Ion Cristoiu, un alt editorial antologic, din 1990: “Un model european: Piaţa Universităţii”. Cortul pe care l-am instalat in fata Teatrului National, pozat in celebrul Zig Zag Magazin

Un model european: Piaţa Universităţii

Unda de şoc de la Bucureşti

Evenimentul major al perioadei electorale rămîne incontestabil, manifestaţia din Piaţa Universităţii. Cel mai lung miting din lume domină spaţiul mijloacelor de difuzare în masă din întreaga Europă. Sfîrşitul lui decembrie 1989 proiectase România în prim-planul atenţiei mondiale. Radicalitatea mişcării s-a constituit într-o undă de şoc extraordinară, care, pornită de la Bucureşti, a zguduit din temelii neocomunismul pe cale de a se instala în celelalte capitale estice. A urmat o perioadă de acalmie dominată de ascensiunea unui comunism bine ascuns în spatele unor declaraţii democratice. În procesul revoluţionar din Est, România s-a văzut întrecută de rapiditatea şi hotărîrea forţelor democratice din restul Europei. Pînă şi de Albania. Însă graţie mişcării din Piaţa Universităţii ne putem din nou mîndri cu locul şi rolul model pentru alte ţări de pe continent. Împotriva comunismului la Praga se face greva foamei. După exemplul Bucureştiului. Studenţii moscoviţi au ocupat Piaţa Universităţii Lomonosov. După modelul avansat de universitarii bucureşteni. Şi toate acestea, în timp ce pe plan internaţional creşte izolarea guvernului român. Ungaria, Cehoslovacia, Polonia s-au întors definitiv în Europa. Vaclav Havel obţine la Strassbourg un succes mult mai mare decît cel reputat de Mihail Gorbaciov. Cehoslovacia are deja iniţiative strălucite la capitolul securitate pan-europeană. La noi, Adevărul s-a reîntors la atacurile Scînteii împotriva presei internaţionale. Europa Liberă e criticată mai aspru decît pe vremea lui Ceauşescu. Redactorii de la fosta Casă a Scînteii protestează împotriva a ceea ce ei numesc amestec în afacerile interne ale României. Primului ministru român abia dacă-i reuşeşte o vizită în Bulgaria. După atîta sînge vărsat avem şi noi cu ce ne mîndri: au fost reluate tradiţionalele legături cu R.P. Bulgaria!

Studenţimea – în avangarda Revoluţiei

Manifestaţia din Piaţa Universităţii are însă şi o excepţională valoare internă. Indiferent de rezultatele sale practice, ea a dovedit întregii ţări, aflate într-o continuă siestă după importurile alimentare masive, că spiritul viu, critic al societăţii româneşti nu poate fi înăbuşit. Atitudinea tinerilor adunaţi aici seară de seară, ca şi a celor din alte oraşe occidentale ale României (Timişoara, Constanţa), a arătat că jocurile  n-au fost încă făcute, că există un procentaj de cetăţeni ai României care nu confundă libertatea cu libertatea Televiziunii de a da desene animate. Semnificativ pentru ce se întîmplă în întreaga ţară e faptul că manifestaţia din Piaţa Universităţii constituie o nouă afirmare a spiritului studenţesc.

