Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

PARTEA II – DUPĂ 1945

17. După „victorie”

Agresiunea lui Hitler împotriva URSS a reprezentat o catastrofă eurasiană. După războiul fratricid dintre cele două popoare înrudite geopolitic, spiritual şi metafizic, dintre două regimuri de orientare anti-atlantistă, Rusia lui Stalin şi Germania lui Hitler, victoria Rusiei era de fapt echivalentă cu înfrângerea, din moment ce toate experienţele istoriei au demonstrat că Germania nu se va putea împăca niciodată cu o pierdere, deoarece învingând Germania, învingătorul chiar prin victoria lui înnoadă iţele unui viitor conflict, sădeşte seminţele unui război viitor.
Yalta l-a determinat pe Stalin să se solidarizeze cu Aliaţii, adică exact cu acele forţe care au fost cei mai feroci dușmani ai Eurasiei. Stalin, înţelegând perfect legile geopoliticii şi fiind deja susţinător deschis al orientarii eurasiatice, nu se putea sa nu înţeleaga cu cine s-a „aliat”.
Imediat după înfrângerea germană, Stalin a început să facă un nou plan geopolitic, al Pactului de la Varşovia, integrând ţările est-europene în atmosfera Rusiei Sovietice.
Acum intervine primul conflict şi dezacord cu atlantiștii. Până în 1948 Stalin şi-a ascuns intenţiile sale continentale şi chiar a aprobat crearea statului Israel. Apariţia Israelului a fost strategia majoră a Angliei (a atlantismului în general) prin care îşi consolida influenţa militară, economică şi ideologică în Orientul Mijlociu. Dar deja în 1948, folosind înainte de toate lanţul de comandă politică internă al armatei (Jukov Vasilevskiy, Ștemenko), Stalin s-a reîntors către geopoliticienii eurasieni ortodocşi, a restaurat epurările anti-atlantiste din interiorul guvernului şi a pronunţat „condamnarea” pentru Israel, considerându-l ca fiind o formaţiune anti-continentală generată de „spionii anglo-saxoni”.
Moartea lui Stalin coincide foarte ciudat cu momentul atât de tensionat şi dramatic pentru îndeplinirea planurilor sale eurasiene, când perspectiva unei noi uniuni continentale URSS-China era foarte prezentă, şi care ar fi putut schimba schema logică a aliniamentului de puteri planetare, aducând revanşa pentru Marea Ordine a Eurasiei. Dacă luăm în calcul aceste cauze şi trăsăturile geopolitice ale demersurilor post-staliniste în URSS, versiunea despre asasinarea lui Stalin (avansată de către mulţi istorici europeni) devine mai mult decât probabilă. Eroii principali presupuși de către majoritatea istoricilor în asasinarea lui Stalin au fost NKVD-ul şi şeful ei, sinistrul Beria, cel mai mare duşman al GRU, al Statului Major al Armatei şi al Eurasiei. (Este important să avertizăm că părerile autorului despre Beria s-au schimbat substanţial de când acest document a fost scris, odată cu noi elemente ale interpretării istorice aduse la lumină de istoricii ruşi. Astfel, în revista „Elementy” nr. 9, a apărut un articol de A. Potapov, Eurasia şi serviciile secrete, care prezenta un punct de vedere total diferit despre Beria şi rolul său.)
În 1953, opt ani după pseudo-victorie, a existat un singur pas înaintea victoriei adevărate a Eurasiei (ca şi în 1939). Dar în locul ei, lumea a văzut Căderea Titanului.

18. Misiunea „polară” a generalului Ștemenko

Conform lui Jean Pârvulescu, începând cu a doua jumătate a anilor 40, o figură cheie în lobby-ul geopolitic sovietic a fost general-colonelul sovietic Serghei Mateevici Ștemenko (1907-1976). Susţinătorii lui de rang înalt au fost mareşalul Jukov şi generalul Aleksandr Poskrebișev (care, conform unor surse, îndeplinea pe lângă Stalin o misiune similară celei îndeplinite de Martin Bormann pe lângă Hitler: era un vehicul al ideilor germanofile).

În anii 60 Ștemenko a fost o personalitate marcantă a armatei sovietice: în diferite momente a fost comandantul forţelor armate ale Pactului de la Varşovia, precum şi şef al Statului Major Sovietic.
Dar cea mai relevantă dintre funcţiile lui, conform unor date fundamentale ale studiului nostru conspirologic, a fost poziţia de şef al GRU în anii 1946-1948 şi 1956-1957. Cu Ștemenko, GRU a fost complet reactivat la funcţia sa „polară”, ocultă, introdusă în structurile GRU de fondatorul său, Aralov.
Pierre de Villemarest îl numea pe Ștemenko primul și cel mai eminent geopolitician sovietic. Ștemenko era un susţinător natural şi univoc al Marelui Proiect Continental, în deplină corespondenţă cu logica tradiţională a Ordinii Eurasiatice. În cartea sa, Villemarest scrie despre Ștemenko: „aparţinea acelei caste de ofiţeri sovietici, care deşi fiind sovietici, nu erau mai puţin reprezentanţi ai spiritului Marii Rusii”. Şi continuă mai departe: „Pentru această castă, URSS este un imperiu chemat să ghideze continentul eurasiatic, nu doar de la Urali până la Brest, ci şi de la Urali până în Mongolia şi din Asia Centrală până la Mediterană”.
Planurile strategice ale lui Ștemenko includeau penetrarea paşnică economic-culturală în Afganistan (despre care vorbea încă din 1948-1952) şi intrarea trupelor sovietice în capitalele arabe: Beirut, Damasc, Cairo, Alger. Deja în 1948 Ștemenko insista pe rolul special geopolitic al Afganistanului, care ar fi permis Uniunii Sovietice accesul la Oceanul Planetar şi ar fi permis şi creşterea puterii militare a flotei sovietice în Marea Neagră şi Marea Mediterană.
Merită notat că faimosul amiral Gorșkov a fost un apropiat prieten al generalului Ștemenko. Ștemenko şi sub-diviziunea ocultă, reactivată de el în GRU, au creat în Rusia lui Stalin o reţea puternică şi avansată de influenţă eurasiană care, în ciuda tuturor încercărilor lui Beria de a o elimina, nu a putut fi distrusă nici măcar după moartea lui Stalin, cu toate că din 1953 până în mijlocul anilor 60 lobby-ul eurasian din interiorul armatei a fost obligat sa adopte o poziţie defensivă. Ca o nenorocire inevitabilă, agenţii GRU au avut în frunte un agent atlantist al KGB, al „vecinilor” de la Lubyanka, pentru 23 de ani (1963-1986), în persoana fostului „responsabil cu lichidările”, generalul Piotr Ivașutin. A fost un compromis indispensabil. Generalul-colonel Ștemenko, agent al „Ordinului Polar”, Ordinul Eurasia – aceasta este cheia înţelegerii logicii secrete a istoriei sovietice de la Hruşciov la perestroika. Această istorie, oricum prin nimic diferită de istoria universală, este istoria luptei totodată vizibile şi obscure dintre cele două ordine: „Menestrelii Morganei” (atlantişti) versus „Menestrelii lui Mursya”, devotaţii egipteanului zeu Seth, Măgarul Roşu, versus devotaţii zeului nordic, polar, Apollo, ucigătorul balaurului-şarpe Python.

