Război de bun venit! de Cornel Nistorescu Trebuie să le mulţumesc tuturor celor care au contribuit la această furtună pe net. Unii au fost ironici, alţii nedrepţi, unii au exagerat, alţii au lansat aberaţii. Să fie primit!
Toate la un loc au făcut ca ieri-dimineaţă Cotidianul să se epuizeze de la prima oră într-un tiraj pe care nu l-a mai avut de mult (fără carte sau DVD). Unii sunt bloggeri cu audienţă, alţii sunt postaci de profesie. Tuturor un gând bun, chiar dacă între bloggeri sunt unii care au lucrat la Cotidianul, chiar dacă au condus publicaţia şi au avut o contribuţie la situaţia de acum a ziarului. Alţii pot fi aşezaţi pe căprării. Se crede că lucrează în subsolul unor partide politice.
Pe unii însă trebuie să-i bănui de apartenenţă la SRI, SIE şi SPP. Dar cei mai violenţi au fost băieţii dintr-o gaşcă înrolată.
Îi puteţi găsi uşor pe blogul lui Vladimir Tismăneanu. Sunt cei care profită din operaţiunea de condamnare a comunismului. Lor li se adaugă unii care au fost obligaţi să plece la venirea mea. Nu vom putea lucra niciodată împreună, pentru că producţia lor nu-i decât o flecăreală de tavernă şi n-are nici o legătură cu jurnalistica. Oricum, cu tot veninul şi cu toate înjurăturile, ne-au ajutat fără voie la relansarea ziarului. Să fie primit!
Cenzura? Subiectul supărării generale nu există! N-a fost decât o amânare a unui material incomplet, realizat din câteva hârtii şi fără o discuţie cu cel acuzat de cele mai cumplite lucruri. După câte ştiu eu, nimeni nu poate fi îngropat fără apărare. Drept pentru care un dosar complet al scandalului Romoşanu va apărea în zilele următoare.
Trecem toată furtuna de pe net şi în paginile de ziar. Se adună un document despre limbajul de pe net, despre găşti şi despre cum lucrează partidele şi serviciile. Şi despre cum se face presă în 2009.
De azi înainte, dacă operaţiunea relansării Cotidianului nu va capota, vom fi pe net mai mult decât alţii, iar opera şi „operele“ confraţilor noştri din virtual vor fi tipărite în Cotidianul. Nu de alta, dar unii riscă să piardă eternitatea. COTIDIANUL
Chipurile infamiei (VI): Cornel Nistorescu il concediaza pe Cristian Patrasconiu
03/08/2009 — tismaneanu
Diferenta de fus orar m-a facut sa aflu cu intarziere despre decizia lui C. Nistorescu de a-l concedia pe Cristian Patrasconiu. Marturisesc ca nu ma mir. de ani de zile am observat cu tristete declinul profesional si moral al lui Nistorescu, un reporter candva interesant. Nu voi comenta lucruri personale. Sa spun doar ca, impreuna cu Petru Romosan, C. Nistorescu a fost/este unul dintre cei mai inversunati denigratori ai intelectualitatii democratice romanesti, ai condamnarii comunismului si ai eforturilor de asanare a climatului public. Pentru cei care il citim pe Cristian Patrasconiu, si suntem foarte multi, este limpede ca el reprezinta o generatie care are alte repere decat cele ale expiratului Nistorescu (un suflet mort, cum il numeam ieri, spre oroarea unui vanitos si nu tocmai coerent neo-culturnic), un personaj din categoria pe care eu o numesc a oamenilor pe langa care a trecut trenul. Cristi si colegii sai de optiuni (sper ca e limpede la cine ma refer si mai ales la cine NU ma refer) nu s-au pliat niciodata pe “indicatiile” cuiva (diversele reincarnari ale Sectiei Presa a CC), nu confunda registrul monden (cool si kitsch) cu istoria contemporana, nu sunt lacheii nici unui patron. Mai ales, nu sunt cinici. Salut interventia lui Liviu Antonesei de pe blogul lui Cristi Patrasconiu. Am fost si eu editorialist la Cotidianul, deci subiectul ma priveste si direct. Abia astept sa aflu ce va spune Doru Buscu. Intre timp, un excelent articol al lui Ioan T. Morar pe blogul sau si o interventie a lui Mircea Mihaies pe blogul lui Cristian Patrasconiu (inca permis la Cotidianul). Intre cei care si-au exprimat solidaritatea cu jurnalistii hartuiti, ii amintesc pe Mihail Neamtu, Razvan Braileanu, Alina Purcaru, Cristian Ghinea.
“Draga Cristi, intru pentru prima oara pe un site de acest tip. Nu puteam sa ma abtin acum, cind o fantoma a trecutului, un politruc de presa – la Nistorescu ma refer – reinvie cu brutalitate, isteric, practici din vremea stalinsimului. O face, din pacate, in indiferenta celor care ar putea sa-l puna la punct (oameni precum Doru Buscu sau Emil Hurezeanu) si care, astfel, devin complicii lui. Nu vom uita aceste secvente. Nu vom uita usor aerul de superioritate imbuibata pe care-l afisaza in aceste clipe oameni care au facut din “Cotidianul” un reper in presa romaneasca, iar acum sunt partasi la terfelirea lui. Nistorescu minte cu nerusinare: el, si nu altcineva, afirmase in editorialul de azi ca nimeni nu va mai fi “ingropat” la “Cotidianul” fara a i se da dreptul la aparare. Ce drept ti s-a acordat tie? Dreptul de a ramine pe drumuri, cu familie cu tot. “Cotidianul” nu mai are nevoie de constiinte si de talente. Are nevoie de ciomagari, de mutanti care sa puna in practica ordinele celui mai odios mardeias de presa al ultimilor ani. Tii minte, Cristi, ca eu am plecat de la “Cotidianul” in exact ziua in care am aflat ca a fost vindut lui Vintu. Nu inainte, nu dupa: in aceeasi zi. Stiam ca, mai devreme sau mai tirziu, se va ajunge aici. A fost nevoie de o conjuctura mizerabila pentru ca planurile scelerate sa fie puse in aplicare fara o opozitie serioasa. Te rog sa fii tare, infamia nu poate sa dureze. Iar de oameni curati ca tine e nevoie pretutindeni! Cu drag, al tau,Mircea Mihaies”
Sa fim bine intelesi: in numai doua zile, Cornel Nistorescu a izbutit sa antagonizeze enorm de multi cititori, a actionat brutal , de o maniera discretionar-dictatoriala pentru amutirea vocilor independente, si-a aparat amicul (pe Petru Romosan) contre vents et marees, transgresand evident limitele pe care le impune codul etic al jurnalismului independent. Daca totul nu a fost decat un exercitiu de PR (cum incearca unii sa sugereze), atunci el tine de expertiza unui piroman. Trecutul lui Romosan insa nu este o amagire, dupa cum imaginea terfelita a Cotidianului nu se va reface usor, daca se va reface… Orice va scrie Nistorescu in editorialul sau, exista un numar de adevaruri factuale pe care nu le va putea anula. Nimic din ceea ce a facut in aceste doua zile nu a fost de buna-credinta. Dimpotriva, a actionat in chip malign, autoritar si abuziv, ca un activist al Sectiei Presa trimis sa “rezolve situatia”. Vom vedea in zilele urmatoare daca a reusit si “ordinea domneste la Cotidianul“. www.tismaneanu.wordpress.com www.tismaneanu.blogspot.com
