Victor Roncea Blog

de Mircea Platon
Profesorul Paul Gottfried, reputat istoric si gânditor conservator american, autor de cãrţi despre conservatorii romantici germani, despre multiculturalism, despre statul dãdacã, despre Carl Schmitt, despre istoria conservatorismului american, a scris un articol în care, pornind de la cartea Fantasmele salvãrii, a dlui Vladimir Tismãneanu, aratã cã dl Tismãneanu e un om de stânga, o stângã habermasianã, preocupatã de reeducarea est-europenilor dupã modelul reeducãrii postbelice a germanilor. Profesorul Gottfried sugera si cã, fãrã naţiune, nu e posibilã o viguroasã democraţie participativã. Or, tocmai naţiunea e principala victimã a ideologiei imbrãţişate de dl Tismãneanu, ideologie care distruge naţiunea de dragul unei “societãti civile” preocupate cu persecuţia sau cel putin cu deconstrucţia majoritãţii in numele minoritãţilor reale sau inchipuite si cu distrugerea elitelor, criteriilor si modurilor de viaţã organic-istorice in numele unor egalitãţi în “drepturi” artificiale si a pseudo-elitelor birocratic-activiste.
M-aş fi aşteptat ca articolul profesorului Gottfried sã-i aduca profesorului Tismãneanu satisfacţia dezbaterii cu un egal. In definitiv, dl Tismãneanu a refuzat de multe ori dialogul sau polemica pe motiv cã preopinenţii erau sub demnitatea domniei-sale, cã nu au doctorat, cã nu sunt profesori, si cã nu au publicat la edituri de prestigiu. Acum deci, cu ocazia articolului profesorului Gottfried, era timpul ca profesorul Tismãneanu sã sesizeze ocazia si sã strãluceascã doctrinar. De aceea, mare mi-a fost dezamãgirea când profesorul Tismãneanu, în loc sã se adreseze chestiunilor ridicate de un egal al domniei-sale, a ales sã polemizeze cu un blogger care a semnalat articolul, cu un student care a înjurat pe forumul blogului, şi cu mine care, cum nu obosesc sã mi-o aminteascã ciracii dlui Tismãneanu, nu am nici mãcar doctoratul si ar trebui sã tac (asta pe lângã numeroasele acuzaţii grobiene pentru care nu îl fac raspunzãtor pe dl Tismãneanu).
Din pãcate, nefiind ventriloc, nu pot sã tac rãspunzând în acelaşi timp întrebãrilor pe care mi le adreseazã dl Tismãneanu şi la care îmi cere, imperativ, rãspuns. Dar voi încerca sã împac şi capra şi varza dacã profesorul Tismãneanu acceptã urmãtorul târg. Promit sã tac dupa ce îi rãspund sincer la întrebãri dacã şi domnia-sa îmi rãspunde sincer la o întrebare care mã frãmântã.
Aşadar, chestiunile pe care le ridicã dl Tismãneanu sunt urmãtoarele:
1. Mã acuzã de ipocrizie arãtând cã, deşi scriu împotriva neoconservatorilor români, am tradus şi publicat în revista “Rost” un text despre “Tragedia multiculturalismului” semnat de Irving Kristol.
Da, e adevarat cã Mihail Neamţu si Claudiu Târziu mi-au cerut permisiunea de a publica, pe website-ul neoconservator “Antiteze”, respectiv în revista “Rost”, acel text şi altele. Textul respectiv provenea dintr-o serie de traduceri pe care le-am facut, prin 2001, pentru revista “Convorbiri literare” încercând, într-o vreme când nu vorbea mai nimeni despre miscarea conservatoare americana, sa legitimez cu ajutorul ei o eventuala miscare conservatoare în România. În anii ’90, profesorul Vladimir Tismaneanu şi o mare parte a “dreptei” româneşti de astazi ne-au dat de înţeles ca a fi occidental înseamnq a fi de stânga, a fi multiculturalist, corect politic, social-democrat, Soros-ian etc. Dreapta conservatoare era socotita atavica, reacţionara, antisemita şi era asociata abuziv extremismului lui Corneliu Vadim Tudor. Dl Zigu Ornea înfiera, sãptãmânã de sãptãmânã, în revistele Romania literara, Dilema şi pe unde mai apuca, dreapta româneascã interbelicã. Fãrã nuanţe, ni se dãdea de înţeles cã, abia ieşiţi din comunismul real, trebuie sã ne denazificãm de urgenţã pentru a intra în comunismul adevãrat. De aceea, atunci când mi s-a oferit oportunitatea, am tradus din conservatorii anglo-saxoni, din Kristol, dar şi din William Schlamm, William F. Buckley, Clinton Rossiter, Peter Viereck sau T. S. Eliot. Traducerile respective erau menite a reprezenta o mostrã din gândirea conservatoare americanã, de toate nuanţele, evrei, catolici, protestanţi, conservatori şi neoconservatori. Scopul publicãrii acelor traduceri era de a arãta cã dreapta e legitimã. Din pãcate, din momentul în care a devenit legitimã (cu preţul deturnãrii la stânga), dreapta a atras, conform principului “la plãcinte înainte, la rãzboi înapoi”, mulţi oportunişti, oameni care nu ar sacrifica nici mãcar un suspin pentru ideile şi realitãţile de pe urma cãrora vor sã trãiascã.
