Shimon Peres, presedintele statului Israel: “Nu vom uita niciodată că, în perioada cea mai întunecată a Europei, în perioada nazistă, românii au salvat vieţile multor evrei de aici – 400.000 de evrei -, care au venit în Israel şi au contribuit şi contribuie la construirea Israelului; ei iubesc Israelul, dar nu şi-au uitat iubirea pentru România, şi-au păstrat cultura românească. Pentru aceasta, doresc să mulţumesc poporului român.” – 12 August 2010, Bucuresti, Palatul Cotroceni
Intr-un text memorialistic al fostului rabin al Clujului, Moshe Carmilly-Weinberger, datat “New York, în luna mai 1988″, text intitulat AJUTORUL ROMANIEI ÎN ACŢIUNEA DE SALVARE A EVREILOR ÎN TIMPUL NAZISMULUI, autorul afirmă:
“În primul rând putem afirma ca un fapt cert că nu am fi fost capabili să realizăm operaţia de salvare, dacă nu am fi primit ajutor din partea unor oameni, neevrei, cu gândire umanistă, antifascistă. Şi când reexaminez trecutul, în faţa mea apare în special figura unui om, care fără nici o ezitare s-a alăturat celor prigoniţi, întinzându-ne mâna sa protectoare şi frăţească. Acest om a fost profesorul RAOUL SORBAN. […] Prima iniţiativă de a găsi soluţii, de a lua nişte măsuri pozitive i-a aparţinut lui RAOUL ŞORBAN. La începutul anului 1941 mi s-a adresat cerându-mi ajutor […] Nu se pot enumera pe scurt toate acele iniţiative ale lui RAOUL ŞORBAN, care au fost decisive în evoluţia unor importante operaţiuni. Pe scurt, aş aminti un fapt decisiv pentru destinul operaţiunii, anume că, prin mijlocirea lui RAOUL ŞORBAN, s-a realizat o largă cooperare, cu participarea lui EMIL HAŢIEGANU, a episcopului IULIU HOSSU, a lui AUREL SOCOL, a mai multor preoţi greco-catolici şi ortodocşi, ca TITUS MOGA, FLOREA MUREŞAN, VASILE AŞTILEANU, COSMA, STĂNESCU şi a altora, a lui EUGEN FILOTTI, ambasadorul României la Budapesta, a consulului României la Oradea, MIHAI MARIN, a colonelului MIHAI GURGU, ataşat militar – cu maşina căruia au fost trecuţi peste graniţă, în România, mai mulţi evrei şi neevrei, între ei dr. ERNEST MARTON – şi a colonelului VICTOR CUPŞA din Turda, datorită căruia s-au obţinut sute de documente de călătorie pentru evreii refugiaţi în România, a profesorului dr. CORIOLAN TĂTARU din Sibiu şi a multor altora. Datorită acestei colaborări a fost mobilizată populaţia românească de-a lungul întregii frontiere româno-maghiare, care, în mod dezinteresat, a facilitat trecerea graniţei de către evrei.
RAOUL ŞORBAN a fost şi omul de legătură între mine şi > care îşi primeau onorariile numai după ce se reîntorceau cu mesajul cifrat, stabilit de mine, dovedind că operaţiunea de trecere a frontierei a reuşit. […] Dupa ce am sosit la Bucureşti, am fost ajutat din nou de RAOUL ŞORBAN, întrucât el s-a alăturat acţiunii de salvare a evreilor, condusă de A.L. ZISSU, şeful mişcării sioniste din România.
Prin mijlocirea lui RAOUL ŞORBAN am intrat in legătura cu IULIU MANIU. […] RAOUL ŞORBAN, gata să facă orice sacrificiu, a luat formularele pe care le-am primit de la IULIU MANIU şi a trecut clandestin graniţa în Ungaria, la Cluj, ca să le împartă evreilor ce urmau să vină în România. Dar la Cluj nu a mai găsit evrei. Maghiarii au golit ghetoul din Cluj în numai 6 săptămâni. Cu această ştire cumplită a revenit RAOUL ŞORBAN la Bucureşti.”
