Părintele Arsenie Boca s-a născut la 29 septembrie 1910 din părinţi creştini ortodocşi, Iosif şi Creştina în satul Vaţa de Sus din Ţara Zarandului, în partea de sud a Munţilor Apuseni, sat ce aparţine comunei Vaţa de Jos. Aceştia au dat fiului lor numele de Zian Vălean. Zian, un nume rar, vine probabil de la Sânzian, ziua naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, sărbătorită la 24 iunie, se scrie in biografia Parintelui publicata de Fundatia Arsenie Boca.
Tânărul Zian Boca (foto) se remarcă repede între colegii săi prin seriozitate şi aptitudini deosebite, printr-o viaţă ascetică şi trăire religioasă, care-i vor atrage numele de Sfântul, dar nu în ironie, ci bazat pe virtuţile şi capacităţile sale. Teza de licenţă la Academia Teologică rezuma strădaniile sale spre desăvârşirea interioară a omului şi purta titlul: „Încercări asupra vieţii duhovniceşti”. Mai tarziu, viata, faptele si moartea Parintelui aveau sa-i implineasca numele de Sfantul Ardealului, dupa cum puteti citi mai jos.
Marturii despre viata si faptele parintelui ARSENIE BOCA
Povestirile unei credincioasa din SINCA VECHE, un sat din Tara Fagarasului
La vremea cand era doar o copila, Lucia Chima se ghemuia in varful patului, langa soba incinsa si asculta, cu pisica in brate, minunatele povesti ale mamei, despre un calugar ce aparuse prin satele fagarasene, impresionand multimile cu vorba sa. Se auzise ca ar fi mot, venit din Muntii Apuseni. I se spunea, inca de atunci, “biciul lui Dumnezeu”… Raspandita prin satele de la poalele Fagarasilor, vestea aduna multimi de oameni la Manastirea Sambata, acolo unde predica acel tanar monah, ce parea sa deschida cerurile. Erau anii primejdiosi ai celui de-al doilea razboi mondial, iar lumea cauta cu infrigurare semne de sprijin din partea lui Dumnezeu. Dupa ce se intorceau de la manastire, taranii povesteau, de-a dreptul cutremurati, cum le citise gandurile acel monah. Parintele fascina multimile cu darul sau de-a sti totul despre fiecare credincios pe care il privea in ochi. In scurt timp, el ajunsese sa fie considerat un fel de “oracol divin”! Lucia Chima povesteste: “Pe vremea cand eu inca nu ma nascusem, un unchi al mamei lucra impreuna cu o echipa de meseriasi la restaurarea unor parti din asezamantul manastiresc. Intr-o buna zi a mai fost adus inca un mester, chiar de la noi din sat. Cand barbatul a intrat in curtea manastirii, unde era dezordine ca intr-un santier, s-a impiedicat de un capat de bustean pe care l-a injurat napraznic. In aceeasi zi, spre sfarsitul amiezii, parintele Arsenie, abia intors de la Sibiu, se grabea sa ajunga la biserica pentru slujba vecerniei. El s-a oprit langa acel strain, in curte, de fata cu unchiul mamei, si l-a apostrofat: “Ma, Gheorghe, ce vina are lemnul ca tu te-ai impiedicat de el? Si sa nu mai injuri in sfanta manastire niciodata, ca sa nu te certe Dumnezeu in locul meu!”. Unchiul, impreuna cu cei aflati in preajma, au impietrit, iar mesterul vinovat se uita la tanarul calugar cu gura cascata. Parintele nu avusese de unde sa afle nici intamplarea cu pricina, nici numele barbatului din Sinca, pe care il vedea pentru prima oara in viata… De la astfel de fapte modeste, dar uimitoare, a inceput sa creasca legenda parintelui Boca! Altadata, imi povestea mama, o familie de crestini din Tohan s-a dus la Sambata pentru un maslu. Cu aceeasi ocazie, taranii s-au plans ca li se furasera caii de curand. Dupa ce i-a ascultat, parintele a raspuns scurt: “Duceti-va pana in Poiana Marului la alde Ilie Tamadau, sa va luati caii inapoi, dar sa-mi promiteti ca nu va luati la harta! Sa-l iertati pentru fapta rea, ca sa va ierte si voua Cel de Sus alte pacate…””. Asa a-nceput legenda parintelui Arsenie Boca, iar dupa mutarea sa la Manastirea Prislop, fagarasenii, care il considerau inca de pe atunci ca un “bun” al lor, au mers dupa el pana in Tara Hategului. Oamenii plecau in grupuri de cateva carute, cu merinde la ei, din cele mai indepartate colturi ale Tarii Fagarasului, si se intorceau acasa peste 3-4 zile. Parintele Arsenie Boca nu a uitat intreaga viata aceasta emotionanta fidelitate duhovniceasca, exclamand de nenumarate ori: “Astia sunt fagarasenii mei, poporul meu in picioare!”. In 1949, dupa cea dintai arestare a parintelui, s-a aratat primul mare semn dumnezeiesc. Lumea vorbea ca intr-o noapte, cucernicul monah fusese scos din celula unde se afla in arestul Securitatii de la Hateg, de doi militieni brutali. Amandoi il apucasera de subsuori, luandu-l pe sus, in timp ce il insultau si il batjocoreau. Satrapii insisi au povestit peste ani cum parintele, inca buimac de somn, le-a iertat nelegiuirea, dar atat mana dreapta a unuia, cat si mana stanga a celuilalt, adica exact cele care l-au atins, s-au uscat in scurt timp… Cei doi au ramas infirmi pe viata si traiesc pana in ziua de azi. De atunci, s-a spus ca minunile parintelui Arsenie Boca se savarseau prin foc si cine indraznea sa il atinga cu dusmanie va fi ars de para focului dumnezeiesc!
