La orice colţ de stradă poţi întâlni un sirian care vorbeşte o limbă română aproape impecabilă. Mulţi vor să știe ce mai e „prin ţară”. Îşi aduc aminte cu plăcere de anii ’80, când au terminat studiile la noi. Mulţi dintre ei au funcţii înalte în administraţia siriană şi sunt mândri că au absolvit în România.
Sirienii reacţionează cu respect şi un zâmbet larg atunci când este pronunţat cuvântul „român”. Într-o ţară atât de îndepărtată, din toate punctele de vedere, aveam impresia că putem vorbi româneşte pe străzi fără a fi înţeleşi de nimeni. O impresie greşită. Pe străzile aglomerate ale Damascului, dar şi în celelalte oraşe mari ale Siriei şi chiar la siturile istorice eram reperaţi imediat. Apoi, eram opriţi şi întrebaţi dacă suntem din România şi cu ce treburi am venit în Siria.
Eram abordaţi în limba română pe străzi, în magazine şi în instituţii, de oficialii sirieni. Chiar dacă faptul că vorbeai limba română nu-ţi garantează întotdeauna o reducere în bazarele din Damasc, pentru că afacerea e afacere, îţi garantează în schimb un zâmbet generos şi chiar o invitaţie la cafea sau la ceai.
La intrarea într-un magazin mic de suveniruri, un domn cu părul grizonat, îmbrăcat pitoresc (foto), şi-a dat seama de unde venim şi a intrat în vorbă cu noi. A insistat minute în şir să-i vizităm atelierul de peste drum şi să stăm măcar preţ de o cafea la el. Terminase Artele plastice la Bucureşti, în 1986. I-am promis că ne vom întoarce la vernisajul său din noiembrie.
Tot în centrul Damascului, într-o cămăruţă a Bisericii Sf. Anania, unul dintre locurile importante de pelerinaj ale creştinismului, am avut surpriza să dăm peste o poză a preşedintelui Traian Băsescu, lângă „raisul” (preşedintele) sirian, Bashar Al-Assad. Mărită, înrămată şi pusă pe post de tablou (foto mai jos).
Apoi, spre miezul nopţii, într-o piaţetă din apropierea bazarului de mirodenii din Damasc, un sirian îmbrăcat la costum vine ţintă spre noi.