Filosoful îmbîrligat a provocat un tărăboi cumplit. Culmea este că nici el nu ştie de ce. După ce ani buni a fost socotit o minte luminată, o speranţă, o referinţă morală, el s-a trezit supus unei re-examinări necruţătoare ce tinde a deveni nimicitoare. Cînd Iosif Sava ni-l recomanda cu căldură, românii îl credeau pe Iosif Sava, convinşi că ştie el ce spune. Articolele şi cărţile lui H.R. Patapievici erau prea sofisticate şi de aceea mai toţi cititorii lui Patapievici s-au lăsat păgubaşi. Cînd acelaşi filosof a fost luat în braţe de tandemul Pleşu-Liiceanu, românii l-au socotit de îndată egalul acestora. Şi la operă şi la caracter! Ani întregi, lumea a luat de bune spusele lui H.R. Patapievici fără a le cîntări cu atenţie. Cumpăra cărţile şi le aşeza în bibliotecă, fără a le parcurge şi fără a ajunge la sfîrşitul uneia dintre ele. Eu unul nu m-am dat în vînt după producţia sa intelectuală. Nu este pe gustul meu, scrie greoi şi contorsionat. I-am cumpărat însă toate cărţile, fiind şi eu unul dintre cei care s-au păcălit straşnic. De fiecare dată, după primele pagini, am renunţat la lectură, iar cînd am dat peste cîteva rînduri pe post de recomandare la privire şi meditaţie, publicate pe foaia de gardă a unui album foto, am rămas şocat. Parcă erau opera unui copil cretin, nu a unui filosof instalat confortabil în fotoliul de înţelept al neamului. Spre Patapievici am întors capul mai atent abia cînd el a coborît de pe soclul iluzoriu de clasic în viaţă la rolul de ţuţăr politic al lui Traian Băsescu. S-a aruncat într-o luptă ce părea una de idei şi care încet-încet s-a dovedit a fi doar forma de manifestare a unei „canalii de facto”. Biografia sa plină de suferinţe politice se dovedeşte a fi o scorneală. Cel care huiduia de mama focului din balconul parlamentului atunci cînd Traian Băsescu citea Raportul de condamnare a comunismului (provocat şi de Apelul iniţiat de Sorin Ilieşiu, Apel pe care, de bună credinţă şi fără să ştiu ce pregătea, l-am semnat şi eu) era totuşi un beneficiar al acestuia. Horea Roman Patapievici şi Vladimir Tismăneanu nu aveau acoperirea morală de a fi membrii comisiei de redactare a unui asemenea document, necum să stea în fruntea unei asemenea operaţiuni. În panseurile sale imbecile, Patapievici scria cîndva despre român: „Canalie de facto, românul este un colaboraţionist bovarizat de ipocrizia aspiraţiei la disidenţă”. Şi Tismăneanu, şi Patapievici nu sînt decît „canalii de facto”. Şi ei, şi părinţii lor, după ce au pus osul şi mintea la consolidarea comunismului, au dorit să pară şi victime ale acestuia. Lui Patapievici, anticomunismul a început să-i aducă şi burtă, şi funcţii. Pîrlitul de asistent universitar din anii ’90 a sărit ca titular de curs la Filosofia ştiinţei (unii zic că ar fi chiar conferenţiar, deşi nu are doctoratul) la Facultatea de Filozofie din Bucureşti, a ajuns şi director la Institutul Cultural Român, iar nevasta lui, cea care a condus catastrofal finanţele Editurii Humanitas (vezi datele Ministerului Finanţelor, cu reeşalonări cu tot!), a promovat repede în ierarhia profesională, devenind nu demult consilier al guvernatorului BNR (unde tatăl lui Patapievici, după servicii aduse sovieticilor la Viena, s-a înţepenit şi el ca unul dintre directori!). Cu o sută de milioane de la BNR, cu lefuri, premii şi drepturi de autor de la îndatorate edituri, Casa Patapievici începe să arate altfel şi să trădeze beneficiile de pe urma slugărelii politice. „Canalia de facto” emite mereu judecăţi importante, fiind autorul uneia absolut penibile. El socoate că ziua poate fi şeful Institutului Cultural Roman, iar seara îl poate pupa în fund, apăra şi justifica în ce face pe patronul său şi la propriu şi la figurat. L-am numit pe Traian Băsescu. Un atare comportament a determinat o relectură şi o reprivire la rece a operei şi biografiei sale. Părerea mea este că examenul critic al impostorului e pe cale să determine şi o relectură a cuplului Pleşu – Liiceanu! Ce vrea Patapievici? Se plînge de un linşaj mediatic şi vrea ajutor din partea instituţiilor statului şi a înţelepţilor de rasă, mai ales din partea celor care îl admiră şi-l susţin fără să fie capabili să-i citească patru-cinci pagini de carte. Cum se apără directorul ICR de propoziţiile cretine din propria-i operă? Cică nu-l mai reprezintă! „Canalie de facto”, Patapievici vrea să ascundem sub preş enormităţile pe care le-a scris despre români, România şi istoria naţională. Nu pentru că i-ar fi ruşine, nu pentru că a terfelit imaginea unui popor ce pare a-i fi cu totul străin, ci pentru că textele sale, ca un scuipat pe obrajii României, îl încurcă în raport cu slujba pe care o deţine şi la justificarea banilor pe care îi încasează. Parafrazîndu-l pe H.R. Patapievici ( „mă simt personal jignit de prostia băşcălioasă, de acreala invidioasă, de stridenţa de ţoapă a acestei populaţii ignare. Fondul ultim al substanţei naţionale româneşti este inadecvarea. Privit la raze X, trupul poporului român abia dacă este o umbră: el nu are cheag, radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării”) aş putea spune şi eu: mă simt personal jignit ca un căcănar cu tupeu, autor al unor panseuri fără logică, să bată cîmpii pe seama poporului său şi apoi, pe banii acestuia, să conducă operaţiuni de reprezentare în lume şi tot el să-i dea lecţii şi note de bună purtare! P.S. Le rog pe toate coniţele şi pe toţi studenţii care se dau în vînt după filosoful scribaci şi îmbîrligat să se supună mai întîi unei lecturi a „Omului recent” şi a volumelor „Zbor în bătaia săgeţii” şi „Cerul văzut prin lentilă”. Dacă, la sfîrşit, rămîn cu aceleaşi convingeri, le sugerez prieteneşte să continue sau să consulte un psihiatru! Cornel Nistorescu Foaia Transilvana
Neobositul grafoman „anticomunist” Vladimir Tismaneanu o vampirizeaza de cîtava vreme pe regretata Monica Lovinescu, sub ochii negocianti, complici, ai celor care s-au însarcinat, din interese similare – vom vedea în continuare -, sa-i protejeze memoria. Nu m-ar mira ca beizadeaua bestiei comunsite poreclita Ciungu’ (Leon Tismaneanu, agent sovietic) sa ne propuna curînd si seriale (tot în Evenimentul Zilei) despre luptatorii din munti, urmate de seriale despre puscariile din vremea lui tac-su. Dupa o metoda bine verificata, beizadeaua îsi rescrie propria istorie. Ca si colegul sau Pacepa, zis Sobolanul, va începe curînd sa pretinda ca el, si numai el, ne-a scapat de comunism.