Portret de sfant
Extraordinara poveste a unor icoane necunoscute, pictate de parintele ARSENIE BOCA, relatata de poetul Valentin Iacob. Ambele picturi exceptionale se afla in Bucuresti, una la biserica Sf Elefterie cel Nou (din Piata Operei), cealalta la Sf. Anton
Sfantul surghiunit
Anul 1959. Un vant de teroare, ucigas, sufla peste Romania. Tinta temnitelor este mereu aceeasi: elita patriotica a tarii – intelectuali, preoti, studenti, tarani – toti cei ce se opun calailor rosii. La manastirea Prislop din Hateg, valul terorii il ajunge si pe parintele Arsenie Boca. Desi il anchetasera si intemnitasera de atatea ori, comunistii ii luasera frica: miracolul de la Sambata de Sus, unde parintele fusese staret, se repeta. “Toata tara lui Avram Iancu se misca in pelerinaj, cantand, cu zapada pana la piept”, scrie marele poet Nichifor Crainic. Veneau toti sa ia lumina din harul celui numit, inca de-atunci, Sfantul Ardealului. Asa ca parintele Arsenie trebuia sa plateasca. Este alungat din manastire si i se interzice pentru tot restul vietii sa practice preotia. Reducerea la tacere a celui mai mare duhovnic al tarii ii indarjeste pe credinciosi. Dar chiar si cu gura ferecata, parintele nu renunta la legamantul cu Dumnezeu, caruia ii inchinase viata. Avea harul picturii, absolvise si Academia de Belle-Arte din Bucuresti, asa ca va picta pana la moarte icoane si biserici, continuand in imagini predicile fierbinti cu care isi fericise credinciosii, predicile pe care nu le mai putea rosti. In 1959, parintele vine la Bucuresti, unde va ramane pana in 1967, lucrand o vreme si la atelierele de pictura ale Patriarhiei. Apoi pleaca in campie, la Draganescu, unde cincisprezece ani, noapte de noapte, picteaza biserica din sat, pe care o transforma, cu arta si cu credinta lui, intr-o adevarata “Capela Sixtina a ortodoxiei romanesti”: o pictura tulburatoare si profetica. Dar daca biserica Draganescu e de-acum celebra, despre picturile realizate de parintele Arsenie in Bucuresti nu s-a stiut multa vreme nimic! De parca icoanele si frescele pictate de el s-ar fi volatilizat! Abia anul trecut, in 2007, a iesit la lumina o parte din mostenirea spirituala lasata Capitalei de parintele Arsenie. O mostenire incarcata de povesti incredibile si zguduitoare. Adevarate taine care au asteptat printre noi, in mod bizar nestiute amar de ani… Cel implicat in aceste descoperiri are 29 de ani si se numeste Alexandru-Valentin Craciun. E un tanar linistit, cultivat si foarte credincios. Si care este convins de sfintenia parintelui Arsenie, in care credea cu ardoare, desi nu l-a cunoscut si nu l-a vazut niciodata. Prima atingere cu duhul parintelui s-a produs prin picturi. S-a intamplat acum cinci ani, cand a descoperit, din intamplare, intr-o carte, o pictura de-a parintelui de la Draganescu. Era o “Inviere”. Pictura aceea l-a marcat pentru tot restul vietii. Era o Inviere hieratica si apocaliptica totodata. “Nu s-a mai pictat asa ceva niciodata. E o imagine halucinanta. O reprezentare unica a lui Hristos”, spune tanarul. “Prin aceasta pictura fabuloasa, m-am apropiat de parintele. Sigur, multa lume e atrasa de el, dar trebuie sa-i si simti chemarea, sa intri in dialog prin rugaciune cu acest calugar urias. Iar eu ma rog la parintele Arsenie in biserica, chiar daca nu-i canonizat. Il pomenesc ca pe-un sfant. El e sfant, ca asa l-a facut Dumnezeu, nu oamenii”.
O raza de soare
“Sunt lucruri de-ale parintelui despre care nu stie nimeni nimic, dar care ies la iveala printr-un miracol. Asa s-a intamplat si cu descoperirile despre care va voi povesti. Multe mi-au fost “date”. Au fost revelatii. Eu n-am nici un merit. Iar daca au iesit abia acum la iveala, aceasta e inca o minune, o lucrare dumnezeiasca a parintelui Arsenie. Asa a voit el, de acolo, de Sus, sa se intample toate acum. Cand a crezut el ca-i lumea pregatita”. Toate au inceput de la o icoana a sfintei Paraschiva de la biserica Sfantul Anton, de langa Curtea Veche din Bucuresti. Icoana fusese donata bisericii acum cateva zeci de ani buni. Mai mult nu stia nimeni. Si nici cine era pictorul. “Intr-o dupa-amiaza de mai a anului trecut, ma dusesem la biserica Sfantul Anton cu treburi de serviciu si, cum trebuia sa-l mai astept pe parintele paroh, m-am dus sa ma inchin. Uitandu-ma in jur, mi-au cazut ochii pe icoana Sfintei Paraschiva. Sfanta e ocrotitoarea familiei mele, asa ca am recunoscut-o imediat. Curios mi se pare acum ca, desi fusesem de atatea ori la biserica Sfantul Anton, niciodata pana atunci nu observasem icoana. Asa ca eu cred ca acela a fost un moment ales. M-am apropiat, m-am inchinat (icoana statea in biserica in naos, intr-o nisa cu fereastra, un loc mai ferit), m-am rugat indelung… Si cand mi-am ridicat ochii, am intalnit privirea sfintei. De obicei, icoana aceea sta in tot timpul in penumbra bisericii. Neluminata, pictura ei pare un pic stearsa, invaluita, stinsa. Dar in dupa-amiaza aceea, un snop de raze se strecurase prin vitralii si batea din plin pe chipul sfintei. Scaldata in razele soarelui, icoana parca mustea de aur si de lumina, stralucind magnific! Si sfanta Paraschiva avea un chip stralucitor, intarita de soare in icoana bogata, toata numai foita de aur cu filigran. Lumina sfintei se adunase pe chip si-n privire. E parintele Arsenie, e icoana lui! – mi-am zis de-odata, ca intr-o transa! N-aveam argumente. Figura aceea a sfintei imi amintise chipul lui Cristos din scena Invierii, pe care o descoperisem, mai demult, intr-o carte. O expresie concentrata in privire. Asa cum o avea si el, calugarul Arsenie cu ochii de foc”.
Dan Lucinescu despre întâlnirea cu părintele Arsenie Boca: „Ei, Dane, spune drept, mai crezi că sunt un impostor?”
Abordarea, indiferent sub ce formă, a sublimei existenţe a Părintelui Arsenie Boca, este copleşitoare din multe puncte de vedere, putând friza lipsa de modestie şi de smerenie, cerută de Domnul Iisus Hristos. Este o certitudine că vor veni, la un moment dat, prezentări care să tindă măcar spre nivelul copleşitoarei vieţi a celui care, de pe poziţia de sfânt în viaţă, a creat şi condus cea mai înaltă şcoală de purificare a sufletelor, în plină desfăşurare a obscurantismului comunist, din România ocupată de sovietici, după 23 August 1944.
Am avut marea şansă, în existenţa mea de adolescent, să cunosc la binecuvântata Mănăstire Sâmbăta, pe cea mai deosebită personalitate din întreaga mea existenţă. În plin atac ateist, părintele Arsenie reuşise cu ajutorul forţelor Binelui să creeze cel mai puternic curent spiritualist, cunoscut vreodată pe plaiurile româneşti (…)
Ajuns la mănăstire, am văzut în cele din urmă, grupul mare de tineri de ambele sexe, toţi studenţi care formau un cerc de sute de persoane, în livada mănăstirii, în jurul unui mamelon. Pe acela stătea ca pe un scaun un bărbat tânăr, extrem de frumos, îmbrăcat cu o sutană albă din lână de miel şi încins cu o curea lată de piele neagră, pe care era o cataramă cu un X mare pe ea.
