Dezacordul “discipolilor” cu îndemnul spre cultura autentică repetat şi răsrepetat de filozoful supravieţuitor al Gulagului instituit de ocupantul sovietic, începea de la compătimirea muncitorului despre care Noica spunea că trăieşte în “statistică” (op.cit., p.175). Urma refrenul cu obligativitatea traiului în colectivitate, ca “deschidere către altul”. Desigur, de aspectul “deschiderii către semeni” avuseseră grijă cei care, în loc să-i ofere o catedră universitară, îl transformaseră pe Noica în meditatorul privat al câtorva privilegiaţi ai regimului. Apoi era invocată “etica comunistă”. Cacofonia nu este întâmplătoare, căci Liiceanu, câştigat din juneţe de partea fantomaticei “dreptăţi sociale”, indică asemenea etică prin “eroismul” onestităţii faţă de omul umil care “nu trăieşte în cultură”, întrucât se poate trăi si fără cultură. Importantă era numai lupta de clasă. Apoi se ajungea galopant la “salvarea omenirii ca omenire” şi la binele [cu forţa] în vederea creării unei “noi stări morale a omenirii” (ibid.). Si toate acestea, explicau ei, pentru că “există un interval uman care nu cade nici în precaritatea sub-umanlui, nici în excelenţa geniului” (p.177).
Faţă de exprimarea eterată a unui Pleşu vorbind de “prejudecăţile descărnate şi reflexele inerţiale” ale fostului deţinut politic Constantin Noica, Liiceanu spune lucrurilor pe nume: nimeni nu are nevoie de “mântuirea prin cultură” a celor câţiva reprezentanţi burghezi ai “rostirii” româneşti. Adică de opera celor care au creat şi înainte şi după ce fuseseră sortiţi pieirii în temniţe (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Lista neagră cu cărţi scrise de Noica).
Pentru momentul cultural interbelic, Noica îi spunea lui Liiceanu că istoricii români ar fi reprezentat pe atunci conştiinţele culturale cele mai înalte. De aceeaşi părere trebuie să fi fost şi sovieticii care l-au pus pe Mihai Roller să rescrie istoria, întemniţându-i pe universitarii şi academcienii români în 1950 la Sighet, pentru exterminare în închisoarea care arăta cu totul altfel decît s-au grăbit să o prezinte cei care au transformat-o în muzeu. Noica, pentru secolul XIX considera că spiritualitatea românească a dat mari istorici şi filologi (Haşdeu, Sextil Puşcariu): “istoria, pentru că era momentul unei necesare luări de conştiinţă, prelungite, după Kogălniceanu, prin Pârvan şi Iorga” (Jurnalul de la Păltiniş, 1983, p.44).
Fără îndoială că filozoful nu se aştepta să trezească în protejatul său (îndoctrinat de pe băncile şcolii şi în facultatea de “marxism-leninism”) interesul pentru istoricii români de anvergura celor citaţi şi a celor nemenţionaţi cu tot dinadinsul (George Brătianu, Ion Nistor, Ion Pelivan, Ion Moga, Scarlat Lambrino, Alexandru Randa, Silviu Dragomr, Radu Rosetti, Stefan Meteş, Zenovie Pâclişanu, fraţii Lapedatu, etc.). După 1990, în calitate de director al Editurii Humanitas, Gabriel Liiceanu va excela în abundenta publicare a celor mai dubioase conspecte “istorice”, care mai de care mai depărtate de adevărata ştiinţă a istoriei strălucit reprezentată cândva de români.
Lui Noica nu-i reuşise în 15 ani nici măcar tentativa de a-i face să studieze ceva mai temeinic filozofia. In schimb, se pare că trebuia (nu se ştie cât de des) să suporte prelucrări ideologice, Liiceanu vorbindu-i de “dreptatea socială” adusă de comunismul preocupat de binele celor mulţi şi umili, Pleşu (indirect) de reprezenanţii puterii politice, de nomenklatura situată în interval: între omul umil şi geniul creator în planul spiritului.
La multiplele sensuri ale termenului de “interval” se mai pot adăuga: ratarea culurală din domeniul “sinelui lărgit” ca “lăutărism” al scrierilor de filozofia religiilor propuse de “angelologul” Pleşu. Interval este şi etapa de antrenament cultural menită să înlesnească trecerea din domeniul sufletului pe tărâmul spiritului, ratată de ambii “discipoli”. In limbaj noician, tot interval este şi “sinele îngust” ca domeniu al “sufletului”, unde intră antropologia, filozofia politică, freudismele şi “peratologia” lui Liiceanu ancorată în subiectivitate şi în psihologic (apud. Noica în Jurnalul de la Păltiniş, 1983, p.98).
Din cele consemnate în Jurnalul de la Păltiniş se remarcă neputinţa şi regretul lui Constantin Noica de a nu fi reuşit să-i facă pe cei doi tineri angajaţi politic să înţeleagă faptul că “purificarea este puterea de a te spăla de murdăria sinelui îngust” (p.151). Pentru Liiceanu “salvarea spiritului” prin creatorii de geniu ai unei naţii ar fi “meschină” (p.176) faţă de “salvarea umanităţii” prin etica comunistă a binelui călcând în picioare libertatea individuală. Petre Ţuţea observase în schimb că naţiunile, indiferent de mărimea lor, sînt reprezentate de un număr restrâns de creatori geniali. Fără îndoială, adevărul nu se află de partea comuniştilor îngrijoraţi în mod ipocrit de “salvarea umanităţii”, în realitate autori ai atâtor crime.
Degeaba le-a vorbit Noica de europenismul lui Eliade sau de Mircea Eliade, ca om planetar purtător de “veac românesc”. Zadarnic i-a atenţionat că “angajarea politică”, din perspectiva altei epoci, se demonetizează, că “c’est un trahison de pactiser avec le siecle”(Julien Benda). Pentru ambii discipoli ajunşi după 1990 la gloria vedetismului impresionând vulgul, a rămas de neînţeles (si după un sfert de veac) ideea că definirea “binelui” se face într-altfel decît prin raportarea sa la “timpul devorator”, sau la “realul” instituit propagandistic. Isabela Vasiliu-Scraba
In 1940 Lucian Blaga spunea cã viitorul de naturã spiritualã al scriitorilor români va fi unul de excepþie. Desigur, acest lucru nu avea cum sã se vadã prea curând în România ciuntitã si ocupatã de trupele sovietice, unde însusi marele filosof, poet, dramaturg si eseist de anvergurã europeanã fusese interzis. Intr-o scrisoare cãtre Mircea Eliade, P.P. Ionescu (1903-1979) îi scria de la Viena lui Eliade cã nimeni nu-si poate imagina ce-au însemnat primii 25 de ani de ocupaþie comunistã, “regim în care un fost prim-ministru e împuscat de un alt ministru (…). Dumneata nu poþi cunoaste felul cum moare, tot asasinat, urmãtorul prim ministru (…). Noica a stat închis ani si ani pentru cã si-a citit într-un cerc de prieteni o lucrare. (…). Pe Lucian Blaga l-au decretat mare poet deabia dupã moarte. (…) G. Cãlinescu a intrat repede în hora unde “Satan conduit le bal”. Ne-a delectat cu câteva romane atât de trãznite încât unul din ele (Scrinul negru) a fost multã vreme repudiat. Mihail Ralea si Tudor Vianu au adoptat rapid metoda si au reusit sã moarã în plinã glorie. Pentru filosofie au fost puþini pretedenþi. Alex. Joja a devenit campionul dialecticii” (v. M. Eliade si corespondenþii sãi, vol.5, Criterion Publishing, Bucuresti, 2007, p. 409-410). La cel de-al XII-lea Congres internaþional de filozofie, oficialãtãþile comuniste îi trimiteau dincolo de Cortina de fier pe Joja, Ralea si Vianu. Era în 1958, anul în care statul român încãput pe mâna mercenarilor ocupantului sovietic s-a opus acordãrii Premiului Nobel lui Blaga, filosoful marginalizat si hãrþuit de Securitate (v. Dorly Blaga, Lucian Blaga în vizorul securitãþii, Bibl. Apostrof, 1998) .Tradus din 1943 de Julius Draser, Spatiul Mioritic (Bucuresti, Cartea Româneascã, 1936) va fi publicat abia dupã patru decenii (1), la vremea când Noica (1909-1987) a încercat sã-l “relanseze” pe filozoful Blaga. Ecoul eforturilor sale a fost minim, fiindcã însusi Noica era reintrat pe “usa din dos” a culturii (v. Jurnalul de la Pãltinis, 1983), nefiind onorat la împlinirea vârstei de saptezeci de ani, desi începuserã a i se publica din scrieri, ca urmare a sarcinii de meditator oficial, particular si onorific pe care a îndeplinit-o cu bucurie dupã iesirea din închisoare. Tot în ideea unei contracarãri a politicii de anihilare a tot ce reprezintã valoare filozoficã româneascã s-a mai strãduit Noica si la repunerea în circuit a gândirii lui Mircea Vulcãnescu. Dar opoziþia majorã la eforturile sale a venit chiar din partea celor plasaþi foarte în apropierea sa. Influenþat de morala comunistã a omului de tip nou, format în mediul ideologilor comunisti (în casa lui Henry Wald l-ar fi întâlnit prima datã pe Noica), Gabriel Liiceanu nu s-a sfiit sã consemneze “cãderea” bãtrânului filosoful de scoalã naeionescianã în geschmacklos-ul unei “metafizici a ciobãnelului” si a “arcului carpatic”. In plus, auto-declaratul discipol, când nu-l acuzã pe Noica de “frustrãri si orgolii regionale” (Jurnalul de la Pãltinis, 1983, p.233) îsi face vinovat maestrul de entuziasmele pe care cãrþile sale l-ar putea trezi în rândul “zbierãtorilor de profesie” (op. cit., p. 162). O astfel de atitudine lãudabilã din perspectiva internaþionalistului Ion Ianosi (stalinistul care a inventat o “constrângere” a comunismului “naþionalist” care l-ar fi silit pe Noica la “cãdere”) apare asezonatã la Liiceanu cu o altã acuzaþie la fel de inimaginabilã: aceea cã “definirea unui profil spiritual naþional” presupune “pericolul de exaltare a specificului naþional si eliminarea ca strãine si impure a influenþelor culturale de tip vestic [subl.ns., I.V.