In fotografie, Sorin Dragan (dreapta), cu tricolorul, militand in fata Ambasadei Moldovei de la Washington pentru eliberarea tinerilor retinuti dupa evenimentele din 7 aprilie 2009
Dupa douazeci de ani
E 14 iunie 2010, douazeci de ani dupa evenimente care mi-au marcat viata si au imprastiat orice iluzie despre transformari de substanta ale societatii romanesti in viitorul apropiat. Tragica ironie sub a carei stea pare sa se desfasoare soarta tarii mele a fost mai pregnanta pentru mine decat pentru alte victime ale acelei mineriade intrucat sunt originar din Petrosani. In conditiile dezagregarii sociale care a urmat reprimarii grevei din ’77, cu imprastierea participantilor si inlocuirea lor cu promotii de criminali eliberati din inchisoare sau gratiati de decrete guvernamentale, am asteptat cu nerabdare absolvirea liceului si iesirea din acel mediu spre deschiderea intelectuala a capitalei, unde am fost student la filologie.
In scurt timp am realizat ca si dincolo de zidurile coloniei penale pe care o parasisem se conturau gratiile unei mai mari colivii care inchidea un popor intreg. Am intrat in conflict cu autoritatile civile si academice si am suferit consecintele de rigoare: arestari, condamnari, exmatriculare, ostracizare, etc.. Printre organizatiile anticomuniste in care am activat in anii ’80 s-a aflat si grupul lui Marian Munteanu, colegul si prietenul meu de atunci. Incerc sa fac abstractie aici de evolutia lui recenta; ceea ce stiu e ca am preluat cu toata fiinta mea acele idealuri, si chiar daca liderul nostru poate le va fi diseminat fara sinceritate, ele mi-au devenit crez atunci si au ramas asa pana azi .
A venit revolutia, si unii dintre noi am luat parte la ea, apoi am constituit Liga Studentilor, a carei conducere ne-a inclus pe cativa din membrii acelui grup. Am devenit unul dintre membrii consiliului Ligii, si redactorul-sef al publicatiei sale (ziarul Glasul), pe care am fondat-o. Inceputul marii demonstratii din Piata Universitatii din primavara lui ’90 m-a prins in Oslo, unde ma aflam ca reprezentant al studentilor romani, stabilind contacte cu organizatii din majoritatea statelor europene. Am vazut la stiri secventele filmate in Bucuresti si am urmarit reactia publicului occidental, de soc si dezgust fata de adevaratul chip al regimului care mostenise puterea in Romania postrevolutionara. Am pornit inapoi spre casa, insotit de un proaspat prieten intalnit la un congres studentesc din Trondheim, un scriitor american pe nume Steve Carlson, care locuia in Budapesta, ultima mea oprire pe drumul de intoarcere. In mai multe puncte de pe acest traseu care a strabatut continentul, prieteni si cunoscuti m-au indemnat sa cer azilul politic al respectivelor state, sa nu ma intorc pentru a ma confrunta cu un regim fata de care imi declarasem opozitia si care tocmai isi demonstrase lipsa de reticenta fata de utilizarea publica a violentei fata de opozanti. Deja retraisem personal experiente similare cu cele dinainte de revolutie, si anume atacuri, amenintari si inca un arest. Eram insa motivat de faptul ca o victorie inca parea posibila si de exemplul fostilor detinuti politici despre al caror sacrificiu aflasem mult.
Reintors acasa, mi-am luat locul in organizarea demonstratiei, am vorbit multimii din piata, si am continuat legatura cu strainatatea, incercand sa asigur mediatizarea evenimentului in cat mai multe parti. Am utilizat relatii de prietenie cu artisti pentru a-i invita in balconul universitatii, si de asemenea faptului ca redactia publicatiei impartea cladirea clubului Universitas cu mai multe formatii de muzica i-am datorat prezenta unor cantareti. Secretarul de redactie al ziarului nostru, Eugen Popescu, fusese instiintat de un contact din Ministerul Justitiei al Asociatiei Fostilor Detinuti Politici ca se intentasera cateva dosare impotriva unor lideri ai Pietei, iar lista ma cuprindea si pe mine. In cazul meu atentia noilor autoritati ma viza de mai mult timp. In ianuarie ’90 discutiile dintre Ion Iliescu, Petre Roman si Cazimir Ionescu pe de o parte, si Marian Munteanu, Catalin Avramescu si subsemnatul de celalalta parte, ca reprezentanti ai studentilor, se incheiasera cu intelegerea mutuala a pozitiilor de adversitate ideologica pe care ne plasam. In februarie, ca urmare a supravegherii sediului din Eforie unde mai fusesem in calitate de anchetat, impreuna cu Marius Vladu, student la IEFS si adjunctul meu de atunci la conducerea ziarului, am interceptat un transport de documente ale Securitatii, ceea ce a redesteptat interesul acestei institutii pentru persoana mea.