Părul era negru lucitor, cu o barbă relativ mică, totul încadrând o figură frumoasă, din care ţâşneau două jeturi ca de laser, din ochii de un albastru ce nu-1 puteai privi. Personal nu aveam intenţia de a audia pe acest personaj care te frapa, apărându-mi în minte întrebarea dacă acest bărbat este sau nu un impostor, care farmecă sutele de studente din jurul lui. M-am plasat la distanţă de peste o sută de metri de acel grup, care-l asculta în extaz pe preotul călugăr, sprijinindu-mi umărul de unul din pomii tineri din jurul meu. Eram extrem de curios ce putea spune acest călugăr cu studii universitare unui grup mare de tineri, studenţi la rândul lor, apreciaţi în mediul lor ca elite.
Am fost mirat de ceea ce povestea cel din vârful mamelonului, recunoscând că era vorba de o nuvelă a scriitoarei suedeze Selma Lagerlöf, pe care o citisem mai demult, tradusă în franceză sub denumirea „La flame” (Flacăra) (….) Grupul de sute de studenţi urmărise cu emoţie acea nuvelă, aşteptând cu nerăbdare discuţiile cu părintele Arsenie. Eu l-am văzut cum coboară de pe acel mamelon şi în loc să se ducă pe aleea ce ducea la stăreţie, se îndrepta în direcţia în care eram eu. M-am dat repede la o parte, dar părintele Arsenie mi-a pus o mână pe umăr, întrebându-mă: „Ei, Dane, spune drept, mai crezi că sunt un impostor?”. Ştiam sigur că nimeni de acolo nu mă cunoaşte, fiind pentru prima dată la Mănăstirea Sâmbăta, iar sora mea, destul de timidă şi retrasă, nici nu mai era prin preajmă. M-am întors spre părintele, privindu-l emoţionat, dar şi jenat, rugându-l să mă ierte, că într-adevăr îmi puneam această problemă, implorându-l în minte pe Dumnezeu, să mă ajute în rezolvarea dilemei mele. (…)
Afirm cu modestie, că de atunci s-a creat o prietenie între noi, de care eram fericit, deşi conştient de marea lui superioritate, care 1-a făcut iubit de o ţară întreagă, fiind marele duhovnic de care românii năpăstuiţi de soartă aveau atât de multă nevoie. În puţinii ani care au urmat până la arestarea mea de către regimul comunist, părintele Arsenie ştia de greul ce mă aşteaptă. (…) M-a emoţionat profund constatarea că părintele Arsenie are haruri divine, pe care numai sfinţii le au. În relaţiile uzuale cu Părintele, m-am convins de imensul decalaj dintre marea lui forţă spirituală şi oamenii obişnuiţi, cu care el nu discuta, ci răspundea fiecăruia la gândurile pe care încă nu le exprimau. A fost marea milă a lui Dumnezeu asupra mult încercatului popor român, ca în cea mai grea perioadă din istoria lui, cea a ocupaţiei comunisto-sovietică, să-1 aibă alături pe sfântul părinte Arsenie Boca. Părintele Arsenie, la fel ca marii sfinţi, trăia în afara timpului, putând avea o viziune clară asupra desfăşurării lui. (…) Aceste prime pagini ţin loc de introducere în modesta mea prezentare a vieţii părintelui Arsenie, încercând să redau cadrul real de desfăşurare a luminoasei vieţi a acestui Sfânt, mult prea sus ca spiritualitate, comparativ cu neînsemnatele noastre existenţe.
Daca veti intreba vreodata un taran din satele cuprinse intre Brasov, Fagaras si Sibiu daca a auzit de parintele ARSENIE BOCA, fata lui se va lumina ca o zi de duminica. Te va prinde de mana, te va duce in casa, aratandu-ti-l pe perete, printre icoane. In satele din Muntii Fagarasului, parintele Arsenie e un sfant. La zece ani de la trecerea lui intre drepti (ca si la 20 – nota mea), magia fortei sale duhovnicesti e mai puternica astazi ca niciodata, pilda vietii sale – un indreptar. Oamenii au nevoie de Dumnezeu. Martir al Bisericii Ortodoxe, suferinta parintelui Arsenie Boca e rascumparata deplin de iubirea profunda a celor care l-au cunoscut. Sunt mii! De la ei incepe legenda
Pe mormantul parintelui Arsenie Boca iarba nu se ofileste niciodata, nici macar in iernile cele mai crancene. In noiembrie, de ziua parintelui, e potop de lume la Manastirea Prislop. Mii de oameni vin aici, asculta de la un cap la altul cuvenitele slujbe de pomenire, saruta apoi crucea si pleaca, neuitand sa ia cu sine un pumn de pamant sfintit, spre protestul vreunui preot din preajma, care ii cearta cu blandete: “Ajunge, oameni buni, ca o sa dezgoliti sicriul”.
Parca nici un duhovnic nu a fost mai iubit decat parintele Arsenie. Fagarasenii – cel putin – il venereaza si ii spun, fara ocolisuri: Sfantul. Multi l-au cunoscut si stiu ce spun. Nu l-au parasit niciodata, urmandu-l de la Sambata la Prislop si de acolo, mai departe, la Draganescu, langa Bucuresti. Si acum, in vorbele fagarasenilor amintirile dau in clocot. Parca ar fi fost ieri: inalt, frumos la chip, cu ochi puternici si patrunzatori, imbracat in rasa alba si vorbind cu glas tunator fiecaruia, dupa greutatea pacatului savarsit:”Cati copii ai, femeie?”. “Doi”, raspundea sfioasa femeia… “Si cu restul ce-ai facut?”
Multe se spun despre parintele Arsenie Boca. A fost un sfant? Avea darul rugaciunii inainte-vazatoare? Iesea el, asa cum se zice, prin usile ferecatuite ale celulei de la Securitate? Pe zi ce trece, oamenii care l-au cunoscut cu adevarat sunt tot mai putini si mai batrani. Te intereseaza sa afli adevarul, dar el aproape ca nu mai conteaza. Exagerata sau nu, imaginea parintelui Arsenie apartine de acum legendei…
Vazator cu duhul
Nu e usor sa scrii despre un om atat de puternic ca Arsenie Boca. Viata parintelui avea partile ei ascunse, tainuite de privirile oamenilor, asa cum era chilia sa de pustnic de pe Valea Sambetei – un loc aproape inaccesibil, sapat in jgheabul unor pereti prapastiosi de stanca, pe care parintele sculptase chipul Maicii Domnului, transformand salbaticia muntilor in altar de rugaciune si meditatie.
Isabela Vasiliu-Scraba:Moartea martirica a Părintelui Arsenie Boca (1910-1989) – un adevăr ascuns
Motto: “Despre sfinţi, despre o personalitate [ca a Părintelui Arsenie Boca] nu ne interesează câte ore, de ce şi unde a fost închis”(Î.P.S Laurenţiu Streza).
