Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

Fragmente din cartea “O ISTORIE A CRIPTOLOGIEI ROMANEȘTI”, de VASILE MAIEREAN și DAN DULCIU, apărută la editura RAO în luna mai 2010 si lansata ieri la Targul de carte BookFest, in prezenta mai multor responsabil la cel mai inalt nivel din serviciile de informatii romanesti de dinainte si de dupa 1989 (foto). Autorii lucrarii: Vasile Maierean — Seful Centrului National de Cifru si Transmisiuni Cifrate in perioada 1991 — 2003 si Dan Dulciu — Filolog arabist si specialist in criptologie, expert criptolog la Centrul National de Cifru si Transmisiuni Cifrate in perioada 1978 — 2002.

5. ACTIVITĂȚI CRIPTOLOGICE DESFĂȘURATE ÎN TIMPUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL

Activităţile  de obţinere a informaţiilor din mesajele cifrate s-au desfăşurat nu numai în zona operaţiunilor militare.

În ianuarie 1915, în cadrul Poştei Centrale din Bucureşti a fost înfiinţat „Serviciul supravegherii ştirilor”, care avea printre atribuţii şi interceptarea corespondenţei poştale, pentru a o reţine şi a o decripta pe cea criptografiată sau codificată şi pentru a opri telegramele cifrate ale ataşaţilor militari inamici. Activitatea acestui Serviciu acoperea întreaga corespondenţă poştală, telegrafică şi telefonică din România şi se desfăşura în sediul Palatului Poştei Centrale din Calea Victoriei.

Din nefericire, tocmai la Poşta Centrală aveau să primească românii o lovitura mişelească, prin activitatea unui mare trădător de ţară, colonelul Victor Verzea, agent al spionajului german si austro-ungar.

Colonelul de artilerie Victor Verzea a fost scos din armată în 1908, pentru divulgarea unor secrete militare ce fuseseră folosite împotriva ministrului de Război, generalul Averescu, de către preşedintele Partidului Conservator, Al. Marghiloman.  În 1913, Partidul Conservator venind la putere, Victor Verzea a fost numit director general al Poştelor. Rămas în această funcţie, cu mici intermitenţe, până în noiembrie 1916, acest individ odios a desfăşurat o intensă activitate  în favoarea Germaniei şi a Austro-Ungariei:

– A cules şi a transmis spionajului acestor ţări informaţii cu caracter militar, pe care le obţinea intrând, prin natura funcţiei, în birourile Marelui Cartier General, având şi aprobarea de a obţine date despre orice operaţiune militară proiectată de strategii armatei române;

– Toate telegramele cifrate ale armatei, Externelor şi serviciilor de informaţii erau citite zilnic de el, iar datele culese astfel le transmitea  germanilor. În plus, le-a dezvăluit acestora şi sistemele de cifrare folosite;

– A exceptat de la cenzură corespondenţa deschisă internă şi externă, precum şi coletele pentru străinătate, dând astfel posibilitatea spionilor să-şi transmită cu uşurinţă mesajele codificate sau cifrate;

– Toate oficiile telegrafico-poştale aflate la comandamentele militare din teritoriu aveau dispoziţii să îi comunice operativ localităţile unde erau dislocate trupele şi deplasările acestora, date pe care le transmitea spionajului german;

– A cenzurat corespondenţa şi a interceptat convorbirile telefonice ale celor mai importante personalităţi politice şi militare, inclusiv ale generalului Averescu, toate mişcările militare proiectate de Marele Cartier General ajungând să fie cunoscute de inamic;

– În contextul retragerii spre Moldova, la sfârşitul lui noiembrie 1916, a primit ordin să distrugă instalaţiile telefonice şi telegrafice, să evacueze personalul în Moldova şi să transporte acolo cele opt milioane de lei aflate în seifurile Poştei. Victor Verzea nu a făcut nimic din toate acestea, ci a predat ocupanţilor instalaţiile şi o parte din bani, restul oprindu-l pentru el.