Iată acum şi un fragment din discursul venerabilului Alexandru Safran, Rabinul-şef al Genevei, rostit în Parlamentul României, la 28 martie 1995:
„Iar acei evrei rǎzleţi din Ardealul de Nord, care au izbutit sǎ scape de la deportarea la Auschwitz, datoresc salvarea lor simţului nobil românesc al profesorului Raoul Şorban, simţului nobil românesc al domniei-voastre, domnule profesor Şorban, chibzuinţei sale active şi a aceleia a prietenilor sǎi. Ei s-au cǎznit ca aceşti rǎzleţi evrei sǎ poatǎ sǎ treacǎ în România, la noi, şi de aici, din acest liman al izbǎvirii lor, sǎ ajungǎ apoi în Ţara Fǎgǎduinţei, în Ţara Sfântǎ.”
Întrebat de Constantin Mustaţă dacă a fost Holocaust în România, autorul spune tranşant: “Nu! Holocaust a fost în Ungaria. (p. 25). Raoul Şorban susţine că în România nu a existat Holocaust, dimpotrivă, că ţara noastră i-a salvat pe evrei, în timp ce Ungaria a trimis la moarte, în numai două luni, circa 618.000 de evrei. Această afirmaţie a făcut-o şi la inaugurarea Muzeului Holocaustului din Washington, opinia fiindu-i susţinută şi de doi mari evrei – cei doi Rabini plecaţi din România: Alexandru Şafran (decedat recent la Geneva) şi Moshe Carmilly-Weinberger din New York, fost Rabin al Clujului. ).
Cred că, într-o problemă atât de delicată, cum este cea a Holocaustului, era absolută nevoie ca autorul să indice sursele, documentele pe care se bazează în afirmaţii, mai ales atunci când foloseşte anumite cifre. Iată, de pildă, ce putem citi într-o lucare de specialitate: Mareşalul Ion Antonescu “are meritul de a fi salvat de la “Solutia finala” viaţa a circa 350.000 de evrei români. Poartă răspunderea deportării evreilor basarabeni şi bucovineni în Transnistria, din care cel puţîn 108.710 au pierit acolo. Poartă răspunderea războiului” (Dinu C. Giurescu, în O istorie a românilor. Coordonatori: Stephen Fischer-Galaţi, Dinu C. Giurescu, Ioan-Aurel Pop, Fundaţia Culturală Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 1998, p. 271).
Cartea de interviuri a lui Constantin Mustaţa ne oferă nenumărate ocazii de a reflecta la destinul unor oameni, la “aviatorismul” lor politic. Am să dau două exemple.
Raoul Şorban evocă o întâlnire, la Bucureşti, la Institutul de Istorie al Partidului Comunist Român, la care participase şi Randolph Braham, evreu român, trăitor o vreme la Dej (”unde au rămas pregnant în amintirea oamenilor convingerile sale bolşevice, de care n-a reuşit să se desprindă niciodată” (p. 15), cunoscut cercetător al Holocaustului, în prezent profesor la City College of the City University din New York. La întâlnirea cu pricina, acesta a propus să se ridice, la Bucureşti, o statuie închinată …mareşalului Ion Antonescu, pe care el îl considera salvatorul evreimii din România! Ulterior, prin acţiunile şi articolele sale, Braham s-a pus în slujba revizionismului maghiar, dorind a şterge crimele maghiarilor din al II-lea război mondial, ascunzând masacrele făcute de armata maghiară la Novi Sad, ca şi măcelul de la Kameneţ-Podolsk, unde au fost masacraţi 36.000 de evrei din zona Maramureşului. “Până în 1990 – scrie Raoul Şorban – poziţia lui a fost una corectă, după care, inexplicabil, şi-a modificat radical poziţia, schimbând albul cu negrul şi invers! Explicaţia > nici nu este greu de găsit, fie şi dacă admitem să ne gândim doar la faptul că preşedintele Ungariei, Arpád Göncz, i-a decernat o importantă medalie a Ungariei…” (p. 15 – Dialoguri cu Raoul Şorban, de Constantin Mustaţă, tipărita la Editura Anotimp din Oradea, 2002)
(…)
Chestiunea maghiară.