19. Nikita Hruşciov, agent al Atlantismului

Hruşciov a fost primul protejat al grupului de interese atlantist în devenirea sa de conducător individual al URSS-ului. În ciuda dezacordurilor sale cu Beria, Hruşciov s-a bazat pe KGB şi la momentul oportun a făcut alegerea definitivă, opusă celei făcute de Lenin şi Stalin.
Activitatea lui Hruşciov intenţiona să distrugă structurile interne eurasiene din URSS şi de asemenea, să sublimeze proiectul global continental al blocului supra-statal planetar. Venirea lui a reprezentat venirea la putere a KGB-ului.
Îndată ce şi-a consolidat poziţia, Hruşciov a început să lovească în reprize toate nivelele grupului de interese continental-patriotice. Întreaga sa atenţie este de aici înainte îndreptată către ţările anglo-saxone, în special către SUA. Sloganul lui Hruşciov„să prindem din urmă şi să întrecem Vestul” înseamnă alinierea la puterile atlantice şi recunoaşterea superiorităţii lor sociale şi economice. Tezele sale despre victoria rapidă a comunismului sunt direcţionate să reactiveze din nou tendinţele „stângii mesianice”, „bolşevic-mondialiste” aproape uitate în lungii ani ai stalinismului geopolitic eurasiatic de factură imperială.
Hruşciov ţinteşte să lovească toate structurile tradiţionale „de pământ”, care au fost salvate datorită protecţiei secrete a Ordinului Eurasian, chiar şi în cele mai grele perioade ale terorii roşii. Hruşciov vrea să scape definitiv de biserica ortodoxă rusă (care fusese protejată de Stalin – nota traducătorului).
Hruşciov a fost un „americanist” şi „atlantist” în tot ceea ce a făcut: pornind de la faimosul „porumb” atlantist şi sfârşind cu conceptele sale militare exclusiv bazate pe folosirea rachetelor intercontinentale în detrimentul tuturor celorlalte arme. Lui Hruşciov nu i-a păsat deloc de continentul eurasian. El era preocupat de America Latină, de Cuba etc. Exista un conflict aproape deschis între atlantiştii cabinetului de război a lui Hruşciov (al cărui lider era mareşalul S.S. Biryuzov) şi eurasienii din grupul lui Ștemenko.
Hruşciov a insistat asupra conceptului de „blitzkrieg (război fulger) nuclear intercontinental”, care din punct de vedere continental nu este nimic mai mult decât un sabotaj, care slăbeşte reala putere militară a forţelor continentale, năruind economia şi creând o ameninţare apocaliptică planetară. După demiterea lui Hrușciov, publicaţia „Steaua Roşie” a scris destul de corect: „Acea strategie, pe care noi în final am refuzat-o, nu putea să se nască decât într-o minte bolnavă”. Ștemenko însuşi, mai devreme în aceeaşi „Steaua Roşie” avertizase: „Este de neacceptat ca siguranţa URSS-ului să fie numai în rachetele balistice intercontinentale.”
Cu Hruşciov începe separarea definitivă a funcţiunilor inter-statale: „oamenii partidului” şi reprezentanţii de la Lubyanka s-au înfrăţit de aici încolo cu adepţii lui Hruşciov în strategia de „blitzkrieg nuclear”. Armata sovietică devine principalul şi primul ostatic al „teroriştilor nucleari” ai PCUS (Partidul Comunist al Uniunii Sovietice), mai exact, ai aripii atlantiste din PCUS ), în timp ce eurasienii şi lobby-ul GRU a insistat asupra dezvoltării armamentelor convenţionale şi asupra încercării de compensare prin studiul posibilităţilor oferite de militarizarea spaţiului cosmic.
În 1958 Hruşciov îl demite pe mareşalul Jukov, un puternic şi foarte popular eurasian. În 1959 el începe o nouă ofensivă – îl pune în fruntea GRU pe unul dintre cei mai odioşi oameni din istoria sovietică, pe călăul sângeros, cekistul Ivan Serov, cunoscut sub porecla de „zhivoder” (Călăul). Acest personaj sângeros – tipul ideal caracteristic Ordinului Măgarului Roşu – a fost detestat de Statul Major General şi, bineînțeles de agenţii GRU şi în primul rând de patrioţii eurasieni.
Un alt „atlantist”, generalul Mironov devine direct răspunzător de aşa-zisul „organ executiv” – ceea ce înseamnă supraveghere asupra armatei şi a subdiviziunilor serviciilor secrete. Cu toate acestea, manevrele ofensive ale lui Hruşciov întâlnesc reacţia ocultă bine coordonată a eurasienilor: Konev, Sokolovskiy, Timoșenko, Grechko încearcă cu orice preţ să îl înfrângă pe Hrușciov. Fiecare zi suplimentară la putere a „atlantiştilor” provoacă o leziune ideologică, strategică şi politică de neînlocuit URSS-ului şi intereselor puterilor continentale.
Să notăm un detaliu curios: în epoca lui Hruşciov, este înlocuită dominaţia de tip stalinist a liniei „totalitar-hegeliene” în filozofia marxistă „ritualistă” (atribuind prioritate factorilor supra-individuali, obiectivi, asupra individualului şi subiectivului) cu dominaţia liniei „subiectiv-kantiene” (atribuind prioritatea individualismului şi subiectivului asupra obiectivului.
Chiar în această perioadă începe decăderea rapidă a educaţiei civice şi apare o constelaţie nouă de academicieni şi oameni de ştiinţă de-ai lui Hruşciov care nu reprezentau altceva decât o gloată de nespecialişti, lipsită de talent, oportunistă şi arogantă. Ca exemplu, îl amintim pe hruşciovistul A.N. Yakovlev, care a admis că l-a criticat pe Marcuse, fără să fi avut timp să-l citească măcar. Oamenii de ştiinţă stalinişti au continuat, într-un mod ciudat, tradiţiile academice pre-revoluţionare şi ca o regulă, se distingeau prin cunoaşterea temeinică a acelor autori pe care cu sinceritate sau fără sinceritate îi criticau). Cu Hruşciov începe propagarea pas cu pas în societate a unei „intelighenţii” orientate atlantist, fără rădăcini şi cosmopolită, pe care KGB-ul a clocit-o pe furiş chiar şi în formele ei cele mai radicale şi „dizidente”. Tematicile Vestului, ale SUA încep să se răspândească în URSS ca fiind „interzise”, dar totuşi „interesante” de la finele anilor 50 şi începuturile anilor 60.

20. Calea cea lungă către 1977

Demiterea lui Hruşciova fost fără îndoială făcută de mâinile Ordinului Eurasia. Este semnificativ, faptul că opt zile după plecarea sa din Secretariatul General, avionul în care erau doi agenţi cheie ai lobby-ului „atlantic” – mareşalul Biryuzov şi generalul Mironov – s-a prăbuşit.
După lovitura de graţie suferită de Hrușciov,eurasienii au început treptat să îşi recapete poziţiile. Leonid Brejnev a fost un personaj sprijinit de eurasieni. Este semnificativ, ce a spus scriitorul Smirnov în 1965: „Pe 9 mai 1965 la parada de victorie din Moscova, înainte de trecerea coloanelor de veterani, celebrând a douăzecea aniversare a victoriei, însuşi mareşalul Jukov a decorat cu ordine de război”. După şapte ani de dizgraţie din partea lui Hrușciov, Jukov era din nou reabilitat. Era victoria de moment a GRU.
Dar triumful Ordinului Eurasian sub Brejnev era departe de a fi complet. „Atlantiştii” din KGB nu aveau de gând să capituleze. Proiectele continentale erau constant oprite.
În anii 60 a existat chiar o situaţie paradoxală, când perspectiva blocului continental a fost discutată. Este interesant să menţionăm din acest punct de vedere despre negocierile lui Arthur Axmann – fostul şef al Hitlerjugend (organizaţia de tineret hitleristă) şi participant la lobby-ul eurasian din interiorul SS – cu Zhou Enlai, despre crearea unui bloc unit continental Pekin-Berlin-Paris, trecând peste URSS. Laval şi, chiar şi generalul de Gaulle au susținut acest proiect fără nici o rezervă.
O întâlnire ulterioară s-a ţinut la Bucureşti. Arthur Axmann i-a povestit la Madrid lui Jean Pârvulescu despre următorul episod a luptei sale în timpul zborului său către Pekin. În acelaşi avion s-a urcat un grup de militari sovietici, care au încercat să îl convingă pe Axmann de necesitatea includerii şi a URSS-ului în acest proiect eurasian – care era un vis vechi al lui Axmann, duşmanul rasismului antislavic hitlerist, încă din timpurile când era implicat în lobby-ul eurasian dinăuntrul SS-ului (cercul din interiorul SS îi includea pe hauptmann-ul Aleksandr Dolejalek, Richard Hildebrand, Guenther Kaufmann şi alţii, legaţi, bineînţeles de Walter Nikolay şi Martin Bormann).
De asemenea ofiţeri GRU i-au raportat lui Axmann despre intrigile grupului de interese atlantist din URSS, punând obstacole de neînvins tuturor proiectelor geopolitice orientate către continent – şi astfel către toate puterile continentale, cea mai importantă fiind URSS-ul.
Atlantiştii din KGB, folosind tacticile lor tradiţionale, au forţat Armata să se resemneze cu Ivașutin (vechi chekist şi figură extrem de nepopulară) în fruntea GRU pentru 23 de ani. Dar cu toate acestea, din 1973 Brejnev a început să avanseze militarii tot mai aproape de guvernul ţării. În 1973 mareşalul Grechko a devenit membrul al Biroului Politic. Trebuie să spunem că şefii KGB – Andropov şi, mai târziu moştenitorul lui Chernenko erau membri ai Biroului Politic din 1967.
Dar cel mai mare triumf al Armatei şi al GRU a fost în 1977, când noua constituţie a lui Brejnev a fondat „Consiliul Securităţii”, devenind o forţă politică şi legală de sine stătătoare şi independentă. A fost o victorie a armatei împotriva KGB. A fost o victorie a Eurasiei. Brejnev, niciodată grăbit, mereu prudent şi-a ţinut promisiunea – făcută lobby-ului eurasian – de a schimba culisele structurii interne sovietice ale puterii.
Acum armata are agenţia sa riguroasă la cel mai înalt nivel. Strategia lui Brejnev era orientată continental, iar spaţiul cosmic şi aplicaţiile militare spaţiale devin baza în sfera de interes strategic. Paralel cu proiectele de război spaţial, geopoliticienii lui Brejnev au elaborat modele aplicabile ideologic şi politic, luând în considerare noua nomenclatură strategică şi militară şi tipologia erei spaţiale.
Este important să menţionăm în acest context ideile autorului şi ideologului mişcării patriotice, A. Prokhanov, foarte apropiat de grupurile geopolitice din Statul Major General încă din vremea mareşalului Ogarkov. Prokhanov asigură că strategia militară sovietică eurasiană de la sfârşitul anilor 70 şi prima jumătate a anilor 80 a elaborat cu seriozitate proiectul unei noi civilizaţii continental-spaţiale, bazată pe o combinaţie a tradiţiilor spirituale şi metafizice, „telurice”, cu tehnicile ultra-moderne, „stilistica spaţială” şi sistemul global al noilor tehnologii de comunicaţie.
În opinia lui Prokhanov, acesta ar trebuie să devină răspunsul eurasian la şablonul american de „război stelar” care prezintă viitoarea eră spaţială ca pe o celebrare a ideii anglo-saxone , nu numai pe pământ, dar şi în univers. Conform lui Prokhanov, ideologii din Statul Major General era pregătiţi să opună Universului americanizat, spaţiului american, un Universul rusesc, Universul eurasian, imaginea Măreţei Eurasia, proiectată însăşi pe tărâmurile fără graniţă ale stelelor și planetelor.
„Vecinii” de la Lubyanka au ales un Cosmos aranjat conform imaginii civilizaţiilor „insulare”, mercantil-coloniale, ale Vestului îndepărtat. Şablonul american li se potrivea.
Aşa că, în cele mai noi forme tehnologice întâlnim iarăşi cele mai vechi teme, ecourile din istoria milenară, strigătele străbunilor noştri care făceau faţă întotdeauna unei singure probleme majore: „Este necesar să distrugem Cartagina?” – în indiferent ce formă ar fi apărut vreodată.

