Victor Roncea Blog

Din perlele apostate mai vechi ale venerabilului Neculai de la Banat – care se cer imperios luate în seamă la judecarea cazului său de către Sinodul BOR.

Este vorba de lucruri prea puţin ştiute dar care nu sunt fără consecinţe pentru integritatea noastră ca şi creştini ortodocşi, în lipsa unei atitudini făţişe de respingere a tuturor celor care şi-au trădat jurământul de la hirotonie – e vorba de dreapta propovăduire a adevărului la care este chemat orice cleric.
Aşa-zisa societate civică îi ia vehement apărarea lui ips. Nicolae(Vezi:https://www.supliment.polirom.ro/shownews.aspx?id=551), ca de fiecare dată când acesta a ieşit din cadrul statornicit de Biserică, întrucât atitudinea sa din ultimii 18 ani serveşte de minune intereselor ei, de relativizare a adevărului prin cultivarea unei confuzii de ordin religios sub pretextul toleranţei şi acceptării în iubire a tuturor, mai ales când se pune problema mărturisirii diferenţelor sau carenţelor de credinţă.
Toate aceste acţiuni unificatoare, pacificatoare întreprinse de diverse organizaţii cu titulatură democratică dar şi de persoane oficiale cu mare impact la public cum este ips. Nicolae fac parte în realitate dintr-un plan ce încearcă la nivel mondial crearea unei unităţi panreligioase sincretice fără nicio osatură dogmatică, condiţie pentru pregătirea psihologică necesară instaurării noii ordini antihristice în lume.
Dacă forţele acestei lumi găsesc interes în a-l susţine şi a-l apăra cu atâta îndrăzneală pe ierarhul apostat, făcând presiuni mediatice imense pentru ca Sinodul să nu ia măsuri tranşante împotriva lui, întrebarea ce se cuvine pusă ar fi: noi ce trebuie să facem ca popor al lui Dumnezeu, în afară de a aştepta cuminţi pentru a salva o pace bisericească mincinoasă, promotoare a compromisului dogmatic şi canonic de toate gradele şi la toate nivelele.
Niciodată în primele secole creştine, în cazuri de o gravitate similară, poporul credincioşilor n-a stat fără să reacţioneze, chiar cu violenţă, atunci când a înţeles că întâistătătorii i-au trădat credinţa şi implicit mântuirea şi nici nu s-a reuşit o temporizare a lucrurilor în felul în care se face la noi, lăsându-i doar pe rătăciţi şi pe cei neduşi pe la Biserică să se exprime şi să se solidarizeze cu un ierarh ce aparţine în primul rând BOR şi nu societăţii civile, aşa cum se întâmplă astăzi.
Extrasele următoare sunt din intervenţia ips. N. Corneanu la o masa rotundă organizată de GDS în Bucureşti cu ocazia decernării unui premiu de excelenţă mitropolitului pentru atitudinea exemplară în promovarea „valorilor democratice şi umaniste”. Care este natura acestor valori cititorul o va putea constata mai jos. Lucruri de-a dreptul incredibile.
Articolul a fost publicat în martie 1998, în revista „22” a GDS, supranumit de scriitorul anticomunist Victor Frunza Noul Komintern. GDS-ul, pentru cine nu ştie, este asociaţia infiinta de agentul sovietic Silviu Brucan si trotkistul Mihnea Berindei intitulată Grupul pentru dialog social si care s-a dorit să constituie pentru România postdecembristă un director de conştiinţă civică in parteneriat cu crema si guvernul Frontului Salvarii Nationale din care faceau parte alaturi de Ion Iliescu si Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu, Mircea Dinescu, Ion Caramitru, Mihai Sora, si alti membri ai GDS. Primul presedinte al GDS a fost de altfel fidelul lui Iliescu, agentul Alin Teodorescu, totodata si concomitent primul presedinte al Fundatiei SOROS. În realitate, în pofida diverşilor intelectuali atraşi în ea de diferite orientări religioase, de la atei până la mozaici, această asociaţie nu a făcut decât să încerce o disoluţie a statului si spiritului românesc tradiţional, ortodox sub pretextul ”europenizării” noastre, fapt care s-a concretizat în apărarea homosexualităţii ca mod alternativ de viaţă, a dreptului la avort al femeilor, în descurajarea aspiraţiei la unire cu România a basarabenilor, etc. După cum se poate constata toate acestea sunt valori cât se poate de „europene”.
În acelaşi spirit a fost promovat şi mitropolitul Corneanu, ca un campion al „valorilor” mai sus menţionate, fiind în realitate un pion în mâna celor ce şi-au propus să lovească în adevăratele valori ale credinţei ortodoxe şi ale neamului românesc. Este aşadar important sa vedem cine sunt lăudătorii ca să înţelegem cine este cel lăudat şi care sunt dedesubturile unei astfel de promovări. Din cele de mai jos se poate vedea clar tendinţa mult mai veche a „venerabilului” Neculai de la Banat, de îndepărtare hotărâtă, fără nicio clipire de cele mai elementare norme de vieţuire şi credinţă ortodoxă, minţind şi înşelând cu bună ştiinţă pe cei slabi de înger, totul fiind sub aparenţa toleranţei, a îngăduinţei chiar până la crimă în cazul avortului.
Neluarea unei poziţii tranşante din partea BOR în faţa acestei demonstraţii unice de lepădare de credinţă din partea unui ierarh ortodox va arăta părtăşia în duh cu acest personaj funest pentru românii ortodocşi.
Promovaţi acest articol în aşa fel încât el să ajungă şi pe masa sinodalilor până la întâlnirea din iulie când se va lua în discuţie şi cazul mai sus menţionat.

