Victor Roncea Blog

Comunismul a puit în România câteva mori unde să fie măcinat creştinismul românilor; Piteşti, Aiud, Gherla, Jilava, Canalul, Sighet, sunt numai câteva nume care din păcate celor mai mulţi dintre noi le spun prea puţin. Se vorbeşte de 200.000 de români care au intrat în aceste mori ale diavolului şi care au dat mărturie despre Viaţa cea veşnică ce îi însufleţea.
Jertfa lor pentru Hristos şi pentru popor – care, în sine, este şi el tot creştin – a fost primită în ceruri şi poate cea mai frumoasă metaforă a acestui adevăr sunt versurile insuflate de Duhul Sfânt ale celor care au trecut prin iadul pământesc al închisorilor comuniste; Radu Gyr, Nichifor Crainic, Virgil Maxim, Aurel Ciurunga, Valeriu Gafencu şi alţii ca ei au fost cei prin care Duhul a scris o nouă imnografie a Bisericii, a Bisericii celei vii, luptătoare şi pătimitoare. Temniţele comuniste, destinate a fi concasoarele sufletului românesc, au fost schimbate de toată suflarea Mucenicilor şi Mărturisitorilor dintre ziduri şi garduri cu sârmă ghimpată în arene ale sfinţeniei, în adevărate mănăstiri pline de Viaţă.
Afară, dincolo de zidurile închisorilor, au fost două feluri de oameni: cei care i-au avut exemplu pe Sfinţii din închisori, făclii vii în bezna veacului, şi ceilalţi, care au slujit sistemului bolşevic.
Este sfârşitul anului 2008 şi cei mai mulţi dintre Mărturisitorii care au ieşit din temniţele comuniste au plecat la Domnul. Au lăsat mărturii scrise sau vorbite despre lupta românilor împotriva comunismului, a oamenilor împotriva diavolului, a Vieţii împotriva morţii celei veşnice. De la căderea oficială a comunismului ca sistem politic au trecut aproape 20 de ani, dar comunismul e încă viu prin sufletele românilor. Mai cumplit încă, slugile sistemului bolşevic au rămas în noul sistem şi au compromis aproape tot ce putea da nădejde celor care au aşteptat o viaţă întreagă o schimbare în bine, iar de aproape 20 de ani pun proteze de invalizi, obligatorii, tuturor celor care ar trebui să crească liber şi firesc, mutilând mai departe sufletele noilor generaţii de români. Radiografia sufletului românului de astăzi este imaginea unui infirm dublu mutilat: Prin forcepsuri din pântecele mamei şi prin felurite chirurgii de urâţire a sufletului de la naştere până la moarte.
Uniunea Sovietică a fost înlocuită cu o altă uniune, mai feroce, mai dornică de stăpânire, Uniunea Europeană, globalistă, care, spre diferenţă de cea veche, dă legi şi recomandări (obligatorii) popoarelor din noul lagăr.
Pentru prima dată în istoria României, ţara este dată în mâinile unei puteri străine fără luptă şi fără vreo rezistenţă de orice fel.
Şcoala, Armata, Biserica, structurile de rezistenţă văzută a acestui popor, au fost transformate în noile lagăre de reeducare a sufletului românesc.
Între învăţământul comunist şi cel european este o singură diferenţă, aceea dintre o prăpastie şi un adânc fără de fund.
Armata a intrat şi ea în malaxor şi nu doar că nu oţeleşte firea românilor (cum nici armata comunistă nu a vrut să o facă), ci perverteşte şi ce a mai rămas întreg, vrând a fi o adunătură de Iude învăţate să se vândă pe puţin şi să execute orbeşte ordine criminale, în mâinile câtorva necunoscuţi pentru care expresia „interes naţional” reprezintă lucrul cel mai abominabil posibil.
Biserica a fost făcută şi ea, astăzi, prin învăţământul şi ierarhii săi, o fabrică de apostaţi şi de iubitori de argint.
Desigur, dacă aşa stau lucrurile, puţinii dintre noi care recunosc această imagine se întreabă precum tânărul bogat din Evanghelie: „Învăţătorule bun, ce voi face ca să moştenesc viaţă veşnică?” (Mc. 10:17). Desigur, ne va răspunde Domnul: Împliniţi Legea. Şi dacă noi i-am fi spus că aceasta ne-am străduit să facem în toate zilele vieţii noastre, El ne-ar fi iubit şi ne-ar fi zis să vindem tot ce avem şi să dăm la săraci, ca să avem comoară în cer, apoi să ne luăm crucea şi să-I urmăm. Din fericire pentru noi, strămoşii au făcut aceasta cu vârf şi îndesat, în multele secole în care de la vlădică la opincă Legea Domnului era lucrul cel mai de preţ, în care mila şi milosârdia erau lucrate de toţi românii, în care suferinţele crucii noastre se purtau cu bărbăţie şi copiii învăţau de la părinţi pildă vie de mântuire a sufletului, de urmare a lui Hristos.
Dar noi, astăzi, ce vom face? Mai este vreo scăpare? Poate că sufletele moarte ar întreba: Unde este Hristos astăzi? Însă Domnul nu încetează a striga către noi, cei surzi şi împietriţi: Adame, unde eşti?