Ca şi în perioada lui Ceauşescu tineretul universitar se remarcă drept partea cea mai radicală a naţiunii. Studenţii au fost întotdeauna categoria cea mai neliniştitoare pentru dictatură. În anii 1945-1947 şcolile şi universităţile au fost principalele focare de luptă împotriva guvernului comunist al lui Petru Groza. Elevii şi studenţii au reprezentat forţa principală în cadrul mitingului antiguvernamental din 8 noiembrie 1945. Revoluţia din Ungaria şi-a găsit ecoul românesc mai ales din rîndurile studenţimii. Valul de represalii care a urmat anului 1956 a vizat cu deosebire mediul universitar. Începutul îngheţului ceauşist poate fi stabilit în decembrie 1968, cînd studenţii bucureşteni au demonstrat împotriva hotarelor rigide ale perestroikăi româneşti. În toţi cei 25 de ani de dictatură, studenţii au constituit motiv de permanentă îngrijorare din partea oficialităţii. Revistele studenţeşti, în frunte cu faimoasa Opinie ieşeană, s-au situat în avangarda presei româneşti. Cercurile şi cenaclurile universitare – de la Echinox pînă la Cenaclul de luni – au fost tot atîtea spaţii ale disidenţei mascate sub forma dezbaterilor literare. Cele două faze finale ale satirei şi umorului studenţesc – de la Timişoara şi de la Cluj – au uluit prin sfidarea aruncată dictaturii comuniste. Ironiile lansate la aceste manifestări au făcut ocolul întregii ţări. La spectacolul de gală de la Timişoara, Biroul Comitetului judeţean de partid a părăsit sala în semn de protest faţă de atacurile de pe scenă împotriva lui Nicolae Ceauşescu. Casa de cultură a studenţilor din Cluj, unde se desfăşura spectacolul studenţesc de satiră şi umor, a fost înconjurată de cordoane de miliţieni pentru a împiedica accesul clujenilor incitaţi de veştile răspîndite în oraş despre îndrăzneala celor afirmate de grupurile şi brigăzile studenţeşti.

Critici necruţători ai domnului Ion Iliescu

Studenţii, nucleu al Revoluţiei din decembrie, au fost chiar de la început împotriva regimului Iliescu. Revistele studenţeşti au supus unei critici necruţătoare pe actualii lideri ai României. Pe măsura trecerii timpului prăpastia dintre guvern şi studenţi s-a adîncit tot mai mult. Noaptea în care dl. Petre Roman s-a aflat alături de studenţii săi pe baricada de la Inter e acum o melancolică amintire. Devenit prim-ministru, fostul profesor s-a rupt definitiv de spriritul studenţilor săi. Manifestaţia din Piaţa Universităţii reprezintă astfel punctul culminant al despărţirii iremediabile dintre Putere şi tinerimea studioasă, întruchipează partea cea mai avansată a Revoluţiei române. Mitingul de la Bucureşti marchează ruptura categorică dintre actuala conducere şi idealurile mişcării din decembrie. Nu astfel se explică solidaritatea cu manifestanţii a imensei majorităţi a intelectualităţii noastre. De la Cuvîntul pînă la Contrapunct, toate publicaţiile tinerei generaţii şi-au manifestat adeziunea la obiectivele mişcării de la Universitate. E semnificativ faptul că toate publicaţiile particulare, adică exact acelea care nu depind în nici un fel de guvern, s-au manifestat şi se manifestă critic faţă de regimul d-lui Iliescu. La cinci luni de la Revoluţie societatea românească trăieşte din nou ruptura tragică dintre Putere şi intelectualitatea tînără. Lui Nicolae Ceauşescu i-au trebuit trei ani pentru a intra în conflict cu studenţimea. D-lui Ion Iliescu i-au fost suficiente doar cîteva săptămîni.

Atitudinea Puterii faţă de situaţia creată în ţară se caracterizează printr-o inexplicabilă orbire politică. Refugiaţi în spatele unor etichete simpliste („mînuiţi”, „plătiţi), actualii lideri au refuzat orice dialog cu manifestanţii. Singura lor preocupare a fost doar aceea de a găsi mijloacele de compromitere a acestei acţiuni. Printre trăsăturile de bază ale talentului politic se numără şi capacitatea de a sesiza pînă şi cea mai mică mutaţie din realitate. Această dovadă de luciditate dă omului politic adevărat capacitatea de a se adapta în fiecare moment la extraordinara dinamică a vieţii. Ceauşescu s-a prăbuşit şi pentru că în ultimii ani îşi pierduse total talentul – de la începutul regimului său – de a se plia la cele mai subtile nuanţe ale realităţii. Încăpăţînarea lui de a refuza reformele cerute de dinamica social-politică l-a dus la pieire. Manifestanţii din Piaţa Universităţii exprimă o anume stare de spirit a unei părţi a societăţii româneşti. Acţiunea de protest este vîrful unui iceberg. În spatele ei se află diferite categorii profesionale neliniştite de unele tendinţe ale actualei conduceri. A face politică de-a adevăratelea înseamnă a lua în serios ceea ce se întîmplă în Bucureşti şi în alte oraşe ale ţării. Înseamnă a cerceta cauzele acestei mişcări şi a proceda la o adaptare a politicii. Puterea refuză acest gest de logică elementară. Îmbătat de atmosfera mitingurilor electorale, dezinformat de un aparat vizibil interesat, ca şi în cazul lui Nicolae Ceauşescu, de ascunderea contradicţiilor reale, luînd în serios simplismele unor gazetari mediocri din presa subordonată Frontului, gazetari care – lucru ciudat! – n-au nici măcar curajul de a-l apăra sub semnătură proprie, preferînd să se pitească în spatele unor pseudonime şi al unor „scrisori venite din partea oamenilor muncii”, domnul Ion Iliescu nu vede în această manifestaţie decît o simplă manevră a adversarilor săi electorali.