O vină colectivă: principiul solidarităţii comunitare nu a funcţionat înainte de 1989

H.-R. Patapievici: Vreau să spun de ce anume persoana mitropolitului Banatului este foarte nimerită pentru a ilustra premiul unei organizaţii a societăţii ci­vile. Vreau să vă reamintesc de asemenea singură­tatea noastră înainte de 1989. Sînt aici Gabriel Andreescu şi Radu Filipescu, care pot să spună ce a însem­nat sa fii singur împotriva tuturor, atunci cînd societa­tea abdicase de la principiul solidarităţii comunitare. Deşi toţi, în mod individual, constatam că situaţia este inacceptabilă, atunci cînd unii dintre noi făceau gestul de a spune public faptul că lucrurile sînt inacceptabile, în jurul lor se crea imediat un „spaţiu sanitar” prin care cei care erau de acord că lucrurile sînt inacceptabile refuzau să accepte că trebuie făcut ceva.
Întrebarea de ce nu a funcţionat principiul solidari­tăţii comunitare nu trebuie să dispară din memoria noastră intelectuală şi afectivă. Este o vină colectivă pe care o asumăm : cum a fost posibil să nu funcţio­neze solidaritatea socială în societatea noastră înainte de ’89?
Imediat însă trebuie să ne întrebăm dacă ea a funcţionat după 1989. Părerea mea este că toate zvîrcolirile prin care noi trecem reflectă dificultatea pe care o avem, ca populaţia românească (populaţie în sens sociologic) să se definească mai întîi ca o societate (adică o populaţie structurată) şi în cele din urmă ca o comunitate (o societate în care principiul solidarităţii comunitare să funcţioneze). O întrebare dramatică pri­vitoare la singurătatea noastră, înainte de ’89 şi încă în continuare, este aceea referitoare la Biserica Unită, interzisă pînă în ’89, la rolul ei faţă de societate, la modul în care ea a ştiut să asume păstrarea acestui principiu de solidaritate comunitară. Cred că unul dintre înalţii prelaţi ai Bisericii Ortodoxe care, prin cuvîntul lui, prin faptă şi prezenţă publică a reuşit să indice modalitatea în care biserica trebuie să fie prezentă în societate pentru a salvgarda principiul solidarităţii comunitare, a fost mitropolitul Banatului, Nicolae Corneanu. Înainte de a fi preocupată să ilustreze poziţii de forţă, cum se întîmplă astăzi în cazul anumitor prelaţi din Ardeal faţă de Biserica Unită, sau poziţii doctrinare violent şi agresiv afirmate, cum a fost faţă de Martorii lui Iehova când au vrut să facă un congres ia noi, cred că Biserica Ortodoxă ar fi trebuit să facă acest lucru. Unul dintre motivele esenţiale pentru care GDS s-a gîndit la IPS mitropolitul Banatului, pentru acest pre­miu, nu a fost atît ca să-l răsplătească,ci ca să arate cum anume s-ar putea ostoi această singurătate pe care o simţim. Credem că dv, înalt Preasfinţite, ilustraţi o manieră de a fi aproape de oameni, pe care toţi o aşteptăm de la biserică.