21. Geopolitica mareşalului Ogarkov

Unul din moştenitorii misiunii geopolitice ale lui Ștemenko a fost mareşalul Ogarkov, eminent geoplitician, strateg şi eurasian. În anii 80 el a reprezentat activitatea „Ordinului Polar” în rândurile Armatei. Dintre cei trei şef de stat brejnevieni ai Statului Major General Zakharov, Kulikov, Ogarkov (toţi trei eurasieni convinşi) cel mai strălucit era Ogarkov, un cunoscător ingenios al camuflării, de multe ori păcălind strategic atât pe atlantiştii externi, cât şi pe cei din interior. Ogarkov a fost organizatorul operaţiunii de la Praga, care a trecut atât de liniştit doar pentru că el a reuşit să deruteze total serviciile de informaţii ale NATO şi să le transmită informaţii false.
Este curios să remarcăm că evenimentele din „Primăvara de la Praga”, care s-au finalizat pentru puciştii democraţi într-o „toamnă tristă”, au fost cumva un duel strategic între două caractere dedicate celor mai adânci secrete ale conflictului planetar. Astăzi este binecunoscut că autorul ocult şi cel care a condus operaţiunea „Primăvara de la Praga” a fost David Goldstucker. În această operațiune s-a confruntat cu eurasianul Ogarkov şi victoria lui Ogarkov nu a fost simpla victorie a forţei brute a tancurilor sovietice, ci o victorie a minţii, un act de măiestrie vicleană, de magnifică dezinformare, un „camuflaj”, cu ajutorul căruia conducerea NATO a fost determinată să comită cele mai mari greşeli şi nu au mai avut timp să reacţioneze. Desigur, doctorul Goldstucker şi creaturile sale (Dubchek, Havel etc.) contaseră de la început tocmai pe această reacţie a NATO, care nu a mai avut timp să se producă.
Ogarkov a fost iniţiatorul „Spetsnaz” (forele speciale), înfiinţată pentru a realiza operaţiuni locale şi imediate în spatele frontului inamic, absolut necesare în succesul în special al operaţiunilor continentale, locale. Mareşalul Ogarkov întotdeauna a apărat cinstit (spre deosebire de eurasianul precaut şi conspirat Grechko) proiectul eurasian şi a aspirat să transforme Forţele Armate ale URSS în aşa fel încât să intre prin cea mai bună metodă într-un război lung local prin folosirea armelor convenţionale.
După Hruşciov, problema despre tipurile de arme „nucleare şi intercontinentale” capătă un sens simbolic, dependent de accentele doctrinei militare despre „războiul mondial” sau despre „războiul local”, în cercurile militare definite ca „războiul lor” şi „războiul nostru”, ceea ce este reprezentativ pentru lobby-urile atlantist versus eurasian. „Războiul local” cu aplicarea armamentelor neconvenţionale, fără să folosească arme nucleare a fost sloganul eurasian şi „războiul total nuclear” – sloganul atlantiştilor care, niciodată nu au încetat să preseze ideologic Armata.
Elita eurasianică era grupată în jurul lui Ogarkov. În primul rând, camarazii săi erau mareşalii Akhromeev şi Yazov. Amândoi dar mai ales Akhromeev erau devotaţi în secret „Ordinului Polar”, deja fondat în armata sovietică de Mikhail Tukhachevsky, paralel cu organizaţia similară a lui Aralov, creată de acesta imediat după apariţia GRU.

22. Catastrofa Afganistan

Imensa concentrare de puteri din mâinile armatei eurasiene de după 1977 au ameninţat clanul atlantiştilor. KGB şi alţi sjujitori ai „Dansului Macabru” din guvernul rus trebuiau să-şi asume orice contra-măsură urgentă. Informaţiile precise ne permit să credem că războiul din Afganistan a fost inspirat de către KGB pentru a discredita Armata în timpul unui conflict lung şi intens şi menit să provoace interferenţa atlantică în situaţia politică internă din partea SUA.
Conflictul din Afganistan este considerat ca fiind instigarea KGB-ului împotriva armatei sovietice şi împotriva întregului grup de interese eurasian de către specialişti de sovietologie ocultă cum au fost Pierre de Villemarest şi Jean Pârvulescu. Cunoscând planurile geopolitice ale generalului Ștemenko şi despre valoarea geopolitică şi strategică din Afganistan, oamenii de la Lubyanka au decis să provoace o intervenţie armată în forţă în situaţia politică afgană. (Este necesar să spunem că însuşi Ștemenko a exclus o asemenea interferenţă brutală, insistând pe integrarea paşnică şi infiltrarea graduală economico-strategică în corespondenţă cu schema logică a oricărei expansiuni naturale şi organice, cu vectori culturali şi economici, pe axa nord-sud).
Atât începerea războiului, cât şi modul şovăitor, nesigur, greoi în care a fost purtat, este o consecinţă a amestecului KGB în treburile Armatei – din moment ce atlantiştii aveau nevoie de URSS pentru a pierde războiul, un război care duce la distrugerea definitivă a blocului eurasian.
În Afganistan forţele speciale KGB au aranjat acte de terorism împotriva populaţiei paşnice afgane – ceea ce era o absurditate, dacă trupele sovietice cu adevărat ar fi vrut să integreze Afganistanul şi să-l facă vasal geopolitic. De „sus”, prin Partid şi Politburo, atlantiştii au încercat să frâneze cele mai rezonabile operaţiuni militare, uneori reuşind să le oprească atunci când începeau să fie încununate de succes. Pierre de Villemarest afirmă că acest război a fost pierdut doar pentru că cele mai înalte ranguri din guvernul sovietic au dorit să-l piardă. Oricum, acest război a fost fatal pentru Armată, pentru GRU şi Ordinul Eurasian.