La sfîrsitul anilor ’70 si începutul anilor ’80, cînd tinerii intelectuali români încercau sa se strecoare prin arcanele cenzurii, Vladimir Tismaneanu tot grafoman era, dar unul ardent comunist. Colectiile revistelor Viata studenteasca, Amfiteatru si alte gazete de partid din epoca pot fi consultate de toti cei sincer interesati. Prelegerile lectorului de partid Tismaneanu (fiu de lector de partid) sînt însa mai greu accesibile. Toate acele texte pot fi strînse astazi si tiparite în cîteva volume, sponsorizate eventual de ICR-ul condus de Patapievici. La o repede socoteala, vom observa ca, dintre scriitorii care combateau la începutul anilor ’80, cei care fac cel mai mare zgomot azi sînt, coplesitor, mediocrii, falsii, netalentatii de atunci. *** În aceeasi vreme, H.-R. Patapievici scria poezii adolescentine în calitatea lui de cercetator stiintific principal la IFA Magurele. Rezultatul cercetarilor sale de atunci a ramas un mister. Revista Vatra (2003 – accesibila si pe net) ne-a oferit, în schimb, generos, cîteva mostre ale „talentului” patapievicist : „Doamne, si cînd si-a sprijinit de tot sînii de mine / pîna la capat / toata suflarea mi-a ramas în gît / ca-ntepenisem ca varga-n cep si tremuram tot”. Si, fiindca tot veni vorba de Patapievici, iata ca fostul presedinte al ICR, Augustin Buzura, ne anunta o continuare a scandalului poneiului roz : „a aparut nu demult – sponsorizata cu aproape 32.000 de euro – revista Aooleu a grupului Zacuska Senzual” („Despre rentabilitatea diplomatiei culturale”, în Cultura, joi 28 august 2008). Cum PD-L n-are program, nu se situeaza nici la stînga, nici la dreapta, ar fi, poate, oportun sa-si însuseasca poneiul roz ca simbol. Ar avea, în acest fel, o identitate – l-am putea numi Partidul Poneiului Roz. S-ar putea justifica si activitatea beizadelei Patapievici, si banii cheltuiti. *** Ion Iliescu, survivor-ul din vremea lui Stalin, el însusi o beizadea comunista, i-a tras din nou presul de sub picioare „prostanacului” hopa-mitica, Mircea Geoana. Într-adevar, Constitutia României, buna-proasta, nu poate fi reasamblata ca o trotineta la un capriciu al beizadelei generalului Geoana. La întrebarea regretatului Octavian Paler („cum scapam de Basescu ?”) se poate adauga o întrebare la fel de metafizica: cum scapam de Mircea Geoana ?, adica de beizadeaua de cauciuc. *** Din toate partile ni se propune monarhia constitutionala ca o fericita forma de guvernare pentru tarisoara noastra atît de prost condusa azi. Batalia pentru „tron” dintre cele doua ciudate beizadele – Duda de Hohenzollern-Veringen (plus principesa Margareta) si Paul de România (plus printesa Lia) – se anunta crîncena. La o manipulare de un asemenea calibru, e sigur ca alegatorul român ar privi, ca si Parlamentul, ca la dentist. Cu Paul de România ca rege, de pilda, Basescu are toate sansele sa fie amarnic regretat. Doar daca nu cumva Basescu devine atunci prim-ministru, desi Geoana, Tariceanu si Stolojan (acesta din urma, în slip, iesind din baie) si-au anuntat disponibilitatea. Numai Boc a fost lasat în afara jocului.
Un redactor (îmi reprim tentatia de a adauga un nume si un atribut) a publicat pe blogul sau de pe Cotidianul.ro o jumatate de fraza din articolul meu intitulat „Canalie de facto -H.R.Patapievici”. Autorul articolului zice ca este un citat „din unul din cele mai josnice texte pe care le-am citit vreodata. Cu masca de gaze pe figura eventual, daca doriti, îl puteti citi aici!”. A urmat o ploaie de jigniri si înjuraturi din partea trupei Patapievici-Tismaneanu, dar si a cititorilor, unii chiar fara sa fi citit mai nimic din opera înteleptului cu papion, între altele si un fel de tatic al poneiului roz. Pentru o dreapta judecata a acestora, reiau fraza completa din articolul incriminat: „Parafrazîndu-l pe H.R. Patapievici („ma simt personal jignit de prostia bascalioasa, de acreala invidioasa, de stridenta de toapa a acestei populatii ignare. Fondul ultim al substantei nationale românesti este inadecvarea. Privit la raze X, trupul poporului român abia daca este o umbra: el nu are cheag, radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbra fara schelet, o inima ca un cur, fara sira spinarii”) as putea spune si eu: ma simt personal jignit ca un cacanar cu tupeu, autor al unor panseuri fara logica, sa bata cîmpii pe seama poporului sau si apoi, pe banii acestuia, sa conduca operatiuni de reprezentare în lume si tot el sa-i dea lectii si note de buna purtare!”. Aceasta a fost fraza, e drept, cam lunga pentru care am fost pus la colt de admiratorii, servitorii si gascarii lui H.R. Patapievici. Pentru ca multi dintre ei îl iubesc fara sa-l citeasca si pentru ca unii dintre ciomagarii sai din presa nu stiu ce apara, mai adaug cîteva citate care pot fi parcurse chiar cu masca pe figura sau în mîna cu pixul de semnat demiterea din functia de director general al Institutului Cultural Român, cel care functioneaza pe contributia mai mica sau mai mare a fiecarui cetatean. Mai precizez ca si titlul articolului meu a fost extras tot dintr-o formulare a personajului în cauza. Pentru o corecta întelegere reiau fraza lui H.R. Patapievici: „Canalie de facto, românul este un colaborationist bovarizat de ipocrizia aspiratiei la dizidenta”. Am folosit citatul si exprimarea pentru ca nu demult documente incontestabile ne arata ca tatal lui H.R. Patapievici nu seamana deloc cu anticomunistul din povestile sale prin care ne cerea sa-i admiram biografia. Iata asadar si alte exemple din gîndirea asemanatoare cu poneiul roz: – „Un popor cu substanta tîrîta”.-„Românii nu pot alcatui un popor, pentru ca valoreaza cît o turma, dupa gramada, la semnul firului rosu”. -„ Româna este o limba pe care trebuie sa încetam s-o mai vorbim sau… sa o folosim numai pentru înjuraturi”.-„Toata istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut. Cînd i-au lasat românii pe daci în forma hibrida stramoseasca, ne-au luat în urina slavii, se cheama ca ne-am plamadit din aceasta clisa daco-romano-slava, ma rog. Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era sa ne înecam, asa temeinic au facut-o. Demnitatea noastra consta în a ridica mereu gura zvîntata, iar ei reîncepeau: ne zvîntam gura la Calugareni, ne-o umpleau iar la Razboieni si asa mai departe, la nesfîrsit”.- „Puturosenia abisala a statutului suflet românesc…”- „Cu o educatie pur româneasca nu poti face nimic”- „Numai violenta, numai sîngele mai pot trezi acest popor de grobieni din enorma-i nesimtire. Ma simt personal jignit de prostia bascalioasa, de acreala invidioasa, de stridenta de toapa, a acestei populatii ignare”. (Conform DEX, ignar: incult, ignorant) Citatele se gasesc si pe net si în volumul „Politice”, aparut la Editura Humanitas, în 1996. Cei interesati pot gasi si alte exemple graitoare si sînt invitati sa o faca în speranta ca vor întelege mai mult si se vor bucura cu adevarat de cuvintele celui care conduce Institutul Cultural Român.