Părintele Iustin Marchiş: Simpla şi puţina mea experienţă mi-aduce aminte că la Vîlcea era o episco­pie cu preoţi tineri care încercau anumite gesturi publi­ce, măcar cîţiva din cei prezenţi acolo au fost alături de cei dintre clerici care au ridicat glasul. Am trăit apoi cîţiva ani la Cheia şi la Vălenii de Munte: preotul Tănse făcea şi el astfel de gesturi, şi publice, şi chiar vizînd puterea la vîrf, în acea vreme. Au fost şi alţi pre­oţi, chiar în cazul părintelui Calciu, care n-a fost singur nici în interiorul bisericii. Părintele ştia că poate conta pe cîţiva care îl susţin în acei demers.
Mircea Dinescu n-a fost chiar singur, cînd era sin­gur, Andrei Pleşu n-a fost totdeauna singur cînd a fost singur (sigur ca n-a fost singur in orgiile de la Tescani! Nota mea) şi nici doamna Cornea nu a fost singură. Pentru ea s-au rugat mulţi preoţi din ţară.
Aş vrea să revin la singularul mitropolit Nicolae Corneanu, printre ai săi. Şi în Europa Occidentală, şi în Statele Unite, singurul reprezentant stimat al Biseri­cii Ortodoxe Române era mitropolitul Nicolae Cornea­nu. Şi o spuneau oameni care n-aveau nici un interes să laude Biserica Ortodoxă Română. În condiţiile în care Biserica avea trimişi peste hotare care în general trebuiau să împace lucrurile şi cu ce se întîmpla real­mente în România. Peste toate acestea, mitropolitul, Nicolae Corneanu a reuşit prin mediile catolice, protestante, neo-protestante chiar, să acrediteze ideea că; lucrurile nu stau aşa. Dacă înalt Prea Sfinţia Sa este perceput aşa de comunitate, trebuie să spun că are între ai săi destui potrivnici. În mitropolia sa a avut multe afronturi dar a reuşit să facă şi înainte de ’89 gesturi pe care nici un alt ierarh al Bisericii nu le-a făcut (cum ar fi 45 de ani de turnatorie… Nota mea). Oameni care nu mai puteau să rămînă în Biseri­ca Ortodoxă îşi găseau acoperiş, la propriu şi la figu­rat, în mitropolia Banatului şi l-aş cita pe Mihai Avramescu. ÎPS a fost tratat de clerul Bisericii noastre foar­te prost după ’89 în primul rînd datorită, ziceau ei, uşurinţei cu care a renunţat la catedrala din Lugoj, sau la Biserica din Timişoara socotite nişte precedente ce puteau atrage o mişcare care ar fi destabilizat Biserica Ortodoxă Română.
Cum l-au privit mitropoliţii şi colegii de la Sinod? Înaltul Nicolae n-a făcut nici un gest politic, ci doar gesturi bisericeşti şi civice, în vorbă şi mai ales în scris. Puţini oameni ai Bisericii îşi asumă şi puterea de a scrie un rînd, de obicei se adresează prin televiziu­ne, prin radio.

lată că ÎPS are şi ucenici – mitropolitul Daniel al Moldovei şi Timotei, episcopul de la Arad. Aş vrea să aflaţi că-i fac cinste înaltului Nicolae Corneanu. Mitro­politul Nicolae Corneanu este un adevărat părinte du­hovnicesc, nu numai al tinerilor studenţi de la Timişoa­ra, al oraşului, în care a fost alături de pastorul Laszlo Tokes. Eu cred că înaltul a reuşit să refacă imaginea unui păstor al Banatului.

Ana Şincai: Înalt Preasfinţite, vă mulţumesc din toată inima că existaţi.