23. Aripa „de dreapta” din KGB şi paradoxul Andropov

În epoca post-brejneviană un punct de vedere foarte important, caracteristic istoriei luptei invizibile a celor două Ordine, începe să se impună. Înţelesul său este că lobby-ul atlantist din Eurasia, aşa cum am accentuat adesea, se apropie nu numai de „stânga” (desigur, aceasta este preferată, deoarece dispune de o anumită afinitate tipologică cu însuşi conceptul atlantist) dar şi de „dreapta”. Din acest motiv NKVD-ul şi KGB-ul de după război, rămânând în esenţă atlantiste, au adoptat unele trăsături ideologice ale Armatei, a orientării conservatoare „de dreapta”.
Deşi cu originar din echipa anti-telurică, anti-rusească şi din găştile roşii punitive anti-statale, KGB-ul suferise o influenţă semnificativă a eurasienilor „de dreapta” din GRU şi din Statul Major General în acele timpuri când imperialismul lui Stalin era dominant. O asemenea duplicitate a KGB-ului a rezultat în mod logic într-un compromis definitiv în structurile KGB, care poate explica toate „ciudăţeniile” politice şi conspirologice conexe acestei organizaţii. Dacă substanţa şi centrul major al KGB au rămas pur atlantiste, integrate în reţeaua unită planetară a serviciilor secrete atlantiste, la periferie printre angajaţii obişnuiţi şi chiar printre ofiţeri s-a dezvoltat o atmosferă „naţionalistă”.
Totuşi „naţionalismul de Lubyanka” (uneori asociat cu o puternică iudeofobie) întotdeauna a corespuns principiului „sânge mai presus de pământ” – adică nu a avut de fapt niciodată un caracter continental, imperial, eurasian. Şi o asemenea situaţie, care se potriveşte mai degrabă figurilor din Ordinul atlantist, ca şi aceste „naivităţi naţionaliste” ale angajaţilor obişnuiţi, au servit ca o mască perfectă reţelei anti-eurasiene şi angajaţilor mondialişti şi „mesianici”.
KGB-ul de după război era similar tipologic grupurilor panslaviste din interiorul guvernului ţarist în ajunul Primului Război Mondial şi organizaţiilor rasiste, xenofobe din Reich, servind ca o mască pentru atlantişti.
Din această perspectivă este necesar să luăm în calcul venirea la putere a lui Yuri Andropov, fostul şef al KGB după moartea lui Brejnev. Motivele duplicităţii KGB-ului ne vor ajuta să înţelegem dualitatea rolului lui Andropov şi imaginea duală a acestei figuri. Andropov poate fi considerat ca fiind atât părintele perestroika şi al „democratizării” finalizată de Gorbaciov, cât şi al încercării extrem de conservatoare de a restaura epoca totalitară a lui Beria. Este curios că printre simplii oameni ruşi în relaţie cu Andropov sunt comune două păreri: „Andropov – evreu – sionist” şi „Andropov – patriot – antisemit”. (Bineînţeles cele două definiţii ar trebui înţelese „metaforic”.)
De fapt, misterul lui Andropov este simplu: el este reprezentantul KGB, un atlantist convins, loial Ordinului „Moartea Dansând”. El era simultan „evreu sionist” şi „patriot antisemit” şi această asociere pare contradictorie, dar numai într-un șablon conspirologic foarte simplificat. Însă imaginea conspirologică este mult mai complexă şi factorii cheie nu sunt nici naţionali, nici politici, ci decişi doar de orientările geopolitice fundamentale foarte atent păstrate secrete faţă de profani.
Venirea lui Andropov a fost o a doua lovitură împotriva Armatei după începerea războiului din Afganistan. Acum autoritatea statului era în mâinile unui membru al acelei organizaţii care în timpul întregii sale existenţe a avut un singur scop – de a şterge Ordinul Eurasia din URSS, de a sfărâma structurile secrete create de Aralov, Tukhachevsky, Ștemenko, Ogarkov, Akhromeev şi alţi eurasieni, să spulbere Eurasia din interior, să facă irealizabilă o dată pentru totdeauna ideea de nou bloc continental, să câştige victoria definitivă pentru „Noua Cartagină”, pentru SUA, să stabilească împreună cu CIA Noua Ordine Mondială pe planetă, strict ca o Nouă Ordine Comercială. Venirea lui Andropov, venirea „KGB-ului de dreapta” a însemnat nici mai mult, nici mai puţin decât începutul de perestroika.

24. Agentul dublu Mihail Gorbaciov

Faza preliminară a perestroika – pregătirea de noi cadre, alocarea rolurilor, introducerea oamenilor necesari în guvern, scenariul general al evenimentelor – toate acestea au fost coordonate de Yuri Andropov împreună cu alţi analişti atlantişti ai serviciilor speciale şi experţi ai Ordinului „Moartea Dansândă”. Dar Andropov a înţeles bine că la fiecare stadiu al perestroikăi, eurasienii şi-ar putea lua revanşa, să-i dea afară pe atlantişti din KGB şi din Biroul Politic şi să conducă ţara conform unei politici eurasiene.
Alegerea figurii importante a noii politici a căzut în mod pe umerii celor mai incerţi lideri de atunci, care erau atât de precauţi, flexibili şi evazivi, încât nici una dintre cele două părţi nu ştia pentru ce Ordin lucrează. Pe de cealaltă parte, conform tradiţiilor antice ale Ordinului atlantic, din care făcea parte Andropov, a fost acceptat a se da o atenţie specială oamenilor a căror înfăţişare dovedea anumite defecte elocvente. Conform acestui principiu au fost aleşi preoţii cei mai înalţi ai cultului egiptean ai zeului cu cap de măgar Seth. Gorbaciov cu semnul său era figura cea mai potrivită.
Promovându-l pe Gorbaciov, Andropov a calculat candidatura sa ca satisfăcând amândouă grupările geopolitice, în timp ce soluţia tensiunilor interne din URSS deja de mult timp se copsese şi schimbarea politică ar trebui să fie susţinută atât de către eurasieni, cât şi de atlantişti. Interesul atlantist al schimbării era evident, dar eurasienii, de asemenea – după începerea războiului din Afganistan şi după venirea la putere a lui Andropov – nu mai erau interesaţi în păstrarea statu-quo-ului şi ar fi acceptat uşor transformarea. Gorbaciov era comod şi util pentru toată lumea. Ca gardieni ai lui Gorbaciov din partea fiecărui din cele două Ordine au fost numiţi A.I. Lukianov şi A.N. Yakovlev. Ambii erau participanţi direcţi la ramificaţiile conspiraţiilor aflate în conflict.

25. Adevărata faţă a lui Anatoliy Lukianov

Începând cu 1987, Anatoliy Ivanovici Lukianov a devenit șeful așa numitelor ”Organe Administrative”. Acum destinul oricărei numiri în funcții și promovări în cele mai înalte ranguri militare depindea de el. Lukianov, arătând întotdeauna loialitate lui Gorbaciov, a încercat totuși întotdeauna să interpreteze în cheie eurasiană instrucțiunile nebuloase și ambiguitățile noului lider de la Kremlin.
Aspirația lui Gorbaciov de a termina conflictul din Afganistan era în mâinile Armatei și sunt motive să credem că Lukianov a fost implicat în această acțiune geopolitică. Deși la fel de flexibil și precaut ca și Gorbaciov, Lukianov avea totuși o atitudine geopolitică strictă și clară. Obiectivul său, același ca al Ordinului Polar, a fost Eurasia Mare, din Mongolia la Mediterană, Pax Eurasiatica, marea uniune continentală. Lukianov a fost obligat în virtutea poziției sale să controleze GRU și să supravegheze Statul Major dar de fapt, acest om precis și tăcut nu era ”gardianul bolșevicilor mesianici” în interiorul ”statului în stat” al militarilor eurasieni, ci tocmai mesagerul GRU, supervizând atlantiștii bolșevici din partea Armatei.
Fiind acoperit de o atitudine fățișă de ”centru-stânga”, Lukianov a realizat în Sovietul Suprem o misiune specială, al cărei sens a fost formarea unui bloc parlamentar orientat în beneficiul misiunii secrete eurasiene.

26. Mister Perestroika

Aleksandr Nikolaevic Yakovlev încă de la începuturile anilor 70 a fost unul dintre ideologii de marcă ai atlantismului deschis din URSS. El şi-a început atracurile împotriva eurasienilor-patrioţi încă din 1974, când poziţia GRU era foarte puternică şi când Grechko era deja membru al Biroului Politic. Invocând deschis pogromul ideologic al literaturii „naţional bolşevice”, care în acei ani a servit ca o tribună pentru schimbul de informaţii, idei şi proiecte al grupului de interese erasian, patriotic, Yakovlev a acceptat să-şi asume un anumit risc. Şi, în ciuda intervenţiei lui Andropov şi a celor mai înalte cercuri din KGB, după publicarea faimosului său articol „Împotriva anti-istoricismului”, manifest de rusofobie şi atlantism anti-patriotic, el a trebuit să fie expulzat din Rusia.
Adevărul era că KGB a decis să toarne „otravă în medicament” şi să folosească trimiterea lui Yakovlev în Canada pentru a activa o reţea de spionaj atlantist. Conform informaţiilor colectate de Jean Pârvulescu în raportul său, ”Galaxia GRU”, în Ottawa, unde Yakovlev a fost trimis, până la urmă el a intrat în contact cu David Golstucker, care reprezenta la vremea acea în SUA interesele internaţionale ale Israelului, sub masca implicării sale în negocierile confidenţiale cu o firmă de la Chicago legată de ingineria centralelor nucleare. Doctorul David Goldstucker a fost o figură relevantă nu numai în serviciile speciale israeliene, dar şi în serviciile speciale ale ţărilor anglo-saxone (aceasta aminteşte de o situaţie caracteristică şi pentru KGB-ul sovietic).
Numele lui Yakovlev este cunoscut în Vest ca „Mr. Perestroika”. Pentru a doua oară în istorie, practic aceleaşi figuri se pregătesc de un duel geopolitic disperat, complex, periculos și captivant. Ca şi înainte, în timpul operaţiunii „Primăvara de la Praga”, Golstucker, agentul „Dansului Macabru” a suferit o înfrângere zdrobitoare de la GRU, de la slujitorii strălucitori și, curajoși ai Ordinului Eurasia, generalul Ștemenko şi mareşalul Ogarkov. Acelaşi Golstucker a pregătit timp de zece ani răzbunarea sa. De data aceasta GRU şi Statul Major General sovietic trebuia atacat pe propriul lor teritoriu, în loc de „neutra” Cehoslovacie.
Şi de data aceasta Golstucker nu a sperat în greoiul NATO şi în teribilul și uriașul său arsenal nuclear, dar nefolositor în astfel de situații. Acum arma majoră de distrugere în masă aflată în mâinile rezidentului atlantismului planetar Goldstucker trebuie să devină îngâmfatul ”domn Perestroika”, noua armă a Ordinului Măgarului Roșu, speranța ordinelor de luptă atlantiste, căpitanul ”spetznaz”-ului ocult anglo-saxon care va fi trimis de la Ottawa în spatele frontului inamicului eurasian.