Intre surprizele internetului se află pe un site povestea morţii martirice a părintelui ieromonah Arsenie Boca. În mod curios, în nici unul din cele trei volume ale Părintelui Arsenie Boca îngrijite de P.S. Daniil Stoenescu şi nici în volumul care are pe cotor trecut (fără sfială) “Episcop Daniil – Părintele Arsenie” nu este menţionată moartea martirică şi nici pătimirea Sfântului Ardealului închis fără vină între 17 iulie –30 iulie 1945, Sf. Paşti –august 1948, ian 1951-martie 1952, de Rusalii 1953, 20 sept. 1955- aprilie 1956, şi hărţuit încontinuu până la ultima sa suflare. Deşi sfinţilor li se povesteşte pătimirea pentru care au primit cunună de martiri, Î.P.S Laurenţiu Streza (Mitropolitul Ardealului) spunea la Centenarul Părintelui Arsenie Boca organizat de Fundaţia creştină Arsenie Boca împreună cu Mânăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus că: “despre sfinţi, despre o personalitate [ca a Părintelui Arsenie Boca] nu ne interesează câte ore, de ce şi unde a fost închis”. Desigur, pe 25 sept. 2010 părerea sa era menită să-mi taie mie avântul de a vorbi de pătimirile de o viaţă a Sfântului Ardealului, pe care făgărăşenii îl pictează în biserici alături de sfinţii canonizaţi. O tăcere inexplicabilă asupra morţii martirice a sfântului Arsenie Boca a fost respectată cu sfinţenie şi de cei care au alcătuit biografia pe site-ul Fundaţiei Arsenie Boca, avându-l ca preşedinte pe dl. Cristian Filip.
In scurta mea interventie de la Centenarul Părintelui Arsenie Boca (29 sept. 1910-28 nov. 1989) din Aula Academiei de cultură şi religie din cadrul Mânăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus am atras atenţia asupra modului cum în prefaţa albumului Biserica de la Drăgănescu, îngrijitorul volumului a trecut o declaraţie de anchetă poliţienească drept autobiografie a Părintelui Arsenie, fără specificarea provenienţei. Era vorba de prima arestare a ieromonahului Arsenie Boca, pe atunci stareţ al Mânăstirii Brâncoveanu. La data arestării, Părintele se afla la Mânăstirea Bistriţa (Vâlcea) unde fusese invitat să ţină prelegeri. Punând cap la cap nişte informaţii, ajunsesem la concluzia că eliberarea stareţului s-a datorat atunci Patriarhului Nicodim Munteanu (decedat în condiţii suspecte la începutul anului 1948), care a condiţionat prezenţa preotului Burducea în Sinodul din 30 iulie 1945 de eliberarea preoţilor arestaţi. Din păcate nu am reuşit să duc ideea până la capăt fiindcă “despre sfinţi, despre o personalitate [ca a Părintelui Arsenie Boca] nu ne interesează câte ore, de ce şi unde a fost închis” (Î.P.S Laurenţiu Streza). Din dosarul de Securitate (de peste 1 200 de file) intrat de puţină vreme în atenţia cercetătorilor s-a mai fotocopiat prima pagină dintr-o a doua declaraţie semnată pe 23 iulie 1945 care însă n-a mai fost copiată în întregime, spre a se vedea ce informaţii mai fuseseră smulse în urma torturii. Neputând vorbi de pătimirea din detenţie, n-am ajuns nici la pătimirea finală din care i s-a tras Părintelui Arsenie Boca moartea martirică
In volumele de mărturii din Ţara Făgăraşului (Ed. Agathon, Făgăraş), dl ing. Ion Cişmileanu inserează şi el povestea schingiuirii de către Securitate a “călugărului iconar” Arsenie Boca la vârsta de 79 de ani. Despre moartea sa martirică vorbeau pe şoptite toţi cei veniţi în 4 decembrie 1989 la Prislop la înmormântarea Părintelui. Iată ce spunea călugărul care a fost la Sinaia când a murit Părintele ieromonah Arsenie Boca, iniţiatorul reînvierii duhovniceşti de la Sâmbăta de Sus, care a prevăzut că după moarea sa “ţara va lua foc” [duhovnicesc] de la Prislop:
“ În 1989 părintele Arsenie spunea celor apropiaţi: ‘nu mă mai vedeţi în curând că aştia mă termină’. În ultimii ani celor de la conducere le era foarte teamă de părintele Arsenie. Era ţinut în satul Drăgănescu iar intrările în sat erau păzite zi şi noapte de Securitate (…) Ultimele momente şi le-a petrecut la Sinaia. Trebuie neapărat să scrieţi asta. Am fost la el împreună cu parintele Dometie care a fost ţinut acolo timp de o săptămână şi jumătate. Si nu i-au dat voie să vorbească cu el. Maica de acolo ne spunea că e la Drăgănescu. Părintele Arsenie avea însă un căţel mic, flocos, negru. Unde era părintele, acolo era şi căţelul. Când am văzut căţelul, mi-am dat seama că este acolo. În cele din urmă ni s-a spus că este bolnav şi că nu poate vedea pe nimeni. I se poate trimite doar un pomelnic sau o scrisoare… După trei zile ni s-a spus că a murit părintele. L-au adus şi era aşa cum era: TORTURAT şi CHINUIT. Se vedea la degete şi la faţă faptul că a fost torturat. Eu am fost la înmormântare şi am văzut: unghiile de la două degete îi erau pur şi simplu zmulse…Toate acestea s-au petrecut pentru că a prezis căderea şi moartea lui Ceauşescu. Nu mi-e frică să spun adevărul, chiar dacă unii mai vor să ascundă acest lucru. Puteţi fi şi un om trimis de cei care l-au torturat şi acum vor cu orice preţ să ascundă adevărul. Eu spun adevărul pe faţă, pentru că mulţi îl ştiu, dar nu îl spun”.
Transcrierea începutului interviului figurează şi pe un alt site ca interviu luat în toamna lui 2007 de dl Claudiu Târziu. Numai că pe blogul acestuia, spusele din partea finală pe care le-am citat mai sus nu apar (sic!).
Camelia Tabacu: Am fost la Draganescu, in bisericuta Sfantul Ierarh Nicolae ai carei pereti poarta, cu simplitate si modestie, cutremuratoartea marturie de credinta, profetiile si indemnurile fierbinti ale lui Arsenie Boca, considerat de multi cel mai mare duhovnic ortodox al secolului trecut. Insa dincolo de ceea ce ar putea sa fie mesaje profetice (un telefon mobil, zgarie nori in flacari, sateliti si navete spatiale), subtil strecurate in pictura care te nauceste, te copleseste si iti ramane agatata de ganduri, Arsenie Boca ne-a vazut, cu mai bine de trei decenii in urma (pictura a fost inceputa in ’68 si finalizata in ’89 – o alta “coincidenta” simbolica – nota mea, VR), pe toti, ne-a identificat cu acuratete infricosatoare preocuparile marunte, imortalizandu-le in tempera lui calauzita de vise si viziuni. Ne-a vazut limpede departarea de Dumnezeu, suficienta, indiferenta, potentialul distructiv, orgoliile agresive, patimile inutile.