POCĂINŢA e singura noastră scăpare. Căci am greşit cu toţii la cer şi înaintea Domnului. Iar între faptele pocăinţei noastre, una, aceea de a ne cinsti Părinţii, care a fost cea mai trecută cu vederea până azi, suntem datori să o împlinim degrabă.
A zis Domnul, după ce ne-a poruncit ce datorii avem către El: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta în chipul pe care ţi l-a poruncit ţie Domnul Dumnezeul tău ca bine să-ţi fie ţie şi ca vreme îndelungată să faci pe pământul pe care Domnul Dumnezeu ţi l-a dat ţie” (Dt. 5:16) Şi cine ne este nouă astăzi tată şi mamă, afară de părinţii pe care ni i-a lăsat Domnul? Sfinţii închisorilor comuniste ne sunt nouă, Creştinilor de azi, tată şi mamă. Fără jertfa lor, bisericile şi mănăstirile pe care unii s-au străduit prin compromisuri să le ţină deschise ar fi rămas veşnic închise, aşa cum se întâmplă pretutindeni în apusul Europei, ori chiar mai aproape de noi, la sud de Dunăre.
Fără ei, fără jertfa lor, astăzi n-ar fi existat această ţară şi poate că limba română ar fi fost facultativă, aşa cum din păcate o înţeleg mult prea mulţi dintre românii de peste Prut.
Fără jertfa lor, obişnuinţa capului plecat în faţa sabiei ar fi făcut din noi carne de tun, măturătura, gunoiul şi lepădătura întregii lumi, aşa cum singuri vrem să fim astăzi. Doar ei, prin sângele lor, prin pătimirile lor, au reuşit aici, şi dincolo, în faţa tronului ceresc, să scrie istoria pe care noi ne-o ştergem cu atâta râvnă.
O Biserică vie, care îşi cinsteşte Mucenicii şi Mărturisitorii, ar fi sădit în sufletele copiilor dragostea de Dumnezeu şi iubirea aproapelui, ar fi deschis ochii sufletului spre adevărata cunoaştere, care le-ar fi înflorit şi înmiresmat sufletele.
O Biserică în care sângele şi pătimirile din închisori nu s-ar fi trecut cu vederea ar fi trezit jertfelnicia în sufletele tuturor celor chemaţi să apere ţara în care trăim şi ne-ar fi dat înapoi pe fraţii pe care politicienii de azi i-au uitat peste graniţele ei.
O Biserică ce şi-ar fi cinstit Martirii ar fi făcut curat în propria ogradă, iar pe clericii căzuţi din credinţă, pe cei care au slujit mamonei şi puterii vremelnice a veacului, i-ar fi înlăturat de pe scaunele Apostolilor şi din amvoanele bisericilor şi le-ar fi găsit loc în liniştea mănăstirilor ca să‑şi plângă păcatele, să fie pildă tuturor zicând: Să nu faceţi ca noi!
O astfel de Biserică ar fi pus Fericirile Evangheliei mai presus decât toată grija veacului prezent şi ar fi căutat să vieze, să dea mărturie de Adevăr, ar fi căutat să se întoarcă la Canoanele Apostolilor şi ale Părinţilor, curăţind Via Domnului de buruieni şi de uscături (oare nu pentru aceea lupii cei noi îmbrăcaţi în haine de oaie zic: Doamne, Doamne, caută din cer şi vezi şi cercetează lumea aceasta, în loc să ceară Domnului să îşi cerceteze Via, adică Biserica?).
O Biserică vie ar fi dat viaţă întregii lumi, nicidecum nu ar fi propovăduit moartea ecumenistă.
În cele din urmă, recunoaşterea şi cinstirea muceniciei Sfinţilor din închisori ne-ar fi scăpat de înghiţirea europeană şi de globalizarea cea ucigătoare de suflete.
Căci o Biserică vie, aşa cum ar trebui să fim, ar fi schimbat istoria şi ar fi pătruns peste tot pe unde era nevoie de Dumnezeu şi prin jertfa Sfinţilor ar fi dat dovadă de adevărul Evangheliei, întorcând către Hristos pe cei ce stau astăzi în latura şi în umbra morţii, pe exact aceia pe care cei mai mulţi dintre noi îi aşteaptă să ne aducă lumina întunericului în care ei zac.
Dacă ne vom cinsti Mucenicii şi Mărturisitorii Ortodoxia va deveni iarăşi una şi se va stinge erezia filetistă, aducându-ne aminte că suntem un singur Neam, Neamul Creştin, Noul Israel, nu o adunătură de instituţii bisericeşti care pun steagul naţional deasupra Sfintei Cruci. Dacă ne vom cinsti Mucenicii şi Mărturisitorii vom putea nu doar noi să ne întoarcem la Hristos, ci lumea întreagă să o întoarcem către El, stingând toate ereziile şi păgânismele, punând Credinţa Apostolică, Ortodoxă, în făclia de unde să lumineze tuturor calea spre Adevăr. Ei, Sfinţii, aşteaptă de la noi să ne lepădăm de moartea în care zăcem. Ei, cu Hristos împreună, aşteaptă să fim iarăşi vii. Dacă astăzi nu ne întoarcem către ei şi către pilda jertfei lor, mâine nu va mai fi, căci ne va rămâne nouă un singur răspuns, când Dumnezeu ne va întreba: Caine, unde este fratele tău, Abel?

ATITUDINI, Revista de gandire si traire romaneasca, Anul I, Nr 3