Victor Roncea Blog

Masacrul de la Ip, din curtea familiei Butcovan

Marturiile lui Gavril Butcovan din Ip, singurul supravietuitor de atunci, sunt cutremuratoare. Gavril Butcovan, astazi in varsta de 84 de ani, a povestit echipei „Gardianul” clipele de groaza prin care a trebuit sa treaca la doar 16 ani. „In zorii zilei de 14 septembrie 1940, am fost trezit de zgomotul asurzitor al focurilor de arma ce razbateau dinspre casele vecinilor nostri. Era in jur de ora 5, inca era intuneric, si m-a cuprins o frica ce nu v-o pot descrie in cuvinte. Aveam doar 16 ani. In familie eram de toti 10 suflete. Parintii si 8 copii. Locuinta era compusa din doua camere. Eu, parintii si alti 5 frati dormeam intr-o camera, iar in camera mica, ceilalti doi fratiori. L-am trezit pe tata, Mihai Butcovan, si i-am spus ca sunt impuscati romanii. Tata nu putea vorbi de emotie, pentru ca banuia ce ne asteapta. Mama o alapta pe surioara Paulina de 11 luni, iar parca focurile de arma se inteteau cu fiecare minut ce trecea. Mama l-a rugat pe tata sa se uite pe geam sa vada ce se intampla pe ulita, iar acesta i-a spus ca vede oameni care se plimba agitati. Pentru o clipa mi-am aruncat si eu ochii pe fereastra. Strada era plina de militari horthysti si consateni maghiari, deveniti partasi la masacru. Mama, dupa ce a asezat-o pe fetita in leagan, i-a spus tatii sa mearga sa deschida usa, ca sa nu bata soldatii in poarta asa cum au facut la vecini. Pe cand tata a vrut sa deschida usa, deja soldatii erau in curtea noastra. Unul dintre criminalii horthysti s-a rastit la el, spunandu-i sa iasa afara din casa. La cateva secunde am auzit cinci bubuituri de arma. Atunci am stiut ca l-au impuscat pe tata. Imediat au navalit in casa trei soldati, indreptand pustile spre noi. S-au rastit si la noi, bineinteles in ungureste, sa iesim afara. Mama i-a intrebat aratand spre leagan, ca ce va intampla cu fetita, la care soldatii i-au raspuns ca o s-o creasca ei. Cand am iesit l-am vazut pe tata, care zacea cu fata in jos langa peretele casei. M-am indreptat inspre el, moment in care asasinii horthysti au tras in mine. Cuprins de groaza m-am prabusit langa corpul neinsufletit al tatalui meu. Mi-am dat seama ca sunt in viata, simtind o arsura puternica. Inima imi batea tare pentru ca in momentele urmatoare am vazut cum criminali i-au executat pe fratii mei. In fata casei, la cativa metri de mine, au ucis-o pe sora-mea, Maria, de 18 ani, care a fost impuscata in piept cu cartuse dum-dum. Fratele Mihai, de 8 ani, a fost impuscat in burta, iar surioara Ana, de 5 anisori, care, disperata, striga «Unde esti maica?!», a fost secerata de gloantele criminalilor. Fratele Viorel, de 11 ani, a vrut sa fuga spre gradina, insa soldatul care-l urmarea l-a impuscat in cap. Pe surioara Paulina, de doar 11 luni, «bravii» soldati unguri au sfartecat-o cu baionetele in leagan. Asupra mamei au tras, ranind-o, insa a apucat sa se ascunda sub o caruta.