Ispita risipirii vine atunci când, în timp ce lucrezi la un lucru important şi vital, te apuci şi de altele mai mult sau mai puţin importante, car par înrudite dar pot să nu fie, dar de ajuns de periculoase în a crea o diversiune, o rătăcire de la drumul iniţial, o răstălmăcire, o interpretare, o alunecare a planurilor.
Toţi care au lucrat mai mult sau mai puţin la tema Sfinţilor Inchisorilor au avut de suferit ispite. Trebuie să precizăm că ispitele sunt confruntări directe cu răul, ascuns în diverse forme, în timp ce încercările sunt confruntări cu noi înşine sau cu ceilalţi. Şi pentru că la acest subiect lucrează mai mult mireni, care nu sunt pe deplin maturizaţi duhovniceşte, aproape toţi au căzut, vizibil sau nu.
Cea mai puternică ispită a fost şi este, pentru tot poporul, aceea că sfinţii de la Aiud ar fi legionari şi de aici temerea de preamărirea legionarilor. Este drept că legionarii au suferit cel mai mult în timpul comuniştilor dar sfinţenia a altceva. Să fim serioşi! In faţa lui Dumnezeu nu există legionari, ţărănişti, liberali, preoţi, mireni, etc.. Există sfinţi, drepţi şi păcătoşi. Iar calea prin care se ajunge într-o ceată este mărturisirea. Nu e cazul să dezvoltăm aici. Au existat şi legionari care după închisoare nu au călcat toată viaţa în Biserică aşa cum au existat şi evrei care s-au convertit în închisoare. Deci treaba cu eticheta politică este o ispită clară, evidentă şi în care au căzut de la ziarişti până la ierarhi.
Marturisesc ca nu am dorit absolut deloc sa ma bag in scandalul pe care a reusit sa-l declanseze si agite tocmai in Saptamana Mare predicatorului Danion Vasile, teologul care considera ca marii nostri duhovnici Arsenie Boca si Ilie Cleopa “au avut limite in credinta”. Dar reactia sa – iata, el e diferit de cei doi Avva – intrece limitele; limitele bunului simt. Observ cum, dupa aceste forme de insulte la adresa parintilor ortodoxiei romane, care au produs efecte in lant, in loc sa mearga la cauza, si sa-si recunoasca vina, Danion prefera sa se afunde in marasm existential, sa se auto-victimizeaze si sa-i acuze cu aplomb pe organizatorii propriei sale conferinte, inclusiv pe un fiu duhovnicesc al Parintelui Justin Parvu. Zelotii lui ii merg pe urme. Din aceste motive discutia a depasit deja, rapid, aspectele strict teologice legate de “calendar”. Raspunsul lui Danion la observatiile Astradrom si ale Parintelui Eftimie, ucenicul Parintelui Justin, in loc sa ofere o dovada de smerenie, pune paie pe foc cu o mandrie de nezagaduit. Dupa ce despica firul ierbii de pe dealurile Sihastriei in patru pornind de la un cuvant – “sinod” (cu “s” mic – deci o adunare bisericeasca nu Sfant Sinod), Danion se repede din nou – intr-un stil care imi aminteste de cel al agresivului anti-ortodox Cristian Badilita -, la memoria Parintelui Cleopa si ii da chiar niste lectii postume: “trebuie precizat ca si aici parintele Cleopa vorbeste in necunostinta de cauza“, etc, etc. Danion le stie pe toate. Si Parintele Ilie Cleopa si Parintele Ioanichie Balan, care i-a realizat cartile, ar fi niste afoni pe langa el: “totusi, in editia din 1991 a cartii sale ar fi fost potrivit ca parintele Cleopa sa retracteze toate afirmatiile inexacte”, mai “explica” smeritul teolog. El merge mai departe, si il considera si pe Sfantul Ardealului, Arsenie Boca, “eronat” si necanonic. Nici fratii nostri monahi romani de la Muntele Athos nu-i scapa: niste eretici. Numai zelotii sunt buni, desi recunoaste ca nu i-a vizitat! Apoi, contrazicandu-l pe Parintele Eftimie de la Manastirea Huta – fara dovada inregistratrii (oare unde-o fi pierduta?…) -, purcede la o jalnica delatiune la adresa acestuia, scoasa din tiparele deloc crestinesti ale Securitatii. De ce trebuia sa mai adauge “fratele” Danion ceva “dezvaluiri picante” care, acum, pe fondul diputei acutizate, nici nu mai pot fi considerate reale?
Departe de mine ideea de a ii contesta cunostintele teologice ale lui Danion Vasile („Inteligenţe sunt dese, caractere foarte arare”). Dar, ma intreb, ca un simplu si foarte pacatos credincios:
Peste 40.000 de credincioşi au venit, sâmbătă, la Mănăstirea Prislop, din judeţul Hunedoara, pentru a-i aduce un omagiu părintelui Arsenie Boca, înmormântat aici în urmă cu 20 de ani. Mormântul părintelui Arsenie Boca, considerat “sfântul neîncoronat al Ardealului”, a fost, sâmbătă, loc de pelerinaj, cei peste 40.000 de credincioşi ortodocşi venind din toate colţurile ţării pentru a rosti o rugăciune şi pentru a se spăla pe faţă cu apă sfinţită la Mănastirea Prislop.
Numărul mare de pelerini a produs blocaje în zona mănăstirii şi a dat mare bătaie de cap forţelor de ordine.
“Peste 40.000 de oameni au fost la mănăstire. Mulţi au venit cu maşini personale, dar au fost şi numeroase grupuri organizate. Nu sunt locuri de parcare, aşa că autoturismele au fost parcate pe un sens de mers, iar celălalt a rămas liber pentru a avea acces ambulanţele şi pompierii, dacă este cazul. La un moment dat blocajul era de aproximativ 15 kilometri şi oamenii au fost evoiţi să meargă pe jos până la mănăstire”, a declarat, sâmbătă corespondentului MEDIAFAX, comandantul Poliţiei Haţeg, comisarul şef Marcel Goia.
Unii pelerini au fost nemulţumiţi de blocaj, pentru că au avut de străbătut pe jos o distanţă mare pentru a ajunge la mănăstire.
“Noi suntem din judeţul Caraş-Severin şi am venit cu microbuzul. Ne-a lăsat undeva la 13 kilometri de mănăstire şi am mers pe jos. Lângă mine era o doamnă, medic de meserie, bolnavă. Abia a reuşit să ajungă acolo şi i s-a făcut rău. Am ajutat-o eu. Acum trebuie să ne întorcem iar 13 kilometri. Sperăm că măcar ne-a aşteptat autobuzul. N-am pus nimic în gură toată ziua, am luat doar apă sfinţită”, a spus una dintre femeile venite la Mănăstirea Prislop, Ioana Cetean.