27. Între false alternative

Adevărata logică perestroicii, schema logică a manevrelor ciclice ale lui Gorbaciov între doi poli (un semn al bolii sale cu psihoze maniaco-depresive) a rămas complet de neînțeles până la acel puci din august, pentru motivul că foarte puţini au ghicit adevăratul rol al lui Anatoliy Lukianov. Un asemenea de complot a dus, în cele din urmă, la catastrofa lobby-ului eurasian.
Autorii atlantişti ai proiectului anti-imperial ai perestroikăi au recurs în acest caz la o metodă tradiţională – crearea unei pseudo-opoziţii, substituirea polului unui fals conservatorism cu unul real. Deoarece adevăraţii duşmani ai atlantiştilor nu erau simpli naţionalişti, ci „naţionalişti de tip imperial, continental”, „continentalişti” este firesc ca pseudo-opoziţia la atlantismul deschis al „Mr. Perestroika” trebuie să fie orice altceva dar nu eurasiană.
Urmând această schemă logică, oamenii Ordinului Atlantic, cu o implicare activă în KGB, au creat paralel şi în consecinţă, falşi poli. Aceşti poli erau:
„comunişti-conservatori” Reprezentanţii lor au fost Yegor Ligachev şi mai târziu Ivan Polozkov (la un moment dat, amândoi s-au risipit ca un fum, şi aceasta nu este de mirare, din moment ce opoziţia lor nu era pusă pe baza nici unui principiu şi., în afara de aceasta era o structură seculară binecunoscută).
„patrioţi – naţionalişti” Această mişcare a fost creată prin implicarea activă a KGB-ului, care a proiectat şovinist o poziţie iudeofobă asupra unei grupări marginale de patrioţi sinceri dar de scurtă durată, astfel înfiinţând un algoritm special de „mişcare patriotică”, în imposibilitatea de a provoca orice prejudicii grave grupului de interese atlantist care devenea tot mai mult şi mai mult legal.
„naţional-bolşevici” Acest curent a fost mai interesant şi a stat aproape concepţiilor grupului de interese eurasist, dar, mulţumită eforturilor KGB-ului, simțul măsurii s-a pierdut şi concepţia „naţional-bolşevică” a preluat un caracter respingător, grotesc şi extremist – atât în sens de accentuare excesivă a „leninismului”, cât şi în sensul iudeofobiei excesive.
În final, cel mai mare şiretlic al KGB-ului atlantist a fost să promoveze însuşi KGB-ul într-o opoziţie cu „democraţii” – şi acest mod a reuşit de asemenea, de vreme ce chiar angajaţii de la „Lubyanka”, „patrioţii” au raportat cu încredere şi chiar cu speranţă.
Şi în acest moment detaşamentele KGB au pregătit revoluţii atlantiste în Ungaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, au înscenat spectacolul de represiune din România, au spart zidul Berlinului, l-au trădat pe Honecker, l-au alungat pe Jivkov, i-au ajutat pe separatiștii din Republicile Baltice şi Caucaz şi ca o încununare a triumfului lor atlantist, au pregătit puciul teatral din august 1991.
Deci „cel mai derutant om, cu un semn distinctiv pe fruntea sa”, s-a pliat între „Mr. Perestroika” şi Anatoliy Lukianov, dar din exterior pare că cel de-al doilea pol al său nu era deloc Lukianov, ci altcineva, mult mai odios, mai scandalos, dar în realitate, fie o figură complet nesemnificativă sau un om de paie. GRU şi Armata l-au privit pe Anatoliy Lukianov cu speranţă şi nerăbdare.
De unele schimbări – sfârşitul războiului, reducerea armelor intercontinentale, politica externă se îndreaptă către Germania, Japonia şi China – eurasienii s-ar putea declara mulțumiți. Chiar şi dăruirea lui Gorbaciov pentru tema de „casă europeană” din Ordinul polar ar putea fi uşor interpretată în cheie eurasiană, din moment ce această doctrină a fost extrasă din arsenalul geopolitic al filierei eurasiene din SS, din care făceau parte Axmann, Hildebrandt, Doleschallek, Kaufmann (legată tipologic cu Ordinul Eurasia din GRU).
Dar căderea Uniunii Sovietice, atacurile împotriva Armatei, încercările de a implica Armata în conflictele naţionaliste micro-teritoriale, politicile suicidale din Republicile Baltice, zguduind ultimele rămăşiţe atât de valoroase pentru eurasieni ale Pactului Ribbentropp-Molotov, promovarea unei mafii necontrolate şi a criminalilor fățiși în arena politică şi multe alte lucruri au împins GRU într-o pantă întunecată.
Dar Anatoliy Lukianov a rămas în umbră. Cu prudenţă, consecvent, pas cu pas el a pregătit un atac decisiv, final. Până în ultimul moment părea că totul poate fi salvat într-o clipă şi atunci lobby-ul eurasian ar folosi toate poziţiile geopolitice pozitive ale „perestroika” şi ar începe o nouă eră măreaţă, eliberată de comunism, de atlantism şi servitorii „Dansului Macabru”, era Eurasiei, Eurasia Cosmică, era Continentului solar sacru, Era Răsăritului. Dar a apărut izbucnirea din august 1991.

28. Puciul, culminația războiului ocult

Delegatul Obolenskiy, membru în comisia de anchetă a Comitetului pentru Starea de Urgență, a făcut presei la puțin timp după puci o declarație stranie: ”Adevărul despre evenimentele lui August 1991, probabil va fi descoperit de urmașii noștri peste o sută de ani de acum încolo”.
Ce secret teribil a aflat Obolenskiy, investigând istoria puciului?
Din punct de vedere al conspirologiei geopolitice, argumentul poate fi doar unul: el a pus mâna pe materiale legate de războiul ocult dintre cele două Ordine aflate în spatele scenei puterii, Ordinul Eurasia și Ordinul Atlantic. Doar în acest caz declarașia lui Obolenskiy capătă sens și încrederea lui în siguranța secretului devine clară.
Puciul din August a fost (sau ar fi trebuit să fie, în planificarea autorilor săi) culminația opoziției geopolitice, momentul decisiv al războiului invizibil. Ordinul Atlantic nu putea ignora că eurasienii pregăteau pentru iarna 1991-1992 o operațiune definitivă, care ar fi dus la introducerea unui regim militar în toată Uniunea Sovietică sub pretextul stabilizării situației sociale, politice și economice.
Atlantiștii au înțeles de asemenea că atitudinea ideologică a conducerii militariste eurasiene avea să fie non-comunistă și orientată patriotic, dar fără excesele ”pan-slaviste”, fără xenofobie, fără ”anti-semitism”, caracteristici proprii mai degrabă KGB-ului.
Cu alte cuvinte, direcția militară urma să fie stabilă, liberală în plan economic, lipsită de excesele teroriste specifice formelor de dictatură bolșevică. Mai mult decât atât, Regimul Militar Eurasian, regim de tip imperial roman, avea toate șansele să fie popular în cel mai înalt grad, pe de o parte fiindcă ar fi înfrânat dogmatismul comunist și utopia marxistă și pe de altă parte fiindcă ar fi fost sensibil la înclinația naturală către ierarhie, disciplină, centralizare și comunitarism, socialitate și dator integralității tuturor etniilor eurasiatice.
Patriotismul Regimului Militar ar fi fost imperial în loc de a fi ”rusesc” și ”naționalist” în sensul îngust al conceptului.
Toate acestea făceau asemenea perspectivă nu numai inacceptabilă, ci fatală, mortală pentru ”lobby”-ul atlantist din interiorul URSS și de asemenea pentru atlantismul mondial. În ciuda uriașelor distrugeri cauzate țării de Ordinul ”Dansului Macabru”, de Mr. Perestroika împreună cu ”tovarășul” său din KGB, Eduard Șevarnadze (acuzat inclusiv de proprii săi georgieni), Ordinul Eurasiei a știut cum să utilizeze această situație negativă în beneficiul propriei poziții, atâta timp cât în departamentele secrete ale GRU lucrau discipoli de valoare ai marilor strategi ruși Ștemeko și Ogarkov.
Duelul geopolitic cu Goldstucker ar fi putut lua sfârșit cu înfrângerea acestui îndemânatic și activ reprezentant al Ordinului Atlantic. Problema majoră a atlantiștilor era să prevină formarea unei situații de război în URSS, spre care părea să ducă logica evenimentelor. Chiar cu acest scop a fost organizat puciul din August.