Problema căreia Raoul Şorban i-a dedicat cel mai multe timp se referă la ceea ce se numeşte “chestiunea maghiară”, respectiv la pretenţiile maghiarilor de a revendica Ardealul, de a reface Ungaria Mare.
Raoul Şorban susţine într-un interviu: “N-am fost şi nici nu sunt antimaghiar!” (p. 187). În sprijinul acestei afirmaţii, care pentru unii poate părea surprinzătoare, el spune: “Eu am trăit la Dej, un oraş cu câte o treime români, unguri şi evrei. Erau şi puţini saşi. Îi puteai număra! Niciodată n-am avut conştiinţa că prietenii mei sunt maghiari, români sau evrei. Prietenii mei erau prietenii mei, indiferent ce naţionalitate aveau. Nici prin minte nu-mi trecea că respectivul meu prieten este evreu sau de altă naţionalitate. Azi, din păcate, se subliniază naţionalitatea >” (p. 15). Autorul subliniază obsesia Trianonului, politica de maghiarizare forţată a nemaghiarilor, pentru ca maghiarii să devină majoritari în propria lor ţară, politică având reflexe până în zilele noastre (cum ar fi, de pildă, înlăturarea drapelului românesc de pe Primăria din Sfântu Gheorghe şi de pe clădirea Consiliului Judeţean de aici). Sunt citate afirmaţiile unor ultrşovinişti maghiari, precum contele Dénes Eszterházi, care spunea: “În Transilvania, numai maghiarul poate fi considerat om, iar cu valahii nu poţi şi nu trebuie să te porţi altfel decât cu dobitoacele!” (p. 20). Autorul respinge formula “crime horthyste”, fiindcă noţiunea de “horthysm” a fost inventată de teoreticienii kominternişti maghiari, “pentru a absolvi Ungaria de respectivele crime”, crime care au urmărit realizarea unui vis nebunesc: refacerea Coroanei Sfântului Ştefan! Reabilitarea lui Horthy i se pare la fel de gravă ca şi când Germania l-ar reabilita pe Hitler! Cât priveşte viziunea sa asupra lui Ion Antonescu, Raoul Şorban citează o afirmaţie a lui Wilhelm Fielderman, preşedintele Uniunii Comunităţilor Evreieşti din România, care spunea că “mareşalul Antonescu a pus capăt mişcării fasciste din România”. Ceea ce se întâmplă în România postdecembristă, în legătură cu fostul conducător, este “un circ gratuit. Absurd. Penibil. O elementară lipsă de respect pentru istorie. Un triumf al diletantismului politic” (p. 21). Raoul Şorban este de părere că legislaţia antievreiască din România trebuie judecată în contextul epocii. În plus, multe din prevederile legilor discriminatorii nu s-au aplicat niciodată, nuanţă extrem de importantă (precum aceea ca evreii care trec graniţa maghiaro-română sa fie executaţi. Nici un evreu nu a fost executat din acest motiv). În favoarea depoziţiei sale, autorul dă citate din Alexandru Şafran, Moshe Carmilly-Weinberger, Wilhelm Fielderman, Al. I Zissu ş.a. Se combat cărţi revanşarde, precum este cea semnată de Endre Bajcsy-Zsilinszky, publicată în 1944, în Elveţia, în limba engleză, şi tradusă relativ recent de fostul preşedinte maghiar, Arpád Göncz! Dezaprobă inventarea unor noţiuni, precum cea de transilvanism, sinonimă cu “spiritul maghiar”, adică o formă modernă a iredentismului, la fel ca aceea de hungarism, în care vede “complexul de stăpânire al ungurilor”, hungarismul fiind sinonim cu fascismul şi cu nazismul. Vorbeşte despre colonizările din Ungaria în Transilvania, în timpul Diktatului de la Viena (300.000 sau 400.000 de mii de maghiari). Aflăm că, la Bacica, în Voivodina, ungurii au ucis circa 18.000 de sârbi, în anul 1941, aducând, în locul lor, pste 15.000 de colonişti maghiari. Că, în septembrie 1944, circa 100.000 de secui au plecat în Germania, de frică pentru crimele făcute împotriva românilor, care au revenit în 1946 în România, ajutaţi de guvernul dr. Petru Groza. Iniţial, România a refuzat acordarea cetăţeniei române celor 400.000 de unguri, colonizaţi de Ungaria în Transilvania, în timpul Diktatului de la Viena, dar dr. Petru Groza a intervenit în favoarea foştilor colonişti maghiari.