O altă femeie a spus că a ajuns la mormântul părintelui Arsenie Boca după ce a parcurs pe jos peste 15 kilometri. “M-am rugat pentru familia mea, pentru copii, ca să-i ajute Dumnezeu. Am văzut mormântul şi am luat apă sfiinţită. A meritat mersul pe jos, însă acum ne cam dor picioarele, că suntem bătrâne şi nu ştiu cum ajungem înapoi la autocar. Noi venim tocmai de la Sebeş”, a spus Tinca Gavril.
Pelerinajul va continua până la miezul nopţii.
“Buna desfăşurare a evenimentului a fost asigurată de 150 de jandarmi, poliţişti şi angajaţi ai Inspectoratului de Urgenţă Hunedoara, precum şi de oameni de ordine din partea organizatorilor. Nu au fost semnalate incidente”, a precizat locotenentul Nicolae Răducu, purtătorul de cuvânt al Inspectoratului de Jandarmi Hunedoara.
Sâmbătă s-au împlinit 20 de ani de la trecerea la ceruri a părintelui Arsenie Boca, fostul stareţ al Mănăstirii Prislop. Pentru convingerile sale, preotul, născut în 1910, a fost arestat, torturat de fosta Securitate şi apoi alungat de la mănăstire în timpul regimului comunist. Chiar dacă nu a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română, ardelenii l-au transformat pe Arsenie Boca într-un sfânt. El este “Sfântul neîncoronat al Ardealului”. Mediafax
CRINUL DE PE CRUCE
Era ascuns în neamul acesta un mare destin: Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută. Trebuia, era scris în istoria nevăzută, ca la plinirea vremii, să răsară între oameni crinul neamului omenesc: Sfânta Fecioară, Maica Domnului.
Trebuia re-crearea acestei zidiri, povârnită iremediabil spre plata păcatului, spre neîndurata moarte. Prin poporul iudeu era prevăzută era creştină, cea din urmă strădanie a Iui Dumnezeu în persoană, cea din urmă dintre măsurile ce mai rămâneau. Singura rezolvare, care face viaţa neamurilor cu putinţă, nu află între iudei, decât fapta cea mai ucigaşă a lor, cea din curtea lui Pilat şi de pe dealul Căpăţânii.
Crinul Bunei Vestiri, pe care dragostea L-a coborât din Cer între oameni, iudeii Îl răstigniră pe cruce. Cu fapta aceasta ucigaşă, ei ieşiră din destinul lor, pentru care ostenise Dumnezeu cu ei atâta amar de vreme, şi-şi băgară neamul sub roţile blestemului.
De aceea:
“Zile fără număr fiii lui Israil vor rămâne fără rege, fără căpetenie, fără jertfă, fără stâlp de aducere aminte, fără efod şi fără serafimi. După aceea fiii lui Israil se vor întoarce la credinţă, iar la sfârşitul zilelor celor de pe urmă se vor apropia cu înfricoşare de Domnul şi de bunătatea Lui.”
Până la plinirea vremii atârnă peste ei blestemul pe care şi l-au cerut în curtea lui Pilat:
“Sângele Lui asupra noastră şi asupra feciorilor noştri”.
De aceea sunt urâţi de toate neamurile – că ăsta e ponosul blestemului, pe care singuri şi l-au cerut peste urmaşi. Blestemul acesta îi zoreşte să ia în braţe pe toţi antihriştii vremurilor, până la cel mai de pe urmă, pe care şi-l vor pune rege. Le va sosi şi vremea aceea mult dorită, dar chiar pentru ei ivirea antihriştilor e un destin blestemat. Când se vor convinge de aceasta, vor veni înfricoşaţi la credinţa creştină.
Deci până la capătul zilelor, când se vor întoarce şi ei, moştenirea lor este a noastră, a noului Israil, a neamurilor creştine. Până atunci pentru ei, sângele lui Iisus e blestem şi mânie. Pentru noi sângele lui Hristos, dimpotrivă, e izbăvirea de mânie. Dovada celei mai mari iubiri de oameni – trecerea Mântuitorului pentru noi prin moarte – are putere de mântuire pentru cei ce-o primesc, şi are faţă de osândă pentru cei ce nu vor s-o primească. Unii stau sub dar, alţii sub sabie.
În toată lumea lui Dumnezeu, nu este altă predică mai puternică decât a Sfântului răstignit de ură şi Care-şi iartă ucigaşii. Asta dovedeşte ceva atotputernic şi fără de sfârşit: desăvârşirea.
Ei n-au înţeles, că de aceea petrec acele “zile fără număr“, zile de foamete: “Nu foamete de pâine şi nu sete de apă, ci de auzit cuvintele Domnului. Şi ei se vor clătina de la o mare până la cealaltă şi de la Miază-noapte la Răsărit, şi vor cutreiera pământul, căutând cuvântul Domnului, dar nu-l vor afla”.
Asta-i foametea lor de mii de ani: Dumnezeu nu le mai vorbeşte!…
Toată tragedia acestui popor, ce se vrăjmăşeşte de moarte cu Iisus Hristos, e o mare lecţie a lui Dumnezeu pe care o arată neamurilor creştine până la sfârşitul zilelor. Istoria se va repeta cu oricare dintre neamurile care vor face ce-au făcut ei. Aceleaşi fapte aduc aceleaşi urmări, deci pricinuiesc aceeaşi istorie; pentru asta nu trebuie să fii prooroc deloc.
RĂSPUNZĂTORII
Faptul că din partea Sa Dumnezeu a făcut totul pentru om, până şi jertfa Sa de pe cruce, dovedeşte că omul are un preţ imens, necrezut de mare. Omul are dimensiunile intenţiei divine: centrul şi sinteza creaţiunii Sale: lumea văzută îmbinată cu lumea nevăzută.
Iată de ce suntem datori a vieţui potrivit acestei intenţii divine; adică să trăim deodată, şi ca persoane văzute şi ca persoane nevăzute; căci omul are valoarea arătată de jertfa de pe cruce. Când omul trăieşte în adevărata lui valoare, e subiect de istorie, pe când, dacă renunţă la dimensiunile sale divine, ajunge obiect de istorie, în rând cu oricare dintre obiecte; nu mai poartă un nume, ci poartă un număr.
Deci, ce poate să însemneze coborârea omului la simpla valoare economică, decât o degradare a lui în rândul vitelor, care se vor sălbătăci întreolaltă şi-şi vor împinge conducătorii până la marginile nebuniei. Asta înseamnă treaba unuia, care ar încovoia crinii în gunoi, preţuind mai mult gunoiul, decât mirosul crinului.
Pentru o alunecare a omului de la nume la număr, au să dea seama toţi înzestraţii lui Dumnezeu, cei cu daruri, cu răspunderi, cu măriri, cu puteri şi cu tot felul de haruri.
Regele David, înzestrat deodată cu darul stăpânirii şi cu darul proorociei, a căpătat o straşnică pedeapsă, numai fiindcă a îndrăznit să numere poporul. Darul proorociei i s-a luat o vreme, iar din popor i-au murit 70 de mii de oameni – şi doar el greşise, nu poporul.