-S.]”. In opinia lui Gabriel Liiceanu, divorþul dintre valorile europene si cele autohtone la Noica s-ar recunoaste dupã titlurile cãrþilor sale. Ca sã demonstreze justeþea unei asemenea pãreri, de-o parte discipolul însirã lucrãrile lui Noica fãrã specificãri regionale în titlurile lor: Comentariile la dialogurile lui Platon, Conceptele deschise la Descartes, Leibniz si Kant, Povestirile dupã Hegel, Despãrþirea de Goethe, Devenirea întru fiinþã, Trei introduceri la devenirea întru fiinþã si Scrisorile despre logica lui Hermes. Ele s-ar putea cuprinde în istoria filozofiei europene. In celelalte cãrþi apãrute în comunism, Noica ar fi reusit sã elimine influenþele culturale de tip vestic, expunându-se unui “ridicol de primã instanþã”, prin transformarea handicapului “neîmplinirii” culturale românesti în argument de superioritate (p.231). In termenii viziunii lui Blaga din 1940, s-ar cuveni aici de subliniat reusita culturalã de nivel european a unor fosti deþinuþi politici: Contantin Noica, Anton Dumitriu si Alexandru Paleologu, în calitatea lor de reprezentanþi ai gândirii românesti din vremea teroarei comuniste. “Handicapul” neîmplinirii culturale – pe care sconta Leonte Rãutu dupã eliberarea din închisori a supravieþuitorilor regimului de exterminare care fãcuse douãsutedemii (200 000) de victime în rândul întemniþaþilor politici -, a rãmas o vorbã în vânt, repetatã pânã la saþietate de Plesu, Patapevici si Liiceanu. Sentimentul românesc al fiinþei, carte pe care Mircea Eliade ar fi vrut sã o vadã în francezã prin librãriile vestice, este catalogatã de Liiceanu exact în maniera în care gândeau si acþionau cei care dirijeau din umbrã exporturile de valori culturale românesti. Adicã o desconsiderã la grãmadã împreunã cu Rostirea filozoficã româneascã, Creaþie si frumos în rostirea româneascã si Eminescu sau Gânduri despre omul deplin al culturii românesti (Bucuresti, Ed. Eminescu, 1975). O catalogare echivocã o are meditaþia despre “maladiile spiritului”. Ion Ianosi consemneazã cã titlul sase maladii ale spiritului contemporan “a trebuit ascuns în subtitlul cãrþii intitulate la apariþie Spiritul românesc în cumpãtul vremii (Bucuresti, Ed. Univers, 1978)”, conþinutul lucrãrii fiind mai bine redat de subtitlu. Liiceanu trece volumul despre maladiile spiritului în ambele liste, între scrierile europene ale lui Noica folosind subtitlul, iar între cãrþile “ne-europene” referindu-se la ea dupã titlu. Unii ar spune cã dubla poziþionare a aceleiasi cãrþi între cele de lãudat si cele de blamat ar fi un indiciu al subrezeniei esafodajului teoretic întitulat pe cât de pompos, pe atât de ridicol: O tensiune nerezolvatã: idiomatic si universal (v.Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Pãltinis,1983, p.230). Acestora le-am oferi si un alt indiciu. Intre titlurile de scrieri noiciene oferite oprobiului public apare si cartea despre Eminescu din 1975, catalogatã în prealabil drept scriere europeanã. Lipsa unor opinii personale la cel care consemna de zor opiniile lui Noica se vede din cuprinderea în lista neagrã (din vara lui 1981) a Gândurilor despre omul deplin dupã ce lucrarea despre Eminescu îi pãruse (cu câteva luni mai înainte) cã a fost scrisã de Constantin Noica în “marele alfabet cultural al spiritului european si universal” (p.137). Pe 19 noiembrie 1980 el notase cã maestru sãu, prin Eminescu sau omul deplin al culturii românesti ar fi oferit “un model de universalitate si de meditaþie în absolut” (p.138). Dificultãþile lui Liiceanu de a urmãrii spusele meditatorului sãu apar din redarea explicaþiilor lui Noica referitoare la zeflemeaua lui Caragiale prin ocolisul cãreia ar fi ajuns la “nefinitul în marginile”(C.N.) gândirii si limbii românesti a lui Eminescu. O astfel de lãmurire ar plasa din nou cartea despre Eminescu pe lista neagrã a lucrãrilor neeuropene publicate de Noica. “Românescul nu se rezolvã numai în balcanism si degringoladã parlamentarã. Existã momente ale seriozitãþii peste care nu poþi trece asa usor”, noteazã discipolul cã ar fi auzit de la Noica. Exasperat de zeflemeaua lui Caragiale, Noica s-a pus sã cerceteze “firea” culturii românesti într-un reprezentant al ei, ivit în vremea când nu se despãrþiserã încã apele si un Creangã putea fi popular si clasic în acelasi timp. Mai ales cã sesizase cum mai vine pe la noi cîte un strãin “sã ne spunã cã e miraculos cum am reusit sã împãcãm noul cu vechiul, cum am reusit sã pãstrãm tradiþiile folclorice, sau tradiþiile pur si simplu, înnoindu-le” (Noica, Eminescu…, 1975, p.113). Asadar din opoziþia Caragiale – Eminescu filosoful de la Pãltinis a ajuns la Sentimentul românesc al fiinþei si la Maladiile spiritului, una pusã de Liceanu pe lista neagrã, cealaltã indistinct pe amândouã dupã titlu sau subtitlu, ambele cãrþi prinzând contur pe când Noica medita europeneste la Devenirea întru fiinþã. Pe o listã neagrã trebuie sã se fi aflat si hermeneutica operei sadoveniene propusã de Alexandru Paleologu. Rod al unor meditaþii în puscãrie în marginea cãrþilor ce se gãseau înainte de graþiere la clubul închisorii, Treptele lumii sau calea cãtre sine a lui Sadoveanu a apãrut în 1978. Marian Popa se cãzneste s-o “desfiinþeze” scriind de pe poziþii patriotarde cã ar fi o “exegezã masonicã”. O difuzã ostilitate de comandã ideologicã se întrevede si în recenzia semnalând prin “critica de întâmpinare” apariþia eruditului eseu despre Creanga de aur. Pentru a nu trezi orgolii “regionale”, Liiceanu se fereste în acest caz chiar si de menþionarea titlului cãrþii lui Alexandru Paleologu. In schimb, el intercaleazã în jurnal un referat stalinist despre “handicapul” culturii burgheze românesti, ca “ratare” a tuturor filozofilor români cu specialã exemplificare în cazul a doi “rataþi”: Lucian Blaga si Alexandru Paleologu. Dacã nu l-ar fi invocat pe Blaga, despre care Vasile Bãncilã observa pe bunã dreptate în 1938 cã din punctul de vedere al împlinirii culturale Lucian Blaga reprezintã o reusitã extraordinarã (V. Bãncilã: “mai rar autor care sã se împlineascã atât de sigur, de armonios si de complet”), gogomãnia n-ar fi fost atât de evidentã. Fiindcã Alexandru Paleologu a avut nesansa de a publica într-un regim de teroare ideologicã, impediment “ocolit” de el prin formulãri subversive, cum a procedat si Alexandru Husar, chiar si Alexandru Dragomir în scrierile sale pentru sertar. Auto-apreciatã drept purtãtoare a “germenului exemplaritãþii” (9 oct. 1980), critica lui Liiceanu privitoare la lucrãrile lui Noica “ancorate în exclusivitate în fenomenul autohton” (p.231) este “imortalizatã” alãturi de citatele inregistrate din spusele lui Noica, terifiat la citirea “Jurnalului de la Pãltinis” când si-a recunoscut cuvintele indentic reproduse. In cripto-comunismul de dupã 1990 criticarea lui Noica ea a luat noi înfãþisãri de facturã mai hotãrât denigratoare în cãrþile apãrute la Editura Humanitas, degajând un rânced iz politic din anii de masacrare în puscãrii a spiritualtãþii românesti. Pe când (în R.P.R) Alexandru Paleologu si Noica erau dupã gratii, în Anglia Zevedei Barbu (fost secretar de redacþie al revistei “Saeculum”, scoasã de Blaga la Sibiu (dupã 1946 diplomat la Legaþia României de la Londra, demsionat în octombrie 1948) publica Problems of historical psychology (Londra, 1960) unde analiza societatea atenianã din vremea lui Pericle. Zevedei Barbu este interesat de omul cetãþii grecesti, de cadrul social, politic si intelectual pe care omul grec îl creazã. Concluzia universitarului englez de origine românã merge pe linia “miracolului