Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

de Prof. univ. Raul Volcinschi

Capitalismul a fost modul de producţie cel mai performant din câte s-au perindat de-a lungul istoriei omenirii. Axat pe conceptul de libertate a descătuşat energiile creatoare ale omenirii şi astfel a dat un impuls decisiv dezvoltării ştiinţei şi a forţelor de producţie. Dar ca orice dat uman avea o valoare relativă, existând posibilitatea unor derapaje cu consecinţe devastatoare. La conferinţa de la Bretton Woods care avea menirea de-a pune bazele unei economii în plină dezvoltare în perioada de după cel de-al doilea război mondial, economistul englez John Maynard Keynes a prevenit că ar trebui create mecanisme care să nu permită ivirea unor derapaje grave. Dar, în euforia victoriei care se contura, economiştii americani fetişizau aproape conceptul de libertate neadmiţând nici o derogare de la teoria şi practica pieţei libere şi concurenţiale. Astfel acest principiu a devenit dominant ca şi concepţie economică în lumea capitalistă. Dar datorită faptului că factorii economici erau obsedaţi de dorinţa de a-şi maximaliza profiturile derapajele s-au produs şi astfel accentul nu mai cădea peproducţie, ci pe speculaţie, când prin tranzacţii dubioase se obţinea tocmai ceea ce se dorea, profitul maxim. Băncile în loc să realizeze operaţiunile tradiţionale şi anume de-a primi depozite şi de-a acorda împrumuturi au trecut la folosirea unei a treia forme de activitate şi anume, speculaţia. Noul compartiment al trade-erilor fiind de fapt cel mai important în activitatea băncilor.

Existenţa paradisurilor fiscale, care absorbeau cantităţi uriaşe de bani care circulau fără nici un control, fără nici o evidenţă şi dispăreau nu ştie unde, agravau situaţia. Din cauze, de acum bine ştiute, adică prin operaţiuni dubioase, o serie de bănci au dat faliment fiind necesară intervenţia statului. Acesta a fost obligat să injecteze bani în anumite bănci, în întreprinderi mari, cum erau General Motors şi altele, care altădată erau o mândrie a industriei americane. Partea gravă consta în faptul că nu statul influenţa băncile, ci băncile începuseră să controleze statul, chiar şi atunci când banii erau injectaţi în bănci şi mari întreprinderi cu sume importante, aceste bănci îşi continua obiceiurile. În felul acesta criza a cuprins Statele Unite ale Americii, iar de aici a fost rostogolită peste partenerii economici ai Americii, peste ţările din vestul Europei şi peste ţările din estul Europei. Criza părea mondială şi totuşi nu a fost aşa ceea ce ne arată că sistemul era vinovat care a creat criza şi a rostogolit-o peste alţii.

De pildă China, după un prim şoc şi-a revenit completamente şi a realizat indicii economici în continuă creştere. PIB-ul chinez fiind unul de excepţie orientat permanent spre cifre record. Aceasta datorită faptului că în China exista o extraordinară piaţă internă de consum, iar pe de altă parte China se afla pe primul loc în lista exportatorilor mondiali. Toate laturile economiei chineze nu erau afectate, ci, dimpotrivă, se dezvoltau continuu. Un alt exemplu sunt ţările arabe unde băncile supuse şi unor reglementări de ordin moral nu au fost afectate de criză.

Din păcare România a fost una din ţările destul de puternic afectate de criză, fiind într-o continuă recesiune cu efecte dezastruoase pe plan financiar. Paleativele în direcţia economicii nu se constituiau într-un adevărat program de ieşire din criză. Într-un anumit fel, lecţia grecească era cât pe aci să se repete şi în România. Gândirea economică din ţara noastră deocamdată nu este la înălţimea aşteptărilor, ceea ce se recomandă nu este la înălţimea necesităţilor româneşti, iar continua îndatorare prin împrumuturi care nu sunt destinate economiei reale, ci achitării unor obligaţii sociale nu se poate constitui într-un panaceu eficient al stării economice actuale.