Am tot auzit, cu diferite prilejuri, despre importanta covîrsitoare a imaginii. Un dobitoc, tînar politician în acelasi timp, îsi îndemna colegii în felul urmator: “apareti si voi mai des la televizor ca sa va faceti imagine!”. N-ai imagine, n-ai carte, n-ai imagine, n-ai cariera! Ce mai, n-ai imagine, n-ai bani si n-ai putere! Sa zicem ca foamea de imagine am înteles-o în cazul politicienilor, mult mai dispusi sa bîntuie televiziunile decît sa munceasca serios la împlinirea unui proiect. Ba am fost gata sa fiu de acord si cu o anume imagine necesara în cazul locurilor frumoase din România. Ar contribui la o dezvoltare rapida a turismului. Este adevarat ca toata lumea cere imagine pentru Delta Dunarii, dar aproape nimeni nu face nimic pentru protejarea ei. Boala nevoii de imagine a atins si alte domenii. Recent, cunoscutul critic literar Nicolae Manolescu a invocat nevoia stringenta de imagine, nici nu va trece prin cap pentru ce. Ambasador al României la UNESCO si cronicar sportiv în Evenimentul zilei(?!), Nicolae Manolescu ne transmite de la Paris un regret de-a dreptul existential. “Nu stim sa ne facem imagine!” Daca s-ar fi referit la cultura româna sau la literatura în particular, mai ca as fi încercat sa înteleg. Sa zicem ca statul român ar avea partial justificare în cheltuirea unor bani publici pentru traducerea unor carti de autori români contemporani, în limbi de circulatie, compensînd astfel cercul oarecum strîmt al limbii române. Din pacate, si aici trebuie sa zabovim nitel! De ce am cheltui banii publici pe traducerea unor carti care, în România, n-au depasit cîteva mii de exemplare vîndute (ceea ce nu înseamna si citite)? Doar pentru o imagine a unor personaje dragi celor care decid respectivele titluri? Si, daca tot le traducem pe banii nostri, de ce nu încercam sa respectam un regim comercial, punînd volumele selectate în competitie totala pe pietele din respectivele tari? Sa revenim însa la durerea lui Nicolae Manolescu. Într-un interviu acordat unui site (“organ prezidential”), el declara: “Am avut o ocazie cu un capital de imagine important de investit -Raportul Tismaneanu. A fost pentru prima data cînd comunismul era condamnat într-o tara fosta comunista, cînd condamnarea era anuntata de presedintele tarii si comunicata în fata parlamentului… Acest raport ar fi trebuit sa fie mediatizat în mod extraordinar, peste tot… Eu am vorbit cu presedintele si… a fost de acord. Dupa care nu s-a mai facut nimic, poate din lipsa de bani. Rezultatul: nici un singur articol în presa franceza, nimic la televizor, la radio, în presa scrisa… Nu îmi imaginez ce-ar fi putut sa fie atît de important încît sa se piarda aceasta ocazie. Era o premiera mondiala”. Cu alte cuvinte, si Raportul Tismaneanu ar suferi de aceeasi boala ca si turismul românesc. Fabulos, dar lipsit de imagine! Iar la baza acestei nefericiri ar sta putinatatea banului public. Altfel, daca am fi avut bani la buget, am fi facut o imagine traznet peste hotare, iar turismul românesc ar fi fost cotropit de elvetieni, nemti, francezi si germani disperati sa-si petreaca vacanta în cea mai putin igienica tara a Uniunii Europene, singura fara toalete functionale pe marginea tuturor drumurilor care brazdeaza plaiurile mioritice. Si, daca mai ramîneau ceva bani de la imaginea externa a peisajelor noastre de vis, atunci i-am fi bagat si în cunoasterea extraordinarului Raport Tismaneanu! Mai în gluma, mai în serios, cuvintele lui Nicolae Manolescu ma obliga sa cred ca, în cazul în care am fi cheltuit mai multi bani (pentru ca imaginea costa!) pentru imaginea Raportului Tismaneanu, România ar fi avut o alta perceptie în strainatate, am fi fost considerati mai seriosi, Traian Basescu ar fi fost socotit un mai bun (nu îndraznesc sa spun mai serios) politician si, în general, noua românilor ne-ar fi fost mai bine. Oricît s-ar supara Nicolae Manolescu, nu pot fi de acord cu o asemenea judecata. În primul rînd, lipsa de impact a Raportului Tismaneanu nu sta neaparat în absenta unor fonduri de investit în imagine. Media franceza are destui corespondenti în România si, fara cine stie ce cheltuiala a statului român, au aflat de Raportul prezentat de presedintele Traian Basescu în parlament (mai ales ca incidentul cu Vadim a facut ocolul agentiilor de presa si al televiziunilor europene). Apoi, Nicolae Manolescu (membru în Comisia prezidentiala pentru analiza dictaturii comuniste din România si ambasador al României la UNESCO) putea sa distribuie cîteva exemplare prin Capitala Frantei. Acolo se afla si Mihnea Berindei, apropiat al lui Nicolae Manolescu si al presedintelui Comisiei. N-au putut ajunge ei la nici o persoana pe care sa o înduplece, cu cîteva cuvinte sau cu un articol, despre o asemenea “premiera mondiala”? Nu cumva motivele care au determinat ignorarea raportului sînt în alta parte? Nu cumva la tacerea presei franceze a contribuit si faptul ca Raportul de analiza a dictaturii comuniste din România a fost redactat si de fosti activisti si informatori ai fostei securitati? N-or fi monitorizat diplomatii si jurnalistii francezi prezenti în România nenumaratele trimiteri la opera si activitatea de propagandist a lui Vladimir Tismaneanu din perioada sa rosie? N-or fi retinut aceiasi oameni afirmatiile si fotocopiile unor documente, trimise presei de un alt presedinte (Emil Constantinescu), privitoare la activitatea lui Traian Basescu în postura de informator al Securitatii? Sa nu-si fi dat seama trimisii francezi în România de caracterul vizibil de operatiune de imagine al Raportului Tismaneanu? Ce consecinte a avut el asupra decomunizarii României? Sau macar asupra apropiatilor lui Traian Basescu si ai institutiei prezidentiale? Asupra partidului sau favorit? I-a atins în vreun fel pe Theodor Stolojan, pe Traian Basescu, pe Silvian Ionescu sau pe Mona Musca? S-au curatat de acoperiti partidele, parlamentul si alte institutii ale Statului, pentru a socoti “premiera mondiala” citita de Traian Basescu în parlament o operatiune serioasa? Nu cumva francezii au intuit ca gestul de condamnare a comunismului a fost doar o operatiune de praf în ochi initiata si derulata de cei care îl papusaza pe Traian Basescu? Eu, unul, înteleg de ce francezii n-au scos o vorba despre raport si nu vad de ce am fi investit bani în imaginea acestui document. Imaginea la o alta operatiune de imagine nu foloseste la absolut nimic!