Intelegand gravitatea acuzatiilor si consecintele potentiale, am continuat demonstratia pe baza urmatorului rationament: in primul rand, cauza era prea importanta in raport cu siguranta noastra, care eram tineri si suficient de impetuosi sa ne asumam riscuri; in al doilea rand, asa cum am mai mentionat, credeam ca exista o sansa reala sa castigam atat alegerile, cat si batalia pentru constiinta unei parti semnificative ale populatiei; in ultimul rand, exista si argumentul ca intr-o asemenea situatie aveam o sansa mai mare de a fi ajutati de opinia publica internationala daca demonstratia continua si castiga notorietate. Am continuat pana la omologarea alegerilor din Duminica Orbului, mai ’90, dupa care am reinchis balconul si am decis ca pana la incheierea mandatului de doi ani al FSN-ului sa ne continuam opozitia in termenii democratiei, atata cata urma sa fie sub acest regim.
Contrar sperantelor de a putea functiona intr-o dinamica a opozitiei civilizate, in dimineata zilei de 13 iunie o descindere brutala a fortelor de politie asupra grevistilor foamei campati in fata Teatrului National a spulberat orice iluzie de dialog cu puterea. Indignati de violentarea unor oameni deja aflati intr-o stare fizica precara, multi protestatari au inceput confruntari cu trupele de politie si sustinatorii lor, un grup numeros de proletari fesenisti din IMGB. Auzind despre redeschiderea ostilitatilor, pe la 1 dupa-amiaza am pornit spre universitate impreuna cu Marius, care era si colegul meu de camera la camin. Desi Marian a facut un apel public la pacifism din balcon, spiritele erau deja prea incinse si luptele cu scutierii au continuat pana la retragerea acestora, urmariti de rebelii care au inceput sa asalteze sediul Ministerului de interne, in care se repliasera acei politisti care nu au fost imbarcati in vehicule.
Am fost prezent la acele lupte si am vazut cativa oameni ucisi de impuscaturi venite din cladire. Doi dintre acestia au cazut in apropierea mea, unul dintre ei, un necunoscut destul de tanar se afla imediat in stanga mea, si am simtit sangele lui improscand din capul nimerit de un glont tras de un civil dintr-o fereastra de deasupra portii de pe coltul dinspre Izvor, care era asediata de un carucior de salubritate publica folosit pe post de berbec de oamenii adunati in jurul cladirii. Printre putinii studenti din multime se afla George Roncea, liderul ligii de la Arte plastice, actualmente publicist. Victor, fratele lui mai mic, azi jurnalist si el, avea un aparat foto cu care a surprins o parte din lucrurile pe care le povestesc. Desi nu ne cunosteam atunci, am aflat ulterior ca in multime se aflau cativa seminaristi, printre care Claudiu Lutai, fiul preotului din Sapanta, actualmente paroh al bisericii mele, Sfanta Cruce, din zona capitalei SUA.Cativa dintre rebelii mai atletici au escaladat cladirea incercand sa intre pe ferestrele de unde se tragea, in timp ce noi, cei din strada, incercam sa-i protejam cu un tir de pietre si sticle, inclusiv cateva incarcate cu benzina sifonata de la masinile de pe drum. Cladirea ardea in cateva locuri, dar dupa ce putinii temerari au fost doborati de pe ziduri si armele dinauntru au trecut pe foc automat, a trebuit sa ne retragem la o distanta mai sigura. Majoritatea celor de acolo au continuat un asalt cu pietre, simbolic, dar futil.
Am mers pana la sediul redactiei mele, aflat in cladirea clubului Universitas de langa parcul Cismigiu.Pe strada m-am intalnit cu Radu Matei,un fost coleg din Petrosani,si el student la universitate,despre care am aflat ca s-a inrolat in SRI dupa absolvire. Intrucat nu stiam cum se va incheia ziua l-am intrebat daca era de acord sa pastreze niste bani straini pe care ii mai aveam in portofel din timpul recentei calatorii, pentru ca stiam care era conotatia pe care “oamenii de bine”o dadeau atunci valutei straine, oricat de modesta ar fi fost cantitatea. M-a refuzat speriat, si intors in orasul natal a povestit episodul ca pe o proba ca eram omul “agenturilor”.