grec”. In cetatea Atenei personalitatea umanã ar fi prins un contur de invidiat, prin echilibru perfect între cuprinderea socialã, cosmicã si teologicã, pe de-o parte, si împlinirea personalã prin dezvoltarea potenþialitãþilor individuale, pe de altã parte. O imagine diametral opusã acesteia gãsim în analiza democraþiei din vremea lui Pericle propusã de universitarul argentinian de origine românã, Stan M. Popescu (/Ovidiu Gãinã) în volumul sãu din 2007, Psihologia social. Notas al margen de la aceleracion de los tiempos. Expert în psihologie si sociologie filozoficã, cu un doctorat la Viena, el a fost fondatorul primei reviste stiinþifice de psihologie industrialã, apãrutã în spaniolã si cu rezumate în francezã, germanã si englezã, revistã la care a colaborat si Viktor Frankl, (1905-1997), azi un faimos Institut (v. Stan M. Popescu/ Ovidiu Gãinã, El recuerdo de V. Frankl). In perioada interbelicã pe Noica l-au interesat si vechii greci. Întâi a luat ore de greacã (prin 1939) cu Constantin Fântâneru(1907-1975) care fusese coleg la Liceul Sf. Sava cu Dan Botta si care îsi luase ca si acesta licenþa în limbi clasice în 1930. Rãmas în þarã printre prieteni, dar – ca si Octavian Nistor, Traian Herseni, Botta, Vasile Bãncilã, etc. -, fãrã drept de semnãturã, Noica dorea sã afle prin anii cinzeci “înþelesul grec al dragostei de oameni si de lucruri”, pornind de la dialogul platonic Lysis. Era însã preocupat si de pãrintele dialecticii rãstãlmãcit de ideologia ocupantului sovietic al României ciuntite. Dupã anii de chinuri suferite în temniþa politicã pentru felul eronat în care l-a hermeneutizat pe Hegel (2) într-un manuscris predat la unica editurã bucuresteanã ESPLA, Constantin Noica s-a angajat la Centrul de Logicã. Aici s-a întors iarãsi la greci. La început la Aristotel, apoi la Platon. Târziu a putut sã se întoarcã si la gândirea filosoficã româneascã, asa cum apãruse ea în momentul de graþie în care Mircea Vulcãnescu îsi publicase Dimensiunea românascã a existenþei (martie, 1944). In 1978 lui Noica i se publica Sentimentul românesc al fiinþei. La un sfert de secol dupã asasinarea în închisoare a lui Mircea Vulcãnescu prin schingiuiri repetate, C-tin Noica îi aducea în discuþie gândirea, desigur fãrã a face în mod explicit referire la scrierile interzise ale celui care murea ca un martir la Aiud. În marginea filosofiei vulcãnesciene Alexandru Dragomir argumentase ideea cã opera unui gînditor “nu are o singurã dimensiune: cantitatea”(v. Ultimul interviu al filozofului A. Dragomir, în rev. “Asachi”, Seria III-a, Nr.5 (241), dec.2008-ian.2009, p. 7) pentru a afirma în final cã fostul sãu profesor de la Universitatea din Bucuresti “era coplesitor” (ibid.). La Noica, evocarea Dimensiunii românesti a existenþei, “cea mai substanþialã tâlcuire a întâmplãrilor valahe” (apud. Emil Cioran), apare în însusi titlul ales. Dacã la Mircea Vulcãnescu raportarea omului la transcendenþã –din perspectivã româneascã – luase înfãþisarea unei dialectici a participãrii cu accentul pus pe cel de-al doilea pol al relaþiei, Noica apasã pe primul termen, invocând sentimentul “omenesc” trezit de problematica fiinþei. Astfel, cei de la cenzurã au putut crede cã filosoful supravegheat la Pãltinis n-a iesit din cadrele ideologiei materialiste, cã el s-a preocupat de subiectivitatea omului nou al materialismului stiinþific, dezinteresat de polul transcendent pe care îl implicã orice act religios. In capul lor, problema ontologicã, sau problematica existenþei (pe care ei o confundau cu fiinþa) nu depãsea aspectul interpretãrii imanentiste a existenþei materiale a omului si a lumii de care se ocupã cu mult succes stiinþa si tehnica de ultimã orã. De fapt, ancorarea lui Noica într-o viziune crestinã asupra lumii reiese din simpla alegere a termenului de “sentiment”, care nu poate fi decât sentimentul pozitiv al iubirii. Presupusa imanenþã a problematicii fiinþei e anulatã din start de caracterul tranzient al sentimentului iubirii care face trimitere la ceva aflat în afara celui ce iubeste. Or, în credinþa crestinã iubirea are un loc privilegiat: Din iubire pentru oameni, si nu din indiferenþã la soarta omeneascã, Dumnezeu s-a fãcut om. Relaþia pe care omul românesc o are cu ceva de dincolo de el apare la Noica din afirmaþia explicitã cã fiinþa la români ar fi “întru” (în si înspre, adicã participând si nãzuind cãtre altceva decât materialitatea proprie si materialitatea lumii). Cu gãselniþa acestui “întru”, de care era pe bunã dreptate foarte mândru, Noica subscria (ca si Mircea Vulcãnescu) la ideea de sorginte medievalã dupã care participarea la Divin are niveluri si intensitãþi diferite. Pe urmele lui Vulcãnescu el va evidenþia aportul adus de câteva cuvinte românesti la problematica fiinþei. Demersul ambilor s-a situat în descendenþã heideggerianã. Interesant este cã si filosoful de la Freiburg im Briesgau urmãrea cu interes gândirea românilor, la început impresionat de auditoriul provenit din Regatul României (Constantin Floru, Stefan Teodorescu, Dumitru Cristian Amzãr, Constantin Noica, Petre Tutea, Sorin Pavel, Octvian Nistor, George Uscãtescu, Vintilã Horia, etc.). In timpul rãzboiului, la seminariile sale, când vreun student se împotmolea, Heidegger întreba: Ce pãrere au Latinii? (adicã Alexandru Dragomir, Octavian Vuia, Constantin Oprisan, etc.). Heidegger era un perfect cunoscãtor al limbii latine pentru cã fãcuse studii teologice si avea un doctorat în gândirea medievalã. Cãt priveste gãndirea filozoficã româneascã, Heidegger putea citi tezele de doctorat în filosofie publicate de români în germanã (lucrãri interzise în comunism, care nici pânã azi n-au fost editate în româneste). Filosoful din Freiburg se pare cã era la curent si cu revista de filosofie scoasã de Blaga, pe care I-o ducea studentul sãu Walter Biemel. De Mircea Vulcãnescu aflase cu siguranþã de la C-tin Amãriuþei. Acesta povestea cum marele Heidegger notase scolãreste interpretarea vulcãnescianã a termenului de “aevea” pe care I-a relatat-o Amariuþei cu ocazia unei vizite (v. N. Florescu, Menirea pribegilor, Ed. Jurnalul literar, 2003). In studiul nostru Constantin Oprisan, un discipol necunoscut al lui Heidegger semnalasem cum la vremea când bãtrânul filozof era atacat la Paris si omagierea sa fusese interzisã la Sorbona, se formase un fel de zid românesc din fostii sãi studenþi care l-au omagiat pe Heidegger printr-un Colocviu organizat în Castelul de la Cerisy la Salle. Petre Tutea spunea cã în închisoare, fãrã ajutorul lui Dumnezeu, nu s-a putut supravieþui. Constantin Noica a supravieþuit. Surprins la un moment dat cã citeste Biblia, filosoful de la Pãltinis a improvizat o scuzã de toatã frumuseþea: Propriu-zis, el nici n-ar citi din Biblie. Si-ar face doar lecþiile. S-ar documenta. Sã nu aparã nepregãtit în faþa fiului sãu pe care nu-l mai vãzuse de vreo douã decenii, de când acesta era elev. Pentru cã între timp, Rãzvan al sãu plecat în Anglia devenise cãlugãrul Rafail. Cum sã discute el cu Rafail, dacã nu pune mâna pe cartea interzisã de ideologii materialisti? Isabela Vasiliu-Scraba Note: 1. Titlul în germanã (L. Blaga, Zum wesen der Rumaenischen Volksseele, Verlag Minerva, Bucuresti, 1982) în pãruse nefericit ales lui Carl Schmidt, care considera titlul românesc (Der mioritische Raum) mai reusit. (v. D. C. Amzãr, Jurnalul Berlinez, 2006). Walter Biemel povestea cã prin Lucian Blaga din Spaþiul mioritic si-a dat seama “ce artã popularã bogatã existã în România si cum nu trebuie sã luãm aceastã artã popularã ca pe o artã minorã, ci ca pe o artã care exprimã sufletul si spiritul unui popor” (v. interviul luat de I. Oprisan pe 15 dec. 1990, în vol. Walter Biemel, Artã si adevãr, Ed. Humanitas, 2003). 2. Constantin Noica a fost arestat în 1958 dupã ce, în calitate de redactor la ESPLA, Zigu Ornea a dat pe ascuns Securitãþii manuscrisul lui Noica publicat în formã cenzuratã în 1980 sub titlul:Povestiri despre om – dupã o carte a lui Hegel. A se vedea: Noica în vizorul Securitãþii, documente din Arhiva CNSAS publicate în rev. Ovservatorul cultural nr. 20 (277) din 14-20 iulie 2005; precum si nota 2 din articolul: Isabela Vasiliu-Scraba, Indicii de manipulare în eseistica unui fost discipol al lui Noica: dl.Ion Papuc, în rev. Origini/ Romanian roots, vol.XIV, nr.1-2-3 (139-140), 2009, p.112-114.