D-nul Ion Iliescu ar putea să cîştige alegerile de la 20 mai. Manifestaţia din Piaţa Universităţii, Proclamaţia de la Timişoara, articolele din unele publicaţii, atitudinea presei internaţionale nu vor putea împiedica votul masiv în favoarea domnului Iliescu şi, poate, a Frontului Salvării Naţionale. Din nefericire însă acest vot nu va înlătura şi contradicţiile profunde care stau la baza mişcării din Piaţa Universităţii. Rămase nerezolvate, aceste contradicţii se vor adînci şi vor sfîrşi într-o criză naţională.

Credinţa că idealurile revoluţionare au fost trădate

Aşa cum arătam mai sus, acţiunea studenţilor bucureşteni este, printre altele, expresia credinţei universitarilor şi a unei părţi a societăţii româneşti că idealurile Revoluţiei au fost trădate de regimul domnului Ion Iliescu. Mişcarea din decembrie a avut şi un nivel de suprafaţă, constînd în exigenţa înlăturării unei dictaturi împinse pînă la ultimele sale consecinţe. Mulţi cetăţeni au ieşit în stradă exasperaţi doar de aberaţiile atinse de regimul Ceauşescu: absenţa celor mai elementare condiţii de viaţă, cultul personalităţii, stagnarea politică şi economică. La acest nivel, demonstranţii au avut sprijinul întregului aparat de partid şi de stat. Nomenclatura, armata, securitatea erau neliniştite de formele paranoice la care ajunsese familia Ceauşescu. Să nu uităm astfel că Nicolae Ceauşescu a fost, poate, singurul dictator din lumea contemporană care a luat privilegiile castei de care depindea însăşi rămînerea sa la putere. În credinţa lui oarbă că poporul îl iubeşte, el uitase că într-un regim comunist puterea depinde nu atît de masele muncitoare, cît mai ales de sprijinul nomenclaturii şi al aparatului de represiune. Revoluţia din decembrie a avut însă şi un alt nivel, mult mai profund. Purtătorii lui au fost tinerii, cu deosebire elevii şi studenţii. Dacă primul nivel a fost susţinut de generaţia matură, cel de-al doilea a aparţinut generaţiei tinere. E vorba de o generaţie şcolită cu adevărat şi nu pe puncte, o generaţie care poate spune cu mîndrie, potrivit unui tînăr poet, „Noi nu am fost la Bumbeşti-Livezeni”. Relativa bunăstare a părinţilor a ferit-o de obsesia raţiei alimentare. Gerontocraţia regimului Ceauşescu a ţinut-o departe de corupţia specifică Puterii. În interiorul acestei oaze ea s-a putut forma sub semnul unui radicalism moral ieşit din comun.