„Eu am cedat în faţa dictaturii1′

ÎPS Corneanu: Să fiu alături de doamna Doina Cornea, unul din preferaţi în anul care s-a sfîrşit, ai GDS, e pentru mine o deosebită onoare. Şi n-aş gasi cuvintele cele mai potrivite pentru a-mi exprima recu­noştinţa. Dar sincer vă mărturisesc, m-a copleşit aten­ţia ce mi-aţi acordat-o, inclusiv ziua de astăzi, pe care nu mă aşteptam să o petrec alături de dumneavoastră în aceste situaţii, cînd personalităţi ca cele care au luat cuvîntul au găsit potrivit să vorbească despre mine în mod elogios. Aceasta mă provoacă să contrazic cel puţin parte din cele ce s-au spus despre mine.
În decembrie ’89 eram aici, la Bucureşti, şi singurul lucru pe care l-am putut atunci face a fost să îndemn Sfatul Bisericii, să meargă părintele patriarh Teoctist la televiziune. Un gest pe care nu numai domnul Paleologu, ci şi alţii l-au contestat. Trebuie să vă mărturi­sesc că am fost la originea acestui gest, care pornea dintr-o simţire proprie şi personală. Am insistat foarte mult pe lîngă părintele patriarh să meargă la televiziune. Dînsul trimisese înainte pe unul din colaboratorii săi. Dar i-am spus că nu se poate, că trebuie să mear­gă dînsul. Domnul Paleologu ne-a întîlnit acolo, era şi domnul Dinescu, care a avut o atitudine destul de dură, văzîndu-ne acolo, feţe bisericeşti. Şi avea, zic eu, dreptate să aibă o atitudine mai dură. Ne-a protejat puţin domnul Caramitru, dar, în fine, am fost acolo. De ce? Aşa am simţit eu. Îmi dădeam seama, chiar dacă lucrurile erau foarte neclare atunci, că s-a sfîrşit o anu­mită perioadă cînd oamenii erau singuri, cum spunea domnul Patapievici. Adică Biserica, cea care putea să coaguleze oamenii, nu a făcut acest lucru. Deşi putem invoca fel şi fel de situaţii care să demonstreze ce-a făcut pozitiv biserica în timpul dictaturii comuniste, ceea ce a făcut nu era pe măsura nevoilor oamenilor din perioada aceea. Vă vorbesc în numele meu perso­nal, fără a vrea să fac referinţe la nimeni altcineva, ) deşi situaţia era generală. Eu am cedat în faţa dictaturii, nu l-am apărat pe episcopul Tokes în perioada cît a fost persecutat. Pentru aceasta, dînsul a avut şi moti­ve de imputare la adresa mea. El mi-a cerut la un mo­ment dat sprijinul şi nu i l-am dat. Au fost şi alţi oameni care aveau nevoie de sprijinul şi al meu şi al altora.

Noi, dar în primul rînd mă refer la mine, chiar atunci cînd am mai făcut cîte ceva bun, am cedat, am făcut compromisuri: acesta este cuvîntul potrivit. E-adevărat că uneori, cînd s-a putut, am adoptat alte atitudini de-cît cele ale cedării. Mi-aduc aminte, prin perioada nu mult anterioară lui decembrie ’89, cînd erau în toi de­molările de biserici, făceam parte din ceea ce se nu­mea atunci Comitetul Central al Consiliului Ecumenic al Bisericilor. Cînd mitropolitul Iustin Moisescu de la laşi a ajuns patriarh, n-a mai putut rămîne în Comitetul Central şi m-a propus pe mine. Începînd demolările de biserici într-un mod condamnabil, aş spune astăzi, ni se cerea celor care mergeam la întruniri ecumenice să justificăm, dacă nu cumva să negăm, demolările de biserici. Lucru pe care nu l-am mai putut face. Şi m-am retras din Comitetul Central al Consiliului Ecumenic.
Am avut o situaţie asemănătoare anterior, cînd, făcînd parte din Grupul de Dialog Internaţional între Bisericile Ortodoxe şi Biserica Catolică, mi s-a cerut să iau atitu­dine împotriva numirii unui preot greco-catolic, un ro­mân, aflat la Roma într-unul din consiliile de conduce­re ale Vaticanului. Şi nu găseam justificare pentru o atitudine de refuz al acceptării acelei persoane numite de Vatican într-unul din consiliile de răspundere. M-a ajutat faptul că m-am îmbolnăvit şi n-am mai participat la întrunirile de dialog ortodox-catolic. Deşi pe urmă am regretat, pentru că dialogul a luat-o pe o cale anormală, pînă s-a ajuns la momentul de astăzi, cînd s-a întrerupt pe motiv că unele dintre Bisericile Ortodoxe nu admit lichidarea totală a Bisericii Greco-Catolice. Afară de unele lucruri mărunte, eu în primul rînd nu am făcut altceva decît să fac concesii. Asta era politica Bisericii, începînd cu anul 1944. Sigur că astăzi e uşor să critici. Mai puţin uşor era pînă în ’89. Dar, daţi-mi voie să spun creştineşte, şi preoţeşte, concesiile noastre au fost prea mari. Şi cred că foarte mulţi s-au simţit singuri în perioada asta foarte dificilă. Noi, ca Biserică, şi eu, ca ierarh, din 1961, cînd am devenit episcop şi apoi mitropolit, n-am ajutat pe confraţii noştri preoţi sau pe unii ierarhi, şi mai ales pe credincioşi să facă faţă situaţie de atunci. Când s-a pornit teribila acţiune de socializare a agriculturii, noi am hotărît să renunţăm la orice teren agricol pe care-l avea Biserica, pentru ca să nu constituim o piedică, deşi, spuneam, terenurile constituiau o sursă de existenţă pentru Biserică. Noi nu numai că am acceptat socializarea agriculturii, dar am încurajat-o. Noi am lichidat mănăstirile. Sigur, ideea a venit de unde veneau toate ideile geniale de atunci. Dar noi am venit cu o hotărîre de lichidare a mănăstirilor, prin faptul că s-a stabilit cine poate fi călugăr, cine nu: numai bărbaţii peste 55 de ani şi femeile peste 50 de ani. Tot ce era sub 55, sub 50, au trebuit să părăsească mănăstirile. Multe mănăstiri au fost transformate în „obiective economice”.