Am mai povestit că am prins boală pe sclifositul Liiceanu de cînd am citit în “Uşa interzisă” că a fost oripilat de o glumă a lui Ion Băieşu. Toate cărţile constipatului Liiceanu nu fac cît o pagină de Băieşu, aşa că filozoful Alifie, cum i-a zis Dinescu, putea să stea în zeama lui de ştevie literară. La mijlocul anilor ’80, Băieşu i-a întîlnit pe Pleşu şi pe Liiceanu la restaurantul Casei Scriitorilor şi i-a întrebat “băi, filozofilor, voi ştiţi cum e să daţi o m…?”. Supărarea lui Alifie a avut două ţinte. Prima — autorul “Balanţei”, iar a doua — Pleşu, fiindcă a rîs bărbăteşte la o caterincă de cîrciumă. După 2000, Liiceanu şi-a botezat maşina nemţească Siegfried sau Ştrudel, nu reţin exact şi nu regret deloc. În urmă cu vreun an, s-a confesat într-un ziar că îşi freacă robustul şi sclipitorul trup cu nu ştiu ce unguent. Această spovedanie cremoasă a avut consecinţe istorice. Dinescu i-a atribuit porecla “Filozoful Alifie”, iar Cristian Tudor Popescu l-a stupefiat, într-o emisiune, pe Emil Hurezeanu. Bătînd un apropo deochiat la Liiceanu, CTP a zis: “domnu’ Hurezeanu, vreau să vă fac o mărturisire: port chiloţi turceşti!”. Situaţia e gravă şi prezintă umflături! Recapitulare: Liiceanu şi-a botezat maşina, nu suportă glumele masculine, sănătoase şi edifică neamul în legătură cu preferinţele sale emoliente. Aceste autodenunţuri intime mă îndeamnă să cred că îi plac şi balurile mascate. Fiindcă îl stimez, nu mă voi adresa domniei sale în spiritul lui Băieşu. Mă şi îndoiesc că aş avea motive să-l iau cu “Băicoi!”. Oraş, în Prahova, cunoaşteţi. Îl voi aborda frumos. Domnule Liiceanu, nu vi se pare că sînteţi un Naomi al culturii? de Răzvan Ioan Boanchiş Liiceanu, un Naomi al culturii https://www.7plus.ro/
La Curtea de Apel s-a judecat astazi ultimul termen din Procesul Liiceanu-Liicheanu-Liigheanu contra libertatii presei, in care cunoscutul profitor al tuturor regimurilor solicita ziaristilor Sorin Rosca Stanescu, Victor Roncea si Ion Spanu despagubiri de 300.000 de roni – reduse de prima instanta la 150.000. Dupa pledoariile finale ale avocatilor caselor Papu, pentru Rosca, Spanu si Roncea prin ZIUA si Tuca & Zbarcea, pentru subsemnatul, sintetizate si dublate de concluzii scrise detaliate, maestrul sforar cu sortulet Valerica Stoica, liderul suprem al stramba-dreptei de neo-commies de Dambovita, in timpul liber si avocat, a reluat practic apararea de la fond, fara a reusi insa sa explice de ce Liiceanu l-a plagiat pe Heiddeger si in ce consta de fapt “personalitatea” sa “de neatins”. Ion Spanu a depus oricum la dosar zeci de dovezi stiintifice care demonstreaza plagiatul in cauza. Cat despre “Profitorul tuturor regimurilor”, editorialul pentru care sunt pus la zid de secta intelectualilor rosii, in concluzii am demonstrat punct cu punct toate adevarurile de nezdruncinat preluate in textul meu. Argumentul ridicol al lui Stoica, vizibil tulburat, si azi, de acuzele respective (de la KGB la FSN si GDS), a fost de-a dreptul infantil, in cazul plagiatului: ca daca publici ceva despre Eminescu nu mai trebuie sa si mentionezi despre cine scrii, ca si cum scrierile unui Liiceanu despre filosoful filo-nazist Heidegger sunt la fel de cunoscute ca si cele ale imensului Eminescu. El a fost spulberat in final de avocatul George Papu, care, in apararea lui Eminescu, a pus punctum falsitatii invocarii absurde a lui Valerica Stoica. Iata cum Eminescu mi-a fost alaturi – chiar prin gura pacatosului – si in acest demers de aparare a adevarului, a drepturilor si libertatii presei.
Ascultati o parte din pledoarii in aceasta inregistare. Rezultatul pe 20 mai.
Procesul Liiceanu-Liicheanu-Liigheanu versus Libertatea Presei
Autoportret “Acest cuvânt, «lichea», aşa cum l-am folosit eu, şi în 1990, şi 18 ani mai târziu, are un sens tehnic. Nu este un cuvânt de injurie aruncat în faţa cuiva, ci este o încercare de a folosi cuvântul într-un registru care a căpătat, spun eu, o demnitate istorică. E vorba de a descrie o categorie de oameni care nu urmăresc decât binele propriu prin producerea răului celorlalţi. Răul celorlalţi înseamnă răul unui popor întreg în cazul acesta, iar binele înseamnă binele unei mâini de oameni. Când istoria unei ţări încape pe mâna unor oameni care îşi urmăresc binele propriu, atunci am preferat să vorbesc, rugându-i pe cei care citesc sau aud să accepte convenţia aceasta, că licheaua are în acest context un sens tehnic, politologic, sociologic şi istoric.” Gabriel Liiceanu zis si Liicheanu zis si Liigheanu zis si Iliceanu zis si Cremeanu, in Cotidianul
După Marcello, Teflonilă “Gabriel Liiceanu nu face vreun secret din brandurile care îi fac viaţa mai frumoasă. „Îţi mărturisesc că, la rându-mi, petrec în fiecare dimineaţă, în baia mea, minute de adevărată voluptate şi toate în preajma răsfăţurilor pe care mi le procură mai întâi duşul matinal – cu alegerea, după felul în care voi începe ziua, a gelului de duş cel mai potrivit (şovăi zilnic între mirosurile de ghimbir, ceai verde şi lavandă de la Roger&Gallet) -, apoi, odată duşul terminat, utilizarea cremelor de faţă de la Clinique, a cremelor de corp de la Molton Brown sau a gamei de thé vert de la Bvlgari, în sfârşit, alegerea parfumului din prima parte a zilei: Carolina Herrera sau Bois d’Argent de la Dior“. Un alt obiect care îi înfrumuseţează viaţa lui Liiceanu a fost botezat „Teflonilă“: „(…) nicăieri nu am văzut una mai bună decât Berndes-ul meu german, un adevărat BMW al tigăilor de teflon, cântărind cel puţin trei kile“. Eseistul este ataşat şi de mobil: un Nokia 703”. Tot in Cotidianul
Chilotii vs Cremele de corp ale posesorului lui Siegfried si Marcello “După lectura volumului „Scrisori către fiul meu”, jurnalistul Cristian Tudor Popescu a declarat la postul Realitatea, în cadrul emisiunii „Cap şi Pajură” de pe 21 noiembrie, că se simte nevoit să facă o mărturisire şi anume că poartă chiloţi turceşti. Explicaţia acestei confesiuni ţine de faptul că „e foarte importantă pentru publicul român” şi că „nu mai pot trăi în minciună (…), m-a hotărât dl Liiceanu”. C.T. Popescu a rememorat astfel inspiraţia liiceană: „Am văzut că dl Liiceanu spune de ghimbir, de cremele cu care se dă pe organism (…), mi-a dat o mare lecţie de curaj. (…) Iată, dânsul poate să mărturisească acolo că se dă cu Bois d’Argent, cu Clinique”.” CTP, iar, Cotidianul
“Jocul facil pe “Liiceanu – Liicheanu” ii asaza de la inceput pe autorii acestei mici marsavii in adevarata lor lumina. In loc sa ma denunte pe mine, se denunta pe ei, tocmai prin acest truc grosolan. Iarasi, sa te apuci sa strangi in jurul frumosului meu nume (sunt foarte mandru de el!), care vine de la satul Liiceni din Romanati (Caracal), etimologii turcesti, macedonene, grecesti, albaneze etc. etc., creeaza o disproportie si o inadecvare care prin ele insele sunt comice. “ Liiceanu in Romania libera, interviu de Sabina Fati