Ea a putut sesiza şi judeca cu necruţare întreaga decadenţă politică şi morală a perioadei Ceauşescu: jocul dublu al părinţilor care criticau acasă ceea ce lăudau la serviciu, promovarea mediocrităţii patentate, stupiditatea presei oficiale, formele aberante ale cultului personalităţii. Această generaţie a ieşit în stradă nu pentru a avea mai multă mîncare şi mai multă căldură. Nici pentru ca Televiziunea să-şi îmbunătăţească programele. Ea a pornit în Revoluţie de la stadiul atins nu de România, ci de celelalte ţări est-europene. Altfel spus, ea a avut drept obiectiv nu numai răsturnarea lui Ceauşescu, ci şi răsturnarea sistemului comunist. E generaţia care a strigat în Piaţa Palatului, în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, Jos comunismul! E generaţia care l-a obligat pe Ion Iliescu să renunţe în cuvîntarea sa de la balconul fostului CC la „dragi tovarăşi”! Sub presiunea ei, Consiliul Frontului a acceptat, contrar voinţei perestroikiste a liderilor lui, sistemul pluralist din România. Această generaţie, reprezentată de cei din Piaţă, se constituie într-o a treia forţă pe eşicherul politic al ţării. După Revoluţia din decembrie ea a fost cuprinsă de o tot mai mare deziluzie. Noii lideri ai României s-au dovedit mult mai puţin radicali decît se aşteptau tinerii grupaţi în interiorul baricadei de la Inter, din noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989. Reformele dorite s-au limitat la nişte măsuri de tip perestroika. Întreaga structură birocratică a ţării a rămas intactă. Pe locurile lăsate libere de nomenclatura ultimilor ani de ceauşism au urcat membrii de rangul al doilea sau al treilea ai fostului aparat. Mulţi dintre ei fuseseră ţinuţi deoparte de Ceauşescu nu pentru că erau îndrăzneţi, ci pentru că erau mediocri. Dl Iliescu şi-a amintit brusc de colaboratorii săi din anii 1968-1971. Spre stupoarea tinerei generaţii, la conducerea ţării au fost chemate personalităţi ca dl Silviu Brucan, responsabil de instaurarea comunismului în România. Elevii şi studenţii au ieşit în stradă exasperaţi de minciuna regimului Ceauşescu. Ei au sperat că noua societate va fi una a adevărului. Regimul Iliescu a perpetuat însă practica ascunderii adevărului. Într-o societate care se pretinde profund democratică, tinerii s-au trezit în faţa unei televiziuni care manipulează cu neruşinare informaţiile. Realitatea e ascunsă sau trunchiată. Manifestanţii din piaţă au cerut ca dialogul să fie televizat în direct. Acest lucru le-a fost refuzat. Are ceva de ascuns întregii ţări conducerea actuală?

Nevoia de explicaţii

Fireşte multe dintre gesturile Puterii îşi pot găsi explicaţii în înţelepciunea politică. E limpede astfel că în condiţiile unei Revoluţii în care structura n-a fost spulberată prin ghilotină, transformările sînt mai mult încete. Perioada de tranziţie presupune în mod necesar şi colaborarea cu reprezentanţi ai vechiului regim. Chestiunea teroriştilor ar putea ascunde serioase raţiuni de stat. Puterea ar putea da, aşadar, unele explicaţii tinerilor din Piaţă. Ea însă nu catadicseşte să realizeze un dialog. Acest fapt dovedeşte o dată în plus că demonstranţii din Piaţa Universităţii au motive să se neliniştească de posibilitatea ca în mai să se îndeplinească visul lui Gorbaciov: confirmarea Puterii comuniste prin intermediul alegerilor libere. România ar fi astfel un caz unic în lume.

Ion Cristoiu

(ZIG-ZAG Magazin, 17-23 mai 1990)

Vezi si:

Zig-Zag, dupa 20 de ani. Un editorial antologic de Ion Cristoiu: De ce refuză dl Ion Iliescu dialogul cu minoritatea din Piaţa Universităţii

Ion Cristoiu si-a lansat Gaina fara bilet la Targul de carte. Grabiti-va s-o prindeti! Aflati de ce pe Roncea.ro. Azi, despre Europa Liberă din măsea

Print Friendly, PDF & Email
You can leave a response, or trackback from your own site.

One Response to “Ion Cristoiu, un alt editorial antologic, din 1990: “Un model european: Piaţa Universităţii”. Cortul pe care l-am instalat in fata Teatrului National, pozat in celebrul Zig Zag Magazin”

  1. hoinarnet says:

    Daca intelegi adevarul despre Ceausescu intelegi adevarul in care acuma traiesti
    Daca vrei sa intelegi ce se intampla astazi
    http://brasovean2008.blogspot.com/2010/06/executia-sotilor-ceausescu-vazuta-dupa.html

Leave a Reply

Powered by WordPress

Stiri

customizable counter
toateBlogurile.ro Blog din Moldova