La redactie am sunat acasa ca sa-mi asigur familia ca eram intreg, si mama m-a anuntat ca trenuri pline de mineri plecau spre Bucuresti. Era cam 7 seara. I-am spus ca totul va fi in regula, amintindu-mi ca minerii mai fusesera in capitala si nu facusera prea mare lucru in afara de a-si demonstra profunda prostie in declaratii televizate. L-am luat cu mine pe Dorian Alexandrescu, student la fizica si tehnoredactorul publicatiei, si am pornit spre televiziune, pentru ca aflasem ca un grup mare de demonstranti o asediau. Cand am ajuns, am vazut parti din parter incendiate si soldati in interiorul cladirii si pe acoperis care trageau din cand in cand. Am fost atins in umarul stang, dar nu grav, asa ca am aplicat batista ca pe o compresa si am ramas un timp. Era deja intuneric si copacii batrani reduceau vizibilitatea. Nu retin sa fi vazut pe nimeni ranit mortal acolo, doar rani usoare, dar mi s-a spus ca un mort fusese carat pe brate si urcat intr-o masina.
M-am intors la universitate, unde Marian ceruse studentilor sa nu participe la lupte. Toate scenele zilei ma implicasera prea mult ca sa mai ascult acest indemn, asa ca m-am alaturat grupului care se lupta cu un dispozitiv de scutieri intarit de o unitate de parasutisti, impingandu-i spre intersectia dintre bulevardul Kogalniceanu si Calea Victoriei. Dorian m-a urmat si el..Era aproape de miezul noptii.
Cineva gasise o gramada de navete cu sticle de Pepsi goale in curtea unui restaurant, si acestea au devenit munitia principala cu care am respins soldatii si politistii, fortandu-i inapoi spre sediul politiei de pe Platoul Victoriei. Noi intariri, parasutisti inarmati, debarcati din camioane militare, urcau pe Eforie. Cu doi ani inainte imi completasem serviciul militar intr-un batalion de cercetare si intelegeam ca daca noile trupe reusesc sa se dispuna in formatie de lupta vom pierde cu siguranta. Le-am strigat celor din jur sa lanseze o salva de pietre de sticle si pietre pe care s-o urmam cu un asalt imediat pe urmele soldatilor fugind, ca sa putem ocupa pozitia pe care o abandonau. Probabil ca majoritatea erau prea obositi, pentru ca numai prima parte a fost executata si m-am trezit alergand aproape singur dupa trupele care la un moment dat s-au oprit si s-au intors pentru contraatac. Am reusit sa mai dau la o parte din calea lor, si eram atat de aproape incat avantul contraatacului i-a facut sa ma depaseasca, si au trecut pe langa mine inainte de a realiza ca eram langa ei. Ceilalti, care nu avansasera atat de mult, au fost mai putin norocosi, si i-am vazut cazand unul dupa altul doborati de lovituri cu patul pistoalelor-mitraliera pe masura ce erau ajunsi din urma. Am decis sa sprintez printre soldatii care incepeau sa incetineasca inainte ca acestia sa se intoarca si sa ma gaseasca in spatele lor. Initial planul a functionat, dar pe cand ma pregateam sa respir usurat ca scap necapturat, am auzit focul armelor automate venind din spate, indreptat spre rebelii care ii asteptau in intersectie, gata pentru lupta corp la corp. Cu gloantele suierand pe langa mine in toate partile, am fugit cum nu fugisem niciodata, in asa fel ca am trecut in viteza maxima printre coloanele de la Romarta, si am intrat cu forta in zid fara sa reusesc sa franez adecvat. Tirul era intens, dar sunt sigur ca unii soldati trageau in aer, altfel as fi vazut mai multe victime. Teoria mi-a fost confirmata de unul din acei parasutisti, Octav Mihai, care mi-a devenit vecin de apartament in SUA peste cativa ani, si care mi-a povestit ca era decis sa nu traga in civili neinarmati si le-a cerut celorlalti sa procedeze la fel. Din nefericire, nu toti au avut aceleasi scrupule pentru ca niste oameni tot au fost impuscati. Un tanar zacand sub colonada, ranit mortal, isi dadea ultima rasuflare in bratele catorva dintre revolutionari, care incercau fara succes sa-i opreasca hemoragia violenta. Cativa baietandri carau in pas alergator inspre CCA corpul inert al unui tovaras de-al lor care stropea din abundenta pavajul cu sange. Am inceput sa ne retragem spre universitate, epuizati si imputinati. De cealalta parte a pietei se vedea un cordon de soldati care se strangea inchizand universitatea si Institutul de arhitectura.