Culpă şi recuperare după ’89

Cazul părintelui Calciu n-a fost singurul. În numele meu a fost trimisă o telegramă Patriarhiei la Consiliul Ecumenic al Bisericilor, care pregătea nişte manifesta­ţii în Occident în sprijinul părintelui Calciu. Am accep­tat (n-am protestat) să se trimită o telegramă prin care părintele Calciu era făcut „legionar” care trebuia să fie condamnat de un „regim democrat”. (Conform CNSAS, Corneanu a dat mai multe Note Securitatii impotriva parintelui Calciu. Nota mea) Nu am motive prea multe de a mă lăuda cu ce a fost înainte de de­cembrie ’89. Decembrie ’89 pentru mine a fost ca un fel de purgatoriu. Primele zile ale revoluţiei la Timişoa­ra m-au găsit la Istanbul, la o întrunire a Patriarhiei Ecumenice. Am reuşit să ajung la Bucureşti, dar am fost blocat aici, nu am putut ajunge la Timişoara. Dar zilele acelea, cînd n-am făcut nimica deosebit, m-au schimbat. O parte din comportamentul meu se datoreşte acestui sentiment de culpă şi acestei nevoi de recuperare, dacă se mai poate ceva recupera din atîţia ani de trecut.
Sigur, sînt adeptul ecumenismului şi al toleranţei. Dar le consider insuficiente. „A tolera” înseamnă „a ac­cepta”. Dar dincolo de ecumenism, de toleranţă, de orice ar putea însemna acceptarea unuia de către altul, contează înfrăţirea. De exemplu, există acum o mare tensiune în cadrul Oastei Domnului, o mişcare care în timpul dictaturii ştiţi că a fost interzisă. Cei care aparţineau Oastei Domnului erau condamnaţi, închişi, dar acum au început între ei nişte divergenţe foarte mari. Şi am spus: nu ne putem iubi unii pe alţii? Acesta este rezumatul întregii învăţături creştine. Şi eu aş re­peta şi azi, mereu, acelaşi lucru.

„Nu înţeleg campania contra avortului”