Vladimir Tismaneanu, “senator” Evenimentul Zilei, “raportor” prezidential in fals, scrie despre filosoful legionar Constantin Noica in organul Ringier: ,,Soarecele si pisica: Noica si Securitatea”: ,,In fapt, le-a tinut piept cu admirabila demnitate, cu abilitatea disperata a soarecelui, care lupta pentru supravietuire”. NOICA, soricel?! Si, romana, bat-o vina: ,,Tot astfel, prietenia cu Sanda Stolojan ori aceea cu Monica Lovinescu si Virgil Ierunca erau (sic!) vazute drept intreprinderi (sic!) subversive”. Saracu’. Ne mai miram ca pana si Michael Shafir sau analistii CIA il pun la locul lui, intr-un dosar printre alte sute de Dosare ale comunismului retardat…
Ziarul „Curentul“ continuă prezentarea opiniilor foştilor colegi ai adjunctului şefului Departamentului de Informaţii Externe, Ion Mihai Pacepa, cu privire la „defectarea“ fostului consilier al familiei Ceauşescu. Pe parcursul acestei luni, când se împlinesc 30 de ani de la momentul „rebrănduirii“ lui Pacepa, publicaţia noastră va trece în revistă elemente şi date inedite ale „dosarului Pacepa“, cu concursul Asociaţiei Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere din Serviciul de Informaţii Externe şi al redactorilor revistei de specialitate „Periscop“, editată de membrii Asociaţiei. Menţionez că titlul acestui extins material dedicat celui supranumit „Curva“ Pacepa este inspirat de o sintagmă care nu îmi aparţine, deşi subscriu calificativului, termenii descrierii lui Pacepa aparţinånd unuia dintre cei mai influenţi şi mai importanţi jurnalişti americani, David Binder, veteran al jurnalismului american de elită, specialist în intelligence, apropiat al familiei Bush. În episoadele următoare, istoricul şi cercetătorul Arhivelor CNSAS, dr. Liviu Ţăranu, oferă perspectiva unui investigator scufundat în documentele Securităţii, autor al volumului „Ion Mihai Pacepa în dosarele Securităţii 1978-1980“, lucrare ce cuprinde 132 de documente preluate din dosarul anchetei, coordonate la vremea aceea de generalul Iulian Vlad. Materialul face parte din selecţia „Dosarului Pacepa“, realizată de redactorii revistei de specialitate „Periscop“, editată de membrii Asociaţiei Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere din Serviciul de Informaţii Externe. (George Roncea)
Ipotezele trădării
Ionel Gal, şef al Arhivelor Statului în perioada de referinţă, îşi exprimă îndoiala în ce priveşte paternitatea unor iniţiative în domeniul spionajului politic, economic şi militar puse pe seama lui Nicolae Ceauşescu. El crede că mai degrabă acestea au aparţinut conducerii DIE, aflată într-o continuă goană după avansări, decoraţii şi diverse avantaje materiale. De altfel, pentru toate contribuţiile sale, Ion Mihai Pacepa a fost răsplătit cu grade şi funcţii de aproape toţi miniştrii de Interne care l-au coordonat: Ion Stănescu, Emil Bobu şi Teodor Coman. Din aceleaşi considerente, Nicolae Ceauşescu ar fi intenţionat să-l numească şef al Casei Prezidenţiale, o structură care, păstrând totuşi proporţiile, urma să copieze organismul similar din SUA şi să se ocupe de toate problemele familiei Ceauşescu. Aşadar, aflat în plină ascensiune şi cu certe perspective de afirmare, după ce mai bine de jumătate din viaţă lucrase în aparatul de informaţii externe, Ion Mihai Pacepa hotărăşte intempestiv să fugă în Occident. În literatura dedicată serviciilor secrete (memorialistică şi chiar istoriografie), unii îl laudă pe Ion Mihai Pacepa pentru anticomunismul său şi lovitura dată regimului Ceauşescu, alţii, în schimb, spun că generalul ar fi contribuit la anihilarea unui număr destul de mare de spioni ai DIE în Vest, prin deconspirarea lor. Nici motivul real al defectării sale nu este încă pe deplin clarificat, existând, în acest sens, cel puţin trei variante prezente atât în mass-media, cât şi în bibliografia publicată după 1990.
Trei variante ale „defecţiunii“ lui Pacepa
Prima îi aparţine chiar generalului care, în apărarea sa, povesteşte că a părăsit ţara din cauză că Nicolae Ceauşescu i-ar fi cerut asasinarea lui Noel Bernard, directorul secţiei române a postului de radio Europa Liberă şi că, deşi a comis fapte reprobabile, nu a dorit să fie şi nici nu a fost implicat vreodată în omoruri. Iată „argumentele“ generalului: „în aprilie 1978, Ceauşescu m-a însărcinat să îi creez o Casă Prezidenţială după modelul Casei Albe şi m-a luat apoi cu el în vizitele de stat pe care le-a făcut în SUA şi Anglia. Acolo am fost împreună zi şi noapte, şi asta a creat o intimitate dezgustătoare între noi. La 22 iulie, Ceauşescu m-a chemat la Neptun şi mi-a ordonat să organizez asasinarea duşmanului său principal, Noel Bernard. Asta mi-a umplut paharul“. De remarcat aici că momentul în care generalul a fost chemat de Nicolae Ceauşescu şi propus pentru o nouă funcţie, dacă memoria nu îi joacă feste, are loc la scurt timp după destituirea din fruntea DIE a generalului Nicolae Doicaru şi înlocuirea acestuia cu generalul Alexandru Dănescu. Varianta de mai sus nu este, însă, susţinută de nicio altă sursă, dintre cele pe care am avut posibilitatea să le consultăm. E posibil chiar ca lucrurile să nu stea întocmai după cum relatează generalul, în documentele anchetei din anii 1978-1980 neexistând absolut nicio referire la vreun ordin expres pentru anihilarea şefului secţiei române de la Europa Liberă. În dosarele respective sunt enumerate, însă, alte raţiuni probabile care au stat la baza deciziei generalului de a rupe legătura cu regimul de la Bucureşti.