Am batut in usa care dadea spre holul Filologiei, si ne-a deschis Mihai Gheorghiu,un alt membru al consiliului Ligii. Acesta ne-a transmis ca numai studentii (nu neaparat din institutia noastra) pot ramane, pentru ca universitatea sa nu fie implicata in represiunile care se anticipau. Mi-a parut rau ca nu-i puteam oferi adapost lui Fane, unul din golanii din Piata pe care-i stiam si care luptase in revolutie. A plecat dezamagit, dar cred ca a reusit sa scape pentru ca a intrat in statia de metrou inainte ca vreun soldat sau politist sa apuce sa-l opreasca, si desi metroul nu mai circula la ora aceea, probabil ca, mergand de-a lungul liniei, a reusit sa iasa prin statia urmatoare, dincolo de cordonul militar. Pentru o clipa, eu si Dorian am fost tentati sa procedam la fel,dar ne simteam storsi de energie si voiam sa dormim mai mult ca orice.
Cei care am intrat ne-am scurs spre subsolul unde de cateva luni incercam sa incropim un club, si unde deocamdata se aflau cateva instrumente muzicale si o statie cu difuzoare, o mica bucatarie improvizata si cateva saltele pe jos pentru innoptat ocazional, pe care noi, cei veniti de pe strada, am cazut secerati de oboseala. Era foarte tarziu, cam 3-4 dimineata, dar inca nu se luminase. Cei care nu luasera parte la lupte au ramas de veghe, asteptand cu ingrijorare ziua care nu promitea nimic bun. Pe langa Marian si Mihai, mai erau acolo Bogdan, fratele mai mic al lui Marian, Alexandru Dinca, student la matematica si coleg de palier la Grozavesti, Mihai Iliescu, student la fizica, cativa filologi:Luminita, prietena lui Mihai, Victoria Motoc, Mugur Vasiliu, viitor secretar de stat in Departamentul pt. relatiile cu romanii din strainatate si redactor la Scara si Oglinda, si Virgil Petcu, politehnist, prieten cu Marian. Se poate sa mai fi uitat pe unii din cei care au fost acolo, e mult timp de atunci.
Dimineata devreme, pe la vreo 6, la putin timp dupa ce cazusem in somnul fara vise al surmenarii,somnul mi-a fost intrerupt de strigatele disperate ale celor care, de la ferestrele care dadeau spre piata, fusesera martori la primele atacuri salbatice asupra unor trecatori. Unui tip care le disputase autoritatea de pretorieni ai lui Iliescu un miner ii infipsese tarnacopul in omoplat si asa, opintindu-se in coada, l-a ridicat si l-a aruncat intr-un tomberon de pe strada. “Treziti-va, au spart usa de la intrare cu topoarele!” Incapabil sa ma trezesc cu adevarat, am mormait ceva de genul “Spune-le sa se care ca dorm acum”,dar intr-un timp record pentru niste oameni nefamiliari cu cladirea universitatii, minerii loveau cu topoarele si in usa clubului de la subsol, pe care nu toti studentii facultatii reuseau sa-l gaseasca din prima. Mai mult decat loviturile din usa m-a dezmeticit teroarea care se citea pe fetele celor care ii vazusera deja in actiune de pe geamuri.
M-am ridicat de pe saltea, am apucat un taburet scund si m-am plasat langa intrare, asteptandu-l pe primul miner care urma sa-si faca aparitia prin usa care dadea sa cedeze. La indemnul lui Marian, toti se asezasera in genunchi si se rugau. Marian m-a strigat si mi-a cerut sa pun jos scaunul si sa ma alatur celorlalti, care se stateau in genunchi de-a lungul unui zid. M-am pus in genunchi, dar mi-era greu sa ma concentrez asupra rugaciunii. Cum ironia sortii, la care m-am mai referit, nu mi-a fost dramuita cu jumatati de masura, primul miner care a intrat pe usa, cel al carui teasta ramasese intreaga gratie interventiei lui Marian, a ridicat scaunul lasat de mine langa intrare si l-a aruncat cu forta in mine, lovindu-ma in splina. N-au aprins lumina, ci isi foloseau lampasele de pe casti, si in felul acesta erau mai greu de urmarit, pentru ca fasciculele de lumina te orbeau. Din aceeasi cauza nu puteai sa te feresti de lovituri pentru ca le vedeai prea tarziu. Foloseau cozi de lopata ca bate si bucati de cablu electric gros cam de doua-trei degete, probabil taiat anume in bucati de circa 1m, un fel de hibrid intre bata si bici.