(…)
Conştient de importanţa moştenirii sale culturale, voi pregăti, în cadrul unui amplu proiect de valorificare a moştenirii culturale a marilor personalităţi româneşti, o ediţie cuprinzând articole, interviuri, scrisori, amintiri şi eseuri răspândite prin reviste de-a lungul anilor, de la debutul în Tribuna Ardealului, până la ultimul interviu din cotidianul Ziua (15 iunie 2006), interviu consacrat moştenirii Fundaţiei Gojdu.
Ilie RAD
Recviem pentru un ultim mare umanist: Raoul Sorban
Raoul Sorban (1912-2006), profesorul de istoria artelor si profesorul de nationalism, ne-a pãrãsit la 94 de ani, ducîndu-se la cele vesnice.
Trupul respectabilului bãrbat a fost îngropat în cimitirul din Dej, la 21 iulie 2006, zi însoritã, cu multã lume, lîngã mormîntul tatãlui sãu, Guilelm Sorban, fost prefect al Dejului si, mai ales, compozitor cunoscut. Raoul Sorban era un aristocrat cu o noblete atestatã în documente latinesti, regale, din secolul al XIII-lea. Raoul Sorban era un cosmopolit. Vorbea, din copilãrie, cu tovarãsii de joacã, româna, maghiara, germana. A studiat apoi muzica si istoria artelor în mari orase europene, la Viena si în Italia. Si-a petrecut vremea printre artistii si literatii Clujului, ca om al orizonturilor deschise, liber de orice determinãri de neam, libertate sporitã de conditia sa de fiu de mosier. Atelierul lui de pictor era un laborator în care se intersectau toate graiurile locului. Anii 1940-1944 au produs însã modificãri imprevizibile în viata tînãrului pictor, care se împãrtea
între propriul atelier si cenaclurile literare gãzduite de profesorul Victor Papilian. În momentul în care fostii prieteni de colocvii literare, din poliglota cafenea clujeanã, i-au dat de înteles cã fiind „valah” este fiintã de rang secund, ca orice valah si orice evreu, Raoul Sorban a descoperit lumea intolerantei si a opresiunii. Fiul de mosier a tinut însã sã se confunde cu ai lui, cu „valahii”, si sã facã din aceastã alegere un resort de actiune. În initiativele culturale de ordin simbolic ale putinilor intelectuali si artisti români rãmasi în Transilvania ocupatã de trupele ungare, a avut, de aici înainte, un rol de seamã. Cît de atroce a fost aceastã ocupatie asupra Ardealului de Nord, ne-a spus-o scriitorul Francisc Pãcurariu în romanul „Labirintul” (1974), în care multe situatii si personaje sînt luate din realitate. Raoul Sorban a luat, firesc, partea celor prigoniti, ajungînd pe aceastã cale sã participe la salvarea evreilor din Transilvania de Nord, meniti exterminãrii la Auschwitz. A ajuns, la fel de inevitabil, si în companiile de muncã, în care erau mobilizati prioritar români, trimisi sã facã lucrãri istovitoare, riscante, în spatele frontului, precum alti români. A avut parte de închisoare, unele condamnãri fiind dictate de ocupantul ungur, dar si de statul român, ocupat de Armata Rosie si condus de un partid bolsevic. Paradoxal este cã Raoul Sorban era un om cu vederi de stînga. Dupã o detentie politicã, de cîtiva ani, Raoul Sorban a putut sã intre timid în activitatea culturalã, ca redactor de editurã, ca pictor, ulterior ca profesor de istorie a artei.