Varianta a doua – eşecul afacerii Fokker
Este vorba de cea de-a doua variantă vehiculată în timpul anchetei care a urmat defectării generalului Ion Mihai Pacepa, şi anume că acesta, nemulţumit de faptul că nu fusese numit la conducerea DIE şi având de ascuns o serie de ilegalităţi şi acte de corupţie, a fost nevoit să rămână în Occident. Şi, dincolo de aprecierile mai mult sau mai puţin subiective ale celor care i-au fost colegi ori subordonaţi, presa din Occident, foarte promptă în anunţarea evenimentului al cărei protagonist a fost Ion Mihai Pacepa, a prezentat cel mai bine raţiunea gestului făcut de general. În RFG, ziarul „Kölnische Rundschau“, din 3 august 1978, încheie unul dintre articolele având ca temă defectarea adjunctul şefului DIE cu aprecierea unui partener de tratative din Bremen, care afirma că generalul „s-a dovedit întotdeauna un luptător pentru patria sa. Eu personal nu cred că el ar fi trecut de bună voie la un serviciu secret occidental. Mai degrabă bănuiesc că el a fost constrâns la aceasta pentru a salva ce mai era de salvat din afacerea cu Fokker“. Încercarea eşuată a regimului de la Bucureşti de a cumpăra licenţa de fabricaţie a unui avion mediu-curier de la firma Fokker era văzută astfel ca principala motivaţie a fugii demnitarului român. Constantin Stanciu, ministru adjunct la Comerţul Exterior, implicat şi el în această afacere, era de părere că toate negocierile duse cu partea vest-germană s-au soldat cu un eşec, iar acesta putea constitui o cauză a trădării lui Ion Mihai Pacepa sau a alegerii momentului dispariţiei lui. Elemente care ar putea veni în sprijinul ideii că afacerea Fokker ar fi cauza trădării lui sunt cele relatate de Spitra, respectiv starea de excesivă nervozitate şi lipsă de control a lui Pacepa în timpul discuţiilor cu Schäffler, preşedintele concernului vest-german Fokker-Bremen (violent, fuma ţigară după ţigară, lăsa ţigara din gură aprinsă în scrumieră şi aprindea ţigarete subţiri de foi, cerea brichetă, în vreme ce pe a lui o pipăia s-o scoată din buzunar şi n-o găsea).
Varianta a treia – deconspirarea de către contraspionaj
A treia variantă asupra motivelor care au stat la baza defectării generalului Ion Mihai Pacepa este cea vehiculată tot în mediile de informare occidentale, la începutul lunii august, atunci când vestea trădării acestuia, prezentat în mod eronat drept consilier pe probleme de securitate al preşedintelui Ceauşescu, a făcut înconjurul lumii. Astfel, ziarul „Die Welt“ publica în numărul său de marţi, 8 august 1978, sub titlul „Omul de încredere al lui Ceauşescu ar fi obţinut azil în SUA“ aserţiunea după care „românul întreţinea, de mai mult timp, contacte cu serviciul secret al SUA. Primele puncte de contact au existat înainte ca Ion Pacepa să fi făcut carieră politică“. La capitolul motive pentru dispariţia sa bruscă, ziarul vest-german pretindea că generalul a simţit „o dezvăluire de către contraspionajul român şi s-a decis să nu se mai întoarcă“. În cadrul emisiunii „Ecoul zilei“ a postului de radio WDR, a fost prezentat, la orele 18,30 în ziua de 2 august, un comentariu în care se menţiona că Ion Mihai Pacepa „urma ca să fie inclus într-o amplă remaniere guvernamentală. Dacă a bănuit sau a ştiut acest lucru, atunci pentru el a fost tot atât de sigur că aceea era ultima sa călătorie în Occident şi, astfel, ultima sa posibilitate de a rămâne în străinătate“. Aşa se explică şi modificarea de către Ion Mihai Pacepa a unor telegrame adresate şefului statului şi transmise de la Bucureşti, în timpul vizitei la Londra a lui Nicolae Ceauşescu. În una dintre aceste telegrame se cerea de la Bucureşti trimiterea unei delegaţii în RFG pentru negocieri economice, fără a se nominaliza anumite persoane. Ion Mihai Pacepa a schimbat, însă, conţinutul telegramei, introducând în textul acesteia solicitarea ca el şi ministrul adjunct al Comerţului Exterior, Constantin Stanciu, să se deplaseze la negocieri. (va urma)
Ziarul „Curentul“ continuă prezentarea opiniilor foştilor colegi ai adjunctului şefului Departamentului de Informaţii Externe, Ion Mihai Pacepa, cu privire la „defectarea“ fostului consilier al familiei Ceauşescu. În data de 24 iulie se împlinesc 30 de ani de când fostul consilier al lui Ceauşescu, Ion Mihai Pacepa, secretar de stat la MAI şi adjunct al şefului DIE, a cerut azil politic în SUA. Un grup de generali, aflaţi în structurile reprezentative de comandă ale Departamentului de Informaţii Externe în aceeaşi perioadă cu Ion Mihai Pacepa, unii fiind chiar şefi ai acestuia în diferite momente, au purtat o discuţie cu reprezentantul Asociaţiei Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere din Serviciul de Informaţii Externe asupra cazului trădării, încercând să se apropie de adevăr, atât cât poate fi spus la această dată… Pe lângă dezvăluirile generalilor în rezervă şi retragerea din SIE s-au mai adăugat şi datele furnizate de generalii de brigadă din SRI Marian Ureche şi Aurel Rogojan, autori ai lucrării de specialitate „Servicii secrete străine“. Informaţiile completează profilul „curvei“ Pacepa, o sintagmă care nu îmi aparţine, deşi subscriu calificativului, termenii descrierii lui Pacepa aparţinând unuia dintre cei mai influenţi şi mai importanţi jurnalişti americani, David Binder, specialist în intelligence, apropiat al familiei Bush. George Roncea
Ce l-a determinat să trădeze?
Există o serie de evenimente care ar fi putut să-l determine pe Pacepa să creadă că a căzut în dizgraţia cuplului prezidenţial, că îi va fi blocată orice promovare în funcţii mai înalte, că activitatea lui este intens controlată şi că s-ar putea descoperi unele nereguli ce ar fi putut duce chiar la arestarea sa. Trăsăturile lui de caracter, apetitul pentru o viaţă de lux, setea de putere, orgoliul exagerat, unele disfuncţionalităţi familiale şi de comportament personal (nu spunem mai mult pentru a nu ne acuza cineva de pornografie) dar şi alte circumstanţe ale momentului ar fi putut contribui la decizia lui de a fugi în Occident.