Desi nu au intampinat rezistenta, fiecare din ei incerca sa se asigura ca a lovit macar o data pe fiecare. Vorbeau dezarticulat si puneau intrebari al caror raspuns nu il asteptau, intrebari confuze de genul “Unde-s ceilalti?”.Imi aduc aminte ca la intrebarea asta am cerut clarificari:”Ceilalti ce?Studenti?”Nu cred ca se pregatisera pentru mai mult, asa ca repetau intrebarile devenite retorice si loveau cu batele fara ca un eventual raspuns sa poata schimba cursul evenimentelor. Unii intrasera in bucatarie si purtau pachetul cu praf concentrat Nesquik ca pe o captura: drogurile Pietei! La fel ca in “investigatia despre ceilalti”, intrebau “Ce-i asta?”si dadeau cu batele fara ca raspunsurile sa importe prea mult. Surprinsi, raspundeam care cum: eu am opinat ca e cacao bazat pe miros, lui Mugur i se paruse ca era malai, dupa aspect. Divergenta raspunsurilor n-a facut decat sa confirme ipoteza drogurilor si Nesquik-ul a devenit proba incriminanta, la fel ca aproape orice aparat pe care l-au intalnit in cladire si s-au simtit obligati sa il sfarame pentru linistea tarii si a zambitorului sau presedinte.
Intre lovituri de bata, m-am adresat unora din minerii care se aflau mai aproape, si le-am spus ca eram din Petrosani, cum ma cheama, unde locuiam, si ca tatal meu lucra la mina Livezeni. M-au intrebat ce caut acolo, si le-am spus ca eram student si ca ne aflam in sediul facultatii mele, lucru pe jumatate adevarat, fiindca Romana era specialitatea mea secundara. La un moment dat, unul din ei m-a prins de brat, m-a ajutat sa ma ridic si mi-a spus sa-l urmez. Cand am ajuns pe scari mi-a spus ca va incerca sa ma scape (un fel de a spune, caci deja incasasem destule bate si cabluri pe langa lovitura scaunului; ce-i drept, eram inca intreg si ma tineam pe picioare). I-am cerut sa-i ajute si pe prietenii mei, fiindca nimeni nu era vinovat de nimic. Mi-a raspuns ca era imposibil, si ca nici pe mine nu era sigur ca va reusi sa ma scoata de acolo in siguranta. Alti mineri coborau pe scari si cand au inceput sa ma loveasca, cel care incerca sa ma ajute le-a spus sa se opreasca fiindca eram din Valea Jiului. Mi-a spus sa imi scot repede buletinul ca sa vada ca e adevarat, si m-am conformat. L-a luat, dar inainte ca identitatea mea sa fie clarificata, Mugur, care intuise o posibila salvare prin mine, a ajuns la picioarele scarilor si a inceput sa ma strige disperat. Era prietenul meu si tatal unui copil mic, asa ca m-am intors sa il scap, neapucand sa solicit ajutorul protectorului meu. Nu am reusit sa ajung pana la Mugur, care era deja prins de mai multi mineri, si m-am trezit eu inconjurat de un grup ostil, inainte de capatul de jos al scarilor. Aici era lumina si puteam sa vad fiecare miscare. Unul a incercat sa opreasca ceea ce percepuse ca pe un asalt din partea mea cu o lovitura de topor. Am prins de coada toporului si am incetinit mult lovitura, desi am luat o lovitura in frunte, nu suficient de puternica ca sa imi sparga capul, dar destul ca sa ma raneasca. Impingand cu forta l-am lovit in fata cu dosul toporului pe care inca il tinea si s-a rostogolit pe scari. De acum veneau lovituri din toate partile, si incercam sa ma feresc si sa ma apropii pe rand de cate unul si altul ca sa ies din raza batei si sa-i pot dobori de aproape. Dupa vreun minut sau doua de rezistenta, ingreuiata de sangele care imi curgea in ochi, am primit din spate o lovitura in moalele capului cu ceva greu si metalic, ca dosul unui topor sau un baros. Mi s-au muiat picioarele si am alunecat intr-un genunchi. Inca gandeam lucid si stiam ca trebuie sa ma ridic ca sa mai am o sansa de scapare. Din nefericire insa, in momentul in care am cazut s-a format in jurul meu un cerc care lovea din rasputeri cu batele ridicate cu doua maini deasupra capului ca pentru despicarea unui bustean. Nu ma mai puteam ridica in picioare, si am incercat sa-mi protejez capul, dar fara prea mult succes. Am primit lovituri care mi-au paralizat mana dreapta pentru moment si cateva bate s-au incrucisat asupra capului meu, crapandu-l in mai multe locuri. Am cazut pe scari, asteptand o moarte iminenta, si rugandu-ma lui Dumnezeu, fara cuvinte, doar printr-un gand intens, sa imi dea zile sa imi repar greselile, sa nu parasesc lumea neimpacat, ducand cu mine regrete. Nu mai simteam durere, nici teama, doar o coplesitoare parere de rau ca moartea ma gasea nepregatit.