Referitor la condamnarea Martorilor lui lehova: într-adevăr, doctrinar nu pot fi acceptaţi. Reprezintă o aItă comunitate decât cea careia îi aparţinem noi. Dar a-i condamna e un lucru pe care eu nu l-am înţeles şi care nu l-am putut accepta. Se produc astăzi foarte multe reacţii împotriva diferitelor grupuri neoprotestante. Mai deunăzi, la Pantelimon, am văzut la televiziune o ma­nifestaţie foarte dură la adresa unui grup de cinci sau şase baptişti care voiau să-şi construiască o casă de rugăciune şi noi, mă refer la ortodocşi, n-am fost de acord. Probabil că aţi văzut manifestaţia care s-a transmis la televiziune: ameninţări cu pumni ridicaţi, cu cruci în mîini… Nu mai spun de celelalte manifestaţii anticatolice, antigreco-catolice, culminînd cu refuzul de a ne alătura invitaţiei ce i-a fost adresată papei de a vizita România. Nu înţeleg astfel de lucruri. De aseme­nea, poate că mă veţi condamna, nu înţeleg condamnarea homosexualilor, deşi probabil că în Parlament se va insista în continuare. Nu înţeleg combaterea lor cu Codul Penal. Înţeleg să explicăm oamenilor credin­cioşi de ce nu poate fi acceptată homosexualitatea sau de ce e o boală, în fond. Dar boala fizică, şi spirituală, n-o tratezi cu închisoarea. După cum, sin­cer vă spun, poate părintele Marchiş mă va condam­na, nu înţeleg această teribila campanie contra avortului. Sigur nu pot accepta crima, dar e o problemă atît de intimă a femeii, încît dacă pot, ca Biserică, ca sluji­tor al bisericii, să lămuresc păcatul care se săvîrşeşte prin avort, voi face tot ce-mi stă în putinţă ca să explic în ce constă. Dar, să vin din nou cu condamnări care să meargă pînă la pedepse penale, nu cred că e nor­mal. Nu vreau să-l combat pe părintele Moisin care a propus în Senat un proiect de lege cu pedepsirea avortului. E nevoie de a ne apropia unii de alţii şi de a ne explica unii altora poziţiile pe care le adoptăm. Fără ură, mînie sau porniri belicoase. S-a pomenit mai înainte cuvîntul mondialism. Şi mă gîndeam: oare nu vom începe – unii, cel puţin, deşi vrem să intrăm în Europa sau în NATO – să condamnăm europenismul, euro-atlantismul? Atitudinile acestea dure împotriva celor care au alte idei decît ale noastre, personal, şi pun aceasta pe seama momentului decembrie 1989, nu le mai consider valabile la ora actuală.

„Credinţei i-ar reveni îndatorirea de a contribui la dialogul social”