Şmen marca Pacepa
Mai multe elemente au concurat în defavoarea lui Pacepa. De exemplu, un transport de bunuri mult râvnite în acea perioadă aduse pe sub mână prin filiera DIE devenise tema unui adevărat scandal intern la nivel de partid şi de stat. Direcţia a IV-a, condusă de generalul Nuţă (lichidat în timpul „revoluţiei“), organizase un control riguros asupra transporturilor care aveau imunitate diplomatică. Pe acest fond, a fost controlat şi un autotren ce venea din Beirut şi în care mai mulţi „diplomaţi“ expediaseră în ţară mobilă de bucătărie, frigidere, aragazuri, maşini de spălat, maşini de spălat vase etc., toate avånd destinaţii „superioare“. Pe baza raportului făcut de Direcţia a IV-a, s-a ordonat anchetarea ofiţerilor care erau implicaţi în acest transport, unii dintre aceştia fiind din Centrala DIE. Din Comisia de anchetă făcea parte şi Pacepa, acţiunea fiind coordonată de Tudor Postelnicu şi generalul Constantin Olteanu, şeful Secţiei militare a CC al PCR. La una dintre primele analize ale incidentului, Constantin Olteanu l-ar fi atenţionat pe Ion Mihai Pacepa că locul lui este în grupul celor anchetaţi pentru transporturi „ilegale“ şi nicidecum în Comisia de anchetă. O asemenea afirmaţie (dacă este reală) i-a întărit şi mai mult convingerea lui I. M. Pacepa că adevăratul obiectiv al controlului ce se organizase la Vamă nu era „transportul“ din Beirut, ci doar o repetiţie pentru un autotren care urma să vină din Germania federală cu bunuri pentru Pacepa şi „atenţii“ pentru cei implicaţi în tratativele cu concernul vest-german Fokker. Deşi autotrenul respectiv intrase în ţară înaintea măsurilor luate la Vamă, pentru Pacepa lucrurile deveneau tot mai îngrijorătoare.
Pacepa urma să fie făcut pompier
Pacepa a aflat că urma să fie schimbat din funcţie şi „avansat“ ca adjunct al comandantului unităţii militare de pompieri a Capitalei. Această măsură urma să fie luată spre finele lunii iulie 1978, deşi Pacepa încă mai spera ca „tovarăşa“ să-l susţină pentru ocuparea funcţiei de ministru al „Casei prezidenţiale“. Pacepa, umil şi foarte serviabil, mizând pe atenţia „cabinetului 2“, îl irita pe şeful DIE, generalul Nicolae Doicaru, care avea dese divergenţe cu primul său subaltern. Pacepa spera să se aşeze el pe scaunul devenit vacant după plecarea generalului Nicolae Doicaru, dar care fost ocupat de generalul Alexandru Dănescu, fost adjunct al ministrului de Interne pentru probleme administrativ-financiare, care nu avusese nicio tangenţă cu munca informativ-operativă internă sau externă. A fost primul semnal pentru Pacepa că „ceva nu este în regulă“, la care se adăuga teama de posibilele consecinţe ale incidentului cu tirul venit din Beirut. Toate aceste „coincidenţe“, dar şi altele, i-au întărit convingerea lui Pacepa că este urmărit contrainformativ şi că nu mai are nicio perspectivă de promovare. Strâns cu uşa, urmând a fi tras pe linie moartă, probabil că Pacepa şi-a cântărit oportunităţile şi perspectivele – ca şef la pompieri – şi a luat o decizie capitală. Pentru a-şi croi drum „afară“, Pacepa ar fi avut însă nevoie de o monedă de schimb, iar reţeaua acoperită – „averea“ oricărui serviciu de informaţii, reprezenta principalul capital pe care l-ar fi putut tranzacţiona.
Reţeaua conspirată a „ilegalilor“ – moneda de schimb a trădării
Generalul Pacepa coordona direct activitatea pe linie TS şi cea a structurii de analiză-sinteză, prin care erau prezentate conducerii superioare de partid şi de stat cele mai sensibile informaţii. Motivånd dorinţa de a impulsiona activitatea spionajului clasic (fără acoperire diplomatică), Pacepa l-a convins pe generalul Nicolae Doicaru să-i încredinţeze şi coordonarea „fantomelor“. Unitatea respectivă, cu ofiţeri deplin conspiraţi, avea un statut special şi cerinţe de conspirativitate draconice în comparaţie cu toate celelalte structuri operative ale DIE. Din momentul recrutării, ofiţerii ce urmau să ajungă în exterior folosind diverse legende încetau orice legături cu rudele, cu colegii de serviciu sau prietenii, erau instruiţi individual în case conspirative, erau cunoscuţi doar de ofiţerii recrutori şi de şefii direcţi ai acestora şi, în urma diferitelor combinaţii, erau făcuţi dispăruţi din viaţă şi primeau altă identitate. Trebuie subliniat faptul că, din cauza statutului special, era foarte greu pentru orice comandant, fie el şi adjunctul şefului DIE, să cunoască prea mulţi ofiţeri „ilegali“. Pacepa a reuşit, totuşi, să cunoască şi fizic pe unii dintre „ilegali“, ca urmare a participării lui la diferite analize care precedau pregătirea pentru plecarea în misiune sau la cele organizate după o anumită perioadă de timp. Din această cauză, după fuga lui Pacepa s-a procedat la aducerea în ţară a ofiţerilor „ilegali“ care acţionau în străinătate. Cei mai mulţi şi-au abandonat subit soţiile şi copiii şi au revenit în ţară, unde au întåmpinat dificultăţi de nedescris pentru recăpătarea identităţii pe care au avut-o înainte de a deveni „ilegali“, unii dintre aceştia fiind, deja, „morţi şi îngropaţi“ odată cu plecarea în misiune. Decapitarea DIE, prin înlăturarea celor mai buni generali şi ofiţeri, rechemarea din exterior a tuturor oficialilor presupuşi a fi cunoscuţi de trădător (indiferent că se bucurau de imunitate diplomatică sau lucrau sub acoperiri neconvenţionale) şi abandonarea reţelei informative au paralizat, practic, orice activităţi informative în străinătate, o bună perioadă. În ţară, munca „specifică“ a fost orientată spre descoperirea „puilor“ lui Pacepa, ofiţerii scoşi din aparatul DIE, cåt şi o mare parte dintre cei rămaşi fiind urmăriţi prin toate mijloacele. (va urma)
Scris deGeorge Roncea „Curva Pacepa“ este o sintagmă care nu îmi aparţine, deşi subscriu calificativului, termenii descrierii lui Pacepa aparţinând unuia dintre cei mai influenţi şi mai importanţi jurnalişti americani, David Binder. Veteran al jurnalismului american de elită, personaj cu conexiuni la nivel înalt în administraţia americană, celebru în presa mare, specialist în intelligence, autor al unor analize de profunzime ale spaţiului (ex) sovietic, David Binder, o vedetă a nu mai puţin celebrului „The New York Times“, a executat în tuşe rapide o schiţă a lui Pacepa într-o prezentare critică apărută în 1988 la adresa „Orizonturilor Roşii“ – cartea de căpătâi a lui Ion Mihai Pacepa. Ziaristul american face ferfeniţă cartea lui Pacepa, iar pe general – „hapyy hooker of the spy trade“ – îl punctează în cuvintele memorabile pe care le-am citat şi eu. În data de 24 iulie se împlinesc 30 de ani de când fostul consilier al lui Ceauşescu, Ion Mihai Pacepa, secretar de stat la MAI şi adjunct al şefului DIE, a cerut azil politic în SUA. La începutul anului 2005, în ultimele momente ale mandatului de preşedinte al lui Ion Iliescu, Ion Mihai Pacepa îşi primea înapoi gradul de general – restituit de către Justiţia noastră cea „imparţială“ şi nesubordonată politic PSD-ului de nici un fel.