29. Eroarea de calcul a mareşalului Yazov

Greşeala majoră a eurasienilor din august 1991 şi în special, greşeala personală a mareşalului Yazov a fost încrederea în capul KGB-ului, Kryuchkov. A fost o capcană strategică. KGB-ul deja de mulţi ani încercase sa creeze agenţilor săi o imagine de „patrioţi-naţionalişti”, folosind mase periferice de angajaţi „neiniţiaţi”, ce credeau sincer în conspiraţia „iudeo-masonică” şi se considerau ca fiind „naţionalişti” sau „naţional-bolşevici”.
Pe de altă parte, la putere s-au făcut manevre diversioniste – atât Chebrikov cât şi Kryuchkov au urmărit solidarizarea cu armata eurasiană împotriva „cosmopoliţilor democraţi”. (Ca o chestiune de fapt, întreaga mişcare democratică a fost, desigur, organizată doar de către KGB şi, de asemenea, era mai artificial construită chiar decât mişcarea patriotică, deoarece pentru Rusia și Eurasia este mult mai natural să sprijine mișcarea „de dreapta” decât pe cea de „stânga” – aceasta este o constantă istorică.)
Pentru a ascunde acest joc dublu, atlantiştii din KGB au creat mituri despre „aripa iudeo-masonică” a KGB-ului (așa era numită secțiunea moscovită a KGB, în contrapartidă chipurile cu secțiunea Unională a KGB). De fapt, KGB-ul era ocupat cu activităţile anti-eurasiene, desființând structurile reţelei eurasiene în ţările Europei de Est, distrugând „teluricul” şi regimurile anti-atlantiste (cum a fost regimul Ceauşescu, care a fost întotdeauna orientat către blocul eurasian continental și îi ura pe ”vânduții” atlantiști – vezi Claude Carnou “Din nou către Est – Again on the East” din revista „Crisis”, nr. 5 aprilie 1990, Franţa”).
Oricum, puciul dovedeşte că unele mişcări destul de neclare ale lui Kryuchkov au reuşit să-i convingă pe unii eurasieni – mareşalul Yazov şi Oleg Balkanov – să grăbească formarea situaţiei de război şi să accepte ajutorul din partea KGB-ului, cu condiția ca acesta să se distanțeze de atlantism și să stea, în final, de partea Armatei, gata să acţioneze împotriva „democraţilor”.
Probabil Kryuchkov a stipulat nişte condiţii pentru că organizaţia sa, structurile KGB, în cazul regimului militar eurasian riguros bineînţeles că ar fi fost epurate, mai ales în aripa lor veche, terorist-partinică, mondialistă și atlantistă.
Nu ştim încă ce argumente au raportat agenţii Ordinului Eurasia mareşalului Yazov. Este doar evident că semnarea Trataului Novo-Ogarev nu are nici cea mai mică legătură cu aceasta. Totul ar fi putut să fie schimbat din nou, anulând orice ”înțelegere” intervenită între oameni care nu realizau clar situația geopolitică, conduși de extrem de incoerentul ”Gorby”, aduși în această poziție nu pentru a lua decizii, ci pentru a masca o alegere ocultă.
Ce ar fi putut să îi spuna Kryuchkov mareşalului Yazov (acesta din urmă esențial devotat strategiei Ordinului Eurasiatic) pentru ca acesta să pună în pericol destinul opoziţiei milenare, destinul continentului, destinul spaţiului Eurasiei, un destin inevitabil şi, care părea atât de aproape de victorie?
De ce Yazov l-a ales pe şeful celei mai anti-eurasiene organizaţii? Pentru moment, trebuie să ne limităm la a presupune. Şi este perfect clar că greşeala mareşalului Yazov ascunde secrete teribile, poate chiar implicând influenţe paranormale, „magice” sau telepatice, sau efectul unor droguri speciale psihedelice. Toate acestea nu sunt atât de necrezut, dacă ne amintim mărturiile unor membrii Comitetului pentru Starea de Urgență despre completa lor amnezie în timpul celor trei zile fatale.
Numai oamenii complet idioţi ar considera acei oameni, ajunşi la cel mai înalt nivel al carierei lor politice, militare, de informații şi „conspirologice”, ar putea într-o asemenea situaţie să se comporte ca nişte vagabonzi beţi, iresponsabili, care se îmbată fără încetare, îngrămădiți printre tancuri și propagandiști ”democratici”. Dar, de asemenea versiunea despre otrăvirea lui Kryuchkov de către cei opt membrii rămaşi ne pare înspăimântător de credibilă, deoarece în KGB oamenii își păzesc șefii mai vigilent decât pe însuși Gorbaciov. Probabil că în afacerea despre „greşeala mareşalului Yazov” a avut loc o combinare de factori ocult-ideologici şi parapsihologici, ce au operat concomitent. Dar ce „armă” a fost folosită de data aceasta de Ordinul atlantic? Vom discuta despre aceasta foarte curând.

30. Mr. Perestroika trece la atac

Imediat după arestarea puciștilor, cum se întâmplă întotdeauna la climaxul eforturilor ideologice și conspirologice, aspecte precise ale unei conspirații de obicei aflate în umbră, au fost scoase brusc la lumină.
Cel mai vizibil aspect a fost ieșirea la suprafață a Mr. Perestroika (N.Yakovlev) în parlamentul rus. Natural, misiunea lui a fost nu de a notifica deputații ”naivi” despre ”tâlharii care din nou l-ar putea încercui pe tovarășul Gorbaciov”. Acest discurs a fost folosit de Mr. Perestroika pe post de perdea de fum. Yakovlev a venit la parlamentul rus cu cererea de a fi arestat Lukianov.
Parlamentul rus, constituit din oameni ”de ocazie”, incompetenți, fără o atitudine geopolitică explicită și acționând pe baza emoțiilor întâmplătoare, neglijente și anarhice, în lașul lor trafic de influență, după farsa din Moscova ar fi putut dărâma întreaga afacere. Elțin, fie că nu a primit informația la timp, ori fie că pur și simplu a uitat despre cel mai important lucru, și-a concentrat polemicile zdrobitoare asupra celor opt puciști, uitând sarcina principală. De altfel, condiția mentală a președintelui rus ne face să credem că și el era sub influența unei influențe parapsihologice, așa cum a fost remarcat nu numai de către conspirologi europeni, ci și de către mulți jurnaliști occidentali, la început găsind o explicație a inadecvării complete a lui Elțin în apartenența lui la ”extrema dreaptă”, dar mai târziu fiind forțați să vadă o influență a consumului de substanțe psihotrope sau o influență ocultă.
Yakovlev a venit la parlament să ceară arestarea lui Lukianov. Elțin repeta constant pentru Mr. Perestroika faimoasa frază ”în spatele conspirației celor opt a fost Lukianov, el este ideologul principal al conspirației”