2. În al doilea rând, dl Tismãneanu pare a crede, împreunã cu ciracul sãu Mihail Neamţu, cã vreau o “dictaturã teocraticã”, cã sunt nazist “Blut und Boden”, şi cã mã exprim periculos de “ambiguu” atunci când spun, într-un interviu din revista de culturã religioasã Tabor, cã drumul României trebuie sã fie de la letargie la liturghie. Îl asigur pe dl Tismãneanu – pe dl Neamţu nu îl pot asigura de nimic, se învârte prea repede – cã nu are de ce sã se teamã, mulţi dorm şi în timpul liturghiei. De aceea nu vreau o dictaturã teocraticã în care oamenii ar fi încolonaţi şi duşi la liturghie cu sila. Acest lucru e strãin de duhul Ortodoxiei. Ceea ce vreau însã e o recentrare a realitãţii – politice, economice, sociale, educaţionale – româneşti pe persoanã. Consider, tocmai pentru cã nu am uitat tragediile secolelor XIX-XX (comunism, nazism, douã rãzboaie mondiale, colonizare/decolonizare/recolonizare), cã doar recunoaşterea realitãţii persoanei ne poate feri de tiranii ideologice care ar aşeza ca “bine suprem” fie clasa, fie rasa, fie imperiul, fie “piaţa”. Consider cã antropologia creştinã nu trebuie înlocuitã cu antropologia lui homo oeconomicus sau cu orice altã înţelegere reducţionistã a realitãţii umane. De aceea, cred eu, creştinismul nu trebuie sã fie prezent în Europa doar ca tradiţie culturalã, ci ca realitate liturgicã vie, ca afirmare a prezenţei lui Dumnezeu, a Persoanei lui Iisus Care vine cu Trupul Sãu la Sf. Liturghie, a naturii noastre creaturale şi a sensului istoriei ca rãstimp al mântuirii. Mi se pare cã, în afara acestei înţelegeri a istoriei, cãdem în încercãri facile de a meşteri o utopie, de a fãuri, cu ajutorul ideologiilor, raiul pe pãmânt. Singura stavilã împotriva acestei tentaţii eshatologice e creştinismul. Nu creştinismul-cultural, ci creştinismul- liturghie, nu memoria, ci prezenţa realizatã prin închinarea înaintea Dumnezeului celui viu. Istoria ca prezenţã a lui Dumnezeu. De aceea, nu pot accepta ca Liturghia sã fie rãstãlmãcitã de dragul politicii, aşa cum ar fi vrut “societatea civilã” în “cazul Corneanu”. A face ceea ce ar fi vrut societatea civilã ar însemna instrumentalizarea politicã a liturghiei, ar deschide drumul fie statului-bisericã, fie bisericii-stat. Nu toate lucrurile care sunt în lume pot fi tratate ca şi cum ar fi din lume. Dl Tismãneanu trateazã pe oricine recunoaşte şi trãieşte acest lucru drept “febricitant”. E dreptul domniei-sale. Dar e şi dreptul meu sã consider cã a defini “dreapta” în absenţa tradiţiei nu ca memorie, ci ca prezenţã în sens creştin înseamnã de fapt a fi de stânga. Diferenţa dintre cele douã sensuri ale tradiţiei este diferenţa dintre o mumie şi sfintele moaşte, dintre cei pe care-i comemorãm de Ziua eroilor şi cei pe care-i pomenim la fiecare Sf. Liturghie.