Sotiei i-au scos copilul din burta cu baioneta

Cred si astazi ca sansa mea a fost aceea ca nu m-am ridicat de langa tata si am stat culcat cu fata la pamant, in timp ce calaii erau preocupati cu uciderea celorlalti membri ai familiei. Pe langa mine si mama au mai scapat cei doi frati ai mei, Ioan, de 12 ani, si Floarea, de 6 ani, care au dormit in camera mica, unde criminalii nu au mai cautat. Banuiesc ca in sinea lor credeau ca au ucis intreaga familie dupa ce au tras in 7 persoane si au strapuns-o cu baioneta pe surioara Paulina”, ne-a marturisit cu lacrimi in ochi Gavril Butcovan. Marturia acestuia continua: „Doresc sa va mai spun ca cruzimea cu care a fost comis acest genocid intrece orice inchipuire. Bataile si schingiuirile au inceput inainte de masacru cu 3-4 zile. Unii romani au fost batuti pana ce si-au dat duhul. Lui Dumitru Sarca i-au taiat mainile, lui Dumitru Chis i-au scos ochii, iar lui Pavel Sarca i-au smuls unghiile de la maini. Nu pot sa uit nici drama prin care a trecut Gheorghe Leonte si sotia acestuia, care era in durerile facerii. Barbatul a plecat dupa moasa, dar pe drum a avut ghinionul sa se intalneasca cu echipa criminala. Acestia, sub amenintarea armelor, l-au intors din drum, iar odata ajunsi in curtea casei l-au impuscat. Sotiei i-au scos copilul din burta cu baioneta. O alta tragedie s-a petrecut la cimitir cu Maria Sarca, de 40 de ani, si Maria Olla, de 15 ani. Cu toate ca nu erau moarte si soldatii au vazut ca acestea mai miscau, totusi au fost aruncate in groapa comuna si ingropate de vii. Trebuie sa retineti ca in acea zi, de 14 septembrie 1940, orice roman intalnit pe strada sau gasit acasa a fost impuscat. Trebuie sa va marturisesc adevarul pana la capat. Nu toti consatenii mei au pactizat cu criminalii horthysti. Au fost si maghiari care au sarit in apararea familiilor de romani, punandu-si prin acest gest viata in pericol. Astfel au fost salvati din mana ucigasa a horthystilor cel putin 3 familii de romani. Cu siguranta, daca actiunea criminala ar fi avut loc ziua, ar fi fost mult mai multi care ar fi sarit in ajutorul nostru, al romanilor, si in mod sigur numarul celor ucisi era mult mai mic”, a incheiat cu glasul plin de durere Gavril Butcovan.

La Trăznea, preotul a fost ars de viu

In data de 9 septembrie 1940, trupele horthyste au intrat in comuna Traznea. Primele victime au fost copiii aflati cu vitele la pascut. Dupa ocuparea satului, soldatii maghiari au dezlantuit „asaltul”. Romani si evrei au fost ucisi cu focuri de mitraliere, strapunsi cu baionetele, iar casele incendiate. In urma acestor incidente au murit 93 de persoane, dintre care 87 de romani si 6 evrei. In presa vremii se relata despre cazul lui Nicolae Brumar, roman ridicat din propria sa casa de trupele ungare si impuscat langa o capita de fan, impreuna cu sotia si cele doua fiice ale sale, dupa care au fost ciopartiti cu baioneta. Un alt caz este cel al lui Vasile Margarus. Acesta a fost strapuns cu baioneta in mai multe parti ale corpului si apoi impuscat in cap cu gloante model „dum-dum”. Preotul ortodox a ars in casa parohiala, care a fost incendiata. In Traznea se aflau si 9 soldati romani reintorsi acasa si demobilizati. Acestia au fost impuscati cu efectele militare pe ei. Invatatorul si sotia au incercat sa se refugieze in comuna Pusta. Au fost prinsi si adusi la Traznea, unde au fost rastigniti pe usa bisericii si impuscati.