Fiecare stat este obligat să-şi valorifice posibilităţile sale reale de care dispune. România are două oportunităţi de excepţie, din care una se constituie într-o rezervă economică strategică şi nu într-o exploatare imediată. Mă refer la aşa zisele zăcăminte aurifere cunoscute sub numele generic de Roşia Montana, dar care în condiţiile actuale nu pot fi exploatate, atât din motive economice dar şi tehnice. Zăcământul aurifer apreciat la 20 de miliarde de euro este ofertat de Gold Corporation Canada cu doar 4 miliarde de euro.

Există, însă, un alt obiectiv care din punct de vedere economic se justifică pe deplin şi pentru o exploatare imediată.

Încă Mihail Kogălniceanu, în mod romantic, descria Gurile Dunării ca un proiect extrem de însemnat din punct de vedere economic. De asemenea ofiţerul de marină Eugen Botez cunoscut sub pseudonimul literar de Jan Bart scria despre enormul potenţial al Dunării. De fapt Dunărea din punct de vedere economic este cel mai important fluviu din lume. Fireşte există fluvii cu un debit mult mai mare – Amazonul, Nilul, Gangele, Volga, Fluviu Galben, Fluviu Albastru, dar toate acestea parcurg teritoriul unei singure ţări sau cel mult două, fiind deci căi fluviale importante dar cu o utilitate restrânsă.

Dunărea parcurge teritoriul a zece state europene, iar prin prelungirea fluviiilor Main şi Rin din Germania va face o legătură între Marea Neagră şi Oceanul Atlantic. Sunt fel de fel de iniţiative care încep şi nu se finalizează, se tot amână. Problema transportului fluvial pe Dunăre este şi în atenţia Uniunii Europene. Din punct de vedere juridic există şi o Convenţie Dunăreană şi de bună seamă toate proiectele care se elaborează trebuiesc armonizate cu această convenţie. Dunărea este o poartă a Europei spre Orientul Mijlociu şi chiar cel Îndepărtat.

Să luăm lucrurile pe rând. China este cel mai mare exportator mondial de produse. Pătrunderea în Europa este însă greoaie, se operează prin calea ferată Transiberiană, drum lung, scump şi anevoios. Cu mult mai utilă pentru chinezi ar fi folosirea unor vase maritime încărcate în porturile chineze, care ar naviga până la Sulina, unde ar fi trasbordate toate produsele în vase fluviale, care ar pleca în Dunăre în amonte spre porturile de destinaţie de unde ar fi încărcate cu mărfuri pentru export care ar pleca în aval până la Sulina, iar mărfurile ar fi trasbordate pe vase maritime. Aceeaşi situaţie este valabilă şi pentru ţări emergente ca Indonezia, India şi Pakistanul.

O altă categorie de state sunt Iranul şi ţările arabe care formează un soi de Hinterland al Turciei – Arabia Saudită, Irakul, Emiratele Arabe etc. Cel mai mare beneficiar din această zonă care ar avea un contact aproape direct cu ţările europene este indiscutabil Turcia. Se vorbeşte despre sinergia Mării Negre, dar real cel puţin trei state, dacă nu chiar mai multe, ar fi interesate, – Georgia, Armenia şi Azerbaidjanul. Cu aceasta ajungem la ţările europene riverane aşezate de-a lungul fluviului dunărean dintre care interesul cel mai mare l-ar avea fireşte cea mai mare ţară economică a Europei, anume Germania, care dintotdeauna prezenta un interes sporit faţă de Orientul Mijlociu.

Interesul României constă în faptul că poate construi un complex portuar la Gurile Dunării având ca vârf de lance Sulina, chiar proiectul de construire a acestui port ar putea purta denumirea de Sulina. Ar fi vorba de a înlesni descărcarea vaselor maritime în vase fluviale şi a acestora la rândul lor în vase maritime. Un complex portuar care ar putea folosi expertiza unor specialişti români, germani şi chinezi care au o vastă experienţă în lucrări hidrotehnice.