Deci înaintestătătorii şi deţinătorii puterii au să dea seama, chiar de venirea sabiei după dreptate, după cum ni se destăinuie aceasta prin Iezechiil, văzătorul tainelor.
Iezechiil 33:
1. Fost-a cuvântul Domnului către mine şi mi-a zis:
2. “Fiul omului, rosteşte cuvânt către fiii poporului tău şi le zi: de voi aduce sabie asupra unei ţări şi poporul ţării aceleia va lua din mijlocul său un om şi-l va pune străjer,
3. Şi el, văzând sabia venind asupra ţării, va trâmbiţa din trâmbiţă şi va prevesti poporului;
4. De va auzi cineva sunetul trâmbiţei, dar nu se vă păzi, când va veni sabia şi-l va prinde, sângele aceluia va fi asupra capului său.
5. Pentru că a auzit glasul trâmbiţei şi nu s-a păzit, sângele lui asupra lui; iar cel ce se va păzi îşi va mântui viaţa sa.
6. Dacă însă străjerul a văzut sabia venind şi n-a sunat din trâmbiţă şi poporul n-a fost prevestit, atunci când va veni sabia şi va ridica viaţă cuiva, acela s-a răpit pentru păcatele lui, dar sângele lui îl voi cere din mâna străjerului.
7. Şi pe tine, fiul omului, te-am pus Eu străjer casei lui Israil, şi tu vei auzi cuvântul din gura Mea, şi-i vei vesti din partea Mea.
8. Când Eu voi zice păcătosului: “Păcătosule, vei muri!”, şi tu nu vei grăi nimic, ca să prevesteşti pe păcătos, ca să se abată de la calea lui, atunci păcătosul acela va muri pentru păcatele sale, iar sângele lui îl voi cere din mâna ta.
9. Iar dacă tu ai prevestit pe păcătos să se abată de la calea lui, şi să se întoarcă de la ea şi el nu s-a întors din calea lui, atunci el va muri pentru păcatele lui, iar tu ţi-ai mântuit sufletul tău”.
Slujba cea anevoioasă şi plină de primejdii o au însă drepţii, când trebuie să dea pe faţă păcatele poporului. “Prin ştiinţa lui, dreptul, sluga Mea, va îndrepta pe mulţi”. De aceea trebuie să fie deodată şi stâlp de fier şi zid de aramă şi faţă de cremene; şi, pe deasupra tuturora, trebuie să fie păstorul cel bun, care-şi pune viaţa pentru oile sale.
Într-adevăr, slujba aceasta n-o poate face decât un lepădat de viaţă şi un îndrăgostit de Dumnezeu.De aceea zice Petru, că şi dreptul abia se mântuieşte, socotind greutatea sarcinii. Căci nimeni nu e drept fără vreun rost de la Dumnezeu, fără vreo treabă de făcut. Mântuirea dreptului e condiţionată de împlinirea destinului său de la Dumnezeu, şi e primejduită de cruţarea vieţii proprii, când o face în dauna intenţiei divine.
Nici Dumnezeu n-a avut alt cuvânt mai tare decât jertfa. Jertfa e maxima apropiere a voinţei şi iubirii lui Dumnezeu de libertatea omului. Ea e hotarul de atingere între voinţa divină şi libertatea omului. Iar în ucenicii Săi trimişi în fiecare veac de oameni, tot El e Cel ce-şi repetă cuvântul, şi aduce aminte preţul pe care-l are omul înaintea lui Dumnezeu. El, trăit din toată sinceritatea fiinţei, e singura cale care mai poate aduce pace între oameni şi bună învoire; toate celelalte rezolvări alăturea de trăirea creştinismului grăbesc apocalipsul. Ştiinţa fără Dumnezeu şi împotriva omului, s-a apucat să facă şi nebunia ei cea mai de pe urmă: desfacerea şi aprinderea stihiilor.
2 Petru 3:
10. Ziua Domnului va veni ca un fur. Atunci cerurile pieri-vor cu vuiet mare: stihiile, arzând se vor desface, şi pământul şi lucrurile de pe el vor arde de istov.
extrase din cartea Părintelui Arsenie Boca – CĂRAREA ÎMPĂRĂŢIEI
Toată viaţa mea am să fiu profund recunoscătoare Maicii Teodosia (n.r. – cu numele de Zorica Laţcu până la intrarea în monahism) că m-a dus la Părintele Arsenie Boca, acest mare stâlp al credinţei ortodoxe române. Pentru că, în aceeaşi măsură în care era un strălucit creştin, Părintele Arsenie Boca era şi un foarte bun român. Ce să vă spun? În perioada în care l-am cunoscut era în plină glorie. Se putea numi, pe drept cuvânt, duhovnicul întregului Ardeal şi, prin extrapolare, al întregii Românii. Acolo la Sâmbăta l-am întâlnit şi pe Părintele Stăniloae, care avea să devină apoi unul dintre cei mai mari dogmaticieni ai timpului, şi pe Părintele Mladin. Ei mergeau la Sâmbăta cu regularitate. Părintele Arsenie Boca era numai lumină. Când cădeau privirile Părintelui Arsenie Boca pe tine simţeai, ştiai, nu ştiu de unde ştiai, nu ştiu cum simţeai, dar erai sigur că te priveşte lumina. Avea atâta lumină şi căldură în ochi, şi avea o asemenea privire încât aveai impresia că întregul cer, o infinitate albastră mă priveşte. Infinitul mă privea cu doi ochi albaştri de om. Asta era impresia pe care a dat-o celor mai mulţi Părintele Arsenie Boca: că te priveşte lumina. Tot sufletul plin de înţelepciune, plin de credinţă, plin de dragostea pentru om, toate astea erau în flash-ul privirii lui.
Eşti fericit când te ceartă un om sfânt
E foarte greu să exprim lucruri care, de fapt, sunt de neexprimat. Sunt lucruri pe care numai le vezi, le simţi, ştii că sunt aşa, neavând nicio explicaţie logică pentru ele. E o trăire. Prezenţa Părintelui Arsenie Boca pentru cei care-l aveau alături era trăire. Te lua în iubire, te lua în lumină, erai în aura sufletului lui, care era lumină şi iubire. Să nu credeţi că era ceva foarte dulceag. Era foarte aspru. Dar asprimea lui era dulce. Te şi certa, cum a fost un moment în scurta mea trăire acolo la Sâmbăta. A fost un moment când mi-a dat un canon, când m-a pedepsit, când m-a certat, dar eram nespus de fericită. Cine a trecut prin ceva similar poate să înţeleagă cum este să fii fericit când te ceartă un om sfânt.
Scriitorul şi fostul deţinut politic Dan Lucinescu lansează joi, 24 septembrie 2009, ora 18:15, cea de-a doua ediţie a cărţii “Voievodul” la Uniunea Scriitorilor din România (Calea Victoriei nr. 115). La lansare vor fi prezenţi criticul de teatru şi film Rodica Smaranda Vulcănescu şi profesorul Gheorghe Buzatu.