Măcelul văzut prin ochii unui copil de 8 ani

Despre masacrul de la Traznea ne relateaza unul dintre supravietuitorii acelor timpuri, cel care a ajuns ulterior medic si un om de stiinta recunoscut de o lume intreaga, profesorul universitar doctor Ioan Puscas, care a trait acele grozavii, fiind un copil de doar 8 ani. „Familia mea a supravietuit acelor masacre petrecute in 1940 in comuna Traznea. Arma soldatilor honvezi a fost indreptata catre mine de trei ori. Ungurii au tras atunci cu tunul chiar si in biserica. Inainte de 1940, ungurii si romanii traiau in pace in comuna. Masacrul de la Traznea a fost provocat de groful Bay Ferencz, neam cu Horthy. El i-a indemnat pe honvezi sa ucida romanii pentru a acapara cat mai mult pamant. Pe noi ne-au salvat de la moarte cateva familii de maghiari. Cand au intrat in casa, aveam la noi un consatean roman care venise la tata cu calul pentru potcovit. El nu stia ungureste. L-au impuscat in fata noastra. Urmatorii eram noi. Tata, care vorbea perfect ungureste, a vrut sa le demonstreze ca suntem unguri pentru a ne salva vietile. Nu au vrut sa il creada. «Budos ola vagy!» (n.r. – esti un valah imputit!), strigau. Norocul nostru era ca tata avea la el certificatul de nastere al unui prieten, care era maghiar reformat. Cand le-a aratat documentul, nu au cercetat daca era intr-adevar al lui. Si-au cerut scuze ca erau sa impuste un ungur”, si-a amintit marele cercetator stiintific. „Dupa aceea a venit un alt val de ucigasi. «Acum numai Janos ar putea sa ne salveze», ne-a spus tata, Janos fiind cel mai bun prieten de-a lui din copilarie. Pentru ca ardea aproape tot satul, ca o minune, a aparut Janos, care venise dupa o pompa si pentru a-l chema pe tata la stingerea focului. Cand a vazut care este situatia la noi, a inceput sa strige la ei: «Carati-va, astia sunt de-ai nostri». Asa am fost salvati pentru a doua oara, iar prietenul lui tata ne-a dus, culmea, chiar in pivnita grofului si ne-a ascuns acolo. Apoi l-a luat cu el pe tata, lasandu-ne pe noi la adapost sigur. Insa am fost gasiti si acolo. O trupa de honvezi, impreuna cu un frate de a-l unui ucenic de a-l lui tata, i-a adus si a confirmat ca suntem romani. Ne-au scos din pivnita. In spatele nostru, in sant, erau o gramada de morti si raniti. Unul dintre soldati mi-a pus pusca la piept. Mi-am vazut moartea cu ochii. Nu stiu de unde am avut putere, dar am inceput sa numar ungureste. Soldatul a ramas mirat, nu a apasat pe tragaci, iar eu continuam sa numar, apoi am inceput sa cant un cantec unguresc, care mi-a venit in minte. Nu stiu cat timp a trecut, arma lui era tintuita inca de pieptul meu, cand au aparut doua fete, unguroaice, fiicele familiei Gall. Cand au vazut ce se intampla, s-au napustit asupra honvezilor, strigand: «Nu va e rusine? Astia sunt de-ai nostri!» Apoi, ne-au luat de brat si ne-au dus la o alta familie maghiara, Fazakas. In bucataria lor am stat pana ce a venit tata. Am avut noroc ca acest eveniment tragic s-a petrecut ziua. Daca avea loc noaptea, ca si la Ip, numarul mortilor sigur era mult mai mare, pentru ca acele persoane care ne-au ajutat nu aveau de unde sa stie si sa intervina…”, a conchis doctorul Puscas.

Ioan Puscas, «fire recalcitrantă, ostilă reeducării»

Perioada 1940-1944 nu a fost usoara pentru romanii din Traznea. „Eram elev. Pana in clasa a V-a am invatat in limba maghiara. Eram tot timpul premiant. In acest timp, groful venea des la tata, voia sa ma infieze. Imi promitea ca ma trimite la scoala la Budapesta. Ar fi putut promite orice, nu plecam cu el. Dupa 1944, o parte din unguri si groful au fugit. Ulterior, el a fost condamnat la moarte, in lipsa, si i-a fost confiscata toata averea”, ne-a povestit medicul. Soarta lui Ioan Puscas nu a fost mai buna nici dupa 1944. Acesta a fost inchis, in perioada 1948-1950, pentru ca s-a opus comunismului. Motivul: „delict impotriva ordinii sociale”. Pe biletul de iesire din puscarie aparea: „fire recalcitranta, ostila reeducarii”. Dupa ce a fost eliberat, a fost acceptat in scoala pentru a-si continua studiile de catre profesori care ii cunosteau meritele. Altfel, ar fi fost imposibil, datorita acelui bilet de iesire. In inchisoare s-a imbolnavit, facand abces pulmonar, motiv pentru care, in dorinta lui de a se putea trata, si-a dorit sa devina medic. Norocul a fost din nou de partea lui. A reusit sa se inscrie la Facultatea de Medicina de la Timisoara. Doctorul Puscas a devenit unul dintre cei mai cunoscuti medici si cercetatori din Romania.

Iertăm, dar nu uităm nimic

Asociatia Refugiatilor Deportati si Expulzati din Ardealul de Nord (ARDEAN), cu sediul in Timisoara, a organizat un turneu in Ardeal, in perioada 29-31 august, pentru a aduce omagiu si a comemora amintirea martirilor impuscati in acele zile scrise cu sange in istoria Romaniei. Desi acea perioada, cand in fata lui au fost impuscati pe rand parintii si fratii, i-a marcat intreaga viata, Butcovan Gavril a stat drept intre cele 35 de persoane venite din Timisoara, marturisind ca nu impartaseste nici un resentiment si nu aduce acuze poporului maghiar si nici cetatenilor romani de etnie maghiara pentru evenimentele tragice petrecute la Ip. (Claudiu Stere, Gardianul, 2008)

Complicitati sub paravanul “Revolutiei”

Lumea este in continua schimbare. De la jocul de echilibru a doua superputeri politice si militare s-a ajuns la o singura superputere mondiala. Evenimentele din Orientul Apropiat si Orientul Mijlociu par a indica necesitatea ca lumea sa se intoarca la un sistem bipolar de putere, pentru a-si gasi echilibrul.