De aceea, fără să fi contribuit cu ceva la activitatea GDS, am apreciat extrem de mult tot ceea ce s-a făcut şi s-a exprimat prin intermediul, între altele, şi al revistei „22″. Bisericii, în general, nu unei biserici, ci credinţei, nu numai creştinismului, i-ar reveni îndatori­rea de a contribui la dialogul social. Mă gîndesc chiar la situaţiile în care începem să ne confruntăm şi cu is­lamismul, prin faptul că şi la noi, şi în multe alte ţări, se înmulţesc aderenţii islamului. Islamismul e considerat a fi extrem de intolerant la ora actuală, fundamentalist. Şi mozaismul e fundamentalist, într-un fel. Dar avem marea datorie de a găsi calea de a ne apropia unii de alţii şi punţi de legătură.
E domnul Andrei Cornea de faţă. Foarte mulţi oa­meni credincioşi condamnă atitudinea adoptată de domnul Cornea în legătură cu religia în şcoală. Există opinii. Dar mi-a părut rău atunci cînd îi auzeam pe unii condamnîndu-l. De ce să condamni? Să spui „nu sînt de aceeaşi părere, am altă opinie”. O justific, o explic. Dar la ora actuală, la noi, e la modă ofensiva. Pornim ofensive contra tuturor. Nu e cineva sau ceva de acord cu tine, porneşti o ofensivă. De aceea, cred că nu există altă cale decît cea a dialogului, a toleranţei, a îngăduinţei, a iubirii. Principiul acesta, pe care lisus l-a proclamat va fi valabil totdeauna. Şi îl regăsim şi în mozaism, şi în islamism. Islamismul nu e fundamen­talist în esenţă.
Îmi puneam întrebarea ce rol acordăm noi preoţilor militari sau religiei în armată? Se vorbeşte mereu de educarea ostaşilor în spirit religios. Important e ca os­taşul să-şi facă datoria. Şi la nevoie să ucidă – asta în­semnează război, luptă. Imi aduc aminte de o poveste adevărată din primul război mondial. După una din luptele în care s-au confruntat armata franceză cu ar­mata germană, pe cîmpul de luptă au rămas doi răniţi despre care se credea că au murit. Unul era francez, altul german. Noaptea, din cauza frigului, s-au mai dezmorţit şi şi-au revenit. Erau în agonie, dar încă mai răsuflau. Şi ostaşul francez, aşa spune povestea, dar, la fel de bine, putea fi şi cel german, simţind că moare şi dîndu-şi seama că frigul le dăunează şi unuia, şi altuia, a reuşit să-şi ia mantaua de pe el şi să-l acopere cu ea pe „duşmanul” de alături, pe german. Francezul, pînă la urmă, a murit, iar neamţul a supra­vieţuit. Probabil că trăseseră, pînă la un moment dat, unul într-altul. Dar, într-un moment atît de tragic ca acela al apropiatului sfîrşit, a izbîndit dragostea unuia faţă de semenul său. De acest spirit de iubire faţă de altul avem nevoie şi astăzi.
Părintele Iustin Marchiş: Aş dori să spun două cuvinte, în legătură cu prezenţa la televiziune, în de­cembrie ’89, a patriarhului. Nu i s-a imputat prezenţa la televiziune, ci atitudinea avută acolo. Eu socot că acela era momentul cel dintâi ca Biserica să ceară ier­tare şi să înceapă „purgatoriul”.
Şi al doilea lucru, ca să ne limpezim cu unul din as­pectele pe care Biserica, Sfînta Evanghelie, nu le pot accepta, să vorbesc despre „dreptul la viaţă”. Cum bine ştiţi, Sinodul a răspândit în toate parohiile din România o broşură scrisă de părintele llie Moldovan, în care se spunea că cel mai mare păcat este avortul, omuciderea. Ceea ce ştim bine că nu este, din punct de vedere teologic aşa.
[Notă la viziunea teologică deformată, de tip scolastic a pr. Marchiş care nu a înţeles nimic din problematica expusă în broşură: Părintele Moldovan în broşura mai sus amintită n-a făcut decât să pună în legătură avortul cu cele trei păcate de moarte considerate aproape fără de iertare în primele secole creştine: curvia, uciderea şi apostazia. Atitudinea Bisericii vechi faţă de cei ce se făceau vinovaţi de cele trei păcate menţionate era foarte aspră, bazându-se pe cele spuse de Apostolul Pavel care precizează că pentru cei botezaţi ce au călcat sângele Domnului în picioare prin păcate grave nu mai poate exista o altă jertfă care să le şteargă. În cazul avortului, pr. Moldovan a văzut cu mare perspicacitate teologică că el conţine de fapt cele trei mari păcate la un loc, unul condiţionându-l pe celălalt. Curvia în genere atrage după sine dorinţa de a şterge urmele nelegiuirii nu prin pocăinţă ci prin omorârea fătului. Curvia şi omorul nu sunt decât cele două etape premergătoare apostaziei, căci cine curveşte şi ucide un semen, chiar embrion fiind (ce poartă chipul Creatorului în el) nu poate decât să de depărteze şi să apostazieze în mod decisiv de Dumnezeu. Deci curvarul ajunge deseori ucigaş prin avort şi apoi ca o consecinţă a acestora un apostat. Ce poate fi mai mare păcat decât acest întreg şir de fărădelegi.]
Atunci am spus fraţilor mei de la Bucureşti: lata cum Sinodul îşi asumă lucra­rea unui eminent teolog. Chiar nimeni dintre cei care au răspîndit-o în întreg mediul eclesiastic n-a citit bro­şura? S-a dovedit că nu, din moment ce poate fi făcută o astfel de greşeală. Este o eroare teologică enormă. lată, cîteodată şi astăzi, autoritatea supremă bisericească poate pune în circuit lucrări pe care şi le-asu­mă şi care cuprind erori teologice enorme.
IPS Corneanu: Din punct de vedere teoretic, Bise­rica Romano-Catolică condamnă fără drept de apel avortul. însă, curios, Biserica Ortodoxă, care deseori adoptă atitudini fundamentaliste, din punct de vedere teologic, în problema avortului, nu a exprimat o doctri­nă sau un punct de vedere oficial. Teologic vorbind, nu există o poziţie oficială a Bisericii Ortodoxe, care să condamne avortul în felul în care este condamnat prin mijloace penale. E foarte important să subliniem acest lucru, şi e o calitate a ortodoxiei, nu a ortodoxismului. E dreptul viitoarei mame sau posibilei mame să hotărască împreună cu soţul ei, dacă e vorba de o sarcină în cadrul familiei. Dar nu vine un for din afară să impieteze asupra conştiinţei mamei.