Ceausescu – clientul lui Liceanu Parasind ograda mesterului Antinom, desigur dupa ce i-am dorit lui sa aiba spor in biznis si megiesilor din zona sa le lumineze Dumnezeu mintea ca sa nu mai dea banii pe spurcaciuni chinezesti, ne-am vazut de drumul nostru si, dupa un scurt popas lamuritor in Mecca Olteniei, Craiova, am zbughit-o spre Lunca Dunarii, la un catun din prispa Corabiei, Vadastra, unde fusesem informati ca haladuieste un mare mester cojocar, care in trecut a lucrat inclusiv pentru familia Ceausescu, basca pentru numerosi rapsozi populari si ale carui produse au participat la puzderie de expozitii internationale, inclusiv la Consiliul Europei. Intr-adevar, iscusinta lui nea Mitel Liceanu se muleaza aproape perfect pe impresia usor idilica ce ne-o facusem despre mestesugarii de la sate. Vadastreanul nu e nici pe departe un empiric, cu toate ca nu stie pe nimeni din stramosii sai in linie directa care sa se fi indeletnicit cu altceva decat confectionarea de cojoace, pieptare si ilice, fiindca, de exemplu, de la acest ultim obiect vestimentar se trage si numele neamului sau, caci zamislitorii acestora se numeau in trecut iliceni, cuvant ce printr-o inversare fonetica larg raspandita nu numai in aceasta regiune, a devenit Liceanu, in apropiere de Caracal chiar existand un satul Liiceni vestit odinioara prin dibacia lor in impunsul pieii de oaie cu ace specifice: „Cred ca sunt vreun milion de impunsaturi la un cojoc, de-asta imi si ia trei-patru luni sa fac unul si tot de-aia costa 50-60 de milioane de lei“, ni se destainuie nea Mitel, care e usor dezamagit ca l-am prins acasa intr-o zi de sambata, si nu in timpul saptamanii cand este inconjurat de cei 22 de ucenici pe care cei din Directia Judeteana pentru Cultura de la Slatina i i-a dat pe mana ca sa-i invete meserie. Nici lui nu-i prea merge bine din meserie – „Noroc ca-mi mai dau bani cei de la Slatina ca ma ocup de copiii astia“ – si la randu-i se tanguie de tinerii din ziua de azi care-si cumpara toale de la chinezi sau turci. „Ultimul cojoc i l-am vandut cantaretului de muzica populara Petrica Matu Stoian de la Mehedinti, dar p’asta pe care-l vedeti aci si pe care abia-l teminai nu-l vand neam, mi-l tiu pentru mine“, incheie nea Mitel cu o subita indarjire pe care singur si-a iscat-o din ratiuni numai de el stiute. (C.D.) – Ziua turistica: (PDF, 2122 kB) Descarca »
Faptul ca am declarat ca o sustin neconditionat pe Elena Basescu si decizia ei de a candida ca independent la Parlamentul European, pentru a da o lectie binemeritata criticilor ei de serviciu, mi-a atras, si mie, noi antipatii, pe de-o parte, si confuzie, pe de alta parte, din zona celor care sunt dezamagiti de Traian Basescu, sau chiar mai rau. Persoane care se grabesc sa judece dupa stereotipii induse de presa de larg consum – altfel blamata tot de catre ei -, fara a vedea imaginea de ansamblu si ambitia unui tanar, sunt incruntate acum fara o ratiune precisa. Cei care se zbat in zabale ar trebui sa-si dea jos ochelarii de cal si sa vada, in primul rand, cine este dusmanul de moarte al tanarului candidat, indiferent cum s-ar numi el, Basescu sau Ionescu. In cazul de fata, raspunsul este arhicunoscut: Alina Tatiana Mungiu Pippidi. Fara a pretinde ca detin sau vad toate piesele jocului de puzzle, nu am cum sa nu sar in apararea Elenei Basescu atunci cand stiu pe cine sau mai curand ce reprezinta Tatiana Mungiu pentru Romania: urmasa Anei Pauker (la concurenta cu Zoe Petre). Sigur, si Basescu are pacatele lui si nimeni nu zice ca fiica lui este neaparat un ingeras. In acelasi timp ii dau intrutotul dreptate lui Basescu: nu judecati fara sa o cunoasteti. Este mult mai desteapta si puternica decat pare la televizor, in secventele segmentate nefavorabil. Elena Basescu va reusi, ajutata si de numele ei dar, mai ales, de vointa, determinarea si potentialul ei enorm, care este, in fond, al noii generatii de politicieni pe care o reprezinta. Elena Basescu este si fiica de presedinte dar si nepoata de epitrop al Bisericii Sfanta Treime din Burdujeni, Suceava. Bunicul ei, Gheorghe, tocmai a implinit 90 de ani luna trecuta. De cealalta parte, mama presedintelui, bunica tanti Elena, careia ii mosteneste numele, merge singura la paine si, duminica de duminica, la Catedrala Sfantul Nicolae din Constanta, insotita de o maicuta, de la Sfanta Manastire Techirghiol. Nu cred ca meritau sa asiste la atacul visceral la care este supusa nepoata lor de catre un personaj care si-a permis prin asa-zisa “piesa” ‘Evanghelistii” sa insulte ordinar toti crestinii-ortodocsi din aceasta tara, fara sa-i pese, nici atunci, nici acum. Imi propun asadar sa incerc sa va deschid putin mai mult ochii asupra modului in care se incearca – prin atacarea punctului mai sensibil al familiei Basescu – santajarea sefului statului de catre o gasca mafiota cu ramificatii internationale, in pragul alegerilor prezidentiale pentru un nou mandat. Incercati sa priviti dincolo de persoane, dincolo de antipatii sau simpatii. De-o parte avem un presedinte, al Romaniei, iar de cealalta o gasca de santajisti, pretutindenari. Pe cine o sa alegeti?
Tismaneanu, Patapievici, Liiceanu
O sa spuneti, unii, ca acest presedinte nu merita; ca l-a acceptat pe deformatorul istoriei nationale Volodea Tismaneanu sau pe H.R. Patapievici impreuna cu Gabriel Liiceanu si restul grupului de interese anti-romanesti cunoscut ca GDS. Desigur, aceste lucruri i le reprosez si eu. Am facut-o public si mi-am atras si ponoasele: procese anti-libertatea presei in care mi se pretind daune de zeci de mii de euro. Procese in care “neo-conservatorii” de Dambovita sunt aparati de insusi corifeul “dreptei” inchipuite, Valeriu Stoica. Sigur ca e ridicol ca tocmai eu, lovit in plex de “oamenii lui Basescu” – si ridicandu-mi in cap oameni integri dar care l-au abandonat intristati – sa stau sa-l apar tocmai pe Basescu. Dar s-a intrebat cineva cum au ajuns aceste personaje sinistre in prejma sa? Raspunsul, dupa cum veti vedea mai jos, este in stransa legatura cu ce i se intampla astazi, cand i se apropie sfarsitul primului mandat si aceleasi capuse vor sa se asigure, ca, odata ce va castiga noul mandat, nu o sa se scuture de ele. Cum? Prin santaj! Prin atacul visceral la Elena si familia sa, grupul de interese anti-romanesti ii arata lui Basescu pisica. Vezi, daca nu esti cuminte, incepem sa te lucram pentru la toamna. Si, incet-incet, te radem!
Daianu, Plesu, Patriciu
Avem si inlocuitorii: 1. Daniel Daianu – varianta lui Andrei Plesu si Dinu Patriciu. Portretul acestuia l-a schitat deja Patriciu, cat se poate de recent, cand a declarat si faptul ca “Basescu nu are absolut nici o sansa de a deveni presedintele Romaniei a doua oara”. Conform lui Patriciu portretul robot al candidatului ideal la functia de presedinte al Romaniei ar fi acesta: “un om mai tanar, in jur de 40, un tehnocrat, priceput in economie, un om care sa stie sa judece relatia intre politica si economie, sa vina din mediul de afaceri, sa stie bine doua-trei limbi straine, sa aiba experienta relatiilor internationale. Nu e un portret robot pe care il fac eu, ci pe care il face populatia”, sustine Patriciu. “Intamplator” acesta cam coincide cu imaginea lui Daianu, care, de altfel, apare, tot “intamplator”, chiar la dreapta Alinei Mungiu in articolul de atac din “Catavencu” –“Elena Băsescu este o victimă de predilecţie …. 2. Chiar Andrei Plesu – varianta lui Dinu Patriciu si a “intelectualilor”. Propunerea din urma, de-a dreptul ridicola, deja a fost, si ea, avansata, tiptil, pentru a se testa terenul. Vezi Ioan Buduca: Un Havel la Cotroceni si Patriciu, protectorul lui Andrei Plesu! Andrei Plesu a fost dintotdeuana un preferat al tuturor regimurilor, inca de pe vremea lui Ceausescu, apoi, mai ales, pe vremea lui Iliescu-KGB. Vezi Conjuratii de la Tescani si Minciunile lui Magureanu.
Mungiu, Macovei, Weber
Chiar credeati ca Mungiu vroia sa ajunga in Parlamentul European? Nu! Soros i-a asigurat viata demult. Dar cine putea sa-l atace mai bine? Prietena cea mai buna a Alinei Mungiu, Monica Macovei, si ea o sorosista infocata, trebuie sa para neutra, ca sa-si pastreze locul din interior. Renate Weber e trecuta deja de cealalta parte, in randurile lui Patriciu si Soros. Incepem asadar cu Mungiu si, daca nu intelege, continuam in rafale. Presa nu prea mai are de partea lui iar mijloacele de manipulare in masa, televiziunile, sunt toate in mainile noastre. Trebuie sa cada la o intelegere. Alina, so pe el!