Europa, prin care se intelege mai ales partea ei vestica, a tins si tinde sa fie un factor de echilibru la expansiunea politica a SUA. In prezent, Uniunea Europeana, care aspira sa integreze in granitele ei politice si alte state, printre care si Romania, se confrunta cu propriile ei deziderate teoretice. Tendinta de nivelare si uniformizare, pe care o presupune Uniunea Europeana, s-a izbit insa de refuzul unora din membrii sai de a accepta o constitutie europeana, unica pentru toti, care duce la anihilarea unor identitati si specificitati de functionare a statelor nationale.

In aceste cadre internationale, foarte largi, este nevoie sa plasam si situatia Romaniei si a actiunii actorilor ei politici, aparuti in urma cu cel mult cincisprezece ani. Nu numai statele si continentele au identitate, ci si oamenii politici care le reprezinta. Criza de identitate a politicii si politicienilor romani s-a declansat in decembrie 1989 si a continuat si dupa aceea. Fugind de comunismul cu care s-a aflat intr-o relatie directa si inegala, politicienii romani – de recenta origine – s-au aruncat cu arme si bagaje in bratele unei politici vest-europene care nu le-a rezolvat si nu le poate rezolva problemele de identitate politica. Fara o ancora in propria experienta politica, orice optine politica ofera o identitate precara. Clasa politica romaneasca sufera de o criza de identitate dezvaluita de numeroase gesturi si solutii publice, care, raportate la trecutul politic romanesc, isi arata lipsa de intemeiere.

Refuzul unor oameni politici romani de a-si asuma istoria si raspunderile istorice ale statului roman, indiferent de explicatiile istorice ale statului roman, indiferent de explicatiile ce li se pot da, constituie cauza principala a degringoladei statului roman si a institutiilor sale in epoca actuala. Nu se poate guverna, in sens major, fara istorie! Simplul act administrativ, oricat de tehnic stapanit, nu tine loc de identitate si conceptie nationala. Rostul Romaniei este de a fi “un stat de cultura la Gurile Dunarii”, ca mostenitoare a unui capital ancestral de cultura si civilizatie, pe care s-au ridicat si popoarele si statele vecine. Lepadarea continua de acest capital spiritual si politic, practicata de politicienii improvizati peste noapte, la Bucuresti si aiurea in Romania, dupa 1989, constituie un gest de ruptura cu traditia politica spre care, sarind peste regimul comunist, este, insa, logic sa ne intoarcem.

Romania nu e doar un nume pe hartie, ci o complexa realitate europeana ale carei componente, traversand istoria, fac parte, vrand-nevrand, din viata noastra zilnica.

Este perdanta credinta ca Romania incepe din 1989 si ca trecutul ei este mort. Nici macar comunistii, care au practicat metoda ocultarii sau stergerii cu buretele a unor fapte istorice, n-au facut abstractie de trecut, pe care au avut, insa, grija sa-l si mistifice, atunci cand nu mai aveau alta solutie. Regimul comunist s-a angajat intr-o ampla incercare de modificare a identitatii romanilor, operand interventii in spatiul istoriei, lingvisticii, arheologiei, filosofiei, literaturii si artei, cu caracter interdictiv, manipulator sau de substitutie. Deruta identitara a politicienilor romani, aparuti dupa 1989, cand nu e simpla ignoranta, in acest proces de alienare isi are radacinile.

Romaniei Mari i s-a cantat odata, in public, Vesnica pomenire. In 1940, dupa absurdul diktat de la Viena, trenurile care intrau in Romania din Ungaria aduceau cu ele afise mari, lipite de vagoane, unde, intr-un chenar de doliu, sub o cruce semnificand decesul, stateau scrise urmatoarele:

“In memoria dureroasei nedreptati comise la Trianon, aducem la cunostinta ca, prin fermitatea lui Horthy, a raposat intru Domnul, fiica, sora si ruda ROMANIA MARE.