Ca răsplată pentru toate aceste ticăloşii, nemţii l-au numit, în timpul ocupaţiei, primar al Bucureştilor[1].

Autorităţile judecătoreşti române aflate în Moldova l-au condamnat pe Victor Verzea, pentru trădare, la moarte, în contumacie, pedeapsă ce nu a fost executată niciodată, întrucât în 1920 toate actele de trădare şi spionaj, săvârşite în timpul războiului, au fost amnistiate(!) prin două decrete regale.

La 16/29 august 1916, la două zile după ce România declarase război  Austro-Ungariei, agenţi ai Siguranţei au sustras o servietă cu documente din automobilul ambasadorului Germaniei în România, baronul von dem Bussche care, în  situaţia  creată, se grăbea  să părăsească Bucureştii.

În servietă a fost găsită o listă  de 200 (!) de pagini care cuprindea „numele ofiţerilor, oamenilor politici, gazetarilor şi negustorilor ce s-au lăsat corupţi şi plătiţi”.

Întrucât  era vorba de persoane cu funcţii mari în stat şi în armată, inclusiv şefi ai unor partide importante, lista a fost imediat prezentată, de către Iancu Panaitescu, directorul general al Siguranţei, regelui Ferdinand şi primului ministru Ionel I.C.Bratianu. Deoarece operaţiile militare începuseră şi  s-a considerat că înlocuirea imediată a  generalilor şi ofiţerilor superiori trădători din conducerea armatei ar fi „demoralizat trupa”, s-a hotărât doar urmărirea lor informativă(!?). Bineînţeles că  pe această listă figura şi colonelul  Victor Verzea, directorul general al Poştelor, care, după cum aţi văzut, şi-a continuat nestingherit activitatea infamă, cu toată urmărirea informativă la care e posibil să fi fost supus2.

………………………………………………………………………..

În noiembrie 1916, poetul Octavian Goga scria în jurnalul personal cu profundă indignare, exprimată printr-o violență de limbaj justificată întru totul de rănile sângeroase pe care le îndura în acele momente istorice dramatice ființa națională, următoarele: “Țară de secături, țară minoră, căzută rușinos la examenul de capacitate în fața Europei… Aici ne-au adus politicianii ordinari, hoții improvizați astăzi în moraliști, miniștrii cari s-au vândut o viață întreagă, deputații contrabandiști… (…) Nu ne prăbușim nici de numărul dușmnului, nici de armamentului lui, boala o avem în suflet, o epidemie înfricoșată de meningită morală. Țara în care un Morțun (Vasile G. – n.n.) e ministru de interne, un așa-zis Porcu (Al. Constantinescu – n.n.) stâlp de partid (Partidul Național Liberal – n.n.), cu conducători simpli hoți de drumul mare, trebuia să ajungă la marginea prăpastiei…(…) De-aceea, într-o asemenea configurație morală, nu mai e nimic de așteptat. Conducătorii țării au luat toate măsurile pentru funeraliile neamului”3.

…………………………………………………………………

Culmea  dispreţului, din partea clasei conducătoare, la adresa cauzei pentru care luptau românii, a constituit-o gestul prinţului Carol (viitorul rege al României Carol al II-lea), de a  părăsi, în toiul operaţiunilor militare, regimentul pe care îl conducea şi de a fugi la Odessa, aflată sub ocupaţie germană. Căsătoria cu Zizi Lambrino, care a fost motivaţia acestui fapt dezonorant, apare de un ridicol nemărginit în împrejurările abisale ale unui război  a cărui miză era însăşi fiinţa naţională, când soldaţii români aşteptau din partea celor care îi conduceau  exemplul curajului şi al jertfei, nu pe cel al frivolităţii şi al trădării. Colonelul Baliff, administratorul domeniilor Coroanei, care a fost trimis de Casa Regală la Odessa pentru a-l determina pe prinţul dezertor să  revină în ţară, a primit prin telegramă cifrată de la Regele Ferdinand următoarele instrucţiuni:”În interesul lui, chiar dacă este irevocabil hotărât să-şi pună planul în execuţie, arătaţi monstruozitatea ca ruperea definitivă cu familia şi ţara să se facă pe pământ străin, sub paza unor baionete străine încă în luptă cu noi”4. Cu toate că fapta  prinţului era dezertarea, care, conform legii penale militare în vigoare la acea dată, era pedepsită cu condamnarea la moarte, la întoarcerea “fiului rătăcitor”, Ferdinand l-a trimis pe Carol într-un „arest” de 75 de zile la Mănăstirea Horaiţa.