Atunci s-a intamplat ceea ce intotdeauna am considerat ca a fost raspunsul acelei rugaciuni mute, interventia unui individ in autoritate, dupa cate presupun un securist imbracat tot in miner, care i-a oprit cu o comanda. Nu mai vedeam prea bine, dar dupa fizionomie si igiena nu parea sa fie unul din ei, ceea ce contribuie la teoria enuntata mai sus. A parut sa ma recunoasca (le-a spus “Pe asta il vreau viu”) si a chemat pe doi din ei, mi se pare ca unul era protectorul dinainte (de acum ranile si pierderea de sange faceau ca simturile sa nu-mi functioneze prea bine) si le-a spus sa ma duca la Ministerul de interne si sa se asigure ca nu mai sunt lovit in cap pana ma preiau cei de acolo. Cei doi m-au prins de cate un brat, si m-au urcat scarile pana la holul principal al facultatii. Acolo am trecut prin furcile caudine al unui culoar de mineri nerabdatori sa bata si ei, dar cei doi si-au facut datoria repetand “Nu in cap, ca nu-i voie”, asa ca majoritatea loviturilor pe care le-am primit au fost cabluri peste genunchi, suficiente ca sa-mi cauzeze fisuri in periost si sa imi afecteze mobilitatea si azi. Acelasi lucru s-a intamplat de-a lungul strazii Edgar Quinet, iar cand nu am mai avut putere sa ma tin pe picioare si cand am inceput sa ma reazam cand de unul, cand de altul din cei doi, mi-au strigat cu asprime sa nu ma las pe ei. Pe moment m-am gandit ca era parte din faptul ca eram perceput ca un inamic, la care se adauga teama de fi patati de sangele care imi curgea cu abundenta de la multele rani din cap. Ulterior am aflat ca minerilor li se transmisese sa nu permita studentilor sa se apropie prea mult, pentru ca i-ar putea injecta cu droguri care sa le ia mintile. Nu pot rezista observatiei ca orice interventie asupra mintilor lor nu putea fi decat incrementala. In fine…Inainte de a vira pe Calea Victoriei, am intors capul si am vazut ca atat cat ma tineau ochii, traseul pe care venisem de-a lungul universitatii era marcat de o dara de sange, prin care mi-as fi putut reconstitui drumul ca Hansel cu pietricelele.
Se luminase bine de ziua, era aproape 7, si, trecand peste Bd. Kogalniceanu, am inceput sa vad trecatori, si in mintea mea a incoltit speranta nebuloasa de a auzi niste manifestari de solidaritate sau macar compatimire din partea lor. Fie ca erau oameni “de bine”, la fel ca gloatele care privisera pasive represiunea din 21 decembrie in aceeasi piata, fie ca incercau sa-si asigure preventiv prietenia minerilor din teama, au inceput sa strige cu bucurie amestecata cu ura lucruri de genul “Bine i-ati facut, asa ii trebuie legionarului!” La un moment dat, un individ s-a apropiat si le-a cerut minerilor sa ma tina ca sa-mi traga si el una. Mi-am ridicat cu greu capul si l-am privit in ochi, si a tresarit speriat, ca si cum m-as fi putut elibera ca sa-l atac. Unul din mineri l-a injurat cu dezgust si i-a spus sa se dea la o parte. La gandul ca astia erau oamenii pentru care am ajuns la Poarta Alba dupa ce fusesem premiant si castigator de olimpiade, si cei pentru care sangeram acum, s-a rupt ceva in mine si am stiut ca trebuie sa plec cat mai departe, pentru ca timpul si distanta sa ma impiedice sa-mi urasc compatriotii, pe care ajunsesem deja sa-i detest.