Dumitru Dan Lucinescu s-a născut la 21 mai 1927 în Botoşani. A fost arestat la 24 aprilie 1948 şi condamnat la 15 ani muncă silnică pentru activitate anticomunistă. A fost închis la Târgu Neamţ, Iaşi, Suceava, Jilava, Piteşti, Gherla, Văcăreşti şi Aiud, fiind coleg de celulă cu Părintele Iustin Pârvu. A trecut prin “reeducarea” de la Piteşti, în cadrul căreia a fost torturat timp de aproape 6 luni. Parte din această experienţă este împărtăşită în documentarul “Lupta si jerta lui Dan Lucinescu”. Membru al Uniunii Scriitorilor din România şi Suedia, este autorul a numeroase cărţi pe teme istorice, filosofice şi autobiografice, dintre care amintim Ciclul VITRALII, “Depăşirea condiţiei umane”, “Destine”, “Aspiraţii” şi “Părintele Arsenie Boca – un Sfânt al zilelor noastre”.
Domnul Lucinescu surpinde în cartea “Voievodul” aspecte importante din viaţa lui Mihai Viteazul: pe câmpul de luptă, alături de familie şi prieteni, în marile cancelarii europene, în glorie, dar şi tragicul lui sfârşit. Fără îndoială că geniul de conducător şi de luptător a întruchipat pentru generaţiile ce i-au urmat simbolul luptei pentru independentă şi unitate, iar programul politic şi militar al lui Mihai Viteazul a avut un rol covârşitor în transformarea conştiinţei unităţii de neam şi de limbă a poporului român într-o idee militantă şi activă.
Lansarea de joi vine în completarea evenimentului din 8 iulie, când domnul Dan Lucinescu şi-a prezentat cartea “Ştefan cel Mare şi Sfânt”, de asemenea dedicată unei mari personalităţi a istoriei noastre.
Organizatorul evenimentului, Fundaţia Creştină Părintele Arsenie Boca s-a născut din dorinţa de a întreţine vie speranţa unei altfel de vieţi pentru noua generaţie. Printre obiectivele propuse se numară promovarea valorilor româneşti şi a spiritualităţii creştine, cunoaşterea şi promovarea elitelor naţionale, a valorilor intelectuale şi artistice ale tinerilor supradotaţi.
Pentru mai multe informaţii:
Fundaţia Creştină Părintele Arsenie Boca
Persoană de contact: Irina Adriana Coşoveanu, telefon şi fax: 021.223.24.96, 0724 029 150;
„Biometria este o stiinţă fără Dumnezeu” – a spus părintele Petru Vanvulescu într-o conferinţă la Oradea
Joi 5 martie 2009 a avut loc la Teatrul Arcadia din Oradea conferinţa cu tema „Părintele Arsenie Boca – craiul duhovnicesc al Ardealului”. Invitatul conferinţei a fost preotul Petru Vanvulescu din Sibiu, ucenic al duhovnicului Arsenie din Ardeal. S-a vorbit despre viaţa şi învăţăturile părintelui Arsenie Boca, şi s-au discutat chestiuni de actualitate atât din viaţa religioasă cât şi în plan cultural. Conferinţa a fost organizată de ASTRADROM – Oradea în colaborare cu alte asociaţii culturale şi religioase din localitate. Au participat peste 300 de persoane.
„A avut dreptate părintele Iustin Pârvu” În cadrul conferinţei pr. Petru Vanvulescu a criticat cultura laică profană care afectează negativ subconştientul moral şi intelectual al individului aducând critici dure şi la adresa piesei de teatru „Evangheliştii”: „Intelectualii noştri ar trebui să promoveze o cultură a duhului şi nu una a lumii acesteia viciate cum este şi cazul deja binecunoscut al acestei doamne Pipidi Mungiu Alina Tatiana care şi-a bătut joc de evanghelişti tocmai într-o ţară ortodoxă, aici, la noi la români”. Ucenicul părintelui Arsenie Boca a catalogat afirmaţia purtătorului de cuvânt al Patriarhiei Române, pr Constantin Stoica, drept „o vorbă de prost gust influenţată de interese lumeşti”. „A spus că va fi primul care va lua cipul biometric. Nu i-a fost ruşine? Mulţi dintre ei sunt interesaţi cum să îşi apere scaunul şi câştigul material. A avut dreptate părintele Iustin când a zis că suntem chemaţi la mucenicie. Biometria este o stiinţă fără Dumnezeu. Nu cartonul ne deranjează ci faptul că suntem manipulaţi, teleghidaţi, controlaţi sub numele unor bune intenţii, aşa le zic ei anti-terorism. Deocamdată poate se vor linisti puţin lucrurile dar sunt sigur că vor reveni din nou cu o forţă mult mai mare.” spune preotul Vanvulescu.
„Pr. Constantin Stoica să işi ceară scuze” Secretara ASTRADROM, Anca Budău, a spus după terminarea conferinţei, prin telefon, că asociaţia îşi menţine în continuare poziţia faţă de îndosarierea populaţiei sub formă electronică şi îl îndeamnă pe pr. Constantin Stoica, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române să îşi ceară scuze faţă de monahia Ecaterina Fermo şi de feţele bisericeşti pe care le-a jignit prin declaraţiile sale: „O cunosc personal şi o admir pe maica Ecaterina pentru curajul ei de a demasca dedesupturile tehnologiei RFID, lucruri pe care sinodul BOR le trece sub tăcere în mod voit. Cei care o condamnă pe maica Ecaterina probabil fac parte din conspiraţia ce se ascunde in spatele acestor acţiuni, sau poate le este frică, sau poate că sunt corupţi iar când spun asta nu mă refer doar la pr. Stoica”. În discuţia avută cu doamna Budău aceasta a mai spus: „Ţinând seama că înainte de 1989 mulţi ierarhi ai BOR erau supuşi curentului comunist iar după 1990 s-au supus curentului occidental, ei au doar o putere juridică în Biserică dar nu şi credibilitate morală”. Am contactat telefonic şi pe Ancuţa Avram, preşedinta ASTRADROM. Aceasta a spus că în curând asociaţia va emite un comunicat oficial referitor la această problemă: „Introducerea cipurilor biometrice nu e o chestiune strict religioasă ci în primul rând o problemă civică, o problemă ce priveşte drepturile unei persoane indiferent de religie, etnie, sau opţiune politică”. Diana Morar
September 29th, 2010 
VR 
Părintele Arsenie Boca s-a născut la 29 septembrie 1910 din părinţi creştini ortodocşi, Iosif şi Creştina în satul Vaţa de Sus din Ţara Zarandului, în partea de sud a Munţilor Apuseni, sat ce aparţine comunei Vaţa de Jos. Aceştia au dat fiului lor numele de Zian Vălean. Zian, un nume rar, vine probabil de la Sânzian, ziua naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, sărbătorită la 24 iunie, se scrie in biografia Parintelui publicata de Fundatia Arsenie Boca. 
Posted in 
Tags: 
