October 27th, 2009 
VR 
In loc de prefata – Joi, 15 ianuarie 2009
“Ora 12.55. Primesc un telefon de la Cabinetul Ministrului. Sunt chemat la o şedinţă de „Bex”, cum îi spunem noi în jargon diplomatic „de Centrală” (adică Birou Executiv, întâlnirea ministrului cu conducerea ministerului – secretari de stat, directori generali). În 3-4 minute sunt în Sala Titulescu.
Stau alături de Cosmin Dinescu, director general pentru afaceri juridice, coagentul „meu” în procesul de la Haga. Suntem în partea opusă ferestrei mari a Sălii, sub tabloul lui Kogălniceanu, chiar vis-à-vis de fotoliul unde stă de obicei ministrul. Colegii se adună mai greu. Şedinţa începe puţin după 13 şi un sfert. La 13.30 simt că îmi vibrează telefonul. Mă uit: număr de Olanda. Mă cuprinde o uşoară agitaţie. Îi şoptesc lui Cosmin, în dreapta mea: „Cred că mă sună Iriniţa” (e alintul pentru colega noastră de la Haga, consilierul juridic din Ambasada României şi punctul de contact cu Grefa Curţii Internaţionale de Justiţie, Irina Niţă). „Or fi decis în sfârşit data pronunţării.” De ceva vreme aşteptam, practic în orice moment, această veste, căci după socoteala noastră hotărârea ar fi trebuit pronunţată înainte de 5 februarie 2009, data la care mandatul actualului preşedinte al CIJ ar fi urmat să ia sfârşit.
Nu pot să răspund – suntem în plină şedinţă cu ministrul. Telefonul mobil mă frige, îl învârt între degete, fără să-l mai pun la loc. După un minut şi ceva, simt sosirea unui mesaj, pe care îl păstrez şi acum în telefon. E de la Iriniţa: „Hot e 3 feb ora 10.”
I-l arăt şi lui Cosmin, care tresare. Apoi îl informez pe ministrul Diaconescu. Ne uităm unii la alţii, un pic emoţionaţi, iar ministrul ne încurajează: „Asta e! Să vedem ce iese. Aţi făcut tot ce se putea.”
Preludiul
Am intrat pentru prima oară în contact nemijlocit cu problema delimitării maritime cu Ucraina vineri, 2 mai 1997. A fost un contact episodic. Eram referent relaţii II (ceea ce este mai puţin decât un ataşat) la Direcţia Juridică şi Tratate sau DJT, cum se chema atunci. Intrasem în minister de exact 6 luni, după ce „luasem” două concursuri succesive de admitere: unul fusese anulat din motive pe care nu le-am aflat niciodată oficial, iar în urma celui de-al doilea fusesem încadrat referent, deşi concurasem pentru un post de ataşat.
Directorul, dl. Tudor Mircea, care din păcate nu mai este printre noi, m-a chemat în biroul său şi mi-a dat ceea ce părea atunci o sarcină foarte importantă: trebuia să distribui dosarele pregătite pentru participanţii la reuniunea Consiliului Consultativ al MAE şi să „am grijă” ca nu cumva vreun participant să plece cu dosarul respectiv. Pe dosare era scris solemn ceva de genul „Confidenţial” şi îndemnul de a fi restituite după reuniune. În dosare – textul proiectului Tratatului dintre România şi Ucraina privind relaţiile de bună vecinătate şi cooperare (faimosul Tratat politic de bază), precum şi al Acordului Conex la acesta, încheiat prin schimb de scrisori între miniştri afacerilor externe ai celor două ţări. Sarcină de care m-am achitat împreună cu alţi colegi care chiar se ocupau de dosar. Nu bănuiam deloc atunci cât de mult urma să lucrez peste doar câţiva ani cu aceste hârtii şi cât de mult aveau să-mi influenţeze ele activitatea diplomatică.
Negocierile româno-ucrainene dintre 2001 şi 2004
Ultima rundă a negocierilor a avut loc în perioada 8-9 septembrie 2004. Mi-o amintesc foarte bine, pentru că 9 septembrie este ziua mea de naştere. Împlineam 31 de ani.
Era a 24-a rundă de negocieri la nivelul plenului delegaţiilor şi a 34-a rundă, dacă adunam şi rundele de experţi, în cei mai bine de şase ani de la începutul demersului. Eram în Sala Gafencu a ministerului. Am încercat să dau o ultimă şansă soluţiei bilaterale. Am trecut în revistă toate opţiunile, am reluat prezentarea metodei de delimitare – de altfel, metoda Curţii. Am făcut chiar o ultimă încercare, într-un tête-à-tête cu dl. Moţic, cu harta în faţă, să ajungem la o linie de compromis. Totul în zadar. Era clar şi reconfirmat că negocierile eşuaseră. După semnarea protocolului rundei, Oleksandr Moţic mi-a zis, vesel, că mă aşteaptă la Kiev: „See you in Kiev” – era rândul nostru să ne deplasăm în Ucraina pentru următoarea rundă, conform cutumei procedurale a alternanţei negocierilor. I-am răspuns: „See you in Court!” . Oleksandr a râs, neîncrezător. Partea ucraineană nu era deloc convinsă că România va avea curajul să facă pasul sesizării Curţii, deşi această opţiune a noastră fusese enunţată aproape la fiecare rundă din ultimii ani. Şi anunţată oficial de către Guvern cu doar două săptămâni mai devreme.
A fost, însă, exact aşa cum i-am zis.
Peste patru zile, pe 13 septembrie, semnam, ca Agent, sesizarea oficială a României către CIJ. Sesizarea a fost depusă exact peste o săptămână de la încheierea negocierilor, pe 16 septembrie 2004, la Haga.”
Detalii despre lansare, in curand, aici, cu sursa de pe un blog dedicat evenimentului si cartii
Vezi si CULISELE BATALIEI PENTRU INSULA SERPILOR – mai precis pentru platoul continental – povestite de diplomatul Bogdan Aurescu in exclusivitate pentru Departamentul de Politica Externa al Ziua – VIDEO
Posted in Uncategorized 
Tags: 