Iliescu, alt gen de curvă bolşevică, ucigaş al celui care i-a fost un fel de tată adoptiv, Nicolae Ceauşescu, în casa căruia a fost adăpostit şi la picioarele căruia a dormit, l-a „servit“ pe colegul său „american“, Ion Mihai Pacepa, personaj care a avut un rol important în „lichidarea“ simbolică a lui Ceauşescu, desăvârşită peste ani de kaghebistul de serviciu Ion Iliescu. Partea neplăcută în „terminarea“ lui Ceauşescu a fost nu atât împuşcarea sa ci regia şi producţia – marca Moscow, care le-a atârnat de gât românilor, în eternitate, o moarte de Crăciun. Troica Brucan-Pacepa-Iliescu, alcătuită din personaje crescute la sânul mamei Rusia, i-a servit pe români cu o ciorbă de „revoluţie“ otrăvită, care le produce vomă şi astăzi, la trecerea termenului de 20 de ani de stupid people – sintagma celebră aruncată în scârbă poporului român de Silviu Brucan.
Brandul Pacepa – brandul „curvelor“ de pripas
General pe stil nou, curvă fericită sau nu – Ion Mihai Pacepa continuă să facă valuri, să ceară diverse lucruri românilor, să scrie şi să acorde interviuri unor alte „curve“ mai mult sau mai puţin nefericite, să aducă profituri unor pseudo filozofi – autentici profitori ai regimurilor politice post decembriste, care îi tipăresc la fosta Editură Politică a PCR producţiile, pe scurt operaţiunea de vampirizare a românilor continuă, sub marca Pacepa. La umbra brandului Pacepa s-au adăpostit tot felul de personaje care au câte ceva în comun cu acesta – de la Tismăneanu şi Liiceanu, la „caraghiosul Bădin“ (apud Traian Băsescu – n.n.) sau fosta meşteră de partid a TVR, Lucia Hossu Longin, care tot cerşeşte public de la Emil Boc, un post la CNSAS, cum a obţinut şi Marius Oprea, alt „pacepolog“ liberal.
Dezbaterea despre Pacepa are relevanţă şi reintroducerea sa pe gâtul românilor via GDS – vechi sălaş al sinistrului Silviu Brucan – a stârnit interes. Din aceste motive, redacţia „Curentul“ va acorda în perioada următoare un spaţiu consistent „dosarului Pacepa“ cu sprijinul ofiţerilor de informaţii în rezervă şi în retragere care ne-au pus la dispoziţie, în exclusivitate, Dosarul special realizat de ei la 30 de ani de la trădarea fostului lor tovarăş.
Asociaţia Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere din Serviciul de Informaţii Externe a decis anul acesta că spionii români au dreptul şi chiar şi obligaţia să vorbească, pe înţelesul tuturor, despre probleme sensibile ale ţării, atâta timp cât amintirile lor nu afectează siguranţa naţională a României, dimpotrivă, o consolidează. Analizele foştilor spioni sunt cuprinse într-o revistă de circuit intern „Periscop“ ajunsă la al şaselea număr. Imaginile, multe inedite, provin de la colegii noştrii „ziarişti“ mai în vârstă. „Curentul“ va prelua părţi consistente din memoriile foştilor ofiţeri şi va compila date relevante din diferite alte surse externe – inclusiv şi mai ales din surse americane, oficioase sau oficiale de-a dreptul, deoarece caracterizări interesante cu privire la Pacepa „care are nevoie de o cură de sănătate“ („A health warning is warranted“) se regăsesc şi în materiale publicate deschis de CIA.
Scenariul destrămării controlate a Imperiului sovietic şi jocul intoxicării Vestului
Trădarea şi „defectarea“ lui Pacepa are loc într-un context politic al epocii foarte interesant. La sfårşitul anilor ’70, URSS, uriaşul pe picioare de lut, începea să se prăbuşească. Economia era în decădere, ideologia comunistă era din ce în ce mai ferfeniţită şi peticită, după intervenţia militară a URSS împotriva Cehoslovaciei, progresul tehnic stagna sau, mai bine zis, decădea, cercetarea abia subzista într-o izolare cruntă din cauza lipsei de utilaj competitiv şi de idei practice, corupţia, nepotismul şi mediocritatea acoperiseră vârful sistemului administrativ şi politic, popoarele gemeau sub autocraţia unui regim care îşi epuizase resursele ideologice. Riscul politic al trezirii popoarelor de capul lor devenea o realitate pentru liderii sovietici. Trebuia făcut ceva. Astfel, în structurile KGB-ului s-a născut şi s-a copt ideea – susţinută de un conclav de academicieni subordonaţi – reformării imperiului sau a reaşezării pe noi baze ale unui nou imperiu, tot de popoare subjugate, dar cu aparenţa deschiderii faţă de Occident sub un regim formal liber, dar în esenţă totalitarist. Într-o ţară bolnavă ireversibil, cu o clasă de partid depravată şi idiotizată de beţia puterii, unica soluţie era folosirea milioanelor de securişti, mult mai bine educaţi şi disciplinaţi decât membrii activului de partid, loiali faţă de conducerea Aparatului militar care reunea la vârf toate serviciile şi instituţiile cu comandă militară.Miza era supravieţuirea sistemului în altă formă şi împingerea popoarelor din arcul sovietic într-o nouă formă de control, un fel de robie benevolă, prin instituirea unei democraturi – un surogat de democraţie în care controlul statal urma să se desfăşoare prin intermediul agenţilor la vârf educaţi în Uniunea Sovietică. Scenariul s-a aplicat marginilor imperiului, inclusiv României. Într-un interviu dat unui post de radio occidental prin anii ’80, Mihail Gorbaciov a şi dezvăluit strategia sa: crearea de „fronturi populare“ (la noi Frontul Salvării Naţionale) bineînţeles, sub conducerea discretă a KGB-ului, ca orice organizaţie din URSS…
Prin contrast, „România anilor ’70 era o ţară cu importante succese diplomatice, fiind socotită atât ca un stat disident al comunităţii socialiste, cât şi ca un emisar preţios în relaţia occidentului cu China. Legăturile strânse de ordin politic româno-american, dar şi româno-vest-germane sau româno-franceze contribuiseră la crearea unui prestigiu al diplomaţiei româneşti şi, în primul rând, al liderului de la Bucureşti, Nicolae Ceauşescu“. („Ion Mihai Pacepa în dosarele Securităţii“ – lucrare a cercetătorului CNSAS Liviu Ţăranu“). Circumstanţele „defecţiunii“ lui Pacepa sunt semnificative deoarece operaţiunea ieşirii sale în decor are numeroase necunoscute, însă este asemuită tot de către unii analişti americani cu operaţiunile de inducere în eroare prin jocul dezinformării, introdusă de defectori sovietici de tipul lui Anatoli Golitsyn – defectori mai mult sau mai puţin voluntari cu telecomandă la Moscova care au contribuit la un uriaş joc al intoxicării Occidentului de către sovietici. (va urma)
August 3rd, 2009 
VR 
Război de bun venit!
Posted in Uncategorized 
Tags: 