………………………………………………………………………..

În evenimentele care s-au derulat pe teatrul Primului Război Mondial, contextul acestor fapte explică dramatismul zguduitor pe care l-au trăit românii, pe fondul trădării uriaşe a conducătorilor din clasa politică şi din structurile militare.

Aflate în mâinile inamicului, datele furnizate de aceşti ticăloşi au fost elemente esenţiale care au determinat  imensele  sacrificii ale armatei române: dintr-un efectiv de 750 000 de soldaţi, subofiţeri şi ofiţeri, totalul pierderilor s-a ridicat la 537 706 (adică 71,4% din efective), din care 335 706 morţi, 120 000 răniţi şi 80 000 dipăruţi ori prizonieri5.

Faţă de situaţia catastrofală în care ajunsese România, ofițerilor și ostaşilor nu le-a mai rămas, în virtutea instinctului de supravieţuire naţională, decât opţiunea sacrificiului suprem, şi, ignorand planurile Marelui Cartier General, cunoscute de nemţi, au trecut la dezlănţuirea unor ofensive la baionetă, care i-au spulberat pe inamici pe toată linia frontului.

Ulterior, din cauza jocurilor politice şi  a unor mari şi veroase interese materiale, toate faptele de trădare şi spionaj comise în timpul războiului au fost amnistiate de rege6.

Au rămas, însă, ca urmare a comportării odioase a acestor mârşavi semeni ai naţiei, în cimitirele de eroi ai patriei, sute de mii de români, morţi în bătălii pierdute înainte de a începe.

NOTE

1. C.Neagu, D. Marinescu, R. Georgescu, Fapte din umbră, Editura Politică, Bucureşti, 1977,vol.II, pag. 97-106.

2. C. Neagu, D. Marinescu, R. Georgescu, op. cit., vol. II, pag. 78-88.

3. Octavian Goga, Opere, vol. I, Editura Univers Enciclopedic, București, 2001, pag. 931-933.

4. Neagu Cosma, Culisele palatului regal, Editura Globus, Bucureşti, 1998, pag. 23.

5. The World Almanack and Book of Facts, Editura World Telegram and The Sun, New York, 1966.

6. Decretul nr. 2009/04.05.1920, “pentru amnistia infracţiunilor comise de civili în timpul războiului” şi Decretul-lege nr. 1547/09.05.1920, “pentru amnistia infracţiunilor comise de cei chemaţi sub arme în timpul războiului mondial”. Printre altele, cu  cinică perfidie, motivarea clemenţei era justificată şi prin faptul că: “pilda rea a celor îmbogăţiţi peste măsură în scurtă vreme şi prin orice mijloace, lipsa de priveghere a autorităţilor şi credinţa că multe fapte vor rămâne nedescoperite din cauza împrejurărilor, rătăcesc  minţile multora, inspirând  sufletele slabe. Suntem îndatoraţi să îndreptăm starea sufletească a mulţimii, să o aducem din nou pe calea muncii cinstite şi a solidarităţii de pe care au abătut-o timpurile tulburi prin care au trecut. Aceasta nu se poate face însă atâta timp cât pasiunile şi resentimentele vor găsi o pradă uşoară în cei vinovaţi sau presupuşi vinovaţi, atât timp cât nu vom fi făcut să domnească şi înăuntrul ţării, pacea”.

• Share
• Tweet
• Pin
• Email