Cine e Alina Tatiana Mungiu Pippidi
Cu o familiei de origine incerta, provenind din orasul Balti de peste Prut, Alina Tatiana Mungiu a fost bagata de tatal ei, dr Ostin Mungiu, la medicina, la Iasi, unde acesta ocupa postul de sef al Biroului de baza al PCR si, conform marturiilor locale, era insarcinat cu studentii straini. Cam ca Mona “Dana” Musca. Deci, probabil, atunci cand se revolta pe faptul ca fiica lui Basescu ii merge pe urme, are ceva probleme freudiene, din moment ce ea a depins numai de taticul ei in viata. Pana a venit “revolutia”. Cand, din propagandista a UASCR devine peste noapte goarna a democratiei. Personal, am intalnit-o prima oara pe Alina Mungiu la New York, unde primise o bursa, prin 1992, cand parea normala. Un prieten ma rugase sa o ajut cu acomodarea prin oras. Era atat de provinciala si intr-un fel retardata incat mi-era jena sa merg alaturi de ea. Am trecut-o de vreo cateva ori strada, si am lasat-o in plata Domnului. Dar ea l-a preferat pe vrajmasul Lui. Casatorita cu un cunoscut homosexual pentru a beneficia de numele lui (astfel de cazuri sunt simptomatice in “comunitatea” lor. Un alt exemplu: Ana Blandiana cu Romulus Rusan), autoarea imensei ofense la adresa Ortodoxiei si a Mantuitorului, prin piesa “Evanghelistii”, doamna Pippidi s-a transformat, de o buna bucata de vreme, in “instanta suprema” in stat. Taie, spanzura si fulgera provocand adevarate furtuni in micul ei pahar cu apa chioara, din postura de mama-omida a societatii civile. Daca ai rabdarea sa-i citesti textele intinse pe tot felul de cearsafuri on-line gen Romania curat-murdara ai putea crede ca ai de a face cu o adevarata Papesa a puritatii civile. Nu-mi propun sa o iau in deradere. Ci doar sa o analizez. Pentru ca toate au o limita. Iar santajul pe care grupul din care face parte incearca sa-l practice acum asupra presedintelui Romaniei, folosindu-se de fiica acestuia drept victima la protap, nu poate fi tolerat. O sa o iau la rand.
Spalatoria “Nufarul” a societatii in civil
Doamna Mungiu se pretinde garantul unui Parlament Curat la Bucuresti, ba acum chiar si la Bruxelles si Strasbourg. Mai lipsesc Washington si Moscova! Dar ceea ce se face ca nu vede este ca aceeasi organizatie prezidata de ea, la alegerile europarlamentare precedente l-a avizat fara probleme pe un securist notoriu aflat in fruntea listei PNL alaturi de tovarasa sa Rebate Weber, acelasi Daniel Daianu de la dreapta sa, aflat si acum “in atentia SRI”, curtat si sustinut profund de Andrei Plesu ca o alta papusica de rezerva anti-Basescu. Atunci, celebra doamna de la Nufarul societatii in civil l-a aprobat fara vreo jena pe fostul locotenent DSS, securist din tata-n fiu. Vezi “Cazul Daianu”, agentul electoral Andrei Plesu si boala societatii … si Daniel Daianu “in atentia” SRI. La fel cum acum se face ca nu vede ca prietena ei, Monica Macovei, “anti-coruptibila” Europei are un trecut perfect de… procuror comunist. Vezi Mapa lu’ Macovei. Sau ca un alt candidat zgomotos, din categoria pupincuristilor cu spume la gura, Traian Ungureanu, utecist de frunte, a plecat in conditii bine-avizate in Occident, la vremea si locul potrivit, fara a uita sa lase in urma prinos de recunostinta Partidului. Vezi S-a intrebat cineva de ce a fost dat afara Traian Radu Ungureanu de la BBC? Cand are de gand CNSAS sa-si faca datoria? Parerea lui Radu Portocala. Care isi mai si permite sa persifleze: „Elena Băsescu… n-am nimic cu ea. Ştiu despre ea ce ştiţi şi dumneavoastră: e tânără, n-are experienţă, este, dacă vreţi, lipsită de competenţă, e fiica tatălui ei”. Asa, si? Cand s-a urcat cu acordul Securitatii in avionul echipei olimpice de fotbal a RSR, cu directia BBC via Berlin, cum era oare Traian Ungureanu? Sau cand a consiliat-o pe “Ciocu’ mic” de nici n-a mai intrat in Parlament? Si, daca sunt asa de viteji, si Macovei si Ungureanu si Mungiu, de ce nu au candidat la uninominale si se ingramadesc acum pe liste? Nevinovata ca o papadie, fosta activista UASCR Alina Tatiana Mungiu se face ca nu stie cine este personajul care “o recomanda” la europarlamentare, Dan Carlan, provenient din mafia ieseana de care nu este strain nici distinsul ei tata, dr Ostin Mungiu, ot Balti ot Comrat.
Coalitia pentru un Parlament Murdar
În 2004, Coaliţia pentru un Parlament Curat, invocată de Mungiu astazi pentru “curatarea” Elenei Basescu, a înaintat conducerii Alianţei DA o listă cu nu mai puţin de 21 de liberali şi democraţi care nu aveau ce căuta în parlament, deoarece nu îndeplineau criteriile de integritate care să le permită să aspire la un fotoliu de senator sau deputat. „Lista ruşinii“ era, însă, incompletă lăsând pe dinafară numele unor persoane mai mult decât controversate pentru contraperformanţe politice sau afaceri dubioase. Cap de listă era chiar concetăţeanul şi susţinătorul de azi al Alinei Mungiu, Dan Cârlan, care încălca mai multe criterii de integritate. Acesta este şi traseist politic, el trecând de la PNL la PD înaintea alegerilor locale, şi are şi afaceri dubioase. Nu amintesc decat una: cu ajutorul unor bilete de ordin avalizate în 1996 de FPP-ul condus de Corneliu Iacubov, Cârlan reuşeşte să ia de la Bancorex un credit care, neachitat la timp, a generat o creanţă totală de 2.116.761,52 de dolari. Cu toate acestea, pe vremea când se ocupa cu „validarea morală“ a candidaţilor politici, Societatea Academică Română l-a omis pe Dan Cârlan de pe lista sa cu „dalmaţieni“. Vezi Curentul – Coaliţie murdară la Iaşi între Dan Cârlan şi Alina Mungiu. Intrebarea Danei Iliescu de la “Curentul” este firesca: “Ce-o fi mai dificil de acceptat pentru Alina Mungiu Pippidi: să aibă colegi penali sau să fie susţinută politic de un penal?” VeziAlina Mungiu Pippidi „şi cu dânsa-n trânsa şi cu sufletu’n rai”
Puerilla
Argumentele de gherilla suburbana ale Tatianei Mungiu contra Elenei Basescu sunt puerile. Ea sustine, cu tupeu, in acelasi interviu-baza de atac din “Catavencu” că “se subestimează impresia dezastruoasă internă şi externă a unei asemenea candidaturi, pentru că în Europa de Vest nu se face aşa ceva”. Trecand de exemplul notoriu de peste Ocean, al fiului lui Bush, care a mai ajuns si presedinte, aici, in Europa de Vest de care vorbeste doamna profesoara de la o scoala privata din Berlin, avem exemplul de data mai recenta al presedintelui Frantei: EVZ.ro — Fiul lui Sarkozy, succes în politică. O fi bine, o fi rau? Nu stiu. E treaba lor. Dar “argumentul” ei “forte” cade automat.
Profitorii tuturor regimurilor
Apoi, Alina Mungiu mai vorbeste si despre faptul ca Elena Basescu este “o profitoare” care “instaureaza nepotismul” in lumea politica. Dar se face ca nu observa cat a profitat de pe urma tuturor Guvernelor tarii Grupul pentru Dialog Social, sustinatorul ei ideologic principal, format din nepoti si copii de kominternisti si nomenclaturisti comunisti, un fel de nepotism la patrat al vechiului si noului PCR. Incepand cu FSN, care i-a dat, gratis, sediul din Calea Victorie, la ordinul lui Silviu Brucan si Ion Iliescu, si ulterior cu Guvernul Nastase, care i-a oferit ce nu are nici macar biata Asociatie a Fostilor Detinuti Politici, statutul de “utilitate publica” (Vezi Masoneria si GDS, “utilitati publice”?) si, mai departe, pana la Guvernul Tariceanu, care le-a inlesnit pe tava un Furt guvernamental pentru GDS. Frumoasa casa a lui Cuza a ajuns, ilegal, si prin semnatura finala a lui Basescu, in posesia acestui grup de interese anti-romanesti prin votul dat in Parlament de reprezentanti si ai PNL si ai PSD, partide aflate atunci intr-o alianta secreta la Guvernare si pe care, se presupunea, le critica de zor, formal. Dintr-odata, pentru GDS nu a mai contat culoarea politica, dovedindu-se inca o data caracterul transpartinic al mafiei. VeziOlteanu promite GDS că va sprijini păstrarea sediului din Calea … si Imobilul din Calea Victoriei nr. 120 rămâne sediul GDS – Mediafax.
Basescu si Basarabia
Basescu, ce coincidenta!, este originar din localitatea Basarabi. Unii spun ca e evreu, dupa tata, altii ca e mason. Unii ca e KGB-ist, altii ca e CIA-ist. Personal ma indoiesc de toate acestea, pana la proba contrara. Ceea ce stiu este ca e mai roman decat multi pretinsi romani si, absolut garantat, mai roman decat Tatiana Mungiu si familia ei. Si-atunci si gasca e ingrijorata. Pentru ca Basescu, asa cum e el, este, ca orice roman, fcare mai e si fost comandant de nava, un om inclinat natural spre dreapta. Acest lucru s-a vazut din primele lui zile de mandat, cand a explicat ca Basarabia este al doilea stat romanesc care nu poate ramane mult timp departe de tara-mama. Asta a deranjat. Mai ales cercurile neo-kominternului, ale Soros si GDS – grup care a introdus pentru prima oara in spatiul romanesc notiunea de “limba si natiune moldoveneasca”. Vezi Raporturile Romaniei cu Republica Moldova Gabriel ANDREESCU – Valentin STAN – Renate WEBER – 30 octombrie 1994, studiu citat copios de vice-premierul comunist al Republicii Moldova Victor Stepaniuc in Moldova-Suverana on-line si contrazis in Reteaua Soros din Moldova sub controlul lui Mark Tkaciuk « Compromat.