Coborand pe Eforie spre Interne, vedeam cladirile afumate de flacarile din ajun, si ceva soldati, impreuna cu mai multi civili cu fete de securisti. Ca sa elimine orice dubii despre apartenenta profesionala, unul din ei, scund, proaspat ras, cu par brunet si lins, ma injura apasat si ii intreba pe cei doi daca stiu unde trebuie sa ma duca, si arata cladirea ministerului in vale. Unul confirma, si am ajuns acolo, in curte, unde m-au lasat jos, rezemat cu spatele de un zid. Curtea era plina de oameni raniti, batuti si speriati, unii in stare destul de grava, intinsi pe jos, rezemati de zid ca mine, sau stand ghemuiti daca erau in stare sa stea neproptiti. Printre ei se plimbau mineri care continuau sa-i loveasca la intamplare, fara ca soldatii in uniforme de politie sa intervina. Am atras atentia unui sanitar militar, dar inainte ca acesta sa se apropie, unul din mineri, cred ca era unul din cei care ma adusesera, imi smulse lantul de aur de la gat, rupandu-l. Fiindca era o amintire de la bunica mea, care murise cu trei ani in urma, i-am cerut sa mi-l lase si i-am spus de ce. Minerul a ranjit si a replicat “Pai, ce, am venit degeaba de la Vulcan pana aici?”. I-am spus soldatului sanitar ca e de necrezut ca pot fi jefuit in curtea Ministerului de interne, de fata cu soldati de politie, si a ridicat din umeri. Am inteles ca soldatii erau tineri, intimidati de brutele sangeroase, si poate aveau ordin sa coopereze cu minerii. Am vrut sa-i ofer minerului buletinul ca garantie ca urma sa il recompensez in schimbul lantului, dar mi-am dat seama ca il scapasem pe treptele universitatii. Sanitarul mi-a badijonat cu iod ranile de la cap, si m-a marcat ca un caz prioritar pentru ambulanta. Un civil mi-a notat numele pe o formular si am inteles ca era parte din procedura de arest. L-am vazut pe Mugur adus in stare nu prea grava, dar cu privirile ratacite din cauza unei scene de rara bestialitate la care asistase, pe care mi-a povestit-o cand ne-am revazut, in care un miner a sfaramat capul unei fetite care isi plangea incontrolabil tatal deja cazut victima oamenilor de mina.
Prima ambulanta era una mica, o Dacie combi in care ne-am inghesuit foarte multi. Din cauza corpului tumefiat, a genunchilor si splinei in stare critica sufeream mai tare din cauza presiunii celor de langa mine decat inainte, cand primisem loviturile. Am fost dus la Spitalul de neurochirurgie, si pentru a doua oara in acea dimineata, am fost dezamagit asteptand putina compasiune. Stateam in picioare, clatinandu-ma si picurand sange pe podea, in timp ce o asistenta completa fara graba o fisa, intrebandu-ma lucruri la care raspundeam cu tot mai multa greutate. Daca m-as fi concentrat asupra sensului intrebarii “Aveti ceva de declarat?” as fi evitat sa fiu jefuit inca o data. Cand parintii mi-au ridicat hainele de la spital, buzunarele nu mai contineau cele 400 lei din posesia mea, nici medalionul care imi cazuse sub tricou cand minerul mi-a rupt lantul.
Am fost operat si stabilizat si am zacut mult in stare de inconstienta. Cand eram dus prin spital pentru diverse proceduri (injectii, raze, etc.) am intampinat aceeasi ostilitate din partea personalului inferior, cat si a bolnavilor “de bine”:”Bine ti-au facut, asa meriti”s.a.m.d. Intrucat eram arestat, ma aflam sub paza armata a unor soldati care stateau pe hol. In cateva zile prietenii de afara m-au gasit si au venit dupa mine. Fratii Avramescu, Catalin si Dragos, au venit cu masina condusa de tatal lor, si impreuna cu ei, daca imi amintesc bine, fostul si actualul meu adjunct de la ziar, Marius Vladu si Catalin Ionascu. Era noaptea tarziu si medicul de serviciu, al carui nume nu l-am retinut, si-a luat raspunderea sa ma scoata din salon si de sub paza, ducandu-ma intr-o sala de unde prietenii m-au scos pe alta usa si m-au carat pe scari in jos, asa cum eram, in pijamale de spital. Medicul le explicase pe unde putem iesi, masina d-lui Avramescu ne astepta afara si am fost dus in graba de acolo. Am schimbat rapid cateva domicilii. La camin fusesem cautat deja, si colegul meu de palier, Adrian Butuc, student la IEFS, m-a avertizat si am plecat, el urmand sa imi recupereze lucrurile. Am stat putin la bunica pe care o mai aveam, cea din capitala, unde medicul pensionar Serban Milcoveanu, veteran legionar, mi-a schimbat pansamentele si mi-a prescris medicamente. Finalmente, pentru a fi in siguranta, m-am mutat in apartamentul lui Calin Tudorache, student la Aeronave si participant eroic la revolutie, unde, impreuna cu fratele sau, Mircea, si cu mama lor, s-a ingrijit sa nu-mi lipseasca nimic pana cand s-a gasit o modalitate sa parasesc tara.