Urmări imediate:

Crearea unei societăţi pe acţiuni pe baza unui parteneriat public-privat, în care statul român, proprietarul unor locaţii de pe malurile Dunării ar concesiona catre asociaţie locaţiile necesare pentru construcţii. Primind în schimb din partea societăţii redevenţe la preţul zilei. Societatea Sulina va emite acţiuni tranzacţionate la bursă, jumătate din numărul acţiunilor vor fi cedate statului român, iar cealaltă jumătate valorificate la bursă. La o sumă de cinci sute de milioane de euro cumpărătorul primeşte dreptul de a-şi numi un om în consiliul de administraţie al societăţii.

Ce câştigă statul român?

Dă de muncă la un număr semnificativ de constructori, valorifică materiale de construcţie, se dau comenzi pentru construcţia de vase fluviale de diferite tipuri, transportul mărfurilor în vrac, a industriei uşoare, grele, alimenatare, etc. Şantierele navale la rândul lor încep să lucreze cu partenerii lor pe orizontală şi verticală Scade numărul şomerilor, dar în schimb creşte consumul. Statul român incasează diferite sume din impozite, taxe, accize, redevenţe şi dividente de pe urma acţiunilor, deci alimentează bugetul şi nu cheltuie însemnate părţi din buget. Altă posibilitate ar fi ca statul să emită obligaţiuni cu garanţii de stat şi cu dobândă favorabilă ca să atragă capitaluri cât mai multe şi care vor permite demararea lucrărilor.

Un al treilea mod de-a coopera este cel cu Germania, care în afara expertizei tehnice, de înaltă calitate ar avea tot interesul să facă din Dunărea o reuşită economică. Lucrările acestea la Gurile Dunării trebuiesc continuate cu lucrări la porturile dunărene. În afara câtorva porturi mari sunt porturi de care nici nu te poţi apropia pentru că sunt colmatate.

O altă lucrare, complementară ar fi ecosistemul denumit Delta Dunării. Este un obiectiv turistic unic în Europa. Locuitorii Deltei si stapanii lor din lumea mogulilor care în momentul de faţă se ocupă cu braconajul, cu distrugerea fondului piscicol şi a unor specii valoroase cum sunt, de pildă, sturionii. Aflati acum in stadiu de sclavie, locuitorii Deltei s-ar putea indrepta înspre locuri unde şi-ar găsi posibilităţi de valorificare a forţelor de muncă, pe lângă noile construcţii care se operează de-a lungul Dunării.

Cel puţin zece judeţe ale ţării ar deveni extrem de interesate pentru investitori străini, astfel s-ar putea pune în mişcare întreg angrenajul economic al ţării fără să solicităm noi ajutorul altora, ci alţii atraşi de posibilitatea unui profit ar investi exact în locurile de care economia noastră duce atâtea lipsuri. În felul acesta, România, prin forţe proprii, oferind şi primind, va ieşi din recesiunea programată cu un avans de câţiva ani şi va degreva forurile europene de-a interveni permanent într-o economie pe care prea mulţi şi neştiutori o văd în pragul falimentului.

Pentru a nu mă afla în zona supoziţiilor îmi permit să sugerez ca să se creeze o Celulă de Criză care să cuprindă pe următorii domni: Lucian Croitoru, din partea Băncii Naţionale; Ilie Şerbănescu, fost ministru, actualmente, analist economic; Constantin Rudniţchi, analist economic care să analizeze problemele prezentate sub aspect economic şi concluziile pe care le vor trage sper să fie în folosul României, să preîntâmpine vâltoarea revendicărilor sociale şi să astâmpere corul detractorilor de orice nuanţă. In jurul acestora sa se adune inteligentele creatoare capabile sa puna in practica planuri ca acesta sau ca atat de mult neglijatul Canal Bucuresti – Marea Neagra cu portul aferent din Capitala Romaniei.

Această lucrare este doar o schiţă sumară a unui proiect mai amplu şi care poate fi analizat, îmbunătăţit şi eventual pus în funcţiune, într-o lume lipsită de proiecte dar plină de pretenţii.

Prof. univ. Raul Volcinschi, Cluj

• Share
• Tweet
• Pin
• Email