31. Lukianov şi locuitorul mormântului lui Akhromeev

Lukianov – iata explicaţia secretă a puciului din august. De Lukianov atlantiștii trebuiau să scape cu orice preț. Iţele structurii oculte eurasiatice erau concentrate doar în mâinile sale. Singurul protector al Ordinului “Polar”, al Ordinului Eurasiatic, speranța eternului Imperiu Roman era, încă din 1987, doar Anatoliy Lukianov. Puciul doar pe el l-a ţintit. Dar Lukianov însuși – singurul dintre eurasiatici într-un fel sau altul legat de afacerea puciului – nu a cedat la instigarea lui Kryuchkov și legal nu a fost absolut deloc implicat legal în acest puci. Pur și simplu, încercarea de a-l implica și pe el nu a avut sorți de izbândă. Pentru atlantici, aceasta a reprezentat un calcul greșit, neprevăzut și supărător.
Din aceasta cauză, încălcând toate normele legale, Yakovlev s-a grăbit „într-un imbold revoluționar”, prin intermediul bâlbâielilor emise de Yeltsin, să obțină acuzarea lui Lukianov ca fiind ideologul conspirației (de fapt Lukianov chiar fusese ideolog dar al unei alte conspirații, conspirația “Polară”, conspirația salvatorilor Marii Puteri Continentale, conspirația Eurasiei împotriva Insulelor Vestice).
Cu toate acestea, chiar daca Lukianov a fost închis, nu s-a putut niciodată să poată fi el prezentat drept cap al conspirației și pe această bază, să se șteargă toata rețeaua de agenți eurasieni, toate structurile secrete ale GRU. Câștigătorii atlantici au putut înlătura numai structura superioara a „grupului” și militarii conservatori, care și așa nu au reprezentat vreun pericol deosebit. Cu excepția asasinării mareșalului Pugo, cea mai importantă lovitură dată lobby-ului pentru Eurasia a fost moartea misterioasă a mareșalului Akhromeev și evenimentele stranii ulterioare de la încă proaspătul său mormânt.
Ne vedem nevoiți sa facem aici o scurtă divagație în istoria ordinului Atlantic și în mod special în istoria ordinului medieval al “Menestrelilor Morganei”, a cărui emblema a fost “Moartea Dansând”, Dansul Macabru. Conform spuselor lui Grasset d’Orcet, care s-a ocupat de studierea acestui Ordin, adepții lui foloseau ca parolă hieroglifică simbolul unui “Mort reînviat” sau “Un mort ieșind din mormântul sau”. În anumite ramuri specifice ale Ordinului, care nu aveau așa de mult de a face cu politica ocultă și geopolitica, cât mai degrabă cu “magia” și ”necromanția”, exista un ritual al exhumării corpurilor în scopuri simbolice și oculte.
Întreaga poveste cu moartea și exhumarea ulterioara a corpului lui Akhromeev se leagă de implicarea în uciderea sa a Ordinului Atlantic. În orice caz, conspirologii vestici asociază univoc detaliile profanării corpului mareșalului cu “exhumarea rituală”, pana acum practicata în Vest mai degrabă de către membrii unor secte întunecate. Probabil ca agenții atlantici sperau de altfel să găsească ascuns în mormântul lui Akhromeev vreun document secret sau orice alt marcaj special pe corpul acestuia. Toate acestea devin mai mult decât credibile odată ce luăm în considerare rolul major al lui Akhromeev în armata ordinului “Polar” și legătura lui strânsă cu Ogarkov, unul din liderii ordinului Eurasiatic. În orice caz, după puci, atlanticii au efectuat câțiva pași hotărâți în lovirea eurasiaticilor. După numai o luna însă, a devenit clar ca atacul lor eșuase și în spatele tentativei isterice, grăbite, de a ruina complet statului, panica și teama a fost la fel de clar vizibilă. Ordinul Eurasiei nu a fost distrus definitiv și în prezent îi vine rândul să lovească. Câteva semne clare ne permit să considerăm însă că aceasta răbufnire ar putea fi Cea Din Urmă.

32. Metafizica războiului ocult

Opoziţia dintre Ordinul Atlantic și Ordinul Eurasiatic de-a lungul secolelor și mileniilor, care a îmbrăcat cele mai variate forme, reprezintă într-un anumit sens cel mai mare conținut conspirativ al istoriei, istorie a marilor pasiuni planetare, a oamenilor și religiilor, raselor și tradițiilor, spiritului și trupului, păcii și războiului. În confruntarea dintre cele doua ordine nu trebuie sa vedem o imagine moralistă și simplistă a luptei între Dumnezeu și Diavol, adevăr și minciună, îngeri și demoni etc.
Pe aceasta luptă dintre două modalități opuse de a vedea lumea, dintre cele doua imagini metafizice ale vieții, dintre cele doua căi către cosmos și prin cosmos, dintre cele doua principii mărețe, nu numai opuse unul altuia dar și indispensabile în esența lor – odată ce pe această pereche se bazează toate procesele cosmogonice și cosmologice, se bazează toate parcursurile ciclice ale istoriei umane.
Ordinul Eurasia, Ordinul Principului Masculin, Soarelui, Ierarhiei, reprezintă proiecția Muntelui, Apollo, Ormuzd, Hristos Pantocrator. Eurasia ca Tărâm al Estului este Tărâm al Luminii, Tărâm al Raiului, Tărâm al Imperiului, Tărâm al Speranței, Tărâm al Polului.
Ordinul Atlantic, Ordinul Principiului Feminin, al Lunii, al Egalității Orgiastice, reprezintă proiecția egipteanului Seth, Python, Ahriman, Suferinței lui Christos, Omului scufundat în disperarea metafizica a celui care se roagă singur în grădina Ghetsimani. Atlanticul, Atlantida ca Tărâm al Vestului, este Tărâm al Nopții, Tărâm al “gropii exilului” (cum a spus un islamic sufist), Centrul Planetar al Scepticismului, Tărâmul Marelui ”Spleen” (Plictiseală) Metafizic.
Ambele ordine au cele mai adânci rădăcini ontologice și sacre și au motivarea metafizică de a însemna ceea ce înseamnă. A considera oricare dintre aceste ordine ca un accident istoric ar însemna a nega logica secretă a ciclurilor umane și cosmice. Alegerea unei cai geopolitice oglindește alegerea unei cai metafizice, ezoterice, calea Spiritualității către univers.
Nu exista din acest motiv garanții (fiind imposibil propri-zis) de a afirma că Eurasia este bună iar Atlanticul este rău, ca Roma este sfânta și Cartagina este blestemată și nici invers. Totuși, oricine este solicitat de Ordin va trebui să facă un pas hotărât în a-l servi. Legile lumii noastre sunt în așa fel făcute încât rezultatul Marii Bătălii nu este prestabilit, rezultatul dramei “Eurasia împotriva Atlanticului” depinde în totalitate de solidaritatea planetară a tuturor acelor chemați să servească, de toți soldații geopoliticii, toți agenții secreți al Mării și Pământului.
Rezultatul razboiului cosmic al lui Apollo cu Șarpele Python depinde de fiecare dintre noi, fie ca înțelegem sau nu acest lucru.

33. Sfârşitul timpurilor

Toate doctrinele religioase şi metafizice descriu Sfârşitul Timpurilor, sfârşitul ciclului, ca Ultima Bătălie, Bătălia Finală. Tradiţii diferite au tratat în mod diferit acest conflict şi, câteodată ceea ce într-o tradiţie este „echipa Răului”, devine în cealaltă tradiţie „echipa Binelui” şi invers. De exemplu pentru creştinii ortodocşi de la sfârşitul timpurilor, iudaismul este considerat ca fiind religia Anticristului şi pentru evrei – „creştinii goiymi din ţările de nord ai regelui Gog” acţionează ca o concentrare a Răului escatologic. Hinduşii consideră că al Zecelea Avatar, acela care trebuie să vină la sfârşitul ciclului, va distruge „Budiştii” iar Budiştii cred că Buddha Timpurilor Viitoare, Salvatorul Maitreya, va apărea în comunitatea budistă.
Toate acestea nu stau mărturie la relativitatea diviziunii rolurilor din Ultima Bătălie, cât la imposibilitatea de alegere a unui Bine evident prin sine însuşi, pentru a se păzi oricine şi pentru a lua parte la lupta escatologică de partea ”corectă”. Se vorbeşte despre Ultimele Timpuri, când „chiar şi alesul va fi ispitit”. Opţiunea alegerii dintre cele două „echipe” escatologice nu poate fi ceva formal. Este alegerea Spiritului, este cel mai mare noroc, este cea mai mare dramă metafizică.
Din acest motiv, nimic din realitatea epocii escatologice – şi multe autorităţi tradiţionale şi religioase afirmă că noi trăim acum exact într-o asemenea epocă – nu poate servi ca negativitate absolută sau pozitivitate absolută. Şi este prosteşte să absolutizezi orice formă politică, echivalând-o cu „Răul absolut” sau cu „Binele absolut”. Până şi începutul alegerii adevărate stă dincolo de graniţele ideologiilor politice exterioare, dincolo de graniţele separării dintre democraţi, fascişti şi comunişti.
Adevărata alegere începe la un nivel al geopoliticii şi urcă mai departe pe „spirala profetică” (conform expresiei lui Jean Pârvulescu) către abisurile misticismului, metafizicii, gnosticismului, către abisurile Secretului divin de nepătruns. Ordinul atlantic şi Ordinul eurasian sunt ultimele secrete ale istoriei umane publice. De fapt, înăuntrul acestor Ordine mai există şi alte cercuri mai închise, mai misterioase, legate de metafizica pură.
Dar oricum, adevărata, riguroasă şi conştiincioasă luptă escatologică începe chiar cu Ordinul Eurasia sau cu Ordinul Atlantic. Chiar fără a te scufunda adânc în secretele ultime, pur și simplu doar lucrând pentru Ordin, este suficient să fii un participant activ, chemat și ales, al Marii Drame.