Am acordat careva interviuri si am participat la o conferinta de presa, apoi am dat curs planului de contingenta prin care daca astfel de represiuni urmau sa se abata asupra noastra, urma sa ma prevalez de contactele de afara ca sa ii ajut pe cei ramasi acasa, mai ales daca aveau loc arestari. Marian a fost transferat la Jilava in stare de arest, impreuna cu multi arestati ai celor zile, trecuti prin triajul de la Magurele. Agota Kuperman, atasata culturala a ambasadei SUA, mi-a oferit o sansa de a pleca, dar am cedat-o lui Dorian, pentru ca stiam ca mai existau alternative pentru mine
Caritas (nici o legatura cu tepele de mai tarziu), o organizatie a bisericii catolice din Austria m-a trecut din Romania in Ungaria, Steve si niste prieteni de acolo m-au trecut in Austria, unde am fost preluat de Ostereichische Hochschulerscaft, principala organizatie universitara a tarii.
Dupa ce m-am recuperat intr-un sanatoriu din Styria, unde am primit o ingrijire medicala de exceptie, mi-am depus cererea de azil politic la Ministerul de interne austriac, sustinut de personalitati publice ca Maria Rauch-Kallat, edil al Vienei, ex-ministru al educatiei, si liderii studentimii austriece. Am fost dus in lagarul de refugiati Traiskirchen, unde, asteptand decizia la cerea mea, am lucrat ca traducator pentru International Rescue Committee, agentia care procesa cererile de azil pentru SUA. Dupa ce am parasit lagarul am depus si cerere de azil politic pentru SUA, care a fost sustinuta de congressmanii Frank Wolf (Virginia)si Christopher Smith (New Jersey), si Paula Dobrianski, subsecretar de stat, care ma cunosteau datorita activitatii lor in politica externa, si care ma intalnisera cand au vizitat Romania. Nu fara insemnatate a fost interventia parintelui Gheorghe Calciu, mentorul meu spiritual, care urma sa devina parohul si duhovnicul meu la Biserica Sfanta Cruce, cand m-am stabilit in zona DC peste cativa ani. Iesit din lagar, i-am cautat pe prietenii din diverse tari europene, cerandu-le sa-mi ajute prietenii arestati. Cel mai influent pare sa fi fost liderul RPR, Alain Madelin, fost ministru francez. Pana la urma, in urma interventiilor, cei arestati au fost pusi in libertate. Am primit si azilul austriac, dar dupa ce am studiat in Viena un timp am decis sa plec in SUA, unde m-am regasit cu Victor Roncea si parintele Calciu, si unde am fost gazduit, indrumat si ajutat cu multa generozitate de Mihai Vinatoru, presedintele unei organizatii care lupta pentru retrocedarea proprietatilor confiscate de statul roman.
De atunci, am lucrat pentru Miscarea Pentru Romania in SUA pana la trecerea lui Marian alaturi de Virgil Magureanu, apoi am reprezentat Conventia Democratica in SUA in alegerile din 1996, am absolvit stiintele politice la unul din cele mai reputate colegii din tara, si am lucrat pentru organizatii politice americane si scoli diplomatice din capitala.
Mi-am oferit serviciile atat prietenilor care au intrat in guvernul roman, cat si oficialilor in vizita, ca actualul ministru de externe, dar am fost ignorat de fiecare data. Raman deci inca aici, iubind de departe o tara care se incapataneaza sa nu-mi intoarca dragostea.
Sorin Dragan, Washington DC
Vezi si: Victor Roncea: Cum mi-a salvat viata pe 14 iunie 1990 un ofiter SRI, caruia ii multumesc azi. Ion Iliescu: “Avem de-a face cu elemente de-a dreptul fasciste”. Petre Roman: “A fost o actiune de tip legionar”. 20 DE ANI / MARTURII / VIDEO
George Roncea: 14 iunie – ziua cand n-am murit…
INEDIT: Fotografii de la Mineriada oferite Civic Media de Dinu Lazar. DOSARUL 13-15 IUNIE 1990
ÎNCREMENIREA ÎN PROIECT A LUI MARIAN LUPU
afla mai multe aici:
https://www.tribuna-basarabiei.ro/2010/07/incremenirea-in-proiect-lui-marian-lupu.html
Si pentru toate astea cine a platit?!?
Pai tot noi, nu se vede?! 🙂