3. Dl Tismãneanu îmi cere sã denunţ clar şi sã mã disociez fãrã echivoc de afirmaţiile lui Ilie Catrinoiu. Ieftinul sicofant Neamţu face legãtura între dl Adrian Costea, site-ul lui Ilie Catrinoiu, Mircea Platon, Ovidiu Hurduzeu, ortodoxie şi asasinii lui Stelescu. Dupã cum am mai spus, despre asasinii lui Stelescu sunt convins cã “febricitantul” dl Neamţu ştie mai multe, ca unul care şi-a petrecut tinereţile scriind articole legionare. Dupã care a devenit de stânga. Dupã care a devenit de dreapta. Dupã care cine ştie – poate dl Tismãneanu ? – ce va mai deveni.
Am spus în cartea A treia forţã – pe care ştiu cã dl Tismqneanu a citit-o -, şi am spus şi în lansãrile de carte pe care le-am avut la Timişoara sau Costanţa: nu gust nici antisemitismul şi nici teoria conspiraţiei. Nu sunt nici rasist sau white suprematist, aşa cum e Revillo P. Oliver, unul din autorii menţionaţi apreciativ de dl Mihail Neamţu în Idei în dialog (probabil cq, iarãşi, Neamţu a citat fãrã a citi, motiv pentru care l-aş ruga pe dl Tismãneanu sã-i verifice atent referatele şi referinţele de acum încolo). Am vorbit împotriva antisemitismului, am scris împotriva nazismului, am fost atacat de autori neolegionari pentru modul în care înţeleg Mişcarea Legionarã. Nu am folosit injurii antisemite. Nu cred în legitimitatea creştinã, politicã, antropologicã etc. a rasismului.
Ceea ce i-am reproşat şi îi reproşez eu dlui Tismãneanu nu are legãturã cu rasa, clasa casa sau masa domniei-sale. Are legãturã cu politica domniei-sale. De aceea nu înţeleg de ce îl tot aduce în discuţie dl Tismqneanu pe profesorul Moshe Idel. M-am întâlnit cu profesorul Moshe Idel o singura datã, la o conferinţã. Îl admiram pe profesorul Moshe Idel din scris. Întâlnindu-l, mi-am dat seama cã, pe lângã erudiţie, profesorul Moshe Idel e un om modest, cu umor, de mare caracter. Un adevãrat mensch. Dar prezenţa publicisticã a dlui Tismãneanu nu mi-a lãsat niciodatã aceastã impresie.
Aşa cã nu i-aş spune profesorului Moshe Idel, dupã cum nu i-am spus nici profesorului Vladimir Tismãneanu, dupã cum nu i-aş spune nici profesorului Gottfried nici o mãgãrie antisemitã. Dar nu pentru cã se încruntã dl Tismãneanu la mine. Ci pentru cã nu mã intereseazã antisemitismul. Ceea ce mã intereseazã e cã dl profesor Tismãneanu, un om de stânga, pretinde cã e de dreapta şi încearcã sã redefineascã dreapta româneascã în acord cu valorile stângii. Asta e tot. Mã cert sau mã împac cu dnii Gottfried sau Tismãneanu având în vedere nu „rasa” domniilor-lor, sau religia, ci sinceritatea angajamentului politic.
*
Si acum, cã mi-am clarificat poziţia, îi pun şi eu dlui Tismãneanu o singurã întrebare. Domnia-sa deplânge astãzi “înmulţirea mitocanilor pioşi”, a “focarelor de infecţie” şi a “putreziciunii”. Tatãl domniei-sale a fost preocupat în anii ‘50 de lichidarea “bandiţilor mistici”, a “putrefacţiei burgheze” şi a “nãpârcilor veninoase”. Dl Tismãneanu nu e rãspunzãtor pentru ce a fãcut tatãl domniei-sale. Dar se face vinovat de folosirea aceleaşi retoricã. Ieri de stânga, azi de “dreapta”, douã generaţii de Tismãneni au folosit aceastã retoricã pentru a-i proslãvi pe mai-marii zilei şi a pune lacãt pe conştiinţa româneascã. Deci întrebarea mea e: pânã când?

(Acest text, care va apãrea în curând şi în variantã tipãritã, poate fi preluat de oricine doreşte)