34. Lupta finală

Cuvântul nemţesc „Endkampf” („Bătălia finală”) exprimă esenţa situaţiei planetare moderne. Motivele escatologice, ale sfârșitului lumii penetrează nu numai mişcările religioase şi mistice dar şi politica imediată, economia, viaţa cotidiană. Încă din 1962, în Israel evrei devotaţi trăiesc într-un „Timp final” special, într-un „timp al lui Mesia”. SUA a aspirat să instituie o Nouă Ordine Mondială specială. Europeanul mondialist Jacques Attali predică despre venirea ultimei faze a unui Regim Comercial special. Poporul islamic (în special șiiții) se aşteaptă în viitorul apropiat la venirea lui Mahdi, Imamul Ascuns. Hinduşii sunt convinşi de sfârşitul lui Kali Yuga, Secolului Întunecat. Este o revigorare a escatologicului rasist în mișcările național-socialiste. În comunităţile creştine au circulat şi mai multe profeţii despre Ultimul Papă (Flos Florum) şi despre ultimul patriarh al ortodoxiei. Lamaiştii sunt siguri ca actualul Dalai Lama va fi ultimul. China a fost călită într-o aşteptare mistică. Comunismul sovietic a căzut brusc şi neaşteptat.
Toate aceste semne ne vorbesc despre începutul de „Endkampf”, despre începutul Ultimei bătălii. Până şi cuvintele din cântecul bolşevic „Este ultima noastră luptă decisivă” sună ca o revelaţie tulburătoare, ca un indiciu al bătăliei finale planetare.

35. Ordinul şi „Ai noştri”

Termenul „Ai noştri” (”Nashi”) nu a fost des folosit în context geopolitic. Faimosul geopolitician şi jurist german Carl Schmitt a insistat asupra necesităţii de a introduce conceptul „ai noştri” pentru a explica o determinare proprie geopolitică a unei naţiuni, stat sau bloc etnic.
Faimosul reporter TV Aleksandr Nevzorov a realizat acest lucru în practică, într-o serie de emisiuni TV. „Ai noştri” a devenit astăzi în Imperiul Rus un concept univoc eurasian, incluzând nu numai ruşii şi slavii, dar şi tătarii, turcii, Ugro-finii etc. realizând o legătură genetică cu spaţiul imperial şi ideea imperială. În practică, conceptul „ai noştri” al lui Nevzorov este o definiţie sintetică a eurasienilor înnăscuți, a autohtonilor imperiali, stăpâni, prin dreptul culturii și prin naștere, ai pământului lor, ai Marelui Pământ.
Este semnificativ că atlantiştii ruşi din Rusia nu folosesc acest cuvânt. Este logic, deoarece aici ei nu sunt dintre ”ai noștri”; pentru aceștia, propriul lor ”ai noștri” se află departe dincolo de granița continentului, în insula mohorâtă.
Dar pentru Jean Pârvulescu, care şi el a făcut din acest termen un concept conspirologic geopolitic, noţiunea „ai noştri” este atotcuprinzătoare. Jean Pârvulescu identifică conceptul „ai noştri” cu întreaga reţea de partizani al Marelui Bloc Continental – din Japonia până în Belgia, din China în Franţa, din India în Spania, din Iran în Germania, din Rusia în Italia. „Ai noştri” pentru Pârvulescu este sinonim cu însuşi Ordinul Eurasian cu toate ramurile şi grupările sale, recunoscându-se reciproc, conștient sau nu, conspirativ sau fățiș, în aceeași zonă de influenţă geopolitică, mistică şi metafizică.
„Ai noştri” este frontul unit invizibil al Continentului, Frontul Tărâmului, Frontul Răsăritului Absolut, a cărui provincie vestică este Europa, Europa „noastră”, Europa tradiţiei, Pământ, Spirit. „Ai noştri” este atât catolic şi ortodox, cât şi islamic, atât hindus şi taoist, cât şi lamaist, atât păgân şi agnostic, cât şi mistic. Dar numai cei care sunt devotați Continentului Răsăritului, misteriosului și necunoscutului său Destin.
Pârvulescu vorbeşte despre o „Franţă paralelă”, o „Românie paralelă”, o „Rusie paralelă”, o „Chină paralelă” ca despre o substanţă spirituală, ca despre măsura invizibilă spirituală a ţărilor reale, în secret unite într-o „Eurasie paralelă”, „Eurasia Spiritului Pur”.
„Ai noştri” sunt soldaţii „Eurasiei paralele”, eroii Estului Absolut, toţi servind în logica ocultă a ”spiralei profetice” principiul Unicului, Unica Idee, Scopul, Principiul Ascuns. Îndată ce conservator-revoluţionarul german, naţionalist, rusofil şi eurasian Arthur Moeller van den Bruck a spus repetând ce a spus Khomyakov („Biserica este Unică”): „Există un singur Reich (un singur Imperiu), la fel cum există doar o singură Biserică”. Este Reich-ul „nostru”, este Biserica „noastră”, este Imperiul „nostru”.

36. Ora Eurasiei

În timp ce noi ne regăsim în Eurasia, în timp ce vorbim în numele ei, în timp ce rămânem legați de substanța ei misterioasă, mistică, Eurasia ne aparține, este dintre ”ai noștri”. În ciuda tuturor persecuțiilor din partea atlantiștilor, în ciuda eficienței strategiei lor distructive, în ciuda ”somnului” greu și adânc al unor întregi arii și al popoarelor care locuiesc acolo, în ciuda dominației agenților Ordinului Atlantic în politicile continentale, în cultura continentală, în economia continentală – în ciuda tuturor acestea, procesul de ”decolonizare” este implacabil.
Doar că trebuie să de abținem de la a cădea în arhaism, de la a apăra forme culturale, sociale, politice uzate; nu trebuie să fim pur și simplu conservatori, conservatori din inerție. Ordinul Eurasia este Revoluția Conservatoare totală, Marea Deșteptare a conștiinței geopolitice, este calea verticală, în locul oscilațiilor de la stânga la dreapta pe care le face șarpele pentru a merge înapoi.
Ordinul Eurasia este duelul crud și deschis cu puternicul și vicleanul Oponent, cu Ordinul lui Seth, Măgarul Roșu, Ordinul ”Morții Dansând”. Trebuie să aruncăm servitorii Oceanului înapoi în Ocean, să îmbarcăm agenții ”Insulei” cu destinația înapoi către ”Insula” lor. Trebuie să îi extragem din carnația Continentului pe toți aceia care i-au trădat pe ”ai noștri”, care au trădat idealurile noastre, interesele noastre.
Da, inamicii noștri au adevărul lor. Da, trebuie să respectăm alegerea lor profund metafizică, trebuie să ne fixăm privirea în Secretul lor, în secretul din ”Groapa Apusului”. Dar asta nu trebuie să ne influențeze fermitatea, furia, cruzimea rece și aprigă. Putem fi indulgenți doar atunci când Continentul nostru va fi liber, când ultimul atlantist va fi aruncat în Apele Sărate, în elementele aparținând simbolic zeului egiptean cu chip de crocodil.
Judecând după semne precise, ”Vremurile sunt aproape”. Endkampf, Ultima Bătălie se va dezlănțui în curând. Sunteți pregătiți, seniori ai ”Ordinului Polar”? Sunteți pregătiți, soldați ai Eurasiei? Sunteți pregătiți, înțelepți strategi ai GRU? Sunteți pregătite, mari popoare ale Eurasiei, care v-ați prins în rămășag prin faptul însuși al nașterii voastre?
Deja au bătut clopotele decisive ale Ceasului Eurasiei…
Marele Război al Continentelor deja se apropie de ultima sa clipă.

Aleksandr Dughin

Moscova, Ianuarie 1992

Acest text a fost iniţial publicat ca Partea III-a din “Conspirologia” (Analiza Conspiraţiilor)

Preluat de la Calin Mihaescu

Prima parte: Marele Razboi al Continentelor. Analiza Conspiraţiilor. Geopolitica şi forţele secrete ale istoriei. Aleksandr Dughin, ideologul lui Putin, ii aduce un omagiu marelui ganditor roman Jean Parvulescu, autorul Raportului “Galaxia GRU”. (I)

Vezi si: Erorile ortodoxiei ruse, erorile lui Dughin, erorile lui Putin: Rusia – “buricul pamantului”. Profesorul Ilie Badescu despre Geopolitica, Ortodoxie si Romania Mare

Dughin despre postmodernism: “pur satanism”. Savantul basarabean Sergiu Căpiță (Sergei Kapitsa) in dialog cu Aleksandr Dughin despre religie si modernism. VIDEO

Noua identitate strategica a Rusiei dupa caderea Cortinei de Fier. Prof Ilie Badescu despre viziunea lui Aleksandr Dughin privind marele dualism geopolitic – talasocratie versus telurocratie – si pozitia Romaniei pe harta lumii

INEDIT. Marele geopolitician nationalist rus Aleksandr Dughin, despre Geopolitica Romaniei Mari si Mici intre Atlantism si Eurasia. O prefata la “Fundamentele Geopoliticii”

• Share
• Tweet
• Pin
• Email