Cu toate cã mai tînãrul sãu coleg de generatie a tinut sã vorbeascã în romanul „Labirintul” despre cumplita perioadã a ocupatiei ungare, Raoul Sorban a asteptat multã vreme pînã cînd s-a pronuntat ca martor al acelei sinistre perioade. A apãrut, în public, ca participant la o dezbatere a revistei „Luceafãrul” despre anii ’40, ai ocupatiei armatei ungare în Transilvania, unde a adus un cuvînt lucid, nuantat, neiertãtor si exact. Era în anii ’80. Dupã care a vorbit despre salvarea evreilor din Transilvania de Nord, pe care ocupantul ungar îi livra, în loturi succesive, Auschwitz-ului. Fãcuse parte din releele ascunse ale acestei operatii desfãsurate de evrei, cu sprijin românesc. Mãrturiile au fost puse pe hîrtie de scriitorul Adrian Riza si tipãrite în Almanahurile „Luceafãrul”. Declaratiile lui Raoul Sorban erau o adevãratã revelatie, care modifica optica mohorîtã cu care erau priviti – si cu care se priveau – românii. Din suta de mii de exemplare ale unui asemenea Almanah, unul a ajuns la fostul
rabin al Clujului, Moshe Carmilly Weinberger, care s-a întors în România sã-si regãseascã colaboratorul din vremuri de restriste. A avut loc o întîlnire, au avut loc discutii (am fost martor la una din ele)! Acesta a fost începutul de drum prin care Raoul Sorban a ajuns „Drept între popoare” la Tel Aviv, unde a primit faimoasa diplomã si a sãdit un pom ca toti cei laureati pentru cã au salvat evrei, fãrã ca ei însisi sã fie evrei, actionînd în mod idealist.
Desi invitat oficial, la Yad Vashem, Raoul Sorban n-a primit pasaportul cuvenit. A plecat la Tel Aviv cu pasaport turistic si cu recomandarea sã nu facã declaratii de presã. Acestui eveniment, cãruia presa strãinã i-a acordat atentie, presa românã i-a întors spatele. Mîna lungã a rãzboiului rece, impunea ca, despre români si România, sã nu circule nici o opinie favorabilã. Mai mult, autori care scriseserã despre omenia româneascã fatã de evrei, în epoca Holocaustului, au început sã-si schimbe opiniile si chiar sã conteste salvarea evreilor, pentru care Raoul Sorban devenise „Drept între popoare”. Explozia de adevãr a mãrturisirilor lui Raoul Sorban, privind prigoana ocupantului în Transilvania de Nord si prigonirea si exterminarea evreilor aici, incomoda calcule diverse. Dupã teribilele zile ale lui decembrie 1989, l-am vãzut pe Raoul Sorban preocupat de sîngele vãrsat în Transilvania de Nord, si încercînd sã înfiinteze, cu ajutorul guvernului provizoriu de la Bucuresti, un ziar – „Ardealul”, care n-a putut lua fiintã. A tipãrit în schimb o lucrare de avertisment, la care îl îndemna vechea sa experientã de „valah” discriminat în Transilvania de Nord, „Fantasma imperiului ungar si Casa Europei” (1990), care a fost un mesaj venit la timp si i-a asigurat recunostinta cititorilor.
Profesorul de istoria artei, care se ocupase de Tonitza, de Vida Geza, nu-si uitase instrumentele. Raoul Sorban a tipãrit singulara monografie „O viatã de artist”, despre Simon Holossy – „Corbul, pictor din Scoala de la Baia Mare”, evidentiindu-i valoarea, fãrã a uita metodele prin care propaganda ungarã i-a schimbat identitatea, din român în ungur. I-au urmat si alte cãrti, precum „Chestiunea maghiarã” si, mai ales, „Invazia de stafii”, volum memorialistic, ce include fragmente din drama mai multor tãri si popoare, si, nu în ultimul rînd, drama poporului român si aceea a autorului cãrtii legate de ultimul rãzboi mondial. Sînt cãrti adînc meditate si extrem de grãitoare pentru noua generatie, aflatã fatalmente departe de aceste evenimente atît de pline de urmãri.
La cãpãtîiul prestigiosului dispãrut, unde am tinut sã fiu prezent, s-au aflat si au vorbit personalitãti importante ale bisericii crestine, scriitori si fosti studenti, dar nimeni din partea celor pe care i-a salvat cu riscul propriei vieti în anul 1944. Din generatia lui Raoul Sorban sînt cunoscute figuri supradimensionate de rezonanta operei lor: Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Edgar Papu, dar nici una cu altitudinea constiintei identitãtii românesti din Transilvania, în timpul rãzboiului si dupã aceea. Raoul Sorban a fost un artist veritabil, un literat cu o lucidã reactie la rãul care ne-a asediat si ne asediazã, un patriarh care n-a cedat nimic din ideile si pozitiile sale, nici atunci cînd a fost pãrãsit, nici atunci cînd a fost lovit.
Pentru generatiile tinere, Raoul Sorban a fost o aparitie providentialã, despre care se va mai vorbi.
Mihai Ungheanu
Sursa: “PATRIARHUL ISTORIOGRAFIEI ROMANESTI”-INTR-O CULEGERE DE EVOCARI SI ANALIZE
As posta articolul cu mindrie pe facebook, dar cine sa inteleaga romaneste? o varianta in engleza si una in germana ar fi de folos
cristina chirita
Raspanditi in toata lumea ce a spus Presedintele Israelului.Poate aude si asasinul Iliescu acest lucrru. Els-a prosternat in fata americanilor la New York, a acceptat ca in Romania a fost Holocaust.Asta da nenorocit!
as vrea si scuze pentru magariile si afirmatiile nefondate de pana acum la adresa Romaniei si poporului ei care a avut o anumita conduita in al doilea razboi mondial dar a fost umilita si acuzata in tot felu de moduri
mai nou BNR a fost atacata cu o cerere de aur pentru a plati aur confiscat
Romanii nu sunt antisemiti. Romania nu a asuprit, nu asupreste, si nu va asupri niciodata alte natii care s-au asezat pe teritoriul sau. Nu va lua mamsuri care sa loveasca in interesul acestora,le va respecta limba, traditiile, folclorul si obiceiurile lor. Insa aceste natii au obligatia sa respecte Constitutia Romaniei, legile si traditiile noastre, pe romani, si sa raspunda cu pretenia si respectul aratat lor de catre romani. Conducerea Statului roman, Casa Regala in perioada razboiului, au dat dovada de omenie, cu toate ca tara era sub ocupatie hitlerista, si se solicita predarea evreilor pentru a fi dusi in lagarele nemtesti, din contra, s-au opus cererii acestotra, protejindu-i pe evrei, si la solicitarea lor i-au ajutat sa paraseasca Europa pentru a se refugia in Palestina unde considerau ca sunt mai la adapost de teroarea fascista si hitlerista. Acest lucru nu-l spun numai personalitatile si istoricii romani, dar mai mult, si unii fruntasi ai evreilor credibili din vremea aceea, sau din vremurile noastre, precum Simon Peres, Raoul Serban, si altii. Daca pe timpul razboiului unii evrei au avut de suferit, acesta nu s-a datorat holocaustului pretins, ci datorita unoir cauze si fapte antiromanesti care le-au faptuit impotriva armatei romane, sau Romaniei. In aceiasi situatie sau aflat si romani, si alte natii, care au faptuit asemenea acte si fapte contraveniente. Evreii care sustin ca in Romania a fost holocaust, pesemne urmaresc alte interese, financiare, sau de alte natura, si doresc sa denigreze Romania,la indemnul unor adversari, sau dusmani, ai tarii noastre.
Mare respect pentru ilustrul Raoul Șorban !