Umbrela ruseasca
Alina Mungiu si gasca aveau toate motivele sa fie ingrijorati. Mai ales cand “analista” vehicula cu zor un proiect rusesc de “rezolvare” a situatiei din Transnistria. Vezi aberatia de “studiu” SAR CUM PUTEM AJUTA MOLDOVA SĂ SE AJUTE PE SINE contrazis in analiza SAR merge pe mana Rusiei pentru Transnistria dar reluat cu osardie de slujbasii GDS si “22” in dezbaterea pro-ruseasca si “moldoveneasca” asa-zise Solutii pentru Transnistria. De altfel, incercand sa-l “corijeze” Mungiu isi si marturiseste public of-ul anti-Basescu, de atunci ca si de azi, intr-un editorial din “Rl”: “Basescu m-a dezamagit si pe mine in doua domenii. Primul priveste conceptia lui referitor la cum functioneaza politica si institutiile. Vad cu ingrijorare o anumita conceptie pre-moderna, care ar merge mai bine la un primar din Sicilia decat la un sef de stat in Noua Europa, de a investi atributii mai ales in familie si apropiati, atitudine care impiedica dezvoltarea unor institutii performante, fie administratie, fie partid, in jurul lui. Al doilea motiv este prestatia lui externa, unde adesea mi se pare cam ne-occidental si periculos de apropiat de filosofia cu totul paguboasa a politicii noastre externe de la Ceausescu incoace, o politica de afirmare a identitatii (sa stam la masa cu cei mari!), in fond nationalista, si nu de atingere a unor obiective, care devin prea adesea contradictorii intr-o strategie nu tocmai coerenta. Circula, e adevarat, zvonuri ca Basescu ar fi pe aproape de punctul in care liderii incep sa se creada providentiali si o binecuvantare de la Dumnezeu pentru poporul lor.” Doamne, ajuta!, spun eu.
Operatiunea Capcanarea
Atunci, la inceputul lui 2005, dupa dezbateri aprinse la GDS-Bucuresti si Soros-Budapesta, solutia a fost decisa pe loc: capcanarea Presedintiei Romaniei. Intermediari: singurii oameni apropiati de Basescu – banalii membri ai familiei Saftoiu si “consiliera” lor electorala Alina Mungiu. Zis si facut. Vezi si CONSILIERII RUSINII. Au intrat, pe rand, in viata presedintelui si a Romaniei, distrugandu-i viitorul, urmatorii membri ai gastii GDS-Soros-Noua Europa, aflati intr-un fel sau altul la sau pe langa Administratia Prezidentiala a Romaniei: Andrei Plesu, Horia-Roman Patapievici, Renate Weber, Monica Macovei, Rodica Culcer, Doina Cornea, Teodor Baconsky, Cristian Preda, Bogdan Tataru Cazaban, Gabriel Liiceanu, Adrian Cioroianu, Ioan Stanomir, Catalin Avramescu, Sever Voinescu, Sorin Alexandrescu, Mihnea Berindei, Radu Filipescu, Marius Oprea, Andrei Pippidi, Romulus Rusan, Armand Gosu, Sorin Iliesiu, etc, etc si, cu voia dvs, ultimul pe lista, Vladimir Tismaneanu. Unii si-a dat arama pe fata mai repede – Plesu, Weber, Cioroianu, altii mai tarziu – Cornea, Gosu, Mungiu, iar altii inca se codesc dar se pregatesc… (Pentru curiosi, comparati diversele departamente si comisii de la Cotroceni – https://www.presidency.ro/ – cu aceasta lista a membrilor GDS – https://www.gds.ong.ro/membriigds.htm)
Cazul Tismaneanu
Nimic nu il recomanda pe Vladimir Tismaneanu sa conduca o Comisie stiintifica. Mai ales una de condamnare a comunismului. Dimpotriva. Ca si cu Cartarescu, Basescu habar nu avea cine este acest Tismaneanu. Suntem in iulie 2005. Basescu era el, Basescu, necontaminat. Probabil nu avusese inca vreo intalnire cu Soros. Iara gasca GDS il ataca constant. Un interviu revelator din iulie 2005 ne arata momentul in care, prin presiuni ulterioare, Basescu a fost infiltrat subversiv si capcanat. Cititi si va cruciti interviul din Revista 22 a GDS cu data de 12-18 iulie 2005 Interviu acordat de preşedintele României, Traian Băsescu … “Noi descoperim ca sunteti un presedinte autoritar, ca vreti sa-i comandati pe toti. Sunt foarte multe voci, nu ale celor cu care va duelati dvs. de obicei, care spun ca amintiti de modelul Lukasenko, in cel mai bun caz, Putin”, incepe deranjata Rodica Palade, dupa modelul preluat si de Alina Mungiu si citat mai sus. Interviul trebuie, repet, citit integral pentru a intelege fenomenul capcanarii presedintelui. Dar, ca sa o lamurim cu acest Tismaneanu, redau o parte din dialogul de atunci: “Intrebare: Si asta exista si este o proba (nota red.: Stalinism pentru eternitate, de Vladimir Tismaneanu). Traian Basescu: Nu este, doamna, o proba. Este punctul de vedere al unui autor. Intrebare: Deci punctul de vedere al lui Vladimir Tismaneanu despre stalinism nu va poate determina sa mergeti in Parlament, asa cum v-a cerut societatea civila, si sa prezentati o rezolutie de condamnare a comunismului? Traian Basescu: Nu doamna. Eu pot sa o fac, dar o fac superficial si va fi contestata oricand.(…) Intrebare: Aceste carti sunt facute de istorici si inseamna un punct de vedere stiintific. Dvs. cu adevarat vreti sa birocratizati. Dvs., de exemplu, nu cunoasteti Memorialul victimelor comunismului, de la Sighet, aflat sub egida Consiliului Europei, unde cei mai de seama istorici si tehnicieni pe aceasta chestiune s-au pronuntat. Ei si-au dat girul si acest muzeu reprezinta o institutie, care a publicat nenumarate lucrari din care reiese cat se poate de clar ce e cu comunismul. Ce comisie doriti si de ce nu ii dati curs, daca doriti o comisie? Traian Basescu: Eu cred ca initiatorii, d-l Ticu Dumitrescu… Intrebare: Nu-l invocati tot timpul. Traian Basescu: Este singurul cu care am discutat subiectul, de-asta il invoc. Daca l-as fi discutat cu dvs., spuneam. Intrebare: Noi v-am trimis o scrisoare, publicata pe prima pagina din 22, si Presedintia nu stia de aceasta scrisoare (nota red.: Apel pentru Romania – iunie 2005, Revista 22 nr. 797), prin care va invitam sa dati curs unor cereri ale noastre exact in aceasta idee. Dar n-ati raspuns. Traian Basescu: Nici n-am cum sa raspund in mod serios la modul acesta de a se lucra cu Presedintia. Va asigur ca nu se va face nici o condamnare publica de la nivelul Presedintiei pana cand nu exista un document al unei comisii care sa-si asume cele prezentate si care sa aiba drept concluzie ca trebuie condamnat comunismul. (…) Poate fi o comisie pe langa Academia Romana, pe langa Universitatea Bucuresti… Intrebare: Dar asta e Academia Civica care face asa ceva, o institutie care a scos nenumarate lucrari. Traian Basescu: Ma puneti sa citesc, dupa care sa condamn. Renuntati. Mai bine mi-ati aduce un raport semnat de oameni recunoscuti si va asigur ca ati avea succes.” Aceasta a fost fraza fatala. Urmata de presiunile de alt gen. Altfel, poate aveam norocul si Comisia ar fi fost, asa cum s-ar fi cuvenit, sub egida Academiei Romane… Tismaneanu a fost impus si din necunoasterea nocivitatii sale. Bine-bine, si Patapievici? Dupa toata cacanariile pe care le-a facut? E, aici e o alta poveste, pe care, insa, nu o sa o lasam asa… Pana la deznodamant, va recomand doua texte, spre adancirea dilemei: Lamurirea unei confuzii: “Patapievici, omul lui Basescu” si Domnule Presedinte!
Javrele “sabatice”
Pana una alta vedem cum membrii aceleiasi gasti pe de-o parte sunt lingaii penibili ai lui Basescu, pe de alta parte javrele rapciugoase care latra dar n-au cum sa ajunga sa muste. Fondurile si le iau, fara jena, de la toti mogulii momentului. De muscat vor reusi insa atunci cand se vor strange in haita. In apropierea alegerilor. Atunci sa te tii. Momentan hamaie, cum face Alina Mungiu. Iata semnalele. Citez din “Catavencu”: “Rep.: De unde tupeul ăsta contra lui Zeus? A.M.-P.: Depinde în ce piesă jucăm şi cine a scris-o. Dacă sîntem într-un desen animat cu zei şi muritori, da, tocmai am descoperit focul şi urmează trăsnetele şi fulgerele. Dar un asemenea desen animat cu scenariu de Adrian Severin eu nu cred că reflectă realitatea, sau Adrian Severin a avut dreptate tot timpul cu cezarismul lui şi noi eram nişte caraghioşi şi în următorul desen animat vine actul patru cu deşteptarea şi insurecţia. (…) Nu e în joc Parlamentul European, ci al doilea mandat al lui Băsescu. (…) Geoană stă mult mai rău cu presa decît cu publicul larg, nu e lipsit de potenţial, iar în străinătate continuă să fie cel mai cunoscut lider român. (…) Visez să ajung la anul meu sabatic, care e peste un an (…).” Toate acestea, doar o mica parte din ce stiu, le-am scris ca sa intelegeti mai bine ca discutia de azi nu o priveste pe Elena Basescu sau Alina Mungiu. Si nici pe subsemnatul. Traim intr-un stat ocupat, suntem intr-un razboi, fronturile s-au intrepatruns. Pacatosi suntem cu totii. Sa incercam sa-i ajutam pe cei care pot face mai mult bine decat rau si sa ne folosim armele, cuvintele, impuscandu-i cu articole pe cei care stim ca au facut, fac si nu pot face decat rau Romaniei.
În loc să rezolve criza asistenţei medicale din România, Ministerul Sănătăţii promovează o campanie de vaccinare a fetelor de 11-12 ani cu “Silgard” (”Gardasil” în variantă americană), vaccin destinat prevenirii cancerului de col produs de virusul papilomatos uman (HPV).
Punerea pe acelaşi plan a vaccinurilor care previn bolile copilăriei cu un vaccin ce se presupune că ar preveni o boală care apare doar după începerea vieţii sexuale (mai ales în condiţii de libertinaj), denotă o grabă nejustificată, de neînţeles pentru cei preocupaţi cu adevărat de soarta copiilor noştri, cu atât mai mult cu cât nu au fost comunicate şi informaţiile privitoare la efectele nocive.
De aceea, Asociaţia „Christiana”, Asociaţia „Pro Vita”, Asociaţia „Sfintii Martiri Brancoveni” şi Asociaţia „Rost” organizează marţi, 25 noiembrie, la ora 17.00, la biserica Sfânta Treime din incinta Spitalului Clinic de Urgenţă pentru copii „Grigore Alexandrescu”, bd. Iancu de Hunedoara 30-32, o conferinţă de presă a prof. univ. dr. Pavel Chirilă cu privire la efectele controversate ale vaccinului „Silgard”.
Persoane de contact: Andreea Băndoiu, tel. 0788.436.195 Rafael Udrişte, tel. 0748.034.951
Vaccinul “anti-cancer” – Bun sau rău pentru copilul meu? Ministerul român al Sănătăţii a lansat luna aceasta un program naţional de vaccinare împotriva papilomavirusului uman (HPV) cunoscut şi ca “vaccinul împotriva cancerului de col uterin”. Programul vizează peste 110.000 de fete de 10-11 ani, din clasa a IV-a. Asociaţia “Pro-vita”, Filiala Bucureşti, vă oferă câteva informaţii suplimentare care să vă ajute în luarea unei decizii corecte privind administrarea acestui vaccin (comercializat sub numele de Gardasil şi Cervarix) copiilor dvs. “Ai încredere în mine, ştiu ce fac…” În 2004, compania Merck (producatorul Gardasil) a retras de pe piaţă un alt medicament considerat “sigur”: Vioxx. Netestat suficient, acesta s-a dovedit a avea efecte secundare excepţional de grave (inclusiv infarct şi deces). Nici “vaccinul împotriva cancerului de col uterin” nu a fost testat îndeajuns, aşa cum vor arăta datele de mai jos. Sunteţi gata să riscaţi viaţa copiilor voştri? Nu suntem împotriva medicinei şi nici a ştiinţei. Suntem împotriva transformării copiilor noştri în material experimental. Citiţi, judecaţi, decideţi! 1. MATERIAL INFORMATIV DESPRE VACCINUL “ANTICANCER” Gardasil/Silgard şi Cervarix. (Autor: Asociaţia Provita Bucureşti) 2. Ministerul Sănătăţii certifică faptul că vaccinarea este opţionala: Răspunsul Ministerului Sănătăţii Publice la solicitarea Provita Bucureşti (fisier pdf). De asemenea, Ordinul MS 1612/2008, care reglementează campania de vaccinare, precizează: “Refuzul de a efectua vaccinarea se face prin declaratie scrisa a parintilor copilului, cu asumarea consecintelor ce decurg din acesta.” 3. Prof. dr. Pavel Chirilă despre vaccinarea HPVExtras din conferinţa organizată de A.S.C.O.R. Iaşi. Tema: “Provocările contemporane ale Bioeticii“. Invitat: prof. dr. Pavel Chirilă (17 noiembrie 2008). Continuarea la https://provitabucuresti.ro/gardasil-cervarix/
In timp ce societatea civila crestina se preocupa de viitorul copiilor nostri, ICR-ul lui Patapievici face cam acelasi lucru, dar in sens invers: se preocupa cum sa ii traga mai usor in iad. Sigur va mai amintiti porcariile unor faliti promovati asiduu de anticrestinii fara frontiere: Benedek Levente si Alexandru Radvan. Ei bine, dupa ce intelectualii lui peste si-au plans in pumnuleti ca nu mai au timp sa-si dea cu creme pe corp pentru ca sunt atacati de fiorosii ziaristi liberi (promit ca o sa revin, pe larg, asupra acestui subiect grotesc), acum si-au mai propus sa-si rascoleasca putin propriul rahat reincalzind ciorba sexului in plex. Redau fara a mai comenta comunicatul prin care suntem instiintati pe ce se mai duc banii vaduvei romane si va invit, pentru a aintelege ce este in mintea lor bolnava, sa va amintiti singuri imaginile (nu am de gand sa mai postez obsesiile lor de piti-psihopati) prin care au devenit “faimosi” acesti doi gunoieri ai lui Patapievici: un Iuda rascracit si o Romanie batjocorita. Cam asta vrea sa faca Romaniei ICR-ul si GDS-ul lui Patapievici, Plesu, Liiceanu, Tismaneanu ot Brucan. Eu le-am mai spus vorba lui Nae Ionescu: o sa inceapa sa simta cum le circula ceva rece pe sira spinarii: o coada cu solzi venita din haul intunecat in care-si vor petrece eternitatea…
ICR: “89.89… – Artă, sex, putere – cu Alexandru Rădvan şi Levente Benedek
Marţi, 25 noiembrie 2008, de la ora 18.00, o nouă dezbatere din seria Arte Marţiale de la Institutul Cultural Român (Aleea Alexandru nr. 38, Bucureşti) îi are ca protagonişti pe artiştii Alexandru Rădvan şi Levente Benedek. Alexandru Rădvan şi Levente Benedek au fost implicaţi recent, via mass media, într-un scandal care a depăşit cu mult graniţele restrînse ale lumii artei. Expoziţiile recente ale celor doi artişti (Alexandru Rădvan la Bochum, Levente Benedek la Atelier 35 din Bucureşti) au fost considerate manifestări de o violentă obscenitate, susceptibile să afecteze chiar imaginea românilor. La Artele Marţiale din această lună va fi căutată miza reală atât a întreprinderilor celor doi artişti, cât şi a atacurilor la adresa acestora în mass media. Vor fi discutate relaţiile dintre obscenitate şi spaţiul public, dintre obscenitate şi politică şi acelea dintre obscenitate şi credinţa religioasă. Alexandru Rădvan şi Levente Benedek vor contribui la încercarea de a înţelege reprezentările actuale asupra raporturilor dintre sex şi autoritate, dintre sex, putere, exces şi succes în artă.
Cît este risc şi cît este oportunism în tematizarea obscenităţii în arta actuală? Cum s-a ajuns ca sexul, în artă un teritoriu al evaziunii, să devină invaziv din perspectiva opiniei publice? Ce bariere au fost trecute, ce filtre au fost străpunse? Cine şi de ce a produs această transgresiune? Ce este orgie, alergie, patologie, ce este ocultare şi ce este estetizare, complacere sau strategie de promovare în recursul la obscenitate? Ce valoare euristică are sexul în apropierea de arta actuală şi în apropierea artei actuale de spiritul vremurilor noastre? E sexul instrumental, polemic ori consensual? Cît sens poate să dezvăluie sexul în arta de acum? Sexul în artă este un semn al puterii, al contestării, al subversiunii sau o marcă a supunerii?
Împreună cu Alexandru Rădvan şi Levente Benedek, publicul, marţial sau imparţial, este invitat să ia poziţie faţă de sex şi artă, pe 25 noiembrie la ICR.
August 13th, 2009 
VR 
“Nego, între timp, fusese eliberat. Doinaş, extrem de speriat, se mobilizase pentru el, fusese la Secretarul CC Burtică. Acesta întrebase « sus ». Şi i se răspunsese că Negoiţescu a putea fi eliberat, cu condiţia să-şi exprime regretele referitor la solidarizarea cu Goma. Dintre noi toţi, Nego risca cel mai mult. I se pregătea un proces care punea în lumină acte sexuale cu minori. Ar fi putut să fie condamnat la zece ani de închisoare. El era un « vechi client », care mai făcuse patru. Era mai mult decît putea suporta. De aceea îl înţeleg şi cred că nici un om cu bun-simţ şi cu un minimum de caritas nu-l poate condamna că a acceptat un compromis. A fost eliberat pe cuvînt şi a scris un articol în România literară în care se spunea că nu acceptă ca numele-i să fie utilizat împotriva ţării sale. Mai tîrziu a fost autorizat să plece în exil. Virgil Ierunca l-a blamat, i-a spus că ar fi trebuit să accepte închisoarea, exilul intern, etc. Că ar fi trebuit să fie « un nou Avram Iancu » Uşor de spus, de la Paris. Eroismul e o stare de graţie, o vocaţie, nu se comandă. Sublimul nu poate fi o sarcină de partid.
Posted in Uncategorized 
Tags: 