Dupa 22 de ani de asuprire provocata altora, Doctorul Stalin, la 27 iunie 1940, ora 12,00 i-a amputat un brat. Dupa indelungate suferinte si chinuri, duhovnicii Hitler si Mussolini i-au dat sfanta impartasanie de veci, dupa care si-a dat duhul.
Agonia acelei vorbarete a inceput la Munchen si s-a incheiat la Viena, iar inhumarea va avea loc la 14 septembrie 1940. Oficierea parastasului va avea loc in Parlamentul de la Budapeste. Discursurile funerare vor fi tinute de catre primul-ministru, contele Teleki si de ministrul de externe Csaky.

Odihneste-te in pace!
Amintirea ta va ramane in istorie!
Regele Ferdinand, Regina Maria, sotie, si Carol al II-lea, parinti adoptivi
Cehoslovacia, Polonia, fosti decedati de aceeasi boala
Wilson, Benes, Chamberlain, unchi
Anglia, Franta, Turcia, Mica Atlanta si Liga Natiunilor de la Geneva, Indoliati”

Manifestul avea si o lozinca, evident, un text triumfalist: “Transilvanie! Chiar si pana acum ai fost a noastra si a noastra vei ramane pe veci!”

Satisfactia batjocoritoare cu care se consemna, in chenar gros, negru, sfasierea Romaniei, era la fel de mare in Vest (Ungaria), ca si in Est (URSS), si, desigur, la Sud (Bulgaria). Conditia Romaniei de stat indezirabil in ochii vecinilor a fost rareori, cu atata vehementa, afirmata.

Prohodul statului Romania Mare era cantat sistematic in diverse variante, in scolile partii din Romania ocupata, unde elevii romani erau obligati sa o faca si ei si sa trateze, de asemenea, cu mare dispret si la fel de sistematic, tot ceea ce tinea de Romania, de regii ei, de cuvantul roman, de aspectele istoriei romanesti.

Metoda degradarii sistematice a tot ce tinea de Romania Mare si a tot ce era romanesc, devenise o problema de stat in tara care vroia sa redevina o Ungarie Mare. O comparatie oricat de rapida ne arata ca la fel se gandea si se actiona si in Basarabia ocupata de URSS: stergerea identitatii romanesti, alungarea romanilor si a notabilitatilor, deportarea, genocidul. A fost o asemanare de procedee intre ocupatia ungara a Transilvaniei de Nord (1940-1944) si aceea a Basarabiei (1940 – 1941 si apoi dupa 1944), incat parca aveau aceeasi marca. Sovieticii ne-au rescris, dupa 1944, si modificat cultura prin instrumentele lor.

Faptele si evenimentele petrecute dupa marele razboi n-au facut decat sa reactualizeze aceasta stare de spirit, incepand cu 1946, la Cluj, si terminand cu evenimentele din decembrie 1989 in Harghita si Covasna si cele din ianuarie-martie 1990, in Bucuresti si in Targu-Mures.

Chestiunea este ca romanii si, mai ales, oamenii lor politici trebuie sa-si inteleaga istoria. Optiunea romanilor pentru aderarea la NATO si integrarea in Uniunea Europeana nu presupune stergerea memoriei, cu atat mai mult cu cat altii stiu sa se integreze cu tot bagajul lor de amintiri, proiecte si teze revendicative. Altfel, se va ajunge la situatia ca politicienii romani nu vor mai sti ce sa faca cu propriul stat si il vor scoate pe taraba, la vanzare. Ceea ce, partial, au si facut pana acum. Paravanul asa-zisei revolutii din decembrie, cu pretentiile ei, a fost asezat intre romani si propria lor existenta istorica si traditionala. Istoria romanilor este mai lunga decat cei 15 – 20 ani postdecembristi, mai lunga decat cei 25 de ani de regim ceausist, mai lunga decat cei 45 de ani de regim comunist, mergand mult mai departe in trecut. Liderii asa-zisei revolutii decembriste, operatie complexa, indreptata de fapt impotriva statului roman, au facut saltul mortal al unei politici despartita de propria istorie, iar rezultatele sunt cele deplanse de toate ziarele. “Partidele istorice”, pe care noii lideri le-au acceptat pe urma, pana la urma n-au reusit sa se racordeze la propria lor traditie, adoptand acelasi joc de salt mortal in necunoscut. Drumul aderarilor, al integrarii presupune, totusi si o minima memorie, adica “mintea cea de pe urma a romanului”.

Prefata de Mihai UNGHEANU

Sursa